A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

DREPTUL LA APĂRARE, PROCES ECHITABIL, ADMISIBILITATEA PROBELOR, UTILIZAREA DECLARAŢIILE OBŢINUTE ÎN FAZĂ ANCHETEI PRELIMINARE

DREPTUL LA APĂRARE, PROCES ECHITABIL, ADMISIBILITATEA PROBELOR,  UTILIZAREA DECLARAŢIILE OBŢINUTE ÎN FAZĂ  ANCHETEI PRELIMINARE

Nu este de competenţa Curţii să se ocupe cu erori de fapt sau de drept pretins comise de o instanţă naţională cu excepţia cazului şi în măsura în care acestea pot aduce atingere drepturilor şi libertăţile protejate de Convenţie. În timp ce articolul 6 garantează dreptul la un proces echitabil, aceasta nu înseamnă că reglementează admisibilitatea probelor ca atare, care reprezintă în primul rând o chestiune de drept. Sarcina Curţii este de a stabili dacă procedura în ansamblul său, inclusiv prezentarea de mijloace de probă a fost corectă,  în primul rând potrivit dreptului intern (Bracci c. Italiei, nr 36822/02 , § 51, ​​13 octombrie 2005).

Rămâne de stabilit dacă drepturile apărării au fost încălcate prin imposibilitatea solicitantului de a interoga victima cu ocazia dezbaterilor şi prin refuzul de a ordona un test AND (§ 109).

Curtea reaminteşte că elementele de probă trebuie să fie în mod normal produse în fața acuzatului în şedinţă publică, în vederea unor dezbateri contradictorii, dar utilizarea declaraţiile obţinute în fază  anchetei preliminare şi a instrucției nu intră neapărat în conflict cu §§ 3 d) şi 1 ale articolului 6, sub rezerva respectării dreptului la apărare; ca regulă generală, trebuie ca acuzatului să i se oferi o oportunitate adecvată şi suficientă pentru a contesta o mărturie în acuzare, la momentul depoziției sau mai târziu (Bracci, § 54).

Chiar dacă articolul 6 nu recunoaşte pârâtul un drept absolut de a obţine participarea martorilor în faţa unei instanţe, cu toate acestea, dreptul la apărare este restrâns într-o manieră incompatibilă cu garanţiile articolului 6 atunci când condamnarea se bazează exclusiv sau într-o măsură decisivă pe declaraţiile făcute de către o persoană pe care acuzatul a fost în imposibilitatea de a interoga, nici în stadiul instrucției, nici în timpul dezbaterilor (Saidi c. Franţa, 20 septembrie 1993 , § 43-44, seria A nr 261-C).

Pe de altă parte, Curtea reaminteşte că trebuie să fie tratate cu o extremă prudenţa declarațiile luate de la martori în astfel de condiţii încât dreptul la apărare nu ar putea fi garantat în măsura normală cerută de Convenţie (S. N. , § 53) .

În cauză,  Curtea reține că instanţele au motivat condamnarea reclamantului pentru infracţiunea de viol, în principal pe declaraţiile victimei luate la poliţie. Alţi factori de luat în considerare, şi anume certificatul medico-legal,  ca şi cinci depoziții indirecte  ale unor martori care au auzit victima plângându-se de ceea ce  a avut de suferit din partea solicitantului (a se vedea punctele 47-49 şi 54 de mai sus) nu pot fi considerate ca fiind determinante, dat fiind faptul că nici unul dintre aceste elemente nu  atestă în mod direct faptul că violul au fost comis de către solicitant. Rezultă că, dacă declaraţiile victimei în cauză nu au fost singura dovadă pe care instanţa  și-a bazat convingerea, cu toate acestea, ele au constituit factorul decisiv (a se vedea, a contrario, Artner v. Austria, 28 august 1992 §§ 22-24, Seria A nr.  242-A).

În această privinţă, Curtea a admis că în cadrul unei proceduri referitoare la abuzuri sexuale şi, în special, asupra persoanelor vulnerabile, se iau măsuri pentru a proteja victima, dar cu condiţia ca astfel de măsuri să poată pot fi conciliate cu un exerciţiu adecvat şi eficient al dreptului la apărare. Natura solicitantă a acestui tip de procedură a fost subliniat, mai ales atunci când victima se confruntă împotriva voinţei sale de către pârât (SN § 47).

În acest caz, faptul că victima este în vârstă şi senilă, astfel cum a fost atestat în certificatul medico-legal din 1 aprilie 2001, implică fără nicio îndoială că o protecţie i s-a acordat. În același timp, imposibilitatea de a se proceda la interogarea victimei cu ocazia audierii reclamantului, înaintea decesului său din octombrie 2001,  ar fi trebuit să fie însoţită de garanţii adecvate care să respecte dreptul la apărare,  astfel cum este garantat prin §§ 1 şi 3 d) , raportat la  articolul 6.

Or, rezultă din piesele dosarului că singura declaraţie a victimei a fost înaintată la parchet   la 1 aprilie 2001, fiind dată unui ofiţer   al postului de poliție din comună (a se vedea punctul 48 de mai sus), înainte ca solicitantul să fie inculpat şi deci fără ca el să aibă posibilitatea unei clarificări. Această declaraţie a fost consemnată în scris  şi nu a fost înregistrată. După cum reiese din piesele aflate la dosar, această declaraţie nu a fost niciodată citită în fața acuzatului în cursul procedurii penale, şi nicio altă măsură de natură a permite solicitantului să atace declaraţiile şi credibilitatea victimei nu a fost luată (a se vedea a contrario, S. N.  § 52).

În aceste condiţii, realizarea unui test ADN fie ar fi  putut confirma versiunea victimei , fie ar fi putut furniza reclamantului probe substanțiale pentru a submina credibilitatea acestei versiuni.  În acest sens, Curtea observă că reclamantul sau avocații săi au cerut în mod repetat efectuarea unei expertize bazată pe examinarea ADN-ului (a se vedea, a contrario, decizia Comisiei din 29 iunie 1994 în cauza V. S. conta Italiei nr.  20361/92) şi au prezentat această cerere în fața unei instanţe care avea competenţa să dispună producerea de noi probe (a se vedea şi,  a contrario,  Bracci, § 64). Cu toate acestea, instanţele au refuzat să dea curs acestei solicitări în mod implicit,  fără a se pronunța explicit cu privire la relevanţa probei oferite prin decizii care să fie suficient de motivate şi raţionale (a se vedea,  a contrario, Arias Garcia c. Spania, no 22481/93, decizia Comisiei din 12 ianuarie 1994).

În sfârșit, cu privire la cercetarea la faţa locului efectuată la 1 aprilie 2001, Curtea i-a constatat neajunsurile, de vreme ce poliţia s-a limitat la a descrie, într-o manieră generală, casa victimei, fără a avea grija de a găsi urmele agresiunii, de exemplu,  spermă pe haine  sau prosopul  indicat în declaraţia victimei ca fiind utilizat de către agresor, pentru imobilizare. Or, aceste elemente ar fi putut oferi mai multă consistenţă acuzaţiei aduse împotriva reclamantului (§ 115).

Prin urmare, Curtea consideră că, în circumstanţele cauzei, instanţele române au eşuat în datoria lor să dispună măsuri de investigare care să fi creat  reclamantului posibilitatea de a se apăra (a se vedea, mutatis mutandis Spînu c. România, nr 32030/02, § 62, 29 aprilie 2008).

Prin urmare,  a avut loc o încălcare a articolului 6 §§ 1 şi 3 d) din Convenţie (§ 116).

CEDH, TROISIÈME SECTION, AFFAIRE V.D. c. ROUMANIE (Requête no 7078/02) ARRÊT 16 février 2010 DÉFINITIF  28/06/2010

Notă. Faptul că victima era senilă, atestat în certificatul medico-legal, face să  anuleze valoarea declarațiilor sale și a celor ce au pornit de la ea.

Leave a Reply