A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

DREPTUL LA VIAŢĂ, SISTEM JUDICIAR , RECURS

Obligaţiile pozitive enunţate de art. 2 din Convenţie implică, sub aspect procedural, obligaţia pentru autorităţi de a instaura un sistem judiciar eficace şi independent care să permită stabilirea cauzei decesului unui individ şi de a-i pedepsi pe cei vinovaţi (a se vedea, mutatis mutandis, Calvelli şi Ciglio împotriva Italiei [MC], CEDO 2002, § 51).

Forma anchetei derulate poate varia în funcţie de circumstanţe fără a fi necesară declanşarea urmăririi penale în toate cazurile (Mastromatteo împotriva Italiei [MC], nr. 37.703/97, §§ 90 şi 94-95, CEDO 2002-VIII, şi Furdik împotriva Slovaciei (dec.), nr. 42.994/05, 2 decembrie 2008). Curtea aminteşte că art. 2 menţionat mai sus nu implică nici dreptul de a declanşa o anchetă penală împotriva unui terţ sau ca acesta să fie condamnat la sancţiuni de natură penală, nici o obligaţie de rezultat care ar presupune că orice urmărire penală trebuie să se finalizeze printr-o condamnare (cf. mutatis mutandis, Perez împotriva Franţei [MC], nr. 47.287/99, § 70, CEDO 2004-I). În special, în ipoteza în care se pune problema respectării unei reglementări care are ca obiect protecţia vieţii, acest articol impune organizarea unui sistem judiciar de anchetă eficace la finalizarea căreia să nu existe nicio aparenţă de apreciere arbitrară a faptelor care s-au aflat la originea decesului (Bone împotriva Franţei (dec.), nr. 69.869/01, 1 martie 2005).

În această privinţă, când se pune problema anchetării unei neglijenţe, o cale judiciară civilă sau disciplinară, singură ori paralelă cu o acţiune în faţa instanţelor penale, poate fi suficientă pentru a stabili responsabilităţile în speţă şi, dacă se impune, pentru a obţine aplicarea sancţiunii civile necesare, precum plata de despăgubiri (a se vedea, de exemplu, Calvelli şi Ciglio § 51; Mastromatteo împotriva Italiei [MC], nr. 37.703/97, §§ 90 şi 94-95, CEDO 2002-VIII, şi Furdik).

Curtea aminteşte apoi că art. 2 citat mai sus nu implică dreptul de a declanşa urmărirea sau condamnarea penală a unor terţi şi consideră că soluţia autorităţilor în ceea ce priveşte inexistenţa unei responsabilităţi de natură penală cu privire la decesul lui M. D. nu ar putea ridica o problemă prin prisma acestui articol, având în vedere lipsa oricărei aparenţe de arbitrar în aprecierea de către organele de anchetă a faptelor aflate la originea decesului. Desigur, Inspectoratul Teritorial de Muncă a concluzionat, fără a aplica şi sancţiuni, că societatea F. şi-a încălcat o obligaţie de supraveghere acceptându-l pe M. D. la muncă în condiţiile în care acesta se afla în stare de oboseală. Totuşi, în ceea ce priveşte faptele care ar putea fi considerate o omisiune sau neglijenţă şi care nu au fost analizate din punctul de vedere al legii penale de către autorităţi, statul era obligat, în virtutea obligaţiilor sale pozitive, să ofere reclamanţilor posibilitatea exercitării unui recurs în care să fie analizată responsabilitatea societăţii F. şi, dacă era cazul, să obţină aplicarea oricărei sancţiuni civile necesare, precum plata de despăgubiri (Mastromatteo, §§ 90 şi 94-95, şi Furdik).

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că reclamanţii nu ar putea reproşa autorităţilor că nu le-au pus la dispoziţie un sistem judiciar adecvat care să permită clarificarea circumstanţelor decesului lui M.D. şi sancţionarea vinovaţilor. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 din Convenţie.

C u r t e a   declară cererea inadmisibilă.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI ,  DECIZIA din 18 mai 2010   în Cauza Drăganschi împotriva României (Cererea nr. 40.890/04) , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 25 februarie 2011

Aspectele esenţiale cu privire la regimul general al răspunderii civile delictuale, rezultând din art. 998-1000 din Codul civil, în vigoare la momentul derulării faptelor, sunt descrise în cauzele Iambor împotriva României (nr. 1) (nr. 64.536/01, § 142, 24 iunie 2008) şi Toma împotriva României (nr. 42.716/02, § 32, 24 februarie 2009).

Leave a Reply