A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

ECHITATEA PROCEDURILOR, ACCES LA O INSTANŢĂ, TAXE JUDICIARE DE TIMBRU

Art. 6 § 1 din Convenţie îi garantează fiecărei persoane dreptul de a sesiza o instanţă cu orice contestaţie referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Astfel, acest articol consfinţeşte un “drept la o instanţă”, în cadrul căruia dreptul de acces, şi anume dreptul de a sesiza instanţa în materie civilă, nu constituie decât un singur aspect.

Cu toate acestea, la fel ca şi Guvernul, Curtea admite că, potrivit jurisprudenţei sale constante, “dreptul la o instanţă” nu este absolut. El se pretează unor limitări deoarece, prin însăşi natura sa, el impune o reglementare din partea statului care poate să aleagă mijloacele pe care să le utilizeze în acest scop. În această privinţă, Curtea reaminteşte că ea nu a exclus niciodată ipoteza că interesele unei bune administrări a justiţiei pot să justifice impunerea unei restricţii de natură financiară în accesul unei persoane la o instanţă (Tolstoy-Miloslavsky menţionată mai sus, p. 80-81, §§ 61 şi următoarele, şi Kreuz menţionată mai sus, § 59).

În ciuda marjei de apreciere de care dispune statul în materie, Curtea subliniază că o limitare a accesului la o instanţă nu este conformă art. 6 § 1 decât dacă are un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (Kreuz menţionată mai sus, § 55).

În speţă, acţiunile în despăgubiri introduse de reclamanţi împotriva unei terţe societăţi comerciale au fost anulate pentru neplata taxelor judiciare de timbru (vezi paragrafele 22 şi 23 de mai sus).

În ceea ce priveşte în special obligaţia de a plăti în faţa instanţelor civile o taxă judiciară corespunzătoare cererilor formulate, aceasta nu poate fi considerată ca o limitare a dreptului de acces la o instanţă care ar fi, în sine, incompatibilă cu art. 6 § 1 .

Cu toate acestea, Curtea reiterează faptul că valoarea taxelor, apreciată în lumina circumstanţelor unei cauze concrete, inclusiv solvabilitatea reclamantului şi faza de procedură în care limitarea respectivă este impusă, sunt factori care trebuie luaţi în considerare pentru a stabili dacă partea interesată a beneficiat de dreptul său de acces la instanţă sau dacă, din cauza valorii taxelor, accesul la o instanţă a fost limitat într-o asemenea măsură încât dreptul este încălcat chiar în esenţa sa (Tolstoy-Miloslavsky menţionată mai sus, p. 80-81, §§ 63 şi următoarele, şi Kreuz menţionată mai sus, § 60).

Curtea observă că, în dreptul român, valoarea taxei judiciare de timbru este calculată sub forma unui procent din valoarea obiectului cauzei. Prin urmare, taxa este proporţională cu suma solicitată de reclamant. În ceea ce priveşte scopul legitim urmărit, Curtea poate admite că un astfel de sistem urmăreşte să limiteze cererile de chemare în judecată abuzive şi să strângă fonduri pentru bugetul justiţiei. Prin urmare, trebuie analizat caracterul proporţionat al limitării dreptului de acces la o instanţă în cauza de faţă, din cauza valorii taxelor solicitate (vezi, mutatis mutandis, Iorga împotriva României, nr. 4.227/02, § 41, 25 ianuarie 2007).

Este adevărat că sistemul naţional prevedea pentru persoanele ce nu dispun de resurse suficiente posibilitatea de a obţine o scutire de la plata taxei judiciare de timbru. Totuşi, Curtea constată că, la data evenimentelor, Ministerul Finanţelor era cel care putea acorda o astfel de scutire (vezi, mutatis mutandis, Iorga menţionată mai sus, § 47).

Curtea nu contestă că, în cauza de faţă, spre deosebire de cauzele Weissman şi alţii şi Iorga menţionate mai sus, Ministerul Finanţelor nu era parte în procedură şi că reclamanţii, ca şi în cauza Iorga menţionată anterior, au făcut uz de posibilitatea de a îi solicita ministerului scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru.

Cu toate acestea, Curtea observă că ministerul le-a respins cererile şi că instanţele naţionale, anulându-le acţiunile pentru neplata taxelor judiciare de timbru, nu au analizat decizia de refuz, limitându-se la a lua act că motivele acestui refuz nu prezentau relevanţă în cauză (vezi paragrafele 22 şi 23 de mai sus).

Pe de altă parte, Curtea observă că, la data de 9 mai 2002, acest minister, prin intermediul Direcţiei generale a finanţelor publice, a respins cererile reclamanţilor din cauza lipsei “cadrului legislativ pentru a răspunde la cererile de scutire de la plata taxelor judiciare de timbru” (vezi paragraful 21 de mai sus). O astfel de declaraţie nu corespunde cu afirmaţiile Guvernului referitoare la numărul cererilor de scutire admise de Ministerul Finanţelor în perioada 1995-2002 (vezi paragraful 44 de mai sus).

În orice caz, Curtea arată că din prevederile dreptului intern nu reiese că refuzul ministerului de a le acorda reclamanţilor o scutire de la plata taxelor judiciare de timbru, aşa cum s-a întâmplat în speţă, ar fi putut face, la data evenimentelor, obiectul unei contestaţii în faţa unei instanţe. Posibilitatea de a contesta în faţa instanţei deciziile direcţiilor generale ale finanţelor publice nu se referea decât la modalităţile de stabilire a taxelor de timbru (vezi paragrafele 26 şi 27 de mai sus). Or, reclamanţii susţin, în speţă, imposibilitatea de a obţine o scutire de la plata acestor taxe.

Curtea constată că, în dreptul român, Legea nr. 146/1997 a fost modificată prin Legea nr. 195/2004, care prevede că acordarea de scutiri, reduceri sau eşalonări pentru plata taxei de timbru ţine, de acum înainte, de competenţa instanţelor. Or, o asemenea posibilitate nu exista la data evenimentelor.

Având în vedere aceste elemente şi după o apreciere globală a faptelor, Curtea apreciază că, în speţă, statul nu şi-a respectat obligaţia de a reglementa dreptul de acces la o instanţă într-un mod care să corespundă cerinţelor art. 6 § 1 din Convenţie.

Prin urmare, Curtea constată că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI     HOTĂRÂREA din 11 octombrie 2007 în Cauza Larco şi alţii împotriva României (Cererea nr. 30.200/03) , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 546 din 06/08/2009

Leave a Reply