A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

DREPTUL LA RESPECTAREA VIEŢII PRIVATE, CONSTATAREA CARACTERULUI ILEGAL AL INTERCEPTĂRILOR, MONITORIZĂRII ŞI ÎNREGISTRĂRII CONVORBIRILOR PURTATE PE LINIILE TELEFONICE FĂRĂ CONSIMŢĂMÂNTUL PERSOANEI, NOŢIUNEA DE „INFRACŢIUNE GRAVĂ”

DREPTUL LA RESPECTAREA VIEŢII PRIVATE, CONSTATAREA CARACTERULUI ILEGAL AL INTERCEPTĂRILOR, MONITORIZĂRII ŞI ÎNREGISTRĂRII CONVORBIRILOR PURTATE PE LINIILE TELEFONICE FĂRĂ CONSIMŢĂMÂNTUL PERSOANEI,  NOŢIUNEA DE „INFRACŢIUNE GRAVĂ”
I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 8

62. Articolul 8 prevede :

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.

Obiectul plângerii nu este interceptarea comunicaţiilor în general. Decizia de admisibilitate   defineşte obiectul cauzei de faţă ca fiind „interceptarea realizată de sau în numele poliţiei în cadrul unei anchete penale” – şi nu de alte servicii guvernamentale cum ar fi Direcţia Vămilor sau Serviciul Secret – „şi normele şi procedurile administrative care reglementează acest tip de interceptări”.

Comisia a arătat (…) că, pe lângă măsurile luate împotriva reclamantului, simpla existenţă, în Marea Britanie, a unor legi şi practici care permit şi stabilesc un sistem de supraveghere secretă a comunicaţiilor este, în sine, „o interferenţă… cu exerciţiul drepturilor” garantate de articolul 8 (vezi cazul Klaas şi alţii…). în aceste condiţii, Curtea, ca şi Comisia (…) nu consideră necesară examinarea capătului de plângere referitor la interceptarea, timp de mai mulţi ani, a corespondenţei şi convorbirilor telefonice ale reclamantului.

[. . . ]

65. În principal, trebuie stabilit dacă interferenţa autorităţilor publice a fost justificată, adică dacă a fost „prevăzută de lege” şi „necesară într-o societate democratică” pentru unul din scopurile legitime enumerate în §  2 al articolului 8.

66. În hotărârea din cazul Silver şi alţii (25 martie 1983, §  85) Curtea a decis, cel puţin în privinţa amestecului în corespondenţa prizonierilor, că expresia „prevăzută de lege” din §  2 al articolului 8 trebuie interpretată pe baza principiilor stabilite în cazul Sunday Times (hotărârea din 26 aprilie 1979) .

Conform primului principiu, „lege” înseamnă atât normele legale, cât şi hotărârile judecătoreşti (…). Al doilea principiu – a cărui aplicabilitate în speţă nu a fost contestată – afirmă că „interferenţa trebuie să se bazeze pe legea naţională” (vezi cazul Silver şi alţii…). Cele două expresii includ însă şi anumite cerinţe, care depăşesc sfera legii naţionale. Două dintre aceste cerinţe au fost explicate după cum urmează:
„în primul rând, legea trebuie să fie accesibilă: cetăţeanul trebuie să aibă informaţii adecvate despre regulile aplicabile într-o situaţie dată. în al doilea rând, o normă nu poate fi considerată «lege» decât dacă este formulată suficient de precis ca să-i dea cetăţeanului posibilitatea de a-şi adapta comportamentul la cerinţele ei; el trebuie să poată prevedea – dacă este nevoie, cu ajutor adecvat – consecinţele posibile ale acţiunilor sale” (Sunday Times şi Silver şi alţii).

67. Guvernul a susţinut că cele două cerinţe nu sunt adecvate în contextul supravegherii secrete a comunicaţiilor, unde legea nu impune nici o restricţie asupra comportamentului individual la care cetăţenii ar trebui să se conformeze. în opinia guvernului, elementul cel mai important este legalitatea acţiunilor administrative în raport cu legea naţională.

Curtea reaminteşte că expresia „prevăzută de lege” nu se referă numai la prevederile legii naţionale, ci şi la calitatea acestora, care trebuie să fie compatibilă cu principiul supremaţiei dreptului, menţionat expres în preambulul Convenţiei (vezi, mutatis mutandis, cazul Silver şi alţii şi cazul Golder din 21 februarie 1975). Din obiectul şi scopul articolului 8 al Convenţiei reiese că cerinţa „prevăzută de lege” implică un anumit grad de protecţie pe care legea naţională trebuie să o ofere persoanelor împotriva amestecului arbitrar al autorităţilor publice în exerciţiul drepturilor garantate.
în special acolo unde puterea executivului se exercită în secret, riscul arbitrarului este evident (vezi cazul Klaas şi alţii…). Fără îndoială – după cum corect a sugerat guvernul -, cerinţa posibilităţii de a prevedea consecinţele unei legi în contextul interceptării comunicaţiilor în beneficiul unei anchete penale nu se poate aplica în acelaşi fel ca în situaţia altor legi care impun persoanelor restricţii de comportament. Cu toate acestea, legea t,rebuie să fie formulată cu suficientă claritate pentru a lămuri cetăţenii în ce împrejurări şi sub ce condiţii autorităţile publice sunt împuternicite să recurgă la interferenţe secrete şi potenţial periculoase cu exerciţiul drepturilor la viaţă privată şi corespondenţă.

68. Au existat dispute   şi în legătură cu cerinţa ca legea – şi nu practica administrativă – să definească situaţiile şi condiţiile în care autorităţile publice se pot amesteca în exerciţiul drepturilor protejate de Convenţie. în hotărârea în cazul Silver şi alţii (care a fost adoptată după raportul Comisiei în cazul de faţă), Curtea a stabilit că „legea care recunoaşte o putere discreţionară trebuie să-i şi stabilească limitele”, deşi condiţiile şi detaliile procedurale nu trebuie neapărat încorporate în textul ei (…).

Gradul necesar de precizie a „legii” depinde de obiectul ei (vezi cazul Sunday Times…). întrucât, în practică, supravegherea secretă a comunicaţiilor nu face obiectul controlului public, o putere discreţionară fără limite conferită executivului ar veni în contradicţie cu principiile statului de drept. Prin urmare, legea trebuie să indice cu suficientă claritate întinderea puterii discreţionare şi modul în care poate fi exercitată pentru urmărirea scopului legitim, dar şi pentru a asigura protecţia adecvată a drepturilor individuale faţă de amestecurile arbitrare.

[. . . ]

69.   Faptul că interceptarea convorbirii telefonice a reclamantului s-a efectuat pe baza dispoziţiilor legii britanice nu a fost contestat în cauză. Legalitatea dreptului de a intercepta comunicaţiile a fost stabilită în hotărârea vicecancelarului Robert Magarry (vezi §§  31-36) şi în raportul Birkett.

70. Urmează să stabilim dacă legea britanică prevede suficient de precis şi prin norme accesibile limitele acestei puteri şi modul ei de exercitare.

S-au ridicat două probleme: prima – dacă legea prevede că orice comunicare transmisă prin poştă sau telefon poate fi interceptată de poliţie numai pe baza unui mandat semnat de secretarul de stat; şi a doua – în ce măsură sunt prevăzute de lege situaţiile în care poate fi emis un mandat şi poate fi efectuată interceptarea.

71. Referitor la prima chestiune, reclamantul a afirmat în mod corect că există o practică generalizată, descrisă în termeni categorici în raportul Birkett şi în Cartea Albă (vezi §  42), dar legislaţia engleză nu prevede nicăieri că interceptarea comunicaţiilor se poate face pe baza unui mandat. Articolul 80 al Legii din 1969 prevede că poliţia poate „cere” unităţilor de poştă şi telecomunicaţii să furnizeze informaţii, dar nu prevede că interceptările realizate fără mandat sunt ilegale. Comisia a ajuns însă la concluzia că, prin interpretarea coroborată a articolului 80 cu alte prevederi legale, se poate deduce ilegalitatea interceptărilor fără mandat. Guvernul a împărtăşit această opinie.

Reclamantul a contestat concluzia Comisiei. El a invocat unele afirmaţii contrare din hotărârea vicecancelarului (vezi §§  33 şi 35) şi a arătat că circulara departamentului Afacerilor Interne din 1977 nu conţine (în secţiunea intitulată „Modul în care oficiile poştale furnizează informaţii poliţiei”) nici o referire la mandatul de interceptare (vezi §  50).

72. Cu privire la a doua chestiune, părţile au exprimat opinii fundamental diferite în privinţa modului în care Legea din 1969 impune – sau dacă impune – restricţii asupra situaţiilor şi condiţiilor în care secretarul de stat poate semna mandate de interceptare.

73. Guvernul a susţinut că, în comparaţie cu practica existentă înaintea adoptării ei, Legea din 1969   defineşte şi limitează puterea de a intercepta comunicaţiile, deoarece, din momentul intrării ei în vigoare, poliţia poate cere oficiilor de poştă şi telecomunicaţii să furnizeze informaţii doar pe baza unui mandat emis de secretarul de stat, în anumite condiţii şi numai în scopul descoperirii activităţilor infracţionale. De drept, mandatul trebuie să conţină perioada pentru care este emis, numele, adresa şi numărul de telefon al celui supravegheat şi nu se adresează poliţiei, ci oficiilor de poştă şi telecomunicaţii. în plus, poşta este împuternicită numai să furnizeze informaţii   „unor persoane anume desemnate”. Extinderea sau modificarea situaţiilor şi condiţiilor în care interceptările pot fi autorizate poate fi făcută doar pe cale legislativă, prin amendarea Legii din 1969.

74. Comisia nu a împărtăşit opinia guvernului în privinţa efectelor Legii din 1969, atrăgând atenţia asupra existenţei câtorva factori incerţi .

75. În primul rând, textul articolului relevant – în special prezenţa cuvântului „poate”- a determinat Comisia să afirme că [poliţia] „poate” cere oficiilor de poştă şi telecomunicaţii să furnizeze informaţii pentru orice scopuri şi în orice condiţii definite anterior ca legitime, respectiv legale şi nu neapărat respectând practica generalizată [a mandatului]. Nici în momentul publicării raportului Birkett şi nici pe vremea dezbaterilor parlamentare în legătură cu Legea din 1969 nu existau restricţii clare ale scopului şi condiţiilor [de emitere a mandatului]. Chiar în raportul Birkett, puterea secretarului de stat [de a autoriza interceptări] este descrisă ca „absolută” (vezi § 62), deşi se menţionează că, în practică, exercitarea ei este limitată.

76. Comisia a considerat că o a doua problemă constă în faptul că articolul 80 nu încorporează toate motivele pentru care pot fi emise mandatele de interceptare şi nici toate condiţiile procedurale de emitere a acestora, ci numai pe cele principale. Chiar dacă se admite că expresiile „anumite scopuri” şi „anumite condiţii” [vezi § 29] trebuie interpretate ca „scopurile şi condiţiile deja stabilite de practică” şi nu toate cele care ar fi, de drept, legale, nu este deloc evident   care „scopuri” şi „condiţii” anume au fost recunoscute de lege şi care nu. Comisia a mai notat şi că ulterior intrărif în vigoare a Legii din 1969 sfera noţiunii de „infracţiune gravă” (una din condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a autoriza interceptarea comunicaţiilor) a fost lărgită de două ori pe cale administrativă, fără a cere aprobarea Parlamentului (vezi §§  42-43).

77. Comisia a subliniat că modul în care guvernul analizează legea nu coincide cu analiza făcută de vicecancelar în hotărârea din februarie 1979 – unde se afirmă clar că articolul 80 al Legii din 1969 nu stabileşte condiţii legale [pentru interceptarea comunicaţiilor] (vezi §  34).

78.   În lus, chiar secretarul de stat a afirmat că măsurile existente aparţin domeniului practicii administrative şi nu sunt susceptibile de „legiferare”  .

79. Din cele de mai sus reiese că reglementările care guvernează interceptarea comunicaţiilor în contextul anchetelor penale sunt obscure şi pot fi interpretate în mai multe sensuri. Curtea nu-şi poate asuma funcţiile instanţelor naţionale (vezi, mutatis mutandis, hotărârile din cazurile Deweer, Van Droogenbroeck) dar trebuie să decidă dacă legile naţionale definesc suficient de clar puterile discreţionare ale autorităţilor publice astfel încât condiţiile prevăzute de articolul 8(2) al Convenţiei să fie respectate.
în Marea Britanie există proceduri de interceptare a comunicaţiilor în contextul anchetelor penale (vezi §§  42-49, 51-52 şi 54-55). Mai mult, statisticile publicate arată că numărul mandatelor de interceptare este relativ redus, în special dacă este comparat cu numărul de trimiteri în judecată şi cu numărul de posturi telefonice instalate (vezi §  53). Aplicarea măsurilor de interceptare a fost adusă la cunoştinţa publică prin intermediul raportului Birkett, al Cărţii Albe şi al declaraţiilor făcute în faţa Parlamentului de miniştrii cu responsabilităţi în acest domeniu (vezi §§  21, 37-38, 41, 43 şi 54).

Cu toate acestea, pe baza documentelor prezentate Curţii, nu se poate stabili cu certitudine care elemente ale atribuţiei de a intercepta comunicaţiile sunt stabilite prin lege şi care rămân la discreţia executivului. Date fiind obscuritatea şi lipsa de precizie a legii, Curtea a ajuns la aceeaşi concluzie cu Comisia. în opinia Curţii, legea britanică nu stabileşte cu claritate sfera de aplicare şi modul de exercitare a puterii discreţionare conferite autorităţilor publice. în aceste condiţii, cetăţenilor nu le este asigurată protecţia legală minimă la care au dreptul într-o societate democratică.
(iii) Concluzie

80. Pe scurt, interceptarea comunicaţiilor reclamantului – ca interferenţă a autorităţilor publice cu exerciţiul dreptului său la viaţă privată şi corespondenţă, garantat de articolul 8 – nu a fost „prevăzută de lege”.

(b) „Necesară într-o societate democratică” pentru urmărirea unui scop legitim
81. Fără îndoială, existenţa unei legi care conferă executivului puterea de a intercepta comunicaţiile pentru a ajuta poliţia în activitatea de cercetare a infracţiunilor poate fi „necesară într-o societate democratică… pentru apărarea ordinii publice şi a prevenirii faptelor penale” în sensul prevăzut de §  2 al articolului 8 (vezi, mutatis mutandis, hotărârea în cazul Klaas şi alţii…). Curtea acceptă, de exemplu, afirmaţia făcută de guvern în Cartea Albă, în sensul că în Regatul Unit „creşterea numărului de fapte penale, extinderea crimei organizate, gradul de sofisticare a infractorilor şi uşurinţa şi viteza cu care se pot deplasa fac din interceptarea comunicaţiilor un instrument indispensabil pentru investigarea şi prevenirea infracţiunilor grave”.

Cu toate acestea, din cauza caracterului ei secret, exercitarea puterii de interceptare poate da naştere cu uşurinţă, în cazuri individuale, la abuzuri cu consecinţe negative pentru întreaga societate democratică (…). în aceste condiţii, interceptarea comunicaţiilor poate fi privită ca „necesară într-o societate democratică” numai dacă sistemul de supraveghere secretă conţine garanţii adecvate împotriva abuzurilor.

82. Reclamantul a susţinut că sistemul britanic de reglementare a interceptărilor comunicaţiilor de către poliţie nu îndeplineşte condiţia de mai sus. Având în vedere concluzia Curţii – că interferenţa autorităţilor publice nu a fost „prevăzută de lege” nu mai este necesară examinarea celorlalte cerinţe ale articolului 8(2).

B. Înegistrarea numerelor de telefon formate

83. Guvernul a susţinut că, spre deosebire de interceptarea comunicaţiilor, înregistrarea numerelor de telefon formate de la un post telefonic dat nu constituie o interferenţă cu exerciţiul nici unuia din drepturile garantate de articolul 8.
84. Oficiile de poştă şi telecomunicaţii pot obţine în mod legal lista cu numerele formate de la un anumit post telefonic şi durata convorbirilor pentru a calcula corect sumele datorate de abonat. Guvernul a observat în mod corect că natura înregistrărilor numerelor de telefon diferă de cea a interceptărilor comunicaţiilor. Totuşi, Curtea nu este de acord cu afirmaţia potrivit căreia utilizarea datelor obţinute prin înregistrarea numerelor de telefon formate nu poate fi, în anumite condiţii, contrară prevederilor articolului 8. Numerele formate fac parte integrantă din convorbirile telefonice. Prin urmare, Curtea consideră că aducerea lor la cunoştinţa poliţiei fără consimţământul abonatului ar constitui un amestec în exerciţiul drepturilor garantate de articolul 8.

85.   Chestiunea în litigiu ridicată în faţa Curţii cu privire la înregistrarea numerelor de telefon formate se limitează la acţiunea poliţiei „în contextul general al anchetei penale şi în cadrul procedurilor administrative relevante” (vezi §  63).
86. în practică, oficiile poştale şi de telecomunicaţii din Regatul Unit furnizează poliţiei, în anumite situaţii, liste cu numere de telefon chiar dacă nu a fost emis un mandat în acest scop   (vezi §  56). Dl Malone, care era suspectat a fi săvârşit infracţiunea de tăinuire, făcea parte din categoria persoanelor împotriva cărora se puteau lua măsuri de supraveghere secretă. Prin urmare, pe lângă măsurile luate direct împotriva lui, simpla existenţă a practicii de mai sus îndreptăţeşte reclamantul să afirme că este „victima” unei încălcări a articolului 8. Concluzia rămâne aceeaşi chiar luând în considerare declaraţia guvernului în sensul că poliţia nu a cerut niciodată înregistrarea numerelor de telefon formate de reclamant şi nici nu a efectuat vreo percheziţie pe baza informaţiilor astfel obţinute (vezi §  17 şi, mutatis mutandis, cazul Klaas şi alţii…).

87.   Legislaţia naţională nu prevede că este ilegal ca oficiile poştale şi de telecomunicaţii să furnizeze voluntar poliţiei listele cu numerele de telefon formate de abonaţi (vezi §  56). Procedurile existente, inclusiv condiţiile restrictive, au fost descrise public în răspunsurile executivului la întrebările parlamentarilor. în plus, pe lângă absenţa oricărei interdicţii, legea nu prevede sfera de aplicare şi modul de exercitare a puterii discreţionare conferite autorităţilor publice. Prin urmare, chiar dacă din punctul de vedere al legii interne amestecul autorităţilor rezultat din existenţa practicilor descrise mai sus a fost legal, el nu a fost „prevăzut de lege” în sensul § ui 2 al articolului 8 (vezi §§ 66 şi 68).

C. Pe scurt

89. Atât interceptarea comunicaţiilor, cât şi divulgarea listei cu numerele de telefon formate de reclamant au încălcat articolul 8.

Pentru aceste motive, Curtea Europeană a Drepturilor Omului

  1. Decide, în unanimitate, că articolul 8 a fost încălcat.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului , Malone vs Regatul Unit Al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Hotărârea din 2 august 1984, cu Opinia parţial divergentă a judecătorilor Matscher şi Pinheiro Farinha și  Opinia convergentă a judecătorului Pettiti.

În fapt, la data de 22 martie 1977, dl Malone a fost învinuit de săvârşirea mai multor infracţiuni de tăinuire. în perioada iunie-august 1978, dl Malone a fost judecat, fiind achitat pentru o parte din infracţiuni. întrucât juraţii nu au ajuns la un consens în legătură cu restul acuzaţiilor, s-a procedat la o nouă trimitere în judecată. Al doilea proces a avut loc în perioada aprilie-mai 1979. Dl Malone a fost achitat, apreciindu-se că acuzarea nu a adus suficiente probe.

În timpul primului proces, s-a constatat că în agenda unuia dintre poliţiştii care efectuaseră cercetări erau notate amănuntele unei conversaţii telefonice avute de reclamant înainte de 22 martie 1977. Avocatul acuzării a recunoscut că acea convorbire fusese interceptată pe baza mandatului emis de secretarul de stat pentru Afacerile Interne.

În octombrie 1978, dl Malone a iniţiat o acţiune civilă împotriva comisarului poliţiei metropolitane, cerând, între altele, său, chiar dacă aceste operaţiuni au urmat un mandat emis de secretarul de stat.   La data de 28 februarie 1979, Sir Robert Magarry (vicecancelar) a respins cererea reclamantului  .

Reclamantul era convins că telefoanele şi corespondenţa i-au fost interceptate timp de mai mulţi ani. S-a bazat pe întârzierile cu care îşi primea corespondenţa şi pe existenţa unor semne de violare a acesteia. Ca probă, a prezentat instanţei un teanc de plicuri pe care le primise deschise ori lipite cu acelaşi tip de bandă adezivă. Despre convorbirile telefonice, a declarat că a auzit de multe ori zgomote neobişnuite şi că poliţia se află în posesia unor informaţii pe care le-ar fi putut obţine numai prin interceptarea convorbirilor. în opinia dlui Malone, aceste practici au continuat şi după ce a fost achitat.

Guvernul a susţinut că poliţia a interceptat doar acea singură convorbire telefonică cu privire la care au rezultat probe în acest sens în timpul procesului, iar această operaţiune s-a efectuat pe baza unui mandat emis de secretarul de stat pentru Afacerile Interne în scopul prevenirii şi descoperirii activităţilor infracţionale. în opinia guvernului, interceptarea s-a efectuat în conformitate cu legea şi cu normele procedurale. Nici în cursul procesului penal intentat reclamantului şi nici în cursul procedurilor civile declanşate de acesta împotriva comisarului poliţiei nu s-au oferit informaţii privind interceptarea postului telefonic al reclamantului ori al altor persoane şi, în caz afirmativ, nu s-a precizat ce alte convorbiri telefonice în care reclamantul era unul dintre interlocutori au mai fost interceptate. Motivele iniţiale pentru refuzarea acestor informaţii au fost următoarele : publicitatea ar putea aduce atingere scopului ascultărilor telefonice şi ar putea servi la identificarea altor surse de informaţie ale poliţiei, în special a informatorilor  . Pentru aceleaşi motive, guvernul a refuzat să informeze Comisia şi Curtea dacă şi în ce măsură poliţia a interceptat telefoanele şi corespondenţa reclamantului. Guvernul a negat că primirea unor scrisori deschise ori lipite cu bandă adezivă poate fi atribuită direct sau indirect interceptării corespondenţei. Guvernul a admis însă că reclamantul făcea parte din categoria persoanelor împotriva cărora se puteau lua măsuri de interceptare întrucât, în acel moment, poliţia îl suspecta că ar tăinui lucruri furate, îndeosebi antichităţi.

Dl Malone a pretins că postul telefonic i-a fost supravegheat de poliţie prin instalarea unui contor care înregistrează automat toate numerele formate. în sprijinul acestei afirmaţii, reclamantul a declarat că poliţia a efectuat percheziţii la domiciliile a aproximativ douăzeci de persoane cu care vorbise la telefon cu puţin timp înainte de a fi învinuit penal. Guvernul a răspuns că poliţia nu a instalat nici un contor şi nici nu a făcut percheziţii pe baza vreunei liste cu numere de telefon obţinute prin interceptarea convorbirilor reclamantului.

În septembrie 1978, reclamantul a cerut oficiului de poştă şi telecomunicaţii şi poliţiei să scoată din funcţiune echipamentul de ascultare a postului său telefonic. Ambele instituţii au răspuns că nu au competenţă în această chestiune.

În legea şi jurisprudenţa britanică, „interceptarea” este definită ca obţinerea unor informaţii despre conţinutul unei comunicări telefonice sau poştale, în lipsa consimţământului persoanelor implicate.

În practica îndelungată din Anglia şi Ţara Galilor a interceptării comunicărilor poştale şi telefonice, acestea se efectuează pe baza unui mandat semnat de un secretar de stat, care astăzi este cel al Afacerilor Interne… Nu există o lege specială pentru aceste proceduri, ci doar există diverse dispoziţii legale ale căror efecte au fost disputate în cazul de faţă. în consecinţă, prezentarea faptelor se limitează la aspectele necontestate.

Jurisprudenţa britanică (vezi cazul Procurorul General versus Compania Telefonică Edison din 1880) a stabilit că o convorbire telefonică este o comunicare telegrafică în sensul prevăzut de legile menţionate. Includerea convorbirilor telefonice în sfera de aplicare a infracţiunilor prevăzute de legislaţia referitoare la funcţionarea poştei şi telecomunicaţiilor nu a fost contestată în cauza de faţă.

În Regatul Unit, telefoanele au fost ascultate încă din momentul introducerii lor. Până în 1937, conducerea poştei   a acţionat pe baza principiului potrivit căruia puterea executivului de a intercepta convorbirile telefonice este legală şi, în acelaşi timp, ea poate fi exercitată de orice funcţionar al poştei. în consecinţă, nu era necesar ca secretarul de stat să dispună interceptarea convorbirilor telefonice, aranjamentele necesare fiind făcute direct între poliţie şi directorul general al departamentului de poştă şi telecomunicaţii. în 1937, procedura a fost modificată, deoarece s-a considerat că nu este adecvat ca funcţionarii poştei să poată înregistra şi divulga poliţiei conţinutul anumitor convorbiri fără permisiunea secretarului de stat. S-a stabilit că puterea pe care acesta o avea deja în domeniul interceptării corespondenţei era suficient de extinsă pentru a include şi ascultarea telefoanelor. Ca urmare, începând din 1937, activitatea de ascultare a telefoanelor a fost desfăşurată doar pe baza unor dispoziţii exprese ale secretarului de stat (raportul Birkett).

Prin legea din 1969, poşta a încetat să mai fie departament de stat, transformându-se în corporaţie cu puteri, funcţii şi obligaţii prevăzute de lege. Schimbările au făcut necesară adoptarea unor prevederi exprese în legătură cu interceptarea convorbirilor telefonice pe baza unui mandat emis de secretarul de stat. Articolul 80 al Legii din 1969 prevede următoarele:

„Oficiilor poştale şi de telecomunicaţii li se poate cere, în anumite scopuri şi în anumite condiţii, să furnizeze informaţii unor persoane anume desemnate   despre conţinutul comunicaţiilor transmise sau în curs de transmitere prin poştă  “.

30. Pentru prima dată s-a prevăzut prin lege posibilitatea funcţionarului oficiului poştal acuzat de săvârşirea unei infracţiuni de a se apăra demonstrând că a comis fapta pe baza unui ordin. Articolul 1(1) al regulamentului de aplicare al legii din 1969 prevede:

„Funcţionarul acuzat, pe baza articolului 45 al Legii din 1863, a articolului 11 al Legii din 1884 sau a articolului 20 al Legii din 1968, că ar fi divulgat conţinutul unor mesaje sau comunicaţii, se poate apăra demonstrând că fapta a fost săvârşită pentru îndeplinirea unei dispoziţii a secretarului de stat”.

Noţiunea de „infracţiune gravă” a cunoscut diverse interpretări. Infracţiuni considerate uşoare au început să fie privite ca „grave” în anumite circumstanţe; invers, infracţiuni care ar fi justificat, în perioada anterioară, emiterea unui mandat de interceptare nu mai satisfac această condiţie. De exemplu, interceptarea scrisorilor bănuite a conţine materiale obscene sau indecente a încetat în anii ’50 (raportul Birkett) .

„Infracţiunea gravă” este definită în Cartea Albă… ca „fapta pentru care o persoană aflată la prima infracţiune poate fi condamnată la trei ani închisoare sau o infracţiune mai uşoară, dar la care participă un număr mare de persoane sau există riscul utilizării violenţei” (Cartea Albă). în aprilie 1982, secretarul de stat cu Afacerile Interne a informat Parlamentul, pe baza recomandării lordului Diplock (vezi §  55), că interpretarea noţiunii de „infracţiune gravă” va fi extinsă şi la infracţiunile care pot duce la prejudicii importante  .

O circulară din 1977 a departamentului Afacerilor Interne adresată poliţiei conţine, în secţiunea intitulată „Modul în care oficiile poştale furnizează informaţii poliţiei”, următorul paragraf:

„1.67. Şefii oficiilor poştale şi directorii oficiilor telefonice pot asista poliţia… fără permisiunea organelor ierarhic superioare, dacă: (a) informaţia este cerută în interesul justiţiei pentru cercetarea judiciară a unei infracţiuni grave; (b) poliţia acţionează pe baza ordinelor directorului procuraturii publice; (c) împotriva făptuitorului a fost emis mandat de arestare sau natura infracţiunii permite arestarea fără mandat.

Şefii oficiilor poştale şi directorii oficiilor telefonice, la cererea unui ofiţer al poliţiei locale, pot acţiona după cum urmează:   (g) Telegrame. Telegramele pot fi arătate poliţiei cu consimţământul autorului sau destinatarului ori când trebuie aflat urgent conţinutul unei telegrame în scopul cercetării unei infracţiuni grave, cu condiţia ca şeful poliţiei locale să adreseze conducătorului unităţii o cerere telefonică expresă în acest sens.

1.70. Dacă pentru cercetarea unor infracţiuni grave este nevoie de alte informaţii aflate în posesia unităţii de poştă – care nu fac obiectul paragrafelor 1.67 şi 1.68 de mai sus -, ofiţerul de poliţie abilitat poate lua legătura cu departamentul de investigaţie al unităţilor de poştă şi telecomunicaţii care va lua măsurile necesare pentru a găsi şi furniza datele cerute”.

Leave a Reply