DREPT DE PROPRIETATE . BUNURI IMOBILE NAŢIONALIZATE. UTILITATE PUBLICĂ

F. Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie

Jurisprudenţa dinainte de 2 februarie 1995

Secţia civilă a Curţii Supreme de Justiţie a confirmat în repetate rânduri jurisprudenţa instanţelor inferioare care au apreciat că au competenţa de a se pronunţa în cauze ce au ca obiect bunuri imobile naţionalizate, în special cele naţionalizate în baza Decretului nr. 92/1950. Astfel, în Decizia nr. 518 din 9 martie 1993 s-a exprimat, în ceea ce priveşte competenţa instanţelor în examinarea litigiilor legate de aplicarea Decretului nr. 92/1950, după cum urmează:

“Hotărând cu privire la acţiunea în revendicare promovată de reclamant, instanţele – cărora legea le conferă o competenţă generală de soluţionare – nu au făcut altceva decât să aplice Decretul nr. 92/1950. Mai precis, au aplicat, pe de o parte, dispoziţiile care exclud de la naţionalizare anumite bunuri imobile şi dispoziţiile privind restituirea bunurilor în caz de aplicare abuzivă sau eronată, pe de altă parte.”

Revirimentul jurisprudenţei din 2 februarie 1995

La data de 2 februarie 1995 Curtea Supremă de Justiţie, constituită în Secţiile Unite, a hotărât, cu o majoritate de 25 de voturi împotriva a 20, schimbarea jurisprudenţei Secţiei civile. Astfel, s-a motivat:

“Instanţele judecătoreşti nu au atribuţia de a cenzura şi dispune restituirea imobilelor naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 (…); numai legea poate dispune cu privire la conformitatea naţionalizărilor efectuate în temeiul Decretului nr. 92/1950 cu dispoziţiile actualei Constituţii (…).”

Revirimentul jurisprudenţei din 28 septembrie 1998

La data de 28 septembrie 1998 Curtea Supremă de Justiţie, constituită în Secţiile Unite, a hotărât în unanimitate să revină asupra hotărârii sale din data de 2 februarie 1995, prin care apreciase că tribunalele nu aveau competenţa să soluţioneze litigiile privind încălcări ale dreptului de proprietate comise între anii 1944 şi 1989. În hotărâre s-au menţionat următoarele:

“Instanţele judecătoreşti sunt competente să judece toate acţiunile deduse judecăţii prin care se reclamă încălcarea dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale, intervenite în perioada 1944-1989.”

G. Poziţia Curţii Constituţionale

La 19 iulie 1995 Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la constituţionalitatea proiectului de lege care precizează situaţia juridică a imobilelor cu destinaţia de locuinţe, devenite proprietate a statului. Astfel, analizând posibilitatea oferită proprietarilor lipsiţi de proprietate în mod abuziv sau fără titlu de a obţine fie restituirea bunurilor printr-o acţiune în justiţie, fie o despăgubire:

“[...] Alta este însă situaţia locuinţelor care au fost preluate de stat printr-un act administrativ ilegal, ori pur şi simplu un fapt, aşadar fără titlu, în condiţiile inexistenţei unei reglementări legale care să constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului. În asemenea cazuri dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desfiinţat legal, astfel încât, statul nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere într-o lege al cărei obiect este reglementarea situaţiei juridice a locuinţelor trecute în proprietatea statului. În alţi termeni, excepţia cazurilor în care, potrivit legii, apartamentele ar urma să fie, fără limitări valorice, restituite în natură fostului proprietar ori moştenitorilor acestuia, măsurile cuprinse în lege (acordarea de despăgubiri, vânzarea locuinţelor către chiriaşii care le ocupă ori păstrarea lor în patrimoniul statului) nu sunt aplicabile acelor locuinţe cu privire la care statul nu a dobândit legal dreptul de proprietate.

A considera, într-o dispoziţie a legii, că şi imobilele preluate de stat, fără titlu, fac obiectul dreptului său de proprietate, ar fi să se recunoască acestei legi un efect constitutiv de drept de proprietate al statului, ceea ce ar presupune fie un efect retroactiv al legii, fie recurgerea la un mod de transformare a proprietăţii persoanelor fizice în proprietate de stat, pe care Constituţia din 1991 nu îl cunoaşte şi care, de aceea, nu poate fi acceptat.

Urmează, aşadar, ca obiecţia de neconstituţionalitate a acelei părţi din lege care se referă la imobilele trecute în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, fără titlu, să fie primite (…).

Ar rămâne, de aceea, la aprecierea Parlamentului, cu prilejul reexaminării legii, posibilitatea adoptării unor măsuri de completare a dispoziţiilor acesteia privind dreptul persoanelor ale căror locuinţe au fost preluate de către stat, fără titlu, şi al moştenitorilor acestora – locuinţe cu privire la care statul nu a dobândit dreptul de proprietate – de a opta pentru beneficiul aplicării legii, în ipoteza în care vor dori să renunţe la calea incertă, lentă şi costisitoare a unei acţiuni în revendicare (…).”
H. Legea nr. 112 din 23 noiembrie 1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, intrată în vigoare la 29 ianuarie 1996

I. Punctul de vedere al Executivului cu privire la Legea nr. 112/1995

La data de 23 ianuarie 1996 Guvernul a adoptat Hotărârea nr. 20/1996 pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, conform căreia erau considerate ca trecute, cu titlu, în proprietatea statului, imobilele preluate în aplicarea unei dispoziţii legale. Conform aceleiaşi hotărâri, Legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă imobilelor deţinute de stat în absenţa unei dispoziţii legale care să constituie fundamentul juridic al dreptului de proprietate al statului.

La data de 18 februarie 1997 Guvernul a adoptat Hotărârea nr. 11/1997 care completa Hotărârea Guvernului nr. 20/1996. Conform art. 1 alin. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 11/1997, dobândirea de către stat a bunurilor în temeiul Decretului nr. 92/1950 trebuia să respecte condiţiile impuse de art. 1 alin. 1-5 şi de art. II din decretul mai sus menţionat şi trebuia să existe identitate între persoanele ce figurau ca proprietari în anexele la decret şi adevăraţii proprietari la data naţionalizării.

J. Jurisprudenţa instanţelor inferioare în ceea ce priveşte autoritatea lucrului judecat

După intrarea în vigoare a Hotărârii Guvernului nr. 11 din 18 februarie 1997 unii proprietari, faţă de care Curtea Supremă de Justiţie, în urma admiterii recursurilor în anulare, anulase hotărâri judecătoreşti definitive, au introdus noi acţiuni în revendicare. Problema excepţiei autorităţii lucrului judecat, invocată în cadrul acestor noi proceduri, nu a primit o soluţionare unitară din partea instanţelor:

Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, Sentinţa civilă nr. 5.626 din 16 mai 1997, irevocabilă

“Imobilul în cauză a mai constituit obiectul unui litigiu între aceleaşi părţi, pronunţându-se Sentinţa civilă nr. 212 din 12 ianuarie 1994 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă, sentinţă prin care a fost admisă acţiunea reclamantului P.I. şi s-a constatat că acesta este unicul proprietar al imobilului (…)

Împotriva sentinţei civile nr. 212 din 12 ianuarie 1994 a fost declarat recurs în anulare de către procurorul general, recurs ce a fost admis de Curtea Supremă de Justiţie – Secţia civilă – prin Decizia nr. 2.495 din 28 septembrie 1995, ce a casat respectiva sentinţă respingând acţiunea reclamantului P.I.

(…) instanţa, având în vedere prevederile art. 1201 din Codul civil, în sensul că «este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcute de ele în contra lor şi în aceeaşi calitate», urmează a se constata că între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi imobil, a mai avut loc o judecată ce a fost soluţionată definitiv (…) de Curtea Supremă de Justiţie (…).

(…) instanţa va admite excepţia autorităţii de lucru judecat, urmând a respinge acţiunea reclamantului.”

Judecătoria Făgăraş, Sentinţa civilă nr. 3.276 din 10 decembrie 1998, apelată

“Constată că asupra imobilului (…) s-au aplicat în mod nelegal dispoziţiile Decretului nr. 92/1950, imobilul fiind trecut abuziv în proprietatea statului român (…), dispune restituirea imobilului (…), respinge excepţia autorităţii de lucru judecat (…).”

K. Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea
publică şi regimul juridic al acesteia

A. Cu privire la calitatea de victimă

Conform jurisprudenţei constante a Curţii, victimă, în sensul art. 34 din convenţie, este persoana direct vizată de acţiunea sau de omisiunea în litigiu, existând o încălcare a cerinţelor Convenţiei chiar şi în absenţa vreunui prejudiciu; acesta are importanţă numai în ceea ce priveşte art. 41. Prin urmare, o hotărâre sau măsură favorabilă reclamantului, în principiu, nu este suficientă pentru pierderea calităţii de “victimă”, decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, în mod explicit sau în substanţă, şi apoi au reparat încălcarea convenţiei (a se vedea, între altele, Hotărârea Ludi împotriva Elveţiei din 15 iunie 1992, seria A nr. 238, pag 18, alin. 34).

În cauza de faţă Curtea observă că în prezent reclamantul se găseşte în aceeaşi situaţie cu cea de la 1 martie 1995, din moment ce nici o hotărâre definitivă nu a recunoscut, cel puţin în substanţă, şi nici nu a reparat eventuala încălcare a convenţiei, care rezultă din hotărârea Curţii Supreme de Justiţie.

Într-adevăr, în ceea ce priveşte dreptul de proprietate al reclamantului, procedura în restituire care a urmat deciziei Curţii Supreme de Justiţie nu s-a finalizat încă printr-o hotărâre definitivă. Deşi hotărârile deja intervenite în acest demers – care nu face în sine obiectul procedurii în faţa Curţii – merg în sensul unei oarecare îmbunătăţiri a situaţiei reclamantului -, restituirea parţială a imobilului în chestiune şi acordarea de despăgubiri pentru partea nerestituită – şi deşi nu este exclus ca în final reclamantul să poată avea câştig de cauză, rezultă că punctul de plecare al acestei proceduri este chiar situaţia creată în urma deciziei contestate a Curţii Supreme de Justiţie, şi anume faptul că imobilul în chestiune a redevenit proprietatea statului. Prin urmare, această procedură nu poate înlătura în nici un caz în totalitate consecinţele deciziei Curţii Supreme de Justiţie asupra folosinţei dreptului de proprietate, eventuala restituire a imobilului având o altă bază legală decât cea care se află la originea litigiului adus în faţa Curţii.

În plus Curtea constată că plângerea reclamantului nu se limitează la încălcarea de către Curtea Supremă de Justiţie a dreptului său de proprietate, ci reclamă, ca efect al aceleiaşi decizii, şi o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie. Reclamantul arată că motivul pentru care este victimă se datorează anulării unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea sa şi constatării că instanţele nu aveau competenţa să soluţioneze acţiunile în revendicare de genul celei introduse de reclamant. Imposibilitatea de a aduce în faţa instanţelor o asemenea acţiune a durat mai mulţi ani.

Chiar dacă în urma adoptării unor noi reglementări şi a schimbării jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie calea judecătorească este acum deschisă în asemenea împrejurări, Curtea consideră că ar fi împovărător să i se ceară reclamantului să iniţieze aceeaşi procedură a doua oară, cu atât mai mult cu cât, în lumina jurisprudenţei contradictorii a instanţelor româneşti, rezultatul unei noi acţiuni în revendicare rămâne incert, avându-se în vedere principiul autorităţii lucrului judecat.

În aceste împrejurări nu se poate nega că reclamantul, aşa cum susţine, este afectat de hotărârea Curţii Supreme de Justiţie şi continuă să fie victimă a unor încălcări ale convenţiei, care, după părerea lui, rezultă din această hotărâre.

B. Asupra epuizării căilor de recurs interne

Guvernul susţine, de asemenea, inadmisibilitatea cererii datorită faptului că nu au fost epuizate căile de recurs interne. Admiţând că în dreptul românesc nu există nici o cale de recurs eficientă împotriva Deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 1 martie 1995, Guvernul argumentează că reclamantul ar trebui să introducă o nouă acţiune în revendicare. Deşi această cale de recurs a existat înaintea hotărârii de admisibilitate a Comisiei, ea a devenit eficientă numai după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, interpretată în lumina Hotărârii Guvernului nr. 11/1997, a Legii nr. 213/1998 asupra domeniului public, şi după schimbarea din 28 septembrie 1998 a jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie ( § 51).

Curtea observă că Guvernul pârât a ridicat această excepţie pentru prima oară în faţa Comisiei la 7 aprilie 1998, după ce s-a pronunţat decizia asupra admisibilităţii plângerii din 22 mai 1997 şi după ce a transmis Comisiei propriile observaţii pe fond la 11 iulie 1997.

Curtea reaminteşte că o astfel de excepţie ar trebui, în principiu, să fie ridicată înainte de examinarea admisibilităţii unei plângeri (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Campbell şi Fell împotriva Regatului Unit din 28 iunie 1984, seria A nr. 80, pag. 31, alin. 57; Hotărârea Artico împotriva Italiei din 13 mai 1980, seria A nr. 37, pag. 13, alin. 27). Cu toate acestea, Curtea nu consideră necesar să examineze dacă există în speţă circumstanţe particulare care să permită Guvernului ridicarea acestei excepţii după examinarea admisibilităţii, întrucât ea consideră, în orice caz, că această excepţie se dovedeşte neîntemeiată ( § 53).

Curtea observă că înaintea introducerii plângerii la Comisie reclamantul a folosit calea de recurs indicată de Guvern, adică o acţiune în revendicare. La acea dată, ca şi astăzi, această cale de recurs exista şi era eficientă, ceea ce de altfel Guvernul nu contestă.

Curtea consideră că Guvernul, care este răspunzător de anularea unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în urma unei acţiuni în revendicare, nu putea să nu se prevaleze de o neepuizare datorată faptului că reclamantul nu a introdus o nouă acţiune în revendicare .

Prin urmare, această excepţie preliminară va fi respinsă.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie

Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. 1 din convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului convenţiei, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată.

În speţă, Curtea observă că în perioada în care au avut loc evenimentele procurorul general al României – care nu era parte în proces – dispunea, în virtutea art. 330 din Codul de procedură civilă, de autoritatea de a ataca o hotărâre definitivă printr-un recurs în anulare. Curtea observă că, în exerciţiul autorităţii sale, procurorului general nu i se impunea nici un termen, astfel că hotărârile puteau fi rediscutate oricând.

Curtea subliniază că, admiţând recursul în anulare introdus în virtutea autorităţii mai sus menţionate, Curtea Supremă de Justiţie a înlăturat efectele unei proceduri judiciare care dusese, în termenii Curţii Supreme de Justiţie, la o hotărâre judecătorească “irevocabilă”, dobândind deci autoritatea lucrului judecat şi fiind, în plus, executată.

Aplicând în acest mod dispoziţiile art. 330 mai sus citat, Curtea Supremă de Justiţie a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. În speţă şi în virtutea acestui fapt, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din convenţie a fost ignorat.

A existat deci o încălcare a articolului mai sus menţionat.

În plus, în ceea ce priveşte susţinerea reclamantului conform căreia a fost privat de dreptul de acces la justiţie, Curtea constată că în decizia din 1 martie 1995 Curtea Supremă de Justiţie a considerat că acţiunea promovată de intimat ducea la lezarea unui act al legislativului, Decretul nr. 92/1950. În consecinţă, a considerat că această cauză exceda competenţelor instanţelor şi că numai Parlamentul se putea pronunţa cu privire la legalitatea naţionalizării în chestiune.

Cu toate acestea, în hotărârea sa Curtea Supremă de Justiţie afirmă că reclamantul nu era proprietarul bunului în litigiu.

Curtea nu are competenţa de a analiza hotărârea pronunţată la 1 martie 1995 în lumina dreptului intern, nici de a examina dacă litigiul putea fi sau nu putea fi soluţionat pe fond de Curtea Supremă de Justiţie însăşi, faţă de dispoziţiile art. 330 din Codul de procedură civilă.

Curtea subliniază că prin hotărârea din 1 martie 1995 s-a motivat că instanţele nu erau competente să soluţioneze litigii civile similare celui în discuţie. Apreciază că o asemenea excludere este în sine contrară dreptului de acces la justiţie, garantat de art. 6 alin. 1 din convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Vasilescu împotriva României din 22 mai 1998, Colecţia 1998 – III, nr. 73, pag. 1.075-1.076, alin. 39-41).

Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 şi în această privinţă.
III. Cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie

A. Cu privire la existenţa unui bun

Curtea ia notă de faptul că dreptul reclamantului asupra apartamentului aflat la parterul imobilului în litigiu este contestat de terţul intervenient. Ea reaminteşte totuşi că procedura iniţiată de reclamant împotriva statului român nu poate produce efecte decât asupra drepturilor şi obligaţiilor acestor părţi. Curtea mai subliniază că terţul intervenient nu a fost parte în vreo procedură internă care să facă obiectul prezentei plângeri, singurele părţi la aceste proceduri fiind reclamantul şi guvernul pârât.

Curtea apreciază că reclamantul avea un “bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Într-adevăr, hotărârea judecătoriei din 9 decembrie 1993 a stabilit că imobilul fusese naţionalizat cu încălcarea Decretului nr. 92/1950 şi a constatat, cu efect retroactiv, că reclamantul era proprietarul legitim al acestuia, în calitate de succesor al părinţilor săi. Curtea mai subliniază că dreptul reclamantului, astfel recunoscut, nu era revocabil. De altfel, reclamantul s-a putut bucura de bunul său în linişte, ca proprietar legitim, de la 9 decembrie 1993 până la 1 martie 1995. De asemenea, a achitat taxele şi impozitele aferente imobilului ( §70).

B. Cu privire la existenţa unei ingerinţe

Curtea recunoaşte că disputa asupra dreptului de proprietate al reclamantului nu a constituit obiectul de analiză al Curţii Supreme de Justiţie. Constată însă că a existat o încălcare a dreptului de proprietate al intimatului, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, prin aceea că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 1 martie 1995 a casat hotărârea definitivă din 9 decembrie 1993, care îi atribuia domnului Brumărescu imobilul, hotărârea respectivă fiind deja executată ( § 74).

C. Cu privire la justificarea ingerinţei

Rămâne de stabilit dacă ingerinţa constatată de Curte a dus sau nu a dus la o încălcare a art. 1. Pentru a face aceasta, trebuie examinat dacă, aşa cum susţine Guvernul, ingerinţa în cauză poate fi analizată din punctul de vedere al principiului consacrat de prima frază a primului alineat al art. 1, apreciind că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie nu a reprezentat nici o lipsire formală de proprietate, nici o reglementare a folosinţei proprietăţii, sau dacă, aşa cum a apreciat Comisia, cauza vizează o lipsire de proprietate, reglementată de a doua frază din acelaşi alineat.

Curtea reaminteşte că pentru a stabili dacă a existat o privare de bunuri în sensul celei de-a doua “norme”, trebuie nu doar să se examineze dacă a existat o lipsire de proprietate sau o expropriere formală, ci, dincolo de aparenţe, să se analizeze circumstanţele faptelor. Din moment ce convenţia protejează drepturi “concrete şi efective”, este important să se analizeze dacă situaţia mai sus amintită nu echivala cu o expropriere de fapt (hotărârile Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, pag. 24 alin. 63, şi Vasilescu împotriva României mai sus citată, pag. 1.078 alin. 51).

Curtea observă că în speţă hotărârea judecătoriei, prin care s-a dispus autorităţilor administrative să restituie reclamantului imobilul, devenise definitivă şi irevocabilă, că în conformitate cu această hotărâre primarul municipiului Bucureşti a dispus restituirea casei către reclamant şi că întreprinderea C. a executat dispoziţia primarului în mai 1994. În plus, la acea dată reclamantul a încetat să plătească chiria datorată pentru apartamentul ocupat în imobil, iar din aprilie 1994 până în aprilie 1996 a achitat taxele aferente imobilului. Curtea arată că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie l-a lipsit pe reclamant de toate efectele hotărârii definitive pronunţate în favoarea sa, considerând că statul demonstrase că titlul său de proprietate se întemeia pe decretul de naţionalizare. După această hotărâre intimatul a fost informat că începând cu luna aprilie 1996 casa va fi reintegrată în patrimoniul statului. Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a avut deci ca urmare lipsirea reclamantului de dreptul de proprietate asupra imobilului pe care hotărârea definitivă i-l conferise. În special reclamantul nu mai avea facultatea de a vinde sau de a lăsa moştenire bunul, de a consimţi la donarea acestuia sau de a dispune de el în orice alt mod. În aceste condiţii, Curtea constată că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a avut ca efect lipsirea de proprietate, în sensul celei de-a doua norme consacrate de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie ( § 77).

O lipsire de proprietate, în lumina celei de-a doua norme, poate fi justificată numai dacă se demonstrează, în special, că ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi a avut un temei legal. În plus, orice ingerinţă în folosirea proprietăţii trebuie să răspundă exigenţei de proporţionalitate. Curtea reaminteşte mereu: trebuie menţinut un echilibru just între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Grija de a asigura un astfel de echilibru este inerentă mecanismului convenţiei. Curtea reaminteşte, de asemenea, că echilibrul este distrus atunci când persoana în cauză suportă o sarcină specială şi exorbitantă (Hotărârea Sporrong şi Lonnroth ,  pag. 26-28).

Adoptând punctul de vedere al Comisiei, Curtea observă că situaţia rezultată în urma hotărârii Curţii Supreme de Justiţie nu are nici o justificare. Nici instanţa supremă şi nici Guvernul nu au încercat să indice care este acel motiv atât de serios care să justifice lipsirea de proprietate pentru “cauză de utilitate publică”. În plus Curtea constată că reclamantul este lipsit de bunul său de mai bine de 4 ani, fără să fi încasat vreo despăgubire care să reflecte valoarea reală a acestuia, şi că eforturile depuse pentru a-şi recupera proprietatea au fost până în prezent zadarnice.

În aceste condiţii, admiţând chiar că lipsirea de proprietate era justificată de o cauză de interes public, Curtea apreciază că echilibrul rezonabil a fost rupt şi că reclamantul a suportat şi încă mai suportă o sarcină specială şi exorbitantă. Prin urmare, a existat şi continuă să existe o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie

Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu împotriva României , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  414 din 31 august 2000

Lasă un răspuns