A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

EXPULZARE, GRADE DE JURISDICŢIE, VIAŢA PRIVATĂ, SIGURANŢA NAŢIONALĂ

Convenţia nu garantează, ca atare, niciun drept pentru un străin de a intra sau locui pe teritoriul unei anumite ţări. Totuşi, expulzarea unei persoane dintr-o ţară în care locuiesc rudele sale apropiate poate constitui o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii de familie, aşa cum este el protejat de art. 8 § 1 din Convenţie (Cauza Boultif împotriva Elveţiei, nr. 54273/00, § 39, CEDO 2001-IX).

În cauza de faţă, Curtea relevă faptul că reclamantul, ajuns în România în 1989, a locuit aici în mod legal, a învăţat limba română, a înfiinţat o societate comercială şi şi-a întemeiat o familie cu o cetăţeană română. Din această uniune a rezultat un copil cu dublă cetăţenie, română şi sârbo-muntenegreană (§ 26).

Integrarea reclamantului în societatea românească şi caracterul efectiv al vieţii sale de familie fiind incontestabile, Curtea consideră că expulzarea sa şi interdicţia de a intra pe teritoriul român au pus capăt acestei integrări şi au generat o bulversare radicală în viaţa sa privată şi de familie, pe care vizitele regulate ale partenerei sale şi ale copilului lor nu au putut-o remedia. Drept care, Curtea consideră că a avut loc o ingerinţă în viaţa privată şi de familie a reclamantului.

Asupra justificării ingerinţei

Această ingerinţă încalcă Convenţia dacă nu respectă cerinţele paragrafului 2 al art. 8. Aşadar, trebuie analizat dacă ea era “prevăzută de lege”, dacă urmărea unul sau mai multe scopuri legitime, în sensul paragrafului respectiv, şi dacă era “necesară într-o societate democratică”.

Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, sintagma “prevăzută de lege” înseamnă în primul rând că măsura incriminată trebuie să aibă o bază în dreptul intern, însă se referă şi la calitatea legii respective: ea impune ca aceasta să fie accesibilă persoanelor în cauză şi să aibă o formulare destul de exactă pentru a permite reclamanţilor, care apelează, la nevoie, la consilieri, să prevadă, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-un anumit act (§ 32).

Desigur, în contextul special al măsurilor legate de siguranţa naţională, cerinţa de previzibilitate nu ar putea fi aceeaşi ca în multe alte domenii (Cauza Leander împotriva Suediei, Hotărârea din 26 martie 1987, seria A nr. 116, p. 23, § 51).

Totuşi, dreptul intern trebuie să ofere protecţie împotriva atingerilor arbitrare ale puterii publice asupra drepturilor garantate prin Convenţie. Atunci când este vorba de chestiuni legate de drepturile fundamentale, dacă puterea de apreciere acordată executivului nu ar cunoaşte limite, legea ar putea să încalce preeminenţa dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăţi democratice consacrate prin Convenţie (Cauza Malone împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 33, § 68). Într-adevăr, existenţa unor garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor, garanţii printre care se numără mai ales cea a procedurilor de control eficient exercitat de către puterea judiciară, este cu atât mai necesară cu cât, sub pretextul apărării democraţiei, asemenea măsuri riscă să o submineze, chiar să o distrugă (vezi, mutatis mutandis, Cauza Rotaru împotriva României [GC], nr. 28.341/95, §§ 55, 59, CEDO 2000-V).

În cauză, Curtea constată că art. 83 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 reprezintă textul legal ce a constituit fundamentul expulzării şi interdicţiei şederii reclamantului. Ea conchide, aşadar, că măsura litigioasă avea o bază în dreptul intern.

În ceea ce priveşte accesibilitatea, Curtea observă că ordonanţa citată mai sus a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 955 din 27 decembrie 2002. Prin urmare, Curtea consideră că acest text respecta criteriul accesibilităţii.

În ceea ce priveşte previzibilitatea, Curtea reaminteşte că nivelul de precizie al legislaţiei interne depinde într-o mare măsură de domeniul pe care se presupune că îl reglementează. Or, ameninţările la adresa siguranţei naţionale diferă în timp şi ca natură, ceea ce le face greu identificabile dinainte (Cauza Al-Nashif împotriva Bulgariei, nr. 50.963/99, § 121, 20 iunie 2002).

Totuşi, nicio persoană care face obiectul unei măsuri bazate pe aceste motive de siguranţă naţională nu trebuie lipsită de garanţii împotriva arbitrariului. În special, ea trebuie să aibă posibilitatea de a cere controlul măsurii litigioase de către un organ independent şi imparţial, abilitat să analizeze toate chestiunile de fapt şi de drept pertinente pentru a putea statua asupra legalităţii măsurii şi a sancţiona un eventual abuz al autorităţilor. În faţa acestui organ de control, persoana respectivă trebuie să beneficieze de o procedură contradictorie pentru a-şi putea prezenta punctul de vedere şi a respinge argumentele autorităţilor (Cauza Al-Nashif,   §§ 123 şi 124).

În cauză, Curtea observă că, printr-o ordonanţă a Parchetului, reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul român, i s-a interzis şederea pentru o perioadă de 10 ani şi a fost expulzat pe motiv că Serviciul Român de Informaţii deţinea “indicii temeinice că desfăşoară activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională”.

Or, Curtea constată că împotriva reclamantului nu s-a declanşat nicio urmărire penală pentru faptul că a participat la comiterea vreunei infracţiuni în România sau într-o altă ţară. În afară de motivul general menţionat mai sus, autorităţile nu i-au oferit reclamantului nicio altă precizare. În plus, Curtea observă că, încălcând dreptul intern, ordonanţa prin care reclamantul a fost declarat indezirabil nu i-a fost comunicată decât după expulzarea sa.

Curtea acordă importanţă faptului că instanţa, Curtea de Apel Bucureşti, s-a limitat la o analiză pur formală a ordonanţei Parchetului. În acest sens, ea observă că Parchetul nu i-a furnizat curţii de apel nicio precizare referitoare la faptele reproşate reclamantului şi că aceasta nu a mers dincolo de afirmaţiile Parchetului pentru a verifica dacă reclamantul reprezenta într-adevăr un pericol pentru siguranţa naţională sau pentru ordinea publică (§ 41).

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 8 din Convenţie.

Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 7

Încă de la început, Curtea subliniază că în caz de expulzare, pe lângă protecţia ce li se oferă în special prin art. 3 şi 8 coroborate cu art. 13 din Convenţie, străinii beneficiază de garanţiile specifice prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 7 (vezi, mutatis mutandis, Cauza Al-Nashif,  § 132).

Mai mult, Curtea relevă faptul că garanţiile mai sus menţionate nu se aplică decât străinilor ce locuiesc în mod legal pe teritoriul unui stat care a ratificat acest Protocol (cauzele Sejdovic şi Sulejmanovic împotriva Italiei [dec.] nr. 57575/00, 14 martie 2002, şi Sulejmanovic şi Sultanovic împotriva Italiei [dec.] nr. 57574/00, 14 martie 2002).

Curtea subliniază că prima garanţie acordată persoanelor vizate de acest articol prevede că acestea nu pot fi expulzate decât “în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii”.

Curtea reiterează constatarea făcută în analizarea capătului de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenţie, şi anume că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, care a constituit baza legală pentru expulzarea reclamantului, nu i-a oferit garanţii minime împotriva arbitrariului autorităţilor.

Prin urmare, deşi expulzarea reclamantului a avut loc în executarea unei hotărâri luate conform legii, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 7, din moment ce această lege nu răspunde cerinţelor Convenţiei.

În orice caz, Curtea apreciază că autorităţile interne au încălcat şi garanţiile de care ar fi trebuit să se bucure reclamantul în virtutea paragrafului 1a) şi b) al acestui articol.

În acest sens, Curtea observă, pe de o parte, că autorităţile nu i-au oferit reclamantului nici cel mai mic indiciu referitor la faptele ce i se reproşau şi, pe de altă parte, că Parchetul nu i-a comunicat ordonanţa dată împotriva sa decât în ziua unicului termen avut în faţa curţii de apel. Mai mult, Curtea notează că instanţa, curtea de apel, a respins orice cerere de amânare, împiedicând-o astfel pe avocata reclamantului să studieze ordonanţa mai sus menţionată şi să depună la dosar probe în sprijinul contestaţiei îndreptate împotriva sa.

Reamintind că orice prevedere a Convenţiei sau a protocoalelor sale trebuie să se interpreteze astfel încât să garanteze drepturi concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii, Curtea consideră, în lumina controlului pur formal efectuat de curtea de apel în cauză, că reclamantul nu a putut cere în mod adecvat examinarea cazului său prin prisma argumentelor ce militau împotriva expulzării sale.

Aşadar, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 7.

Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie

Curtea reaminteşte că hotărârile referitoare la expulzarea străinilor, cum ar fi sentinţa mai sus menţionată în cauză, nu reprezintă o contestaţie asupra drepturilor sau obligaţiilor cu caracter civil şi nici nu au legătură cu temeinicia unei acuzaţii în materie penală, în sensul art. 6 § 1 din Convenţie (Cauza Maaouia împotriva Franţei [GC] nr. 39652/98, § 40, CEDO 2000-X).

În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 13 din Convenţie, Curtea reaminteşte că nicio prevedere a Convenţiei nu acordă dreptul la mai multe grade de jurisdicţie în alte proceduri decât cele penale.

Prin urmare, Curtea apreciază că această parte a cererii este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei şi trebuie respinsă conform art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.

Hotărârea din 8 iunie 2006 în Cauza Lupşa împotriva României (Cererea nr. 10.337/04) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 17/01/2007

Leave a Reply