DREPT DE ACCES LA INSTANŢĂ, DREPT DE PROPRIETATE

Revine în primul rând instanţelor naţionale competenţa de a interpreta legislaţia internă, fiind vorba în special de reguli de natură procedurală, rolul său limitându-se la a verifica compatibilitatea cu Convenţia a efectelor unei asemenea interpretări (Cauza Tejedor Garcia împotriva Spaniei, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII, paragraful 31, p. 2.796). Cu toate acestea, având în vedere că reglementarea privind formalităţile şi termenele ce trebuie respectate este menită să asigure buna administrare a justiţiei şi respectul principiului securităţii juridice, cei interesaţi trebuie să se poată aştepta ca aceste reguli să fie puse în aplicare (Cauza Stone Court Shipping Company S.A. împotriva Spaniei, Cererea nr. 55.524/2000, paragraful 34, 28 octombrie 2003).

Cum Convenția nu îşi propune să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Cauza Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, paragraful 33), dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt într-adevăr “auzite”, adică examinate conform normelor de procedură de către tribunalul sesizat. Altfel spus, art. 6 impune “tribunalului” obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi a cererilor de probatoriu ale părţilor, cu excepţia aprecierii pertinenţei (Cauza Van de Hurk împotriva Olandei, Hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 19, paragraful 59, şi Cauza Dulaurans împotriva Franţei, Hotărârea din 21 martie 2000, Cererea nr. 34.553/1997, paragraful 33).

În speţă, Curtea notează că, prin Cererea de chemare în judecată din 30 septembrie 1994, reclamantul a solicitat o expertiză în sprijinul cererii de reactualizare a creanţei, respectând cerinţele art. 112 şi 138 din Codul român de procedură civilă (vezi paragrafele 31 şi 33 anterioare). Cu toate acestea, toate instanţele au respins cererea de reactualizare a creanţei ca neîntemeiată, pe motivul că expertiza ar fi fost solicitată după prima zi de înfăţişare, fără a preciza de altfel care era acea dată. În afară de aceasta, Curtea observă că instanţele s-au referit la data introducerii cererii de expertiză, fără a aminti lipsa de precizare a cererii.

Curtea constată că Guvernul nu a furnizat nici o fotocopie a unei încheieri anterioare celei din 2 decembrie 1997, prin care instanţa să se fi pronunţat după dezbateri contradictorii asupra chestiunii probelor solicitate. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului, conform căruia excepţia de autoritate a lucrului judecat a împiedicat orice examinare pe fondul cauzei, ea notează că numai capătul de cerere al reclamantului vizând obligarea Gărzii Financiare la plata creanţei stabilite prin Sentinţa din 1 octombrie 1991 fusese respins pentru autoritate de lucru judecat. Cu toate acestea, instanţele nu au examinat pe fond cererea de reactualizare a creanţei, ignorând faptul că reclamantul solicitase o expertiză în termenul prevăzut de art.  112 din Codul de procedură civilă.

În consecinţă, Curtea consideră că respingerea ca neîntemeiat a capătului de cerere al reclamantului vizând reactualizarea creanţei sale, pe motivul tardivităţii cererii de expertiză, în timp ce aceasta fusese făcută în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, a adus atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil (vezi mutatis mutandis, Cauza Tamminen împotriva Finlandei, Cererea nr. 40.847/1998, paragrafele 39-42, 15 iunie 2004).

În consecinţă, a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.

B. Referitor la dreptul de acces la instanţă

Curtea aminteşte că executarea unei sentinţe sau hotărâri trebuie considerată ca făcând parte integrantă din “proces”, în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie şi că dreptul la instanţă ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părţi (Cauza Immobiliare Saffi împotriva Italiei [GC], Cererea nr. 22.774/1993, paragraful 63, CEDO 1999-V).

Curtea constată că, în speţă, părţile au păreri diferite cu privire la eventuala prescripţie în dreptul intern a dreptului reclamantului de a cere executarea silită a Sentinţei definitive din 1 octombrie 1991 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. Ea aminteşte de la început că instanţele naţionale sunt cele care, în primul rând, trebuie să se pronunţe cu privire la regimul de prescripţie extinctivă în dreptul intern (vezi, mutatis mutandis, Cauza Yagtzilar împotriva Greciei, Cererea nr. 41.727/1998, paragraful 27, CEDO 2001-XII), cu atât mai mult cu cât, în speţă, răspunsul la întrebare depinde de interpretarea motivelor de suspendare sau de întrerupere a prescripţiei.

În această privinţă, Curtea subliniază în mod special faptul că nici o instanţă internă nu s-a pronunţat asupra prescripţiei invocate şi că acest motiv nu a fost invocat de Guvern decât numai şi direct în faţa Curţii. Ea consideră că, sesizate în 1994 cu o procedură de reactualizare a creanţei reclamantului şi cu o alta vizând executarea silită a acesteia, instanţele interne ar fi avut ocazia să ridice din oficiu, în temeiul art. 18 din Decretul nr. 167/1958, acest fine de neprimire dacă l-ar fi considerat întemeiat [vezi, a contrario, Cauza Cucu împotriva României (decizie), Cererea nr. 47.966/1999, 6 iulie 2004]. Aşadar, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului în această privinţă.

Curtea precizează că reclamantul a formulat în 1994, în cadrul termenului de prescripţie de 3 ani, două acţiuni în justiţie, respectiv în vederea reactualizării creanţei, puternic micşorată de inflaţia din România în perioada aceea, şi a executării acesteia, astfel încât să obţină acoperirea creanţei la o valoare apropiată de cea stabilită prin Sentinţa din 1 octombrie 1991.

Curtea aminteşte: Convenția nu vizează garantarea drepturilor teoretice sau iluzorii, ci a drepturilor concrete şi efective (Cauza Artico împotriva Italiei citată anterior, p. 16, paragraful 33). Aşadar consideră că nu s-ar putea reproşa reclamantului că nu a urmărit executarea silită a sentinţei citate anterior, după respingerea, prin Hotărârea din 24 septembrie 1998, a cererii de reactualizare a creanţei, în condiţiile în care, din cauza inflaţiei puternice, aceasta nu mai valora decât 2,8 euro, respectiv de 157 de ori mai puţin decât în 1991.

Curtea concluzionează în sensul că, refuzând până în prezent să execute Sentinţa definitivă din 1 octombrie 1991, autorităţile naţionale au lipsit dispoziţiile art. 6 alin. 1 din Convenţie de orice efect util.

Aşadar, a fost încălcat articolul respectiv cu privire la accesul la instanţă.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

Curtea subliniază că, referitor la plângere, părţile nu sunt de acord cu privire la aceeaşi chestiune, şi anume prescripţia dreptului reclamantului de a cere executarea silită şi, în continuare, exigibilitatea creanţei (Cauza Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis împotriva Greciei, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 84, paragraful 59).

Curtea   notează că nici o instanţă internă nu a constatat prescrierea dreptului de executare silită a creanţei în cauză, în condiţiile în care trebuia să ridice din oficiu acest fine de neprimire. Aşadar consideră, pe baza elementelor din dosar, că reclamantul dispune de o “creanţă” suficient stabilită pentru a fi exigibilă şi deci de un “bun”, în sensul articolului citat anterior.

Curtea observă că ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantului, astfel cum este prevăzut în prima teză din primul alineat din art. 1 din Protocolul nr. 1, rezultă nu numai din refuzul statului de a executa sentinţa citată anterior, dar şi din Hotărârea din 24 septembrie 1998 în care, respingând fără analiză pe fond cererea de reactualizare a creanţei, a făcut inutil orice demers ulterior în vederea executării sentinţei.

Neconformându-se Sentinţei definitive din 1 octombrie 1991 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, autorităţile naţionale l-au împiedicat pe reclamant să beneficieze de suma pe care, în mod rezonabil, se putea aştepta să o obţină în urma sentinţei. Curtea aminteşte că a respins anterior argumentul bazat pe prescripţia creanţei reclamantului şi observă că Guvernul nu a furnizat altă justificare pentru ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantului.

În concluzie, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI     HOTĂRÂREA din 28 iunie 2005, definitivă la 28 septembrie 2005, în Cauza Virgil Ionescu împotriva României (Cererea nr. 53.073/1999) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 8 mai 2006

Lasă un răspuns