INFRACŢIUNI ASIMILATE INFRACŢIUNILOR DE CORUPŢIE ÎN LEGEA NR. 78/2000

Caracteristica esenţială a infracţiunilor de corupţie constă în existenţa unui funcţionar venal. Subiecţii activi al infracţiunii respective sunt persoanele care au atribuţii de conducere, de administrare sau de gestiune.

În ceea ce priveşte infracţiunea săvârşită în legătură cu bunurile aparţinând agenţilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, aceste persoane pot fi, potrivit art. 1 din Legea nr. 78/2000, persoanele care îndeplinesc, permanent sau temporar, o funcţie sau o însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor ori administrează sau gestionează bunurile serviciilor publice, regiilor autonome, societăţilor comerciale, companiilor naţionale, societăţilor naţionale, unităţilor cooperatiste sau al altor agenţi economici. Condiţia esenţială care priveşte calitatea procesuală penală a subiectului activ este ca statul sau o autoritate a administraţiei publice locale să fie acţionar la agenţii economici respectivi. Potrivit Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu dispoziţiile textelor de lege invocate mai sus, pot fi subiecţi activi ai infracţiunii în discuţie, membrii consiliilor de administraţie (numai când sunt mai mulţi administratori[1], dar şi administratorul unic, având în vedere faptul că, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 31/1990, administratorul unic are toate drepturile şi este ţinut de toate obligaţiile unui consiliu de administraţie), persoanele care deţin funcţii de con­ducere (directorii generali, directorii, ca membri ai comitetului de direcţie, alţii decât membrii consiliului de administraţie, directorii executivi, contabilul şef, şefii de compartimente), în cadrul regiilor autonome de interes naţional, al companiilor şi socie­tăţilor naţionale, al băncilor şi societăţilor comerciale la care statul este acţionar majoritar, lichidatorii judiciari şi persoanele care, potrivit Legii nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestio­narea bunurilor organizaţiilor socialiste, cu modificările şi completările ulterioare, gestionează bunurile agentului economic.

Termenul de „instituţie publică” trebuie privit lato sensu, ceea ce determină ca, în aplicarea Legii nr. 78/2000, să se ţină seama de diferitele tipuri de instituţii publice ale sistemului de drept românesc. Categoriile de funcţii de conducere din cadrul autorităţilor publice şi ale instituţiilor publice sunt cele stabilite potrivit actului normativ care regle­mentează înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea acestora, iar, dacă este vorba de funcţionari publici, atunci aceste categorii de funcţii se regăsesc în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare.

Privite din punctul de vedere al unităţii infracţionale, faptele prevăzute art. 10
lit. a) comportă anumite discuţii.

Astfel, este considerată infracţiune fapta persoanei cu atribuţii de conducere, de administrare, de gestionare, de executare silită, de reorganizare ori lichidare judiciară care stabileşte, cu intenţie, o valoare diminuată, faţă de valoarea comercială reală, a bunurilor aparţinând operatorilor economici la care statul sau o autoritate a admi­nistraţiei publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare ori de executare silită, de reorganizare sau lichidare judiciară ori cu ocazia unei operaţiuni comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţii publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora sau de executare silită, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite.

Din modul de redactare al textului de lege, rezultă că latura obiectivă a infracţiunii o reprezintă acţiunea de a stabili o valoare diminuată, comisă în cadrul acţiunii de privatizare.

Pentru ca infracţiunea să capete existenţă juridică, legiuitorul a înţeles ca actul de conduită ilegală să fie opera voinţei directe a făptuitorului, prin care acesta prevede rezultatul acţiunii şi urmăreşte producerea acestuia. Mai mult, legiuitorul condiţionează existenţa infracţiunii de existenţa unui scop, incluzându‑l expres în conţinutul infracţiunii, acesta fiind de a obţine, pentru sine sau pentru altul, bani, bunuri sau alte foloase necuvenite; acestea trebuie să fie legal nedatorate, să aibă caracter de retribuţie.

Se poate vorbi de o infracţiune complexă, în acest caz? Considerăm că nu.

Aşa cum a stabilit legiuitorul român, infracţiunea prevăzută de art. 10 lit. a) este socotită o infracţiune asimilată infracţiunilor de corupţie.

Legea nr. 27/2002 pentru ratificarea Convenţiei penale privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, nu deosebeşte între infracţiuni de corupţie şi infracţiuni asimilate corupţiei. Ceea ce are relevanţă în stabilirea naturii juridice a infrac­ţiunilor de corupţie este acţiunea, ca parte componentă a laturii obiective a infracţiunii, de a da sau de a primi foloase necuvenite, împreună cu formele acestora (acceptare, promisiune, oferire etc.). Toate infracţiunile de corupţie prevăzute de Convenţia penală privind corupţia au ca latură subiectivă intenţia directă, ceea ce diferă, fiind scopul acţiunii făptuitorului.

Legiuitorul român a înţeles să reglementeze în mod diferit corupţia, prin stabilirea unor tipuri diferite de infracţiuni, care sunt de corupţie, asimilate corupţiei sau în legătură directă cu corupţia. Secţiunea a III‑a Capitolului III din Legea nr. 78/2000 reglementează infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie, iar aici întâlnim fapte, cu excepţia infracţiunii prevăzute la art. 131, ale căror scop inclus în latura subiectivă este, în concepţia Convenţiei penale privind corupţia, latura materială a infracţiunilor de corupţie: obţinerea de foloase necuvenite. De ce o asemenea răsturnare de conţinut juridic? Dar să nu deviem de la subiectul iniţial.

Aşa cum se prezintă prima infracţiune prevăzută de art. 10 lit. a), acţiunea (inacţiunea) făptuitorului trebuie să constituie sine qua non un contraechivalent al conduitei sale lipsite de probitate. Reciproca acesteia trebuie să aibă caracterul unei plăţi sau a unei răsplătiri în vederea efectuării unui anume act perfect determinat, şi nu în general. Chiar dacă legea permite un avantaj patrimonial indirect, acesta trebuie să profite tot făptuitorului, deşi în chip mediat. Fără existenţa unei asemenea proporţii, fapta nu este caracterizată penal (daruri simbolice, expresia unor sentimente de recunoştinţă ori respect personal – cf. art. 4 alin. (1) din lege), după cum lipsa raportului de legătură, de retribuire, poate caracteriza o altă infracţiune, cum ar fi, de exemplu, un abuz în serviciu. Prin urmare, avem o unitate infracţională simplă, în cadrul căreia intenţia este calificată prin scop. Pentru a exista ca infracţiune prevăzută de art. 10 lit. a), este absolut necesar ca acţiunea de stabilire a unei valori diminuate să aibă drept scop obţinerea de foloase necuvenite.

În anul 2000, inculpata D.F., director al unităţii SAPARD din cadrul Direcţiei Generale (…), a intermediat primirea de către inculpatul J.D., director general al Direcţiei Generale (…), a sumei de 120.000 USD de la reprezentanţii societăţii A. din Italia, în scopul câştigării licitaţiei organizate cu ocazia privatizării SC J. De asemenea, inculpatul J.D., care în schimbul sumelor primite prin intermediul inculpatei D.V. a acceptat primirea unor documente ale A. după împlinirea termenului limită de depunere a ofertelor şi, corelativ, eliminarea de la negocieri a ofertantului T., a vătămat interesele legale ale acesteia, actul defectuos fiind îndeplinit cu ştiinţă în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.

De aceea, prin decizia penală nr. 93 din 7 ianuarie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie[2] a condamnat pe inculpaţi la pedepse între 3 şi, respectiv, 9 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută în art. 257 cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal anterior, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000;

‑ la 12 ani închisoare, pentru infracţiunea prevăzută în art. 254 alin. (l) Cod penal anterior, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu degradarea militară a unui inculpat şi interzicerea exercitării unor drepturilor;

‑ la pedepse între 5 şi 9 ani închisoare, pentru infracţiunea prevăzută în art. 248 raportat la art. 2481 Cod penal anterior, şi interzicerea exercitării unor drepturi; şi, respectiv,

‑ la 5 ani închisoare, pentru infracţiunea prevăzută în art. 248 raportat la art. 2481 Cod penal anterior şi art. 17 lit. d) din Legea nr. 78/2000.

O altă problemă ridicată de modul de reglementare a infracţiunilor prevăzute în art. 10 lit. a) este legată de momentul la care aceasta se consumă: momentul stabilirii valorii diminuate sau momentul obţinerii de foloase necuvenite?

Infracţiunea se consumă, în principiu, în momentul în care fapta penală produce rezultatul tipic sau urmarea imediată specifică acelei infracţiuni şi pentru a cărei preîntâmpinare este incriminată şi sancţionată însăşi fapta penală. În cazul infracţiunilor formale sau de atitudine, aşa cum este cea în discuţie, consumarea infracţiunii se va produce implicit cu executarea[3]. Indiferent de întinderea şi durata acţiunii, momentul consumării îl reprezintă momentul terminării acţiunii ilicite, iar în cazul nostru este reprezentat de momentul în care a fost stabilită valoarea bunului respectiv. Obţinerea de foloase necuvenite nu are relevanţă decât din punctul de vedere al stabilirii incriminării: infracţiune asimilată corupţiei sau abuz în serviciu.

Sunt susceptibile infracţiunile prevăzute în art. 10 lit. a), de tentativă faţă de formularea dată de legiuitor articolului 15 din Legea nr. 78/2000?

Dacă foloasele necuvenite au fost obţinute înainte de stabilirea unei valori diminuate, iar acţiunea nu s‑a produs din varii motive, atunci avem de a face cu o luare de mită, dar numai dacă foloasele necuvenite au fost obţinute pentru a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu ale subiectului infracţiunii sau în scopul de a face un act contrar îndatoririlor sale. Tentativă nu poate exista decât atunci când hotărârea de a săvârşi infracţiunea a fost pusă în executare, iar executarea a fost întreruptă sau nu şi‑a produs efectul (art. 20 alin. (1) C. pen. anterior). Or, în cazul nostru, infracţiunea, din punct de vedere al laturii obiective, este una imediată, neputând vorbi de o întrerupere a executării sau de neproducerea efectelor. Organul de urmărire penală trebuie să facă dovada intenţiei celui care a vrut să stabilească valoarea diminuată, intenţie care s‑a transpus faptic, dar nu şi‑a produs efectul. Ceea ce este absurd!

Dacă foloasele necuvenite nu au fost obţinute, iar acţiunea nu s‑a produs, de asemenea, pentru considerentele de mai sus, nu putem vorbi de o tentativă, nici măcar o tentativă de luare de mită, întrucât legiuitorul a pus pe acelaşi plan, ca element material al infracţiunii de luare de mită, activităţi care constituie un început de executare cu fapta în formă consumată (de exemplu, pretinderea în raport cu primirea banilor sau a foloaselor), iar darea de mită comportă aceeaşi discuţie.

Dacă foloasele necuvenite nu au fost obţinute, iar acţiunea s‑a produs, ne aflăm în faţa unui caz de abuz în serviciu, dacă întruneşte elementele constitutive ale acestei infracţiuni, prevăzută de art. 248 C. pen. anterior sau în forma calificată a acesteia, art. 2481. Dacă, în schimb, organul de urmărire penală face dovada unei pretinderi de foloase necuvenite, putem vorbi doar de infracţiune în variantă consumată, întrucât pretinderea în raport cu primirea banilor sau a foloaselor necuvenite sunt puse de legiuitor pe acelaşi plan.

Referitor la sensul sintagmei de „valoare comercială reală”, observăm că, potrivit art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000, este pedepsită cu închisoare, dacă fapta este săvârşită în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială, ori a bunurilor aparţinând autorităţilor publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare sau de gestionare.

Vânzarea de acţiuni emise de societăţile comerciale care fac obiectul acestei legi se va realiza în baza unui raport de evaluare, la preţul de piaţă stabilit de cerere şi ofertă[4]. Acest principiu, înscris în art. 13 al Legii nr. 268 din 28 mai 2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, a fost dezvoltat prin Hotărârea nr. 626 din 6 iulie 2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comer­ciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului[5].

În norme (art. 45) se arată că acţiunile societăţilor comerciale se vor vinde la preţul de piaţă rezultat din raportul dintre cerere şi ofertă, fără să existe un preţ minim de vânzare.

Aceasta înseamnă că determinarea caracterului ilicit al faptei se poate face numai în cazul în care au fost încălcate exigenţele consiliului de administraţie. Astfel, în cazul în care, în urma negocierilor, preţul cel mai bun obţinut este sub preţul de ofertă al A.D.S., consiliul de administraţie poate decide asupra oportunităţii încheierii contractului de vânzare‑cumpărare de acţiuni la preţul oferit.

Societăţile comerciale, regiile autonome, societăţile şi companiile naţionale pot proceda la reevaluarea imobilizărilor corporale aflate în patrimoniul lor.

Reevaluarea imobilizărilor corporale se efectuează în vederea determinării valorii juste a acestora, ţinându‑se seama de inflaţie (în baza ratei inflaţiei comunicate de Institutul Naţional de Statistică pentru sfârşitul anului) de utilitatea bunului, de starea acestuia şi de preţul pieţei, atunci când valoarea contabilă diferă semnificativ de valoarea justă[6].

Valoarea de piaţă a proprietăţii imobiliare este mai degrabă o reprezentare a utilităţii sale recunoscute de piaţă decât a stării sale pur fizice. Utilitatea activelor pentru o anumită întreprindere sau persoană poate fi diferită de utilitatea recunoscută de piaţă sau de un anumit domeniu economic. De aceea, este necesar ca evaluarea de active în scopul elaborării situaţiilor financiare, care reflectă efectele modificării preţurilor, să facă distincţia între valorile recunoscute pe piaţă, care ar trebui reflectate în situaţiile financiare şi tipurile de valoare nebazate pe piaţă.

Conceptul de valoare de piaţă reflectă percepţiile şi acţiunile colective de pe piaţă şi este baza pentru evaluarea majorităţii resurselor în economiile de piaţă. Deşi definiţiile pot fi diferite ca precizie, conceptul de valoare de piaţă este, de obicei, înţeles şi aplicat.

Valoarea de piaţă se defineşte ca fiind suma estimată pentru care o proprietate ar putea fi schimbată, la data evaluării, între un cumpărător decis şi un vânzător hotărât, într‑o tranzacţie cu preţ determinat obiectiv, după o activitate de marketing adecvată, în care ambele părţi au acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângere.

Este important de subliniat că estimarea profesionistă a valorii de piaţă este o evaluare obiectivă a drepturilor de proprietate asupra unor anumite bunuri, la o anumită dată. În această definiţie apare implicit conceptul de piaţă în ansamblu, care reflectă mai degrabă activitatea şi motivaţia mai multor participanţi decât imaginea sau interesul preconceput ale unui anumit participant.

O proprietate individuală poate avea o valoare adiţională sau specială, peste valoarea sa privită ca entitate separată, ca rezultat al asocierii sale fizice sau funcţio­nale cu o proprietate deţinută de alţii sau al atractivităţii pentru un cumpărător care are interese speciale. Mărimea unei astfel de valori adiţionale sau speciale este, în general, raportată în mod distinct de valoarea de piaţă.

Utilitatea este măsurată dintr‑o perspectivă pe termen lung, de obicei pe durata normală de utilizare a unei proprietăţi sau unui grup de proprietăţi. Totuşi, sunt momente când o anumită proprietate poate deveni temporar excedentară, scoasă în afara exploatării, adaptată pentru o utilizare sau o funcţionare alternativă, sau uneori pur şi simplu pusă în conservare pentru a anumită perioadă de timp. În alte cazuri, circumstanţele externe ale pieţei, economice sau politice, pot dicta limitarea producţiei pentru o perioadă nedefinită de timp. Evaluările în astfel de situaţii necesită competenţă şi o experienţă deosebită şi raportările se vor efectua în concordanţă cu Standardele Internaţionale de Evaluare. Este deosebit de important ca evaluatorul să prezinte explicit definiţia valorii, informaţiile pe care se bazează evaluarea, ipotezele şi condiţiile limitative (dacă există) referitoare la evaluare.

În mod similar, este posibil ca proprietăţile să nu aibă un grad de utilitate perceptibil la data evaluării, datorită factorilor externi sau economici, cum ar fi proprietăţi situate în regiuni îndepărtate, în ţări cu o economie în tranziţie, în ţări care nu au o economie de piaţă sau în ţări în care au loc schimbări în sistemul economic[7].

Şi sub acest aspect, Curtea de Apel a avut o interpretare normală.

Pentru înţelegerea exactă a sintagmei juridice de „valoare comercială reală”, care să atragă o condamnare, este necesară prezentarea completă a definiţiei valorii, a informaţiilor pe care se bazează evaluarea şi măsura în care ipotezele şi condiţiile limitative (dacă există) influenţează evaluarea.

Expresia valoare de piaţă şi termenul valoare justă, aşa cum apare în mod uzual în standardele de contabilitate sunt, în general, compatibile, chiar dacă nu întotdeauna exact echivalente.

Valoarea justă, ca un concept de contabilitate, reprezintă suma la care poate fi tranzacţionat un activ sau decontată o datorie, de bunăvoie, între părţi aflate în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii în care preţul este determinat obiectiv.

Când se poate stabili valoarea de piaţă a unui activ, această valoare va fi egală cu valoarea justă. Când valoarea de piaţă a unui activ nu poate fi determinată, se decide utilizarea unei valori surogat, cum este costul de înlocuire net (CIN).

Valoarea de piaţă a unei întreprinderi nu este neapărat echivalentă cu valoarea de utilizare a întreprinderii. Evaluările în scopul raportării financiare sunt, în general, solicitate a se baza pe valoarea justă, care poate fi echivalentă sau nu cu valoarea de piaţă.

Conceptul de valoare se referă la preţul cel mai probabil convenit de cumpărătorii şi vânzătorii unui bun sau serviciu disponibil pentru cumpărare. Valoarea stabileşte preţul ipotetic sau noţional pe care cumpărătorii şi vânzătorii îl vor conveni pentru un bun sau un serviciu. Astfel, valoarea nu reprezintă un fapt, ci o estimare a celui mai probabil preţ care va fi plătit pentru un bun sau serviciu, disponibil pentru cumpărare, la un anumit moment dat.

Conceptul de valoare de piaţă este legat de percepţiile colective şi de comporta­mentul participanţilor pe piaţă. Acest concept recunoaşte diverşii factori care pot influenţa tranzacţiile din cadrul pieţei, şi îi separă de alte considerente intrinseci sau nebazate pe piaţă, care influenţează valoarea.

Evaluările proprietăţii pe baza pieţei implică funcţionarea unei pieţe în cadrul căreia tranzacţiile au loc fără restricţii din partea forţelor din afara pieţei.

Evaluările pe baza pieţei trebuie să stabilească cea mai bună utilizare, sau cea mai probabilă utilizare a proprietăţii, care reprezintă un determinant semnificativ al valorii sale.

Evaluările nebazate pe piaţă trebuie să includă definiţia valorii aplicate în cadrul evaluării, cum ar fi valoarea de utilizare, valoarea de exploatare continuă, valoarea de investiţie sau subiectivă, valoarea de asigurare, valoarea de impunere sau de impo­zitare, valoarea de recuperare, valoarea de lichidare, sau valoarea specială.

Valoarea de piaţă este o reprezentare a valorii de schimb, sau suma de bani pe care o proprietate ar aduce‑o dacă ar fi oferită spre vânzare pe o piaţă liberă, la data evaluării, conform cerinţelor care corespund definiţiei valorii de piaţă. Pentru a estima valoarea de piaţă, evaluatorul trebuie să determine mai întâi cea mai bună utilizare, sau cea mai probabilă utilizare.

Cele mai utilizate metode pentru estimarea valorii de piaţă includ abordarea prin cost, abordarea prin comparaţia vânzărilor şi abordarea prin capitalizarea veniturilor, inclusiv analiza fluxului de numerar actualizat.

Valoarea de piaţă este suma estimată pentru care o proprietate va fi schimbată, la data evaluării, între un cumpărător decis şi un vânzător hotărât, într‑o tranzacţie cu preţ determinat obiectiv, după o activitate de marketing cores­punzătoare, în care părţile implicate au acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângere.

Conceptul de valoare de piaţă nu este dependent de o tranzacţie actuală, care are loc la data evaluării. Mai degrabă, valoarea de piaţă este o estimare a preţului care ar trebui obţinut la o vânzare, la data evaluării, în condiţiile definiţiei valorii de piaţă. Valoarea de piaţă este o reprezentare a preţului asupra căruia un cumpărător şi un vânzător ar trebui să cadă de acord, într‑un anume moment.

Conceptul de valoare de piaţă presupune un preţ negociat pe o piaţă liberă şi concurenţială, o circumstanţă care ocazional impune utilizarea adjectivului liber după cuvintele valoare de piaţă.

În general, evaluările de piaţă se bazează pe informaţiile referitoare la proprietăţi comparabile. Procesul de evaluare cere ca evaluatorul se efectueze o cercetare adecvată şi relevantă, să efectueze analize competente şi să tragă concluzii informate şi bine susţinute. În acest proces, evaluatorii nu pot accepta orice informaţii, ci trebuie să ia în considerare toate evidenţele pertinente asupra pieţei, tendinţele, tranzacţiile comparabile, şi alte informaţii.

În consecinţă, singura sintagmă ce are caracter ştiinţific este aceea a valorii de piaţă, şi singura ce se poate utiliza. Preţul corect este preţul pieţei. Pentru determinarea caracterului penal este necesară determinarea unei intenţii infracţionale. În lipsa corupţiei, putem decela un eventual abuz.

În consecinţă, deruta legislativă nu poate decât să atragă o derută judiciară. Anomia profită.

Trebuie precizat faptul că în cuprinsul art. 10 sunt prevăzute trei infracţiuni de sine stătătoare. Aşadar condiţiile preexistente dar şi conţinutul constitutiv vor fi analizate având în vedere specificul fiecărei incriminări.

Obiectul juridic al infracţiunii prevăzute în art. 10 lit. a) este alcătuit din relaţiile sociale care privesc corectitudinea în ceea ce priveşte valorificarea resurselor materiale care aparţin statului în întregime sau în parte şi care sunt valorificate prin acţiuni de privatizare şi prin alte tranzacţii comerciale[8]. În cazul infracţiunilor prevăzute la lit. b) şi c) obiectul juridic este constituit din relaţiile sociale ce privesc acordarea şi utilizarea subvenţiilor în conformitate cu dispoziţiile legale.

Subiecţii activi ai infracţiunilor sunt circumstanţiaţi. În cazul infracţiunii prevăzute în art. 10 lit. a) autor al infracţiunii nu poate fi decât o persoană care îndeplineşte o funcţie de conducere, administrare sau gestionare a patrimoniului unui operator economic la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar sau care are o anumită funcţie în instituţiile publice ori autorităţile publice.

În cazul prevăzut de lit. b), autorul infracţiunii este o persoană care îndeplineşte o funcţie cu atribuţii în ceea ce priveşte acordarea subvenţiilor, iar în privinţa ultimei infracţiuni prevăzute în lit. c) subiectul este persoana care a beneficiat de subvenţii.

Participaţia este posibilă în toate modalităţile sale. În cazul instigării şi com­plicităţii, participantul nu trebuie să aibă calităţile cerute de normele de incriminare.

Subiectul pasiv al infracţiunii este reprezentat de operatorul economic la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar sau de autorităţile publice ori instituţiile publice ale căror patrimonii au fost prejudiciate sau periclitate, în cazul faptei prevăzute în art. 10 lit. a) şi statul reprezentat de anumite instituţii în cazul faptelor incriminate în art. 10 lit. b) şi c) (de exemplu, Ministerul Agriculturii si Dezvoltării Rurale, care acordă anumite subvenţii).

Latura obiectivă include în structura sa ca element material acţiuni, de regulă alternative, după cum urmează:

În cazul infracţiunii prevăzute la lit. a) elementul material[9] constă în acţiunea prin care se stabileşte o valoare diminuată a unor bunuri în raport cu valoarea lor comercială reală[10]. În primul rând bunurile trebuie să aparţină operatorilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, iar acţiunea trebuie să se comită în cadrul acţiunii de privatizare ori de executare silită, de reorganizare sau lichidare judiciară ori cu ocazia unei operaţiuni comerciale. În al doilea rând, bunurile trebuie să aparţină autorităţii publice sau instituţiilor publice, iar fapta să se comită în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora sau de executare silită. Ambele fapte trebuie comise de acele persoane care au atribuţii de conducere, de administrare, de gestionare, de executare silita, de reorganizare ori lichidare judiciară.

În cazul infracţiunii prevăzute în art. 10 lit. b) elementul material constă fie în acţiunea de acordare a unei subvenţii cu încălcarea normelor legale, fie printr‑o inacţiune respectiv de neurmărire, conform legii, a destinaţiilor subvenţiilor.

Prin subvenţii se înţelege cea mai largă formă de transferare scriptică de fonduri în cadrul structurii capitolului de cheltuieli curente al unui buget de stat, de la acesta către ordonatorii de credite, prin care este asigurată funcţionarea instituţiilor publice, desfăşurarea activităţii unor societăţi comerciale cu capital de stat, a unor servicii publice, în genere pentru asigurarea unor programe domeniale, pentru satisfacerea unor necesităţi de natură economică, socială sau de mediu, pentru achitarea unor datorii restante sau curente, pentru executarea de lucrări şi activităţi de interes pentru comunităţile locale, finanţarea formaţiunilor politice, a acţiunilor cu caracter ştiinţific sau socio‑cultural, finanţarea unor programe şi proiecte interetnice sau pentru acoperirea unor diferenţe de preţuri şi tarife[11].

În primul caz avut în vedere de art. 10 lit. b) este vorba despre o faptă nelegală prin care o persoană abilitată potrivit legii să acorde astfel de subvenţii sau mai bine zis membrii unei comisii, evaluând o anumită documentaţie care de cele mai multe ori cuprinde date false acordă subvenţii unor persoane care nu îndeplinesc condiţiile legale sau le îndeplinesc dar valoarea subvenţiei acordate este peste cea legală. Cei care doar avizează o astfel de activitate (acordarea de subvenţii) sau efectuează activităţi premergătoare acordării subvenţiei nu pot comite infracţiunea de faţă.

Neurmărirea conform legii a destinaţiilor subvenţiilor, a doua situaţie avută în vedere de art. 10 lit. b), presupune după părerea noastră ca situaţie premisă, acordarea legală a subvenţiilor urmată de o inacţiune a aceloraşi persoane (care au acordat subvenţia) sau a altora de a nu urmări destinaţia subvenţiei potrivit normelor legale care guvernează acest domeniu.

În fine, în ipoteza prevăzută de lit. c) elementul material constă în utilizarea, subvenţiilor în alte scopuri (spre exemplu suma de bani primită ca subvenţie este depusă la bancă pentru ca autorul să beneficieze de dobândă) decât cele pentru care a fost acordate sau utilizarea in alte scopuri a creditelor[12] garantate din fonduri publice sau care urmează să fie rambursate din fonduri publice.

Aplicarea şi interpretarea art. 10 lit. b) şi c) este dificilă tocmai din perspectiva întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii, în sensul probării obţinerii unui folos necuvenit pentru sine sau pentru altul. Fără întrunirea acestui element constitutiv, faptele respective pot fi încadrate fie la neglijenţă în serviciu, fie la abuz în serviciu[13].

Sub aspectul urmărilor, infracţiunile pe care le analizăm sunt infracţiuni de pericol, legea necondiţionând existenţa lor de producerea unor prejudicii: legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptelor (ex re). În cazul infracţiunii prevăzute la lit. a) trebuie să se demonstreze că valoarea stabilită este sub valoarea comercială reală a respectivelor bunuri. Se pune întrebarea cine va stabili valoarea comercială reală, care sunt criteriile şi dacă există astfel de persoane de concluziile cărora să depindă existenţa infracţiunii. Din acest punct de vedere reţinerea în concret a faptei prevăzută în art. 10 lit. a) este aproape imposibilă.

Latura subiectivă include în structura sa ca formă de vinovăţie intenţia, care este calificată prin scop. Scopul prevăzut de lege este obţinerea unor avantaje sub formă de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite în beneficiul făptuitorului sau al unei terţe persoane. Existenţa scopului trebuie dovedită. Scopul trebuie să existe, nefiind necesară realizarea lui efectivă. Dovedirea scopului „obţinerii pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite” în cazul acordării de subvenţii cu încălcarea legii nu se poate face uşor deoarece acel,,altul” nu poate fi beneficiarul subvenţiei.

Acordarea subvenţiei (ulterior, neurmărirea utilizării) de către funcţionar trebuie să fie făcută în scopul obţinerii de către acesta a unui folos necuvenit (pentru sine sau pentru altul).

Trebuie de reţinut faptul că, în cazul unei subvenţii acordate pentru o anumită destinaţie, ne putem afla în faţa infracţiunii prevăzute în art. 10 lit. b) din Legea
nr. 78/2000 dacă scopul acordării subvenţiei este cel al obţinerii, pentru sine sau pentru altul, a unui folos necuvenit, întrucât simplul act de acordare al acesteia nu este o faptă penală.

Teoretic, acordarea de subvenţii „în favoarea” unor persoane nu înseamnă totuşi neapărat şi dovada unui scop ilicit, în sensul art. 10, al obţinerii, de către beneficiar (sau de altă persoană determinată) a unor foloase necuvenite; simpla nerespectare a unor normelor de acordare a subvenţiilor, nu este o faptă penală sau, neapărat, o faptă de competenţa D.N.A.

Atunci când se vorbeşte de foloase necuvenite ea (legea) se referă la sensul de drept comun al sintagmei, în accepţiunea dreptului penal român; iar aceste foloase pot fi directe sau indirecte, dar fără a se renunţa la caracterul de plată a (contra)prestaţiei funcţionarului.

În accepţiunea sa obişnuită, termenul „folos” desemnează orice „câştig moral sau material”, or, nu există nici un indiciu că, în cuprinsul dispoziţiilor art. 254 Cod penal, legiuitorul ar fi voit să dea acestui termen o altă semnificaţie. Legiuitorul a înţeles să folosească acest cuvânt tocmai pentru a atribui obiectului mitei un conţinut larg, care să includă şi avantaje nemateriale, fiind evident că fapta unui funcţionar de a pretinde sau de a primi, de a accepta sau de a respinge promisiuni privind foloase de natură nematerială, în scopul indicat de text, nu este cu nimic mai puţin periculoasă decât săvârşirea unor asemenea acţiuni pentru foloase materiale. Dacă ar fi dorit o inter­pretare contrară celei de mai sus, este neîndoielnic că legiuitorul ar fi precizat aceasta în mod expres.

Infracţiunea în discuţie este una de acţiune, iar subiectul activ al acesteia prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui. Mobilul sau scopul săvârşirii infracţiunii, acela de a obţine pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, constituie un element al laturii subiective. Banii proveniţi din subvenţii care nu respectă destinaţia lor creează o stare de pericol în legătură cu funcţiile acestora în economia de piaţă, cu consecinţe grave în plan economic şi social. Dificilă este proba faptei, întrucât niciodată un singur funcţionar nu aprobă el acordarea unei subvenţii.

Prin deturnarea subvenţiei (utilizarea subvenţiilor in alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate) în cazul art. 10 lit. c), făptuitorul – funcţionar bancar – urmăreşte:

‑ să obţină pentru el bani ori bunuri prin acţiunea de însuşire, totală sau parţială a cuantumului subvenţiei, prin traficarea banilor, scontând obţinerea unui profit, prin cumpărarea de bunuri etc.;

‑ să obţină pentru el sau pentru altul foloase necuvenite.

Legiuitorul a prevăzut deci două condiţii distincte – una este utilizarea subven­ţiilor şi a creditelor garantate plus obţinerea unui folos necuvenit prin utilizarea acestor subvenţii. Putem deci concluziona că simpla utilizare deturnată nu aduce, nu produce automat un folos considerat de lege ca fiind necuvenit.

Prin noţiunea de „alte foloase”[14] se înţelege orice fel de avantaje patrimoniale (bunuri, comisioane, împrumuturi, amânarea plăţii unei datorii, promovarea în funcţie), dar şi nepatrimoniale (câştigarea prieteniei cuiva influent care ar putea fi folosită în viitor pentru un trafic de influenţă).

Noţiunea de „foloase” are o sferă largă, ea cuprinzând atât avantaje de ordin patri­monial, cât şi cele nepatrimoniale, avantaje care pot îmbrăca cele mai variate forme.

Urmare a acestor interpretări, sintagma „alte foloase”, în înţelesul art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000, nu înseamnă numai deturnarea fondului pentru a fi utilizat în achiziţionarea de bunuri în interes propriu, pentru a fi împrumutat altei firme, pentru a câştiga prietenia cuiva etc., pentru că acestea sunt foloasele normale ale unei afaceri. Dacă acţiunea titularului este însoţită de o manoperă frauduloasă făcută pentru realizarea adiacentă a unui avantaj, atunci putem vorbi de o faptă incriminată în art. 10 lit. c) al legii.

Prin incriminarea menţionată se urmăreşte îngrădirea operaţiilor de deturnare a subvenţiei, care generează lezarea gravă a funcţiilor acesteia[15], dar şi dezvoltarea unor politici anticorupţie.

Răspunderea penală prevăzută în Legea nr. 78 din 8 mai 2000

Subiectul activ al acestor infracţiunilor incriminate în art. 10 sunt persoanele care au atribuţii de conducere, de administrare sau de gestiune, persoanele cu atribuţii în acordarea de credite sau de subvenţii sau respectiv persoanele care le utilizează, în măsura în care participă la luarea deciziilor în aceste sens sau care le pot influenţa, persoanele care ocupă o funcţie publică, sau care participă la conducerea unităţii respective îndeplinind atribuţii de control sau acordând asistenţă specializată.

Banii sau celelalte foloase primite, pretinse ori promise trebuie să fie necuvenite, adică legal nedatorate, să aibă caracter de retribuţie, întrucât invocarea unui alt titlu atrage calificarea de abuz în serviciu[16].

Acţiunea (inacţiunea) făptuitorului trebuie să constituie sine qua non un contra­echivalent al conduitei sale lipsite de probitate. Reciproca acesteia trebuie să aibă caracterul unei plăţi sau a unei răsplătiri în vederea efectuării unui anume act perfect determinat, şi nu în general. Chiar dacă legea permite un avantaj patrimonial indirect, acesta trebuie să profite tot făptuitorului, deşi în chip mediat. Fără existenţa unei asemenea proporţii, fapta nu este caracterizată penal [daruri ocazionale, expresia unor sentimente de recunoştinţă ori respect personal – cf. art. 4 alin. (1) din lege], după cum lipsa raportului de legătură, de retribuire poate caracteriza o altă infracţiune, cum ar fi, de exemplu, un abuz în serviciu.

Atunci când legea vorbeşte de foloase necuvenite ea se referă la sensul de drept comun al sintagmei, în accepţiunea dreptului penal român; iar aceste foloase pot fi directe sau indirecte, dar fără a se renunţa la caracterul de plată a prestaţiei funcţio­narului. Sensul de folos „indirect” se referă la persoane interpuse, dar tot în ideea exact a recompensării actului făptuitorului, cum ar fi un dar făcut soţiei funcţionarului şi nerestituit[17], reparaţii, zugrăveli, efectuarea de lucrări în favoarea făptuitorului sau acoliţilor săi, aceştia putând fi o rudă, un prieten sau chiar o persoană juridică. Cel ce îndreaptă spre aceştia folosul necuvenit este făptuitorul din voinţa sa, şi nu plătitorul favorului care trebuie să fie mereu altul decât beneficiarul plăţii necuvenite. La rândul său, această persoană va beneficia întotdeauna de celelalte avantaje astfel cumpărate în contrapartidă.

Pentru existenţa infracţiunii descrise în art. 10 din Legea nr. 78/2000, este necesar ca acţiunea care constituie elementul material să fie săvârşită cu vinovăţie, şi anume cu intenţie directă, fiind necesară voinţa făptuitorului de a primi banii, bunurile sau celelalte foloase necuvenite şi ştiinţa că acestea nu îi sunt legalmente cuvenite, reprezentarea stării de pericol a acţiunii sale. Făptuitorul trebuie să fi urmărit obţinerea, pentru sine sau pentru, altul de bani, bunuri sau de alte foloase necuvenite, în sensul dat în Codul penal. Creditul sau subvenţia nu reprezintă un „folos necuvenit” în sensul Codului penal. Ele pot reprezenta un folos ilicit, ceea ce este altceva.

Dacă scopul este integral realizat, existând dovada hotărârii aproprierii avantajului patrimonial şi au fost începute acte de executare dar care au fost întrerupte sau neizbutite, tentativa se pedepseşte.

De asemenea, persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 şi 2 din Legea nr. 682 din 19 decembrie 2002 privind protecţia martorilor[18], şi care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă sau facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni, beneficiază, potrivit art. 19, de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.

Ceea ce vrem să subliniem este necesitatea unei departajări nete a patrimoniilor, profitul trebuind să fie întotdeauna al altei persoane decât vânzătorul serviciilor. Caracteristic acestei infracţiuni este faptul că subiectul activ trebuie să aibă întotdeauna o altă calificare decât persoana care plăteşte. Este de neconceput ca făptuitorul să aibă acelaşi profit cu plătitorul complice sau instigator. Prin definiţie nu ar exista un profit ce caracterizează infracţiunea asimilată cu o corupţie. Instigatorul este instigator, iar complicele este complice – ei nu sunt şi nu devin coautori. În sistemul nostru de drept mituitorul nu este considerat participant la infracţiunea de luare de mită, ci de autor al altei infracţiuni, de sine stătătoare, de dare de mită.

Răspunderea penală prevăzută în art. 10 lit. a) din Legea nr. 78 din 8 mai 2000

Vânzarea de acţiuni emise de societăţile comerciale care fac obiectul prezentei legi se va realiza în baza unui raport de evaluare, la preţul de piaţă stabilit de cerere şi ofertă. Acest principiu, înscris în art. 13 al Legii nr. 268 din 28 mai 2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului[19] a fost dezvoltat prin Hotărârea nr. 626 din 6 iulie 2001 pentru aprobarea Normelor meto­dologice de aplicare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului[20].

În norme (art. 45) se arată că acţiunile societăţilor comerciale se vor vinde la preţul de piaţă rezultat din raportul dintre cerere şi ofertă, fără să existe un preţ minim de vânzare.

Aceasta înseamnă că determinarea caracterului ilicit al faptei se poate face numai în cazul în care au fost încălcate exigenţele consiliului de administraţie. Astfel, în cazul în care, în urma negocierilor, preţul cel mai bun obţinut este sub preţul de ofertă al ADS, consiliul de administraţie poate decide asupra oportunităţii încheierii contractului de vânzare‑cumpărare de acţiuni la preţul oferit. Ceea ce trebuie dovedit este latura subiectivă a infracţiunii, intenţia penală.

Răspunderea penală prevăzută în art. 10 lit. b) din Legea nr. 78 din 8 mai 2000

Dacă acordarea de credite în favoarea unor persoane juridice fără respectarea normelor de creditare ar cădea, prin absurd, numai în sarcina unor funcţionari bancari (alţii decât „reprezentanţii societăţii bancare”), le‑ar putea fi atribuită calitatea de subiect activ al infracţiunii. Credem totuşi că o asemenea capacitate nu poate exista.

Funcţionarii bancari „pot influenţa” luarea deciziilor bancare, dar aceasta este de latitudinea exclusivă a factorilor de decizie, a „responsabililor bancari”. Numai aceştia pot fi priviţi ca autori ai infracţiunii. Funcţionarii care au influenţat luarea unei decizii vor putea fi priviţi sub aspectul participaţiei improprii, ai complicităţii sau lipsei elementului subiectiv.

Răspunderea persoanelor care îndeplinesc o funcţie sau o însărcinare în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, este atrasă în baza art. 1 lit. b) din lege, aceştia aprobând sumele şi fiind responsabili de modul de acordare (legal sau ilegal) a acestora.

Consiliul de administraţie şi directorii sau, după caz, comitetul de supraveghere şi directoratul instituţiei de credit au competenţele şi atribuţiile prevăzute de legislaţia aplicabilă societăţilor comerciale şi sunt responsabili de aducerea la îndeplinire a tuturor cerinţelor prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă şi de reglementările emise în aplicarea acesteia.

Răspunderea pentru legalitatea, realitatea, exactitatea şi oportunitatea operaţi­unilor efectuate şi a documentelor întocmite de instituţia de credit revine exclusiv directorilor sau, după caz, directoratului instituţiei de credit şi/sau persoanelor care întocmesc şi semnează documentele în cauză, potrivit atribuţiilor şi competenţelor acestora (de exemplu, art. 238 alin. (2) fraza a 2‑a din Ordonanţă de urgenţă nr. 99 din 6 decembrie 2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului).

Teoretic însă acordarea de credite „în favoarea” unor persoane nu înseamnă totuşi neapărat şi dovada unui scop ilicit, în sensul art. 10, al obţinerii, de către debitor (sau de altcineva, determinat) a unor foloase necuvenite; simpla nerespectare a unor norme de creditare, per se, nu este o faptă penală sau, neapărat, o faptă de com­petenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

De aceea, ţinem să subliniem că:

‑ nu orice creditare ilegală este infracţiune;

‑ nu orice funcţionar bancar este răspunzător penal în calitate de autor al unei infracţiuni de corupţie;

‑ numai reprezentanţii societăţii bancare aprobă în mod legal, potrivit propriilor norme, acordarea de credite;

‑ nu orice faptă de corupţie este prevăzută în Legea nr. 78/2000 ca fiind de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, după cum am încercat să arătăm mai sus.

Valoarea comercială reală

Potrivit art. 10 lit. a) din lege, este pedepsită cu închisoare, dacă este săvârşită în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială, ori a bunurilor aparţinând autorităţilor publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare sau de gestionare.

Vânzarea de acţiuni emise de societăţile comerciale care fac obiectul Legii nr. 78 se va realiza în baza unui raport de evaluare, la preţul de piaţă stabilit de cerere şi ofertă[21]. Acest principiu, înscris în art. 13 al Legii nr. 268 din 28 mai 2001 privind priva­tizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului a fost dezvoltat prin Hotărârea nr. 626 din 6 iulie 2001 pentru aprobarea Normelor metodo­logice de aplicare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului.

În norme (art. 45) se arată că acţiunile societăţilor comerciale se vor vinde la preţul de piaţă rezultat din raportul dintre cerere şi ofertă, fără să existe un preţ minim de vânzare.

Aceasta înseamnă că determinarea caracterului ilicit al faptei se poate determina numai în cazul în care au fost încălcate exigenţele consiliului de administraţie. Astfel, în cazul în care, în urma negocierilor, preţul cel mai bun obţinut este sub preţul de ofertă al A.D.S., consiliul de administraţie poate decide asupra oportunităţii încheierii contractului de vânzare‑cumpărare de acţiuni la preţul oferit.

Societăţile comerciale, regiile autonome, societăţile şi companiile naţionale, pot proceda la reevaluarea imobilizărilor corporale aflate în patrimoniul lor.

Reevaluarea imobilizărilor corporale se efectuează în vederea determinării valorii juste a acestora, ţinându‑se seama de inflaţie (în baza ratei inflaţiei comunicate de Institutul Naţional de Statistică pentru sfârşitul anului) de utilitatea bunului, de starea acestuia şi de preţul pieţei, atunci când valoarea contabilă diferă semnificativ de valoarea justă[22].

Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Evaluare (IVSC) recunoaşte comple­xitatea procedurilor profesionale de evaluare,diversitatea de tipuri de proprietăţi, dificultăţile generate de modul de interpretare a evaluării, problemele care apar în utilizarea şi traducerea terminologiei de specialitate.

Valoarea de piaţă a proprietăţii imobiliare este mai degrabă o reprezentare a utilităţii sale recunoscute de piaţă decât a stării sale pur fizice. Utilitatea activelor pentru o anumită întreprindere sau persoană poate fi diferită de utilitatea recunoscută de piaţă sau de un anumit domeniu economic. De aceea, este necesar ca evaluarea de active în scopul elaborării situaţiilor financiare, care reflectă efectele modificării preţurilor, să facă distincţia între valorile recunoscute pe piaţă, care ar trebui reflectate în situaţiile financiare şi tipurile de valoare nebazate pe piaţă.

Conceptul de valoare de piaţă reflectă percepţiile şi acţiunile colective de pe piaţă şi este baza pentru evaluarea majorităţii resurselor în economiile de piaţă. Deşi definiţiile pot fi diferite ca precizie, conceptul de valoare de piaţă este, de obicei, înţeles şi aplicat.

Valoarea de piaţă se defineşte ca fiind suma estimată pentru care o proprietate ar putea fi schimbată, la data evaluării, între un cumpărător decis şi un vânzător hotărât, într‑o tranzacţie cu preţ determinat obiectiv, după o activitate de marketing adecvată, în care ambele părţi au acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângere.

Este important de subliniat că estimarea profesionistă a valorii de piaţă este o evaluare obiectivă a drepturilor de proprietate asupra unor anumite bunuri, la o anumită dată. În această definiţie apare implicit conceptul de piaţă în ansamblu, care reflectă mai degrabă activitatea şi motivaţia mai multor participanţi decât imaginea sau interesul preconceput ale unui anumit participant.

O proprietate individuală poate avea o valoare adiţională sau specială, peste valoarea sa privită ca entitate separată, ca rezultat al asocierii sale fizice sau funcţionale cu o proprietate deţinută de alţii sau al atractivităţii pentru un cumpărător care are interese speciale. Mărimea unei astfel de valori adiţionale sau speciale este, în general, raportată în mod distinct de valoarea de piaţă.

Utilitatea este măsurată dintr‑o perspectivă pe termen lung, de obicei pe durata normală de utilizare a unei proprietăţi sau a unui grup de proprietăţi. Totuşi, sunt momente când o anumită proprietate poate deveni temporar excedentară, scoasă în afara exploatării, adaptată pentru o utilizare sau o funcţionare alternativă, sau uneori pur şi simplu pusă în conservare pentru a anumită perioadă de timp. În alte cazuri, circumstanţele externe ale pieţei, economice sau politice, pot dicta limitarea producţiei pentru o perioadă nedefinită de timp. Evaluările în astfel de situaţii necesită competenţă şi o experienţă deosebită şi raportările se vor efectua în concordanţă cu Standardele Internaţionale de Evaluare. Este deosebit de important ca evaluatorul să prezinte explicit definiţia valorii, informaţiile pe care se bazează evaluarea, ipotezele şi condiţiile limitative (dacă există) referitoare la evaluare.

În mod similar, este posibil ca proprietăţile să nu aibă un grad de utilitate perceptibil la data evaluării, datorită factorilor externi sau economici, cum ar fi proprietăţi situate în regiuni îndepărtate, în ţări cu o economie în tranziţie, în ţări care nu au o economie de piaţă sau în ţări în care au loc schimbări în sistemul economic.

Este necesară prezentarea completă a definiţiei valorii, a informaţiilor pe care se bazează evaluarea şi măsura în care ipotezele şi condiţiile limitative (dacă există) influenţează evaluarea.

Expresia „valoare de piaţă” şi termenul „valoare justă”, aşa cum apare în mod uzual în standardele de contabilitate sunt, în general, compatibile, chiar dacă nu întotdeauna exact echivalente.

Valoarea justă, ca un concept de contabilitate, reprezintă suma la care poate fi tranzacţionat un activ sau decontată o datorie, de bunăvoie, între părţi aflate în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii în care preţul este determinat obiectiv.

Când se poate stabili valoarea de piaţă a unui activ, această valoare va fi egală cu valoarea justă. Când valoarea de piaţă a unui activ nu poate fi determinată, se decide utilizarea unei valori surogat, cum este costul de înlocuire net (CIN).

Valoarea de piaţă a unei întreprinderi nu este neapărat echivalentă cu valoarea de utilizare a întreprinderii.

Evaluările în scopul raportării financiare sunt, în general, solicitate a se baza pe valoarea justă, care poate fi echivalentă sau nu cu valoarea de piaţă.

Conceptul de valoare se referă la preţul cel mai probabil convenit de cumpărătorii şi vânzătorii unui bun sau serviciu disponibil pentru cumpărare. Valoarea stabileşte preţul ipotetic sau noţional pe care cumpărătorii şi vânzătorii îl vor conveni pentru un bun sau un serviciu. Astfel, valoarea nu reprezintă un fapt, ci o estimare a celui mai probabil preţ care va fi plătit pentru un bun sau serviciu, disponibil pentru cumpărare, la un anumit moment dat.

Conceptul de valoare de piaţă este legat de percepţiile colective şi de comporta­mentul participanţilor pe piaţă. Acest concept recunoaşte diverşii factori care pot influenţa tranzacţiile din cadrul pieţei, şi îi separă de alte considerente intrinseci sau nebazate pe piaţă, care influenţează valoarea.

Evaluările proprietăţii pe baza pieţei implică funcţionarea unei pieţe în cadrul căreia tranzacţiile au loc fără restricţii din partea forţelor din afara pieţei.

Evaluările pe baza pieţei trebuie să stabilească cea mai bună utilizare, sau cea mai probabilă utilizare, a proprietăţii, care reprezintă un determinant semnificativ al valorii sale.

Evaluările nebazate pe piaţă trebuie să includă definiţia valorii aplicate în cadrul evaluării, cum ar fi valoarea de utilizare, valoarea de exploatare continuă, valoarea de investiţie sau subiectivă, valoarea de asigurare, valoarea de impunere sau de impo­zitare, valoarea de recuperare, valoarea de lichidare, sau valoarea specială.

Valoarea de piaţă este o reprezentare a valorii de schimb, sau suma de bani pe care o proprietate ar aduce‑o dacă ar fi oferită spre vânzare pe o piaţă liberă, la data evaluării, conform cerinţelor care corespund definiţiei valorii de piaţă. Pentru a estima valoarea de piaţă, evaluatorul trebuie să determine mai întâi cea mai bună utilizare, sau cea mai probabilă utilizare.

Cele mai utilizate metode pentru estimarea valorii de piaţă includ abordarea prin cost, abordarea prin comparaţia vânzărilor şi abordarea prin capitalizarea veniturilor, inclusiv analiza fluxului de numerar actualizat.

Valoarea de piaţă este suma estimată pentru care o proprietate va fi schimbată, la data evaluării, între un cumpărător decis şi un vânzător hotărât, într‑o tranzacţie cu preţ determinat obiectiv, după o activitate de marketing cores­punzătoare, în care părţile implicate au acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângere.

Conceptul de valoare de piaţă nu este dependent de o tranzacţie actuală, care are loc la data evaluării. Mai degrabă, valoarea de piaţă este o estimare a preţului care ar trebui obţinut la o vânzare, la data evaluării, în condiţiile definiţiei valorii de piaţă. Valoarea de piaţă e o reprezentare a preţului asupra căruia un cumpărător şi un vânzător ar trebui să cadă de acord, la acel moment, conform definiţiei valorii de piaţă, fiecare dintre ei având, în prealabil, timp pentru investigarea altor oportunităţi şi alter­native ale pieţei, fără să nege faptul că pregătirea contractelor formale şi a documen­taţiei necesare, aferente încheierii acestora, ar putea să necesite mai mult timp.

Conceptul de valoare de piaţă presupune un preţ negociat pe o piaţă liberă şi concurenţială, o circumstanţă care ocazional impune utilizarea adjectivului „liber” după cuvintele „valoare de piaţă”.

Cuvintele „liberă şi concurenţială nu au un înţeles absolut. Piaţa pentru o proprietate poate fi o piaţă internaţională sau naţională.

Piaţa poate fi constituită din cumpărători şi vânzători numeroşi, sau poate fi caracterizată printr‑un număr limitat de participanţi.

Piaţa pe care proprietatea este expusă pentru vânzare nu este, prin definiţie, o piaţă restrictivă sau constrictivă. În sens contrar, dacă se omite cuvântul „liberă nu se indică faptul că tranzacţia ar fi privată sau închisă.

În general, evaluările de piaţă se bazează pe informaţiile referitoare la proprietăţi comparabile. Procesul de evaluare cere ca evaluatorul se efectueze o cercetare adecvată şi relevantă, să efectueze analize competente şi să tragă concluzii informate şi bine susţinute. În acest proces, evaluatorii nu pot accepta orice informaţii, ci trebuie să ia în considerare toate evidenţele pertinente asupra pieţei, tendinţele, tranzacţiile comparabile, şi alte informaţii.

În consecinţă, singura sintagmă ce are caracter ştiinţific este aceea a valorii de piaţă, şi singura ce se poate utiliza.

Pentru determinarea caracterului penal este necesară determinarea unei intenţii infracţionale. În lipsa corupţiei, putem determina un eventual abuz.

Dacă legea ar fi dorit, ar fi incriminat ca fapte de corupţie doar stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală, a bunurilor aparţinând agenţilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare sau cu ocazia unei tranzacţii comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţilor publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare sau de gestionare, acordarea de credite sau de subvenţii cu încălcarea legii sau a normelor de creditare, neurmărirea, conform legii sau normelor de creditare, a destinaţiilor contractate ale creditelor sau subvenţiilor ori neurmărirea creditelor restante sau doar utilizarea creditelor sau a subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate. Or, legiuitorul a adăugat o condiţie în plus, şi anume dacă acestea sunt săvârşite în scopul obţinerii de către subiectul activ, pentru sine sau pentru altul, de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite. Lucru ce trebuie dovedit!

Acordarea ilegală de credite

Potrivit art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 43/2002, aprobată prin Legea nr. 503/2002, procurorii specializaţi din cadrul Parchetul Naţional Anticorupţie efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală în cazul infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000.

În sensul acestei legi, sunt infracţiuni de corupţie infracţiunile prevăzute în
art. 254‑257 C. pen. anterior, precum şi infracţiunile prevăzute în legi speciale numai în funcţie de calitatea persoanelor care săvârşesc sau faţă de care se săvârşesc faptele respective, ori în raport cu sectoarele de activitate unde acestea se săvârşesc (art. 1).

Ca atare, procurorul D. N. A.  este competent a efectua urmărirea penală şi în cazul infracţiunii asimilate infracţiunilor de corupţie prevăzute în art. 10 lit. b).

Infracţiunea constă în acordarea de credite sau de subvenţii cu încălcarea legii sau a normelor de creditare, neurmărirea, conform legii sau normelor de creditare, a destinaţiilor contractate ale creditelor sau subvenţiilor ori neurmărirea creditelor restante, dacă fapta este săvârşită în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite.

Or, în sensul art. 1 lit. e) din Legea nr. 78, competenţa D.N.A. va fi atrasă pentru persoanele care realizează, controlează sau acordă asistenţă specializată numai în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa cu privire la operaţiuni de bancă (sau de creditare).

Dacă acordarea de credite în favoarea unor persoane juridice fără respectarea normelor de creditare ar cădea, prin absurd, numai în sarcina unor funcţionari bancari (alţii decât „reprezentanţii societăţii bancare”), le‑ar putea fi atribuită calitatea de subiect activ al infracţiunii. Credem totuşi că o asemenea capacitate nu poate exista. Funcţionarii bancari „pot influenţa” luarea deciziilor bancare, dar aceasta este de latitudinea exclusivă a factorilor de decizie, a „responsabililor bancari”.

Răspunderea persoanelor care îndeplinesc o funcţie sau o însărcinare în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, este atrasă în baza art. 1 lit. b) din lege, aceştia aprobând credite şi fiind responsabili de modul de acordare (legal sau ilegal) a acestora.

Banca este angajată numai prin semnătura conducătorilor ei sau, cel puţin, a persoanelor împuternicite de către aceştia (art. 23 din Legea nr. 58/1998[23]), în genere a membrilor consiliului de administraţie şi ai comitetului de direcţie. În aceste condiţii, simpli funcţionari bancari care au influenţat luarea deciziilor apar ca fiind complici ai reprezentanţilor bancari.

Teoretic însă acordarea de credite „în favoarea” unor persoane nu înseamnă totuşi neapărat şi dovada unui scop ilicit, în sensul art. 10, al obţinerii, de către debitor (sau de altcineva, determinat) a unor foloase necuvenite; simpla nerespectare a unor norme de creditare, per se, nu este o faptă penală sau, neapărat, o faptă de competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie.

De aceea, ţinem să subliniem că:

‑ nu orice creditare ilegală este infracţiune;

‑ nu orice funcţionar bancar este răspunzător penal în calitate de autor al unei infracţiuni de corupţie;

‑ numai reprezentanţii societăţii bancare aprobă în mod legal, potrivit propriilor norme, acordarea de credite;

‑ nu orice faptă de corupţie este prevăzută în Legea nr. 78/2000 ca fiind de competenţa D. N. A. , după cum am încercat să arătăm mai sus.

Procurorul parchetului de pe lângă instanţa corespunzătoare este cel ce are competenţa de a se pronunţa cu privire la orice infracţiune din raza sa de activitate; dacă el va aprecia că, într‑o anume cauză, sunt întrunite elementele infracţiunii prevă­zute în art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000, va sesiza el D. N. A. .

În situaţia în care, din datele cauzei, nu rezultă că sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni de competenţa D.N.A.(lucru ce poate fi observat şi de către primul procuror care instrumentează), va rezulta un conflict de competenţă La rândul său, verificându‑şi competenţa, procurorul specializat va dispune asupra urmăririi penale, indiferent de data săvârşirii faptelor. Oricum, în baza art. 209 C. pr. pen. anterior, a art. 324 din noul Cod penal, raportat la art. 22 din Legea nr, 78/2000, urmărirea penală, în cazul oricăror fapte incriminate în această lege, se efectuează, în mod obligatoriu, de către un procuror, şi nu numai în cazul infracţi­unilor prevăzute în secţiunea a 2‑a din cap. III. Articolul 22 a fost modificat astfel prin Legea nr. 161/2003.

Credite şi subvenţii

Atunci când legea vorbeşte de foloase necuvenite ea se referă la sensul de drept comun al sintagmei, în accepţiunea dreptului penal român; iar aceste foloase pot fi directe sau indirecte, dar fără a se renunţa la caracterul de plată a prestaţiei funcţionarului. Sensul de folos „indirect” se referă la persoane interpuse, dar tot în ideea exact a recompensării actului făptuitorului, cum ar fi un dar făcut soţiei funcţio­narului şi nerestituit[1], reparaţii, zugrăveli, efectuarea de lucrări în favoarea făptuitorului sau a acoliţilor săi, aceştia putând fi o rudă, un prieten sau chiar o persoană juridică. Cel ce îndreaptă spre aceştia folosul necuvenit este făptuitorul din voinţa sa, şi nu plătitorul favorului care trebuie să fie mereu altul decât beneficiarul plăţii necuvenite. La rândul său, această persoană va beneficia întotdeauna de celelalte avantaje astfel cumpărate în contrapartidă.

Pentru existenţa infracţiunii descrise în art. 10 din Legea nr. 78/2000, este necesar ca acţiunea care constituie elementul material să fie săvârşită cu vinovăţie, şi anume cu intenţie directă, fiind necesară voinţa făptuitorului de a primi banii, bunurile sau celelalte foloase necuvenite şi ştiinţa că acestea nu îi sunt legalmente cuvenite, reprezentarea stării de pericol a acţiunii sale. Făptuitorul trebuie să fi urmărit obţinerea, pentru sine sau pentru altul, de bani, bunuri sau de alte foloase necuvenite. Dacă scopul este integral realizat, existând dovada hotărârii aproprierii avantajului patrimonial şi au fost începute acte de executare dar care au fost întrerupte, fapta nu este o tentativă, ci o infracţiune consumată, care se pedepseşte[24].

Sfera noţiunilor de credite şi subvenţii, în sensul Legii nr. 78/2000

Potrivit art. 4 din Legea concurenţei[25], preţurile produselor şi tarifele serviciilor şi lucrărilor se determină în mod liber prin concurenţă, pe baza cererii şi ofertei. Preţurile şi tarifele practicate în cadrul unor activităţi cu caracter de monopol natural sau al unor activităţi economice prevăzute prin lege se stabilesc şi se ajustează cu avizul Ministerului Finanţelor Publice, cu excepţia celor pentru care, prin legi speciale, sunt prevăzute alte competenţe.

În sectoarele economice sau pe pieţele unde concurenţa este exclusă sau substanţial restrânsă prin efectul unei legi sau datorită existenţei unei poziţii de monopol, Guvernul poate, prin hotărâre, să instituie forme corespunzătoare de control al preţurilor pentru o perioadă de cel mult 3 ani, care poate fi prelungită succesiv pe durate de câte cel mult un an, dacă împrejurările care au justificat adoptarea respectivei hotărâri continuă să existe.

Pentru sectoare economice determinate şi în împrejurări excepţionale, precum: situaţii de criză, dezechilibru major între cerere şi ofertă şi disfuncţionalitate evidentă a pieţei, Guvernul poate dispune măsuri cu caracter temporar pentru combaterea creşterii excesive a preţurilor sau chiar blocarea acestora. Asemenea măsuri pot fi adoptate prin hotărâre pentru o perioadă de 6 luni, care poate fi prelungită succesiv pentru durate de câte cel mult 3 luni, cât timp persistă împrejurările care au determinat adoptarea respectivei hotărâri. Intervenţia Guvernului se face cu avizul Consiliului Concurenţei. Cu avizul Consiliului Concurenţei, pentru sectoare economice determinate şi în împrejurări excepţionale, precum: situaţii de criză, dezechilibru major între cerere şi ofertă şi disfuncţionalitate evidentă a pieţei, Guvernul poate dispune măsuri cu caracter temporar pentru combaterea creşterii excesive a preţurilor sau chiar blocarea acestora. Asemenea măsuri pot fi adoptate prin hotărâre pentru o perioadă de 6 luni, care poate fi prelungită succesiv pentru durate de câte cel mult 3 luni, cât timp persistă împrejurările care au determinat adoptarea respectivei hotărâri.

Astfel, supravegherea şi controlul preţurilor pentru produsele subvenţionate prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre se vor efectua până la data de 31 decembrie 2006, în funcţie de parametrul de ajustare – indicele preţurilor de consum comunicat de Institutul Naţional de Statistică, precum şi cotaţiile internaţionale de referinţă[26].

Într‑un alt domeniu, transporturile publice rutiere interne şi pe căile navi­gabile interioare contribuie la libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor şi altor bunuri în interiorul ţării, la rezolvarea unor interese majore ale economiei, în condiţii ecologice şi eficiente, executate de diferiţi operatori de transport, posesori de licenţe şi/sau autorizaţii obţinute în conformitate cu reglementările în vigoare[27].

Transporturile publice rutiere interne şi pe căile navigabile interioare se desfă­şoară în regim concurenţial, iar tarifele aferente se stabilesc liber pe piaţă, în funcţie de cerere şi de ofertă, dacă prin legi speciale nu se prevede altfel.

Pentru satisfacerea unor necesităţi de natură economică, socială sau de mediu, pentru acordarea de facilităţi unor categorii de persoane defavorizate sau provenind din zone defavorizate greu accesibile sau pentru a se asigura capacităţi suficiente de transport pe anumite rute se pot stabili servicii publice subvenţionate de transport rutier intern şi pe căile navigabile interioare.

Serviciile publice subvenţionate de transport intern se stabilesc de Guvern prin Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, de consiliile locale sau judeţene, după caz, denumite în continuare autorităţi competente, dacă reglementările în vigoare nu prevăd altfel.

La stabilirea unor servicii publice subvenţionate de transport se va ţine seama de:

a) interesul general, social şi economic;

b) posibilitatea utilizării mai multor moduri de transport în conexiune intermodală;

c) tarifele şi condiţiile de transport care pot fi oferite beneficiarilor;

d) posibilităţile financiare de acoperire a subvenţiilor de la bugetul de stat sau de la bugetele locale.

În cazul în care serviciul public subvenţionat de transport se poate desfăşura prin mai multe moduri de transport, va fi ales acel mod sau moduri în conexiune inter­modală, care presupun costurile cele mai mici.

Rutele, condiţiile şi tarifele aferente acestor transporturi subvenţionate se stabilesc de către autorităţile competente. Tarifele şi calculaţia acestora vor fi avizate de Oficiul Concurenţei, conform prevederilor legale în vigoare.

Încredinţarea serviciilor publice subvenţionate de transport[28] se va face de către autoritatea competentă, în regim concurenţial, cu respectarea prevederilor legale aplicabile achiziţiilor publice.

Din bugetul aprobat Ministerului Transporturilor, la capitolul “Transporturi”, articolul “Subvenţii pentru transportul de călători cu metroul”, se suportă şi subvenţiile aferente lucrărilor executate şi neplătite în anul 2014[29].

Producătorii agricoli, persoane fizice sau juridice, care deţin, cresc şi exploatează animale de producţie şi reproducţie, organizaţi în exploataţii agricole constituite conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 108/2001 privind exploataţiile agricole, apro­bată cu modificări şi completări prin Legea nr. 166/2002, beneficiază în anul 2004 de sprijinul direct al statului, prin acordarea de subvenţii de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului[30].

Producătorii agricoli care îşi asigură culturile agricole, animalele, păsările, familiile de albine şi peştii la societăţile de asigurare şi asigurare‑reasigurare agreate de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor beneficiază de subvenţionarea primelor de asigurare[31].

Potrivit art. 78 din Legea privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, din bugetul asigurărilor pentru şomaj şi din alte surse alocate conform prevederilor legale se pot subvenţiona cheltuielile cu forţa de muncă efectuate în cadrul realizării unor programe care au ca scop ocuparea temporară a forţei de muncă din rândul şomerilor, pentru executarea de lucrări şi activităţi de interes pentru comunităţile locale[32].

Angajatorii care solicită acordarea măsurilor de stimulare prevăzute la art. 80, 85 şi 934 din Legea nr. 76/2002, cu modificările şi completările ulterioare, sau care au încheiat convenţii cu agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă judeţene sau a municipiului Bucureşti, înainte de data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, beneficiază de aceste măsuri de stimulare, în cuantumul şi condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

Mai putem aminti de sprijinirea organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale altele decât cele care primesc subvenţii de la bugetul de stat (Titlul VIII Proiecte cu finanţare din fonduri externe nerambursabile (FEN) postaderare din anexa la legea bugetului de stat 2015, de exemplu).

În consecinţă, putem spune că, prin subvenţii, în sensul dat în Legea nr. 78 din 8 mai 2000, se înţelege cea mai largă formă de transferare scriptică de fonduri în cadrul structurii capitolului de cheltuieli curente al unui buget de stat, de la acesta către ordo­natorii de credite, prin care este asigurată funcţionarea instituţiilor publice, desfă­şurarea activităţii unor societăţi comerciale cu capital de stat, a unor servicii publice, în genere pentru asigurarea unor programe domeniale, pentru satisfa­cerea unor necesităţi de natură economică, socială sau de mediu pentru achi­tarea unor datorii restante sau curente, pentru executarea de lucrări şi activităţi de interes pentru comunităţile locale, finanţarea formaţiunilor politice, a acţiunilor cu caracter ştiinţific sau socio‑cultural, finanţarea unor programe şi proiecte interetnice, pentru acoperirea unor diferenţe de preţuri şi tarife[33].

Amintim şi incriminarea faptei de deturnare de fonduri în art. 3021 C. pen anterior, ca fiind schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti sau a resurselor mate­riale, fără respectarea prevederilor legale, dacă fapta a cauzat o perturbare a activităţii economico‑financiare sau a produs o pagubă unui organ ori unei instituţii de stat sau unei alte unităţi dintre cele la care se referă art. 145, şi care se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Dacă fapta a avut consecinţe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

Noul cod penal, în art. 307, incriminează fapta de deturnare de fonduri ca fiind schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti ori a resurselor materiale alocate unei autorităţi publice sau instituţii publice, fără respectarea prevederilor legale, şi se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.

Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi schimbarea, fără respectarea preve­derilor legale, a destinaţiei fondurilor provenite din finanţările obţinute sau garantate din fonduri publice.

Tentativa se pedepseşte [art. 307 alin. (3)].

Utilizarea fondurilor provenite din contractarea datoriei publice locale în alte scopuri decât cele pentru care au fost aprobate, precum şi furnizarea de date eronate la fundamentarea documentaţiei prezentate în vederea obţinerii autori­zaţiei pentru contractarea sau garantarea de împrumuturi externe, se pedepseşte – de la 29 iunie 2005 – cu închisoarea strictă de la un an la 5 ani.

Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează – de la aceeaşi dată – şi utilizarea fondurilor în lei şi în valută provenite din contractarea datoriei publice în alte scopuri decât cele pentru care au fost aprobate, precum şi furnizarea de date eronate la fundamentarea documentaţiei prezentate în vederea obţinerii avizelor necesare pentru contractarea sau garantarea de împrumuturi externe.

Orice venit neîncasat şi orice cheltuială angajată, lichidată şi ordonanţată, în cadrul prevederilor bugetare, şi neplătită până la data de 31 decembrie se vor încasa sau se vor plăti, după caz, în contul bugetului pe anul următor.

Creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt anulate de drept.

Disponibilităţile din fondurile externe nerambursabile şi cele din fondurile publice destinate cofinanţării contribuţiei financiare a Comunităţii Europene, rămase la finele exerciţiului bugetar în conturile structurilor de implementare, se reportează în anul următor. Aceste fondurile se utilizează în condiţiile prevederilor prezentei legi şi potrivit acordurilor încheiate cu partenerii externi.

În cazul bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale echilibrate prin subvenţii de la bugetul de stat, sub forma transferurilor consoli­dabile, excedentele rezultate din execuţia acestora se regularizează la sfârşitul exerciţiului bugetar cu bugetul de stat, în limita subvenţiilor primite.

În ceea ce priveşte finanţarea cheltuielilor curente şi de capital ale instituţiilor publice, aceasta se asigură:

a) integral din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz;

b) din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat, bugetul asigu­rărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz;

c) integral, din veniturile proprii.

Instituţiile publice finanţate integral de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz, varsă integral veniturile realizate la bugetul din care sunt finanţate.

În înţelesul Legii privind finanţele publice[34], creditele pot fi:

credite destinate unor acţiuni multianuale – sume alocate unor programe, proiecte, subproiecte, obiective şi altele asemenea, care se desfăşoară pe o perioadă mai mare de un an şi dau loc la credite de angajament şi credite bugetare;

credite de angajament – limita maximă a cheltuielilor ce pot fi angajate, în timpul exerciţiului bugetar, în limitele aprobate;

credit bugetar – sumă aprobată prin buget, reprezentând limita maximă până la care se pot ordonanţa şi efectua plăţi în cursul anului bugetar pentru angajamentele contractate în cursul exerciţiului bugetar şi/sau din exerciţii anterioare pentru acţiuni multianuale, respectiv se pot angaja, ordonanţa şi efectua plăţi din buget pentru celelalte acţiuni.

De exemplu, creditul agricol pentru producţie este un instrument economico‑financiar de politică agricolă prin intermediul căruia se susţin activităţile curente de producţie agricolă, stabilite prioritar de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor[35].

Prin activităţile curente de producţie agricolă se înţelege acţiunile care vizează:

a) înfiinţarea, întreţinerea şi recoltarea culturilor agricole, precum şi întreţinerea şi recoltarea plantaţiilor;

b) achiziţionarea din producţia internă sau producerea puilor de pasăre pentru carne şi ouă, a purceilor pentru îngrăşat, precum şi a tineretului ovin şi bovin pentru îngrăşat;

c) aprovizionarea, procesarea hranei, asigurarea medicamentelor şi tratamen­telor medicale pentru animale, a cheltuielilor curente pentru întreţinerea şi funcţionarea adăposturilor, utilajelor şi instalaţiilor aferente;

d) asigurarea culturilor şi plantaţiilor împotriva efectelor dăunătoare ale factorilor de risc natural, precum şi asigurarea efectivelor de animale împotriva efectelor dăună­toare ale factorilor de risc natural, a bolilor şi a accidentelor.

De aceste facilităţi oferite pentru producţie beneficiază:

a) producătorii agricoli, persoane fizice sau juridice, care exploatează, în condiţiile legii, terenuri agricole sau efective de animale, în scopul obţinerii producţiei agricole destinate comercializării, dacă angajează credite;

b) persoane fizice şi juridice autorizate, care deţin tehnica şi specializarea în executarea de servicii pentru obţinerea producţiei agricole, dacă angajează credite în vederea prestării serviciilor pentru producţia agricolă destinate comercializării;

c) categoriile de integratori stabilite de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, care achiziţionează şi procesează producţia agricolă, dacă angajează credite în vederea finanţării producţiei agricole destinate comercializării, conform obligaţiilor asumate prin contractele încheiate cu producătorii agricoli.

Pentru aceleaşi lucrări agricole prevăzute în tehnologiile specifice pe filiera de producţie nu se pot acorda alocaţii decât unui singur beneficiar.

Creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare[36] desemnează creditul acordat în scopul efectuării de investiţii imobiliare cu destinaţie locativă sau cu altă destinaţie decât cea locativă ori în scopul rambursării unui credit ipotecar pentru investiţii imobiliare contractat anterior și a cărui acordare   este garantată cel puţin cu ipoteca asupra imobilului care face obiectul investiţiei imobiliare pentru finanţarea căreia se acordă creditul, respectiv cu ipoteca asupra imobilului obiect al investiţiei imobiliare pentru finanţarea căreia a fost anterior acordat un credit ipotecar pentru investiţii imobiliare, a cărui rambursare urmează a fi astfel finanţată.

Asigurările de credite şi garanţii pot avea ca obiect acoperirea riscurilor de insolvabilitate generală, de credit de export, de vânzare cu plata preţului în rate, de credit ipotecar, de credit agricol, de garanţii directe sau indirecte, precum şi altele asemenea, conform normelor adoptate de organul de stat în a cărui competenţă, potrivit legii, intră supravegherea activităţii din domeniul asigurărilor.

(2) Dacă s‑a convenit ca printr‑un contract de asigurare directă de credite şi garanţii să se acopere riscul ca un debitor al asiguratului să nu plătească un credit care i s‑a acordat, asigurătorul nu poate condiţiona plata indemnizaţiei de asigurare de declanşarea de către asigurat împotriva acelui debitor a procedurilor de reparare a prejudiciului, inclusiv prin executare silită (art. 2.221 C. civ.).

Dacă nu s‑a convenit altfel prin contractul de asigurare, indemnizaţia pentru asigurarea împotriva riscului de pierderi financiare trebuie să acopere paguba efectivă şi beneficiul nerealizat, incluzându‑se şi cheltuielile generale, precum şi cele decurgând direct sau indirect din producerea riscului asigurat (art. 2.222 C. civ.).

Creditorul privilegiat este preferat celorlalţi creditori, chiar dacă drepturile acestora s‑au născut ori au fost înscrise mai înainte. Aceste dispoziţii ale art. 2.335 din Codul civil nu se aplică şi creditorilor ipotecari a căror ipotecă a fost perfectată anterior înregistrării privilegiului (a se vedea art. 156 din Legea nr. 71/2011).

Dreptul de ipotecă se menţine asupra bunurilor grevate în orice mână ar trece.

Creditorul ipotecar are dreptul de a‑şi satisface creanţa, în condiţiile legii, înaintea creditorilor chirografari, precum şi înaintea creditorilor de rang inferior
(Art. 2.345).

Garantarea creditului ipotecar pentru investiţii imobiliare

Potrivit art. 3 din Legea nr. 190 din 9 decembrie 1999, alin. (1), „ipoteca imo­biliară constituită pentru garantarea creditului ipotecar pentru investiţii imobiliare durează până la rambursarea integrală a tuturor sumelor datorate în temeiul respectivului contract de credit ipotecar.

(2) În cazul în care părţile convin astfel, prin act în formă autentică ipoteca va putea fi transferată asupra unui alt imobil. Ipoteca asupra imobilului iniţial încetează de drept la data înscrierii noii ipoteci.

(3) În cazul prevăzut la alin. (2), rangul ipotecii transferate asupra noului imobil va fi determinat de data înscrierii noii ipoteci în cartea funciară.

(4) Dispoziţiile prezentei legi rămân aplicabile ipotecii transferate în condiţiile
alin. (2), precum şi creditului garantat cu această ipotecă”.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 190 din 9 decembrie 1999, prevederile art. 2.380
C. civ. nu se aplică ipotecilor imobiliare constituite pentru garantarea creditelor ipote­care pentru investiţii imobiliare acordate în condiţiile prezentei legi.

Ipoteca constituită în condiţiile prezentei legi asupra unui bun viitor se intabulează în cartea funciară dacă, în prealabil, a fost notată autorizaţia de construcţie.

Rangul unei ipoteci asupra unei construcţii viitoare va fi determinat de momentul înscrierii sale în cartea funciară.

Dacă ipoteca se constituie doar asupra construcţiei, iar nu şi asupra terenului aferent acesteia, în condiţiile existenţei unui drept de superficie legal constituit, obiectul ipotecii îl constituie respectivul drept de superficie, respectiv dreptul de proprietate asupra construcţiei, precum şi dreptul de folosinţă asupra terenului pe care se află construcţia.

Obiectul ipotecii cuprinde şi servituţile existente asupra imobilului ipotecat.

Până la rambursarea integrală a creditului ipotecar pentru investiţii imobiliare, imobilul ipotecat va putea fi înstrăinat numai cu acordul prealabil, în scris, al creditorului ipotecar. Acest acord va fi necesar în legătură cu fiecare înstrăinare determinată[37].

În baza art. 24 din Legea nr. 190 din 9 decembrie 1999[38] creanţele ipotecare, care fac parte din portofoliul unei instituţii autorizate prin lege, pot fi cesionate unei alte instituţii de acelaşi tip ori altor entităţi autorizate şi reglementate în acest sens prin legi speciale.

Cesionarul dobândeşte, pe lângă dreptul de ipotecă aferent creditului ipotecar pentru investiţii imobiliare, drepturile decurgând din contractul de asigurare pentru bunul care face obiectul acestei ipoteci, precum şi celelalte garanţii care însoţesc creanţa ipotecară transmisă.

Potrivit art. 25 din Legea nr. 190 din 9 decembrie 1999[39], cesiunea unei creanţe ipotecare, precum şi a unui portofoliu de creanţe ipotecare devine opozabilă faţă de terţii care nu au cunoscut‑o pe altă cale, cu excepţia debitorului cedat, prin înscrierea cesiunii la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.

În cazul cesiunii unui portofoliu de creanţe ipotecare, opozabilitatea se poate realiza şi prin înscrierea la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare a unui aviz global de cesiune, prin care să se descrie creanţele care intră în componenţa portofoliului cedat. Descrierea creanţelor poate fi realizată, după caz, prin utilizarea unei formule generice pentru întregul portofoliu sau pentru o parte a acestuia, respectiv prin descrierea fiecărei creanţe în parte.

În cazul cesiunii unei creanţe ipotecare sau a unui portofoliu de creanţe ipotecare, opozabilitatea faţă de terţi a fiecărei transmiteri a dreptului de ipotecă aferent unei creanţe cesionate se realizează prin înscrierea acestei transmiteri la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, precum şi prin notarea ei în cartea funciară a imobilului respectiv.

Cesiunea unei creanţe ipotecare, individuală sau în cadrul unui portofoliu de creanţe ipotecare, devine opozabilă debitorului cedat prin notificarea adresată acestuia de către una dintre părţile contractului de cesiune[40].

Împrumutul de stat poate fi definit ca fiind acea obligaţie generată de un contract, prin care statul obţine fonduri de la o persoană fizică sau juridică creditoare şi se angajează să le ramburseze împreună cu dobânda şi cu alte costuri, într‑o perioadă specificată.

Începând cu data de 20 decembrie 2007, influenţele financiare rezultate din plata serviciului datoriei publice guvernamentale se regularizează cu bugetul de stat în termen de cel mult 30 de zile de la data fiecărei scadenţe. Pentru influenţele financiare rezultate din plăţi anterioare intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, regularizarea se face în continuare, cel târziu până la data ultimei scadenţe a fiecărui împrumut şi/sau după efectuarea ultimelor regularizări cu finanţatorii, în cadrul fiecărui împrumut. Până la efectuarea regularizării cu bugetul de stat, sumele respective se pot păstra într‑un cont deschis la instituţiile de credit derulatoare pe numele şi la dispoziţia Ministerului Economiei şi Finanţelor şi se fructifică prin acordare de dobânzi.

Având în vedere:

‑ comisioanele de neutilizare plătite în prezent ca urmare a netragerii la timp a sumelor aferente împrumuturilor contractate de Ministerul Economiei şi Finanţelor şi subîmprumutate ordonatorilor principali de credite;

‑ necesitatea asigurării finanţării deficitului bugetului de stat în condiţii cât mai eficiente şi în condiţiile limitării riscurilor aferente datoriei publice guvernamentale prin preluarea cât mai rapidă a operaţiunilor de natura datoriei publice guvernamentale de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, atât pentru portofoliul existent, cât şi pentru noile împrumuturi;

‑ complexitatea şi dimensiunea operaţiunilor şi demersurilor necesar a fi realizate în vederea preluării începând cu anul 2008 a operaţiunilor specifice datoriei publice guvernamentale contractate înainte de data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă fie de către ordonatorii de credite cu garanţia statului sau contractate de către Ministerul Economiei şi Finanţelor şi subîmprumutate acestora, respectiv semnarea protocoalelor de predare‑primire cu ordonatorii principali de credite, modificarea acordurilor de împrumut contractate direct sau garantate de stat, precum şi a actelor normative de aprobare ori de ratificare a acestora, precum şi sincronizarea acestora cu etapele şi calendarul procesului de elaborare a proiectului bugetului de stat pentru anul 2008, pentru care termenul limită de depunere la Guvern a fost 30 septembrie 2007, a fost adoptată O.U.G. nr. 64 din 27 iunie 2007 privind datoria publică[41].

Ordonanţa stabileşte cadrul general şi principiile administrării datoriei publice[42].

Legea nr. 81 din 11 mai 1999, Legea datoriei publice, publicată în M. Of. nr. 215 din 17 mai 1999, a fost abrogată prin Legea datoriei publice nr. 313 din 28 iunie 2004[43] :

a) Comitetul Interministerial de Finanţări, Garanţii şi Asigurări este organismul care avizează condiţiile financiare privind emiterea de garanţii de stat, precum şi acordarea de subîmprumuturi sub forma unor obligaţii de natura datoriei publice guvernamentale, ale cărui componenţă şi competenţe se aprobă prin hotărâre a Guvernului;

b) datorie publică reprezintă totalitatea obligaţiilor de natura datoriei publice guverna­mentale şi locale;

c) datorie publică guvernamentală conține totalitatea obligaţiilor statului la un moment dat, provenind din finanţările rambursabile angajate pe baze contractuale sau garantate de Guvern prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, conform dispoziţiilor prezentei ordonanţe de urgenţă;

d) fond de risc este fondul constituit la Ministerul Economiei şi Finanţelor şi la nivelul unităţii administrativ‑teritoriale de către autorităţile administraţiei publice locale, din comisioanele încasate de la subîmprumutaţi/garantaţi de Guvern, respectiv de la garantaţii de către autorităţile administraţiei publice locale, precum şi din alte surse prevăzute de lege;

e) garantat desemnază  persoana juridică pentru care se prevede ca rambursarea finanţării garantate de stat să se facă din veniturile proprii, fără a afecta bugetul de stat, sau, în cazul garanţiilor acordate unităţilor administrativ‑teritoriale, se prevede ca rambursarea să se facă din bugetele locale, precum şi din veniturile operatorilor economici şi ale serviciilor publice din subordinea unităţilor administrativ‑teritoriale care beneficiază de garanţiile acordate de către acestea, pentru care se prevede ca rambursarea să se facă din surse proprii;

f) garanţia este acel angajament asumat în numele şi în contul statului de către Guvern, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, sau de către unităţile administrativ‑teritoriale, prin autorităţile administraţiei publice locale, în calitate de garant, de a plăti la scadenţă obligaţiile neonorate ale garantatului, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă;

g) serviciul datoriei publice constă în totalitatea sumelor reprezentând rate de capital, dobânzi, comisioane şi alte costuri aferente datoriei publice provenind din finanţările rambursabile angajate pe baze contractuale sau garantate de către Guvern, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, ori de către unităţile administrativ‑teritoriale, prin autorităţile administraţiei publice locale, pentru o perioadă determinată.

Acordarea ilegală de credite în scopul obţinerii de foloase necuvenite

Subiectul activ al infracţiunii prevăzute în art. 10 lit. b) este funcţionarul bancar (ofiţerul de credite) sau, după caz, structura din cadrul băncii, care aprobă acordarea creditului, cu încălcarea legii sau a normelor de creditare.

Pentru existenţa infracţiunii descrise în art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000, este necesar ca acţiunea care constituie elementul material să fie săvârşită cu vinovăţie, şi anume cu intenţie directă, o intenţie calificată – dolus specialis[44], fiind necesară voinţa făptuitorului de a primi banii, bunurile sau celelalte foloase necuvenite şi ştiinţa că acestea nu îi sunt legalmente cuvenite, reprezentarea stării de pericol a acţiunii sale. Făptuitorul trebuie să fi urmărit obţinerea, pentru sine sau pentru altul, de bani, bunuri sau de alte foloase necuvenite. Dacă scopul este integral realizat, existând dovada hotărârii aproprierii avantajului patrimonial, şi au fost începute acte de executare dar care au fost întrerupte, fapta nu este o tentativă, ci o infracţiune consumată, care se pedepseşte[45].

Mai amintim că, în situaţia creditului sau subvenţiei acordate pentru un anume scop comercial, împrumutate (civil) unui terţ, ne putem afla în faţa infracţiunii prevăzută de art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000 dacă scopul contractului civil este acela al obţinerii, pentru sine sau pentru altul, a unui folos necuvenit, întrucât simplul act de împrumut nu este o faptă penală.

După cum arătam, noţiunea de credit desemnează orice angajament de punere la dispoziţie sau acordarea unei sume de bani ori prelungirea scadenţei unei datorii, în schimbul obligaţiei debitorului la rambursarea sumei respective, precum şi la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice angajament de achi­ziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă ori a altui drept la încasarea unei sume de bani[46].

Se impune precizarea că acordarea de credite cu încălcarea legii ori utilizarea creditelor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate nu constituie infracţiune în cazul în care societăţile comerciale, altele decât instituţiile financiare autorizate, se creditează între ele. Deşi între acestea nu se pot încheia acte civile, ci doar de comerţ, dacă societăţile comerciale se împrumută între ele nu se vor putea reţine infracţiunile înscrise în art. 10 întrucât nu există un scop de a obţine foloase necuvenite.

În situaţia creditului sau a subvenţiei acordate pentru un anume scop comercial şi împrumutate unei persoane fizice, ne putem afla în faţa infracţiunii prevăzute în
art. 10 lit. c) din lege, dacă scopul contractului civil este acela al obţinerii, pentru sine sau pentru altul, a unui folos necuvenit de către un funcţionar bancar sau alt intermediar legal cu atribuţii în creditare sau subvenţionare[47].

Simplul act de împrumut nu este o faptă penală.

Pentru a exista ca infracţiune în forma incriminată de textul de lege, este necesar ca subiectul activ al infracţiunii să fi urmărit obţinerea pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite.

Banii sau celelalte foloase primite, pretinse ori promise trebuie să fie necuvenite, adică legal nedatorate, să aibă caracter de retribuţie, întrucât invocarea unui alt titlu atrage calificarea de abuz în serviciu[48].

Acţiunea (inacţiunea) făptui­torului trebuie să constituie sine qua non un contra­echivalent al conduitei sale lipsite de probitate. Reciproca acesteia trebuie să aibă caracterul unei plăţi sau a unei răsplătiri în vederea efectuării unui anume act perfect determinat, şi nu în general. Chiar dacă legea permite un avantaj patrimonial indirect, acesta trebuie să profite tot făptuitorului, deşi în chip mediat.

Lipsa raportului de legătură, de retribuire poate caracteriza o altă infracţiune, cum ar fi, de exemplu, un abuz în serviciu. Atunci când legea vorbeşte de foloase necuvenite ea se referă la sensul de drept comun al sintagmei, în accepţiunea dreptului penal român; iar aceste foloase pot fi directe sau indirecte, dar fără a se renunţa la caracterul de plată a prestaţiei funcţionarului[49]. Sensul de folos „indirect” se referă la persoane interpuse, dar tot în ideea exact a recompensării actului făptui­torului, cum ar fi un dar făcut soţiei funcţionarului şi nerestituit[50], reparaţii, zugrăveli, efectuarea de lucrări în favoarea făptuitorului sau a acoliţilor săi, aceştia putând fi o rudă, un prieten sau chiar o persoană juridică. Cel ce îndreaptă spre aceştia folosul necuvenit este făptuitorul din voinţa sa, şi nu plătitorul favorului, care trebuie să fie mereu altul decât beneficiarul plăţii necuvenite. La rândul său, această persoană va beneficia întotdeauna de celelalte avantaje astfel cumpărate în contrapartidă.

Infracţiunea subzistă atât timp cât avem un folos necuvenit, drept condiţie prealabilă, sine qua non. Pe de altă parte, dacă vom avea, o intenţie de inducere în eroare plus o pagubă (reală) fapta va fi doar o înşelăciune. Dacă o bancă acordă totuşi un credit cu încălcarea normelor de creditare sau în cunoştinţă de cauză asupra unor documente conţinând informaţii care nu corespund adevărului fapta nu reprezintă o înşelăciune, lipsind eroarea[51].

Dacă banca este cea care îl recompensează pe ofiţerul de credite cu o sumă de bani întrucât a încheiat un anumit contract de creditare, fără ca aceasta să cunoască faptul că funcţionarul a încălcat normele de creditare ori dispoziţiile legii, atunci această sumă de bani, în lumina celor expuse mai sus, nu poate fi considerată un folos necuvenit, ci un drept de natură salarială, care nu îşi găseşte reflectarea în accepţiunea de folos necuvenit pe care textul art. 10 o utilizează şi care trebuie să provină de la cel care a beneficiat de acordarea creditului, respectiv de la clientul băncii. Într‑o ase­menea situaţie nu există o înţelegere, o conivenţă între beneficiarul creditului şi funcţionar, plata este făcută de către conducerea băncii, aceasta nesăvârşind nicio infracţiune (nefiind trimisă în judecată pentru dare de mită) şi deci funcţionarul nu are cum să fie sancţionat pentru o luare de mită, pentru aproprierea unui folos necuvenit.

Este pedepsită, fapta de stabilire, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală, a bunurilor aparţinând operatorilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare ori de executare silită, de reorganizare sau lichidare judiciară ori cu ocazia unei operaţiuni comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţii publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora sau de executare silită, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare, de gestionare, de exe­cutare silită, de reorganizare ori lichidare judiciară, dacă este săvârşită în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite.

Textul exclude societăţile pe acţiuni, regiile, societăţile naţionale, companiile naţionale din subordinea, coordonarea, controlul autorităţii publice sau instituţiilor publice, regimul casării (O.G. nr. 19/1995, O.G. nr. 112/2000), reglementarea mana­gerului (texte ce se referă la societăţi comerciale).

Subiectele active sunt cei care au atribuţii de conducere, de administrare, de gestionare, de executare silită, de reorganizare ori lichidare judiciară. Acestea sunt ministrul (art. 53), secretatul general al guvernului, secretatul de stat desemnat prin ordin al ministrului, aparatul propriu de lucru conform competenţei prestabilite, administratorul judiciar (art. 19, art. 20 din Legea nr. 85/2006 a insolvenţei), judecătorul sindic (art. 11), lichidatorul (art. 25 din această lege).


[1] Potrivit art. 143 din Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990 privind societăţile (republicată în temeiul art. X din O.U.G. nr. 32/1997,  M. Of. nr. 133 din 27 iunie 1997, aprobată şi modificată prin Legea nr. 195 din
17 noiembrie 1997,  M. Of. nr. 335 din 28 noiembrie 1997. Legea nr. 31/1990 a fost  M. Of.
nr. 126‑127 din 17 noiembrie 1990 şi a mai fost modificată prin: Legea nr. 41 din 1 iunie 1991,  M. Of. nr. 120 din 4 iunie 1991; Legea nr. 44 din 4 iulie 1991,  M. Of. nr. 142 din 11 iulie 1991; Legea nr. 80 din
23 decembrie 1991,  M. Of. nr. 263 din 23 decembrie 1991, şi prin Legea nr. 78 din 20 iulie 1992, M. Of. nr. 178 din 28 iulie 1992) şi republicată în M. Of. nr. 33 din 29 ianuarie 1998 şi în M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004), administratorii vor putea să încheie acte juridice prin care să dobândească, să înstrăineze, să închirieze, să schimbe sau să constituie în garanţie bunuri aflate în patrimoniul societăţii, a căror valoare depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii la data încheierii actului juridic, numai cu aprobarea adunării generale extraordinare a acţionarilor, dată în condiţiile prevăzute la art. 115. Regulile sunt cele de la mandat. Ulterior, legea a fost republicată în M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004 și repetat modificată. .

[2] ICCJ, S. pen., dosar nr. 1639/2004.

[3] A se vedea: N. Giurgiu, Infracţiunea, Ed. Gama, Iaşi, 1994, p. 209; V. Dongoroz, Curs de drept penal, Ed. Cursurilor Litografiate, Bucureşti, 1941, p. 356; T. Pop, în Codul penal comentat, 1937, vol. I, p. 237; N. Iliescu, în Explicaţii…, op. cit., 1969, p. 136; A. Dincu, Drept penal, Partea generală, vol. I, Bucureşti, 1975, p. 251.

[4] Valoarea de piaţă a unei imobilizări corporale reprezintă preţul care poate fi obţinut pe o piaţă activă, atunci când activele de pe piaţă sunt relativ omogene şi există cantităţi suficiente de asemenea active tranzacţionate, în aşa fel încât oricând pot fi găsiţi potenţiali cumpărători şi vânzători (anexa 1 la Norme privind reevaluarea imobilizărilor corporale, H.G. nr. 403 din 19 mai 2000 privind reevaluarea imobilizărilor corporale M. Of. nr. 252 din 7 iunie 2000).

[5] M. Of. nr. 390 din 17 iulie 2001.

[6] V şi H.G. nr. 1553 din 18 decembrie 2003 privind reevaluarea imobilizărilor corporale şi stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe, M. Of. nr. 21 din 12 ianuarie 2004, care a abrogat H.G. nr. 403 din 19 mai 2000.

[7] În dosarul nr. 20/P/2002, PNA, Secţia de combatere a corupţiei a trimis în judecată un grup de inculpaţi care, în perioada aprilie‑august 2000, au contribuit la efectuarea de operaţiuni de ascundere a unei părţi din activul unei societăţi, în vederea diminuării aparente a valorii acestora, cunoscând că societatea se află în încetare parţială de activitate. În aceeaşi perioadă s‑a creat un circuit în mod fraudulos prin care bunuri aparţinând acesteia au fost transferate la firme off‑shore. Au fost efectuate transferuri bancare fără a exista vreo motivaţie financiară, comercială sau economică, a fost diminuată cu intenţie valoarea comercială reală a unor bunuri, cu prilejul vânzării acestora, fiind prejudiciate interesele SC P. SA.

Încadrarea juridică propusă de procurori era aceea din art. 248, raportat la art. 2481 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 289, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, art. 291, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, art. 276 lit. a) din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 13, art. 23 lit. a) şi b) din Legea nr. 21/1999 cu aplicarea art. 13, art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000, respectiv art. 26 raportat la art. 248 raportat la art. 2481 C. pen. anterior, cu apli­carea art. 41 alin. (2), art. 26, raportat la art. 289, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, art. 26 raportat la art. 291, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, art. 26 raportat la art. 276 lit. a) din Legea nr. 31/1990 cu aplicarea art. 13, art. 26 raportat la art. 23 lit. a) şi b) din Legea nr. 21/1999 etc.

Prin sent. pen. nr. 293 din 27 aprilie 2005, ICCJ, s. pen., a dispus restituirea cauzei la D.N.A. (dosar nr. 4539/2004).

[8] C. Voicu, Al. Boroi ş.a., Drept penal al afacerilor, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pp. 590‑591.

[9] Într‑o speţă, în cazul societăţii comerciale X la care statul era acţionar 100%, instituţia publică implicată a realizat şi a dispus publicarea în presă a unui anunţ de vânzare prin intermediul unei firme intermediare. Acţiunile au fost evaluate în cadrul raportului de evaluare la valoarea de 25.000 lei/acţiune iar lucrătorii instituţiei publice au corectat această lavoare la 35.000 lei/acţiune. Preţul de ofertă pentru pachetul de acţiuni deţinut de stat a fost de 4.178.160.000 lei. Deşi în macheta anunţului de vânzare realizată de funcţionarii instituţiei procentul de deţinere era de 100% iar datoriile de 50.379.000 lei, în presă anunţul a apărut cu inexactităţi, respectiv procentul de acţiuni pus în vânzare: 10%, valoarea datoriilor către bugetul statului: 50.379.000 mii lei. Ca o consecinţă a acestei inexactităţi, vânzarea pachetului de 100% acţiuni a fost realizată pentru suma de cca. 790 mil. lei, deşi disponibilităţile băneşti din conturile societăţii depăşeau 1 miliard lei. Metoda de vânzare – negocierea directă cu preselecţie – a fost derulată în condiţiile în care la privatizare s‑a prezentat un singur ofertant care cumpărase anterior caietul de sarcini şi care deşi nu îndeplinea unele dintre criteriile de preselectare a fost declarat adjudecatar. Ulterior achitării preţului, societatea şi‑a schimbat obiectul de activitate şi a trecut la valorificarea mijloacelor fixe. Dacă autorul a acţionat cu intenţie se poate reţine infracţiunea pe care o analizăm. A se vedea: S. Fusea, op. cit., http://www.pna.ro.

[10] Procurorii secţiei a II‑a din PNA, au constatat că privatizarea Cramelor O., ca şi modul de concesionare a unui teren în suprafaţă de 1.045,38 ha aparţinând SC V., s‑au făcut ilegal. Anchetatorii au stabilit că, în cursul anului 2000, in urma negocierilor purtate pentru privatizarea SC V., Agenţia Domeniilor Statului a încheiat cu Asociaţia Salariaţilor (ofertantul declarat câştigător – s.n.) un contract de concesiune a unei suprafeţe de 1.045,38 ha din totalul de 1.103 ha teren agricol scos la concesionare, prin care s‑a stabilit o valoare mai mică decât cea care a rezultat din negocierile desfă­şurate. Totodată, Agenţia Domeniilor Statului a încheiat un contract de concesionare a unei suprafeţe de 57,98 ha, din totalul de 1.103 ha teren agricol aferent, cu SC V., în aceleaşi condiţii de diminuare a ratei care a rezultat din negocieri, fără a exista o baza legală, întrucât aceasta societate nu a participat la privatizarea SC V.

Procurorii au probat abuzurile săvârşite în gestionarea patrimoniului de către directorul acestei societăţi, trimis în judecată pentru complicitate la stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate a bunurilor aparţinând agenţilor economici la care statul este acţionar (art. 10 din Legea nr. 78/2000) şi abuz în serviciu contra intereselor publice (art. 248 C. pen.). V http://www.hotnews.ro.

Fostul preşedinte al Agenţiei Domeniilor Statului şi alţi zece înalţi funcţionari din cadrul aceleiaşi instituţii şi al Ministerului Agriculturii si Alimentaţiei (MAA) cercetaţi penal de procurorii anticorupţie, în cazul privatizării SC V. SA. Totodată, ei sunt acuzaţi de stabilirea unei valori mai mici a redevenţei in contractul de concesionare privind suprafeţe de teren aparţinând acestei societăţi şi de săvârşirea unor infracţiuni conexe infracţiunilor de corupţie prin care s‑a creat un important prejudiciu statului roman. V http://www.curierulnational.ro.

[11] D. Ciuncan, A. Niculiţă, Definirea noţiunilor de credit şi de subvenţie în sensul art. 10 din Legea nr. 78/2000, publicat în Buletin documentar nr. 2/2004 al D.N.A.; V http://www.pna.ro.

[12] Creditul reprezintă orice angajament de punere la dispoziţie sau acordare a unei sume de bani ori prelungirea scadenţei unei datorii, în schimbul obligaţiei debitorului la rambursarea sumei respective, precum şi la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă ori a altui drept la încasarea unei sume de bani.

[13] D. Ciuncan, Studiu privind cauzele care generează şi condiţiile care favorizează corupţia, publicat în Buletin Documentar nr. 4/2003 al P.N.A./D.N.A.; V http://www.pna.ro.

[14] Sintagma „foloase”, în accepţiunea articolului din lege, este dată şi de Dicţionarul Explicativ al Limbii Române: câştig moral sau material, avantaj, profit, folosinţă spre binele cuiva.

[15] În sens contrar, a se vedea: Gh. Burlacu, Interpretarea unor sintagme din legislaţia anticorupţie, cu implicaţii în stabilirea unor infracţiuni bancare de competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie, publicat în Buletin documentar
nr. 1/2005 al D.N.A.; http://www.pna.ro. Este greu de dovedit că scopul contractului civil este ab initio fraudulos.

[16] Există opinia că fapta va constitui abuz dacă motivarea destinaţiei şi chiar destinaţia efectivă nu va fi în folos propriu, ci al unităţii (D. Ciuncan, Criterii distinctive la unele infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în RRD nr. 1/1987,
p. 43). Argumentul este acela al lipsei laturii subiective. În acelaşi sens, V O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Ed. Şansa, Bucureşti, ed. 1996, p. 336.

[17] Persoana interpusă poate fi, în acest caz, complice sau instigator. S. Kahane, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea specială, vol. IV, de V. Dongoroz ş.a., Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 149. În afara îndatoririlor de serviciu o faptă, care altminteri ar fi o luare de mită, poate primi încadrarea juridică de trafic de influenţă sau înşelăciune etc.

[18] M. Of. nr. 964 din 28 decembrie 2002. Infracţiunea gravă este infracţiunea care face parte din una dintre următoarele categorii: infracţiunile contra păcii şi omenirii, infracţiunile contra siguranţei statului sau contra siguranţei naţionale, terorismul, omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, infracţiunile privind traficul de droguri şi traficul de persoane, spălarea banilor, falsificarea de monede sau de alte valori, infracţiunile privitoare la nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, infracţiunile privitoare la regimul materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, infracţiunile de corupţie, infracţiunile contra patrimoniului care au produs consecinţe deosebit de grave, precum şi orice altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii al cărei minim special este de cel puţin 10 ani sau mai mare [cf. art. 2 lit. h) din lege]. Legea a fost republicată în M. Of. nr. 288 din 18 aprilie 2014.

[19] M. Of. nr. 299 din 7 iunie 2001. Valoarea de piaţă a unei imobilizări corporale reprezintă preţul care poate fi obţinut pe o piaţă activă, atunci când activele de pe piaţă sunt relativ omogene şi există cantităţi suficiente de asemenea active tranzacţionate, în aşa fel încât oricând pot fi găsiţi potenţiali cumpărători şi vânzători (anexa 1 la Norme privind reevaluarea imobilizărilor corporale, Hotărârea nr. 403 din 19 mai 2000 privind reevaluarea imobilizărilor corporale, M. Of. nr. 252 din 7 iunie 2000, abrogată de art. 7 din Hotărârea nr. 1553/2003).

[20] M. Of. nr. 390 din 17 iulie 2001.

[21] Valoarea de piaţă a unei imobilizări corporale reprezintă preţul care poate fi obţinut pe o piaţă activă, atunci când activele de pe piaţă sunt relativ omogene şi există cantităţi suficiente de asemenea active tranzacţionate, în aşa fel încât oricând pot fi găsiţi potenţiali cumpărători şi vânzători (anexa 1 la Norme privind reevaluarea imobilizărilor corporale).

[22] V şi Hotărârea nr. 1553 din 18 decembrie 2003 privind reevaluarea imobilizărilor corporale şi stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe, M. Of. nr. 21 din 12 ianuarie 2004, care a abrogat Hotărârea nr. 403 din 19 mai 2000.

[23] Legea a fost abrogată de art. 422 alin. (1) lit. A din O.U.G. nr. 99/2006.

[24] O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, ed. a IV‑a, Şansa, 2001, p. 403

[25] Legea nr. 21 din 10 aprilie 1996, M. Of. nr. 88 din 30 aprilie 1996, republicată în temeiul art. 107 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, M. Of. nr. 515 din 14 august 2013, cu modificările ulterioare, dându‑se textelor o nouă numerotare.

Legea concurenţei nr. 21/1996 a fost republicată în M. Of. nr. 742 din 16 august 2005 şi, ulterior, a mai fost modificată şi completată prin O.U.G. nr. 75/2010 privind modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, M. Of. nr. 459 din 6 iulie 2010 şi rectificată în M. Of. nr. 549 din 5 august 2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 149/2011, M. Of. nr. 490 din 11 iulie 2011 şi rectificată în M. Of. nr. 511 din 19 iulie 2011 şi în M. Of. nr. 563 din 8 august 2011 şi prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012 şi rectificată în M. Of. nr. 117 din 1 martie 2013, cu modificările ulterioare. Legea concurenţei a fost republicată în M. Of. nr. 240 din 3 aprilie 2014.

[26] H.G. nr. 1609 din 23 decembrie 2003 privind preţurile produselor subvenţionate din sectorul minier, M. Of. nr. 44 din 20 ianuarie 2004, abrogată prin H.G. nr. 607, M. Of. nr. 420 din 16 mai 2006. Pentru produsele din industria cărbunelui, minereurilor feroase, neferoase, radioactive, rare şi nemetalifere prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre se acordă, până la sfârşitul anului 2006, subvenţii de la bugetul de stat. Măsurile de sprijin susceptibile a constitui ajutoare de stat prevăzute de H.G. nr. 607 vor fi notificate Consiliului Concurenţei de către iniţiator/furnizor, conform reglementărilor în vigoare în domeniul ajutorului de stat.  Ajutoarele de stat vor putea fi acordate numai după prezentarea, în prealabil, a unor programe de restructurare aprobate de furnizor/iniţiator, care să demonstreze viabilitatea companiilor beneficiare.  În cazul actelor administrative emise şi al contractelor administrative încheiate fără respectarea obligaţiei legale prevăzute,  Consiliul Concurenţei va solicita instanţelor de judecată competente anularea actului administrativ prin care s-a acordat ajutorul ilegal şi recuperarea, rambursarea sau suspendarea plăţii oricărui ajutor de stat ilegal.

[27] Legea nr. 19 din 10 ianuarie 2002 pentru aprobarea O.G. nr. 97/1999 privind garantarea furnizării de servicii publice în transporturile rutiere şi pe căile navigabile interioare, M. Of. nr. 59 din 28 ianuarie 2002.

O.G. nr. 97 din 30 august 1999 privind garantarea furnizării de servicii publice în transporturile rutiere şi pe căile navigabile interioare, emisă în temeiul art. (1) lit. H pct. 5 din Legea nr. 140/1999 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, este M. Of. nr. 426 din 31 august 1999. Titlul ordonanţei este Ordonanţă privind garantarea furnizării de servicii publice subvenţionate de transport rutier intern şi de transport pe căile navigabile interioare. O.G. nr. 97/1999 a fost republicată în M. Of. nr. 732 din 7 octombrie 2002.

[28] Prin „serviciu public subvenţionat de transport” se înţelege acel transport public care necesită subvenţii bugetare, pe care un operator de transport este obligat să îl efectueze, în condiţiile impuse de autorităţile competente, chiar dacă acesta ar avea efecte economice negative asupra activităţii sale, pe perioada efectuării serviciului public subvenţionat contractat.

[29] Lege nr. 186 din 29 decembrie 2014 bugetului de stat pe anul 2015, M. Of.  nr. 960 din 30 decembrie 2014

[30] H.G. nr. 1593 din 23 decembrie 2003 privind sprijinul direct al statului prin acordarea de subvenţii în anul 2004 producătorilor agricoli din sectorul animalier, pentru creşterea producţiei animaliere şi a efectivelor de animale, M. Of. nr. 15 din 8 ianuarie 2004.

[31] H.G. nr. 74 din 23 ianuarie 2003 pentru stabilirea nivelului subvenţionării primelor de asigurare acordate producătorilor agricoli, M. Of. nr. 78 din 6 februarie 2003, abrogată prin H.G. nr. 871 din 1 august 2007 privind aprobarea activităţilor pentru care s‑a acordat sprijin financiar în anul 2007 producătorilor agricoli din sectorul vegetal, a cuantumului sprijinului şi a sumei totale alocate fiecărei activităţi, modificată prin H.G. nr. 492 din 14 mai 2008, M. Of. nr. 382 din 20 mai 2008.

[32] Legea nr. 76 din 16 ianuarie 2002, M. Of. nr. 103 din 6 februarie 2002, privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, modificată prin O.U.G. nr. 28 din 20 mai 2014, M. Of. nr. 388 din 26 mai 2014. Ultima modificare: O.U.G nr. 60 din 28 septembrie 2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, M. Of. nr. 773 din 4 octombrie 2016

[33] V, de exemplu,  şi Legea nr. 507 din 28 noiembrie 2003, Legea bugetului de stat pe anul 2004, M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2003.

[34] Legea nr. 500 din 11 iulie 2002, M. Of. nr. 597 din 13 august 2002.

[35] Legea nr. 150 din 14 aprilie 2003, Legea creditului agricol pentru producţie, M. Of. nr. 276 din 19 aprilie 2003. Legea nr. 150/2003 a fost abrogată de art. I alin. (1) lit. E din Legea nr. 281/2010.

[36] Legea nr. 190 din 9 decembrie 1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, M. Of. nr. 611 din 14 decembrie 1999, modificată prin Legea nr. 71/2011, M. Of. nr. 409 din 10 iulie 2011. De la data de
21 iunie 2010, prevederile acestei legi se aplică numai contractelor încheiate cu persoane juridice, cu excepţia art. 1, art. 2 lit. a)‑g), art. 3‑5, 10‑12, art. 13 alin. (2), art. 16‑25, art. 27‑28 şi art. 33‑34, care se aplică şi contractelor încheiate cu consumatori persoane fizice (cf. art. 91 din O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 288/2010). Art. 2 a fost modificat de Legea nr. 34 din 1 martie 2006, M. Of.  nr. 200 din 3 martie 2006. Privilegiile speciale imobiliare şi ipotecile legale născute până la intrarea în vigoare a Codului civil pot fi înscrise şi după această dată, fie în vechile registre de publicitate imobiliară, dacă pentru imobilele grevate nu sunt deschise cărţi funciare noi în condiţiile art. 581 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fie în noile cărţi funciare, potrivit dispoziţiilor acestei din urmă legi.

Privilegiile speciale imobiliare, înscrise fie în vechile registre de publicitate imobiliară, fie în noile cărţi funciare până la intrarea în vigoare a Codului civil sau, după caz, în condiţiile prevăzute în alineatul anterior, se convertesc de plin drept în ipoteci legale după expirarea unui termen de un an de la intrarea în vigoare a Codului civil sau, după caz, de la data înscrierii şi se vor supune dispoziţiilor Codului civil.

De la data intrării în vigoare a Codului civil, privilegiile speciale imobiliare prevăzute în legi speciale devin ipoteci legale şi vor fi supuse regimului prevăzut de Codul civil pentru ipoteci legale (V art. 78 din Legea nr. 71/2011).

[37] Art. 5 alin. (1), modificat prin Legea nr. 34 din 1 martie 2006.

[38] Modificat prin O.U.G. nr. 201 din 18 decembrie 2002 şi prin Legea nr. 34 din 1 martie 2006.

[39] Modificat prin Legea nr. 34 din 1 martie 2006.

[40] art. 26 din Legea nr. 190 din 9 decembrie 1999, modificat prin Legea nr. 34 din 1 martie 2006.

[41] M. Of. nr. 439 din 28 iunie 2007, modificată prin Legea nr. 187 nr. 24 octombrie 2012.

[42] Legea nr. 81 din 11 mai 1999, Legea datoriei publice, M. Of. nr. 215 din 17 mai 1999.

[43] Modificată prin Legea nr. 97 din 25 aprilie 2006, M. Of. nr. 375 din 2 mai 2006, care, la rândul său, a fost aprobată prin O.U.G. nr. 64 din 27 iunie 2007 privind datoria publică, modificată prin Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012, M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012.

[44] V. Papadopol, Comentariu, în Codul penal comentat şi adnotat, Partea specială, vol. II, de T. Vasiliu ş.a., Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 251.

[45] O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, ed. a 4‑a, Ed. Şansa, 2001, p. 403.

[46] Art. 3 pct. 7 din Legea bancară, reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 485 din 18 noiembrie 2003 pentru modificarea şi completarea Legii bancare nr. 58/1998, M. Of. nr. 876 din 10 decembrie 2003.

Forma iniţială suna astfel: lit. g) „credit – orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum şi la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenţei unei datorii şi orice angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă sau a altui drept la plata unei sume de bani”.

În ceea ce priveşte noţiunile de credit şi subvenţie, V şi D. Ciuncan, A. Niculiţă, Definirea noţiunilor de credit şi de subvenţie în sensul art. 10 din Legea nr. 78/2000, publicat în Buletin documentar, P.N.A., nr. 2/2004, p. 61 sqq.

[47] V şi: D. Ciuncan, Jurisprudenţă şi doctrină penală în materia corupţiei,, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pp. 293‑294; D. Ciuncan, Legislaţie anticorupţie comentată, Supliment Buletin documentar P.N.A, noiembrie 2003, pp. 34‑51.

[48] D. Ciuncan, Criterii distinctive la unele infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în RRD nr. 1/1987, p. 43; O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, ed. 1996, Ed. Şansa, Bucureşti, p. 336. Nu conducătorii, administratorii sau gestionarii au atribuţii de evaluare a bunurilor (V. Andronache, I. Bunescu, Ipostaze diverse ale vinovăţiei penale generate de reglementările corporative diferite ale societăţilor bancare, în RDC nr. 6/2006, p. 61 sqq.).De lege ferenda, se propune incriminarea supraevaluării garanţiilor (V. Andronache, I. Bunescu, loc. cit., p. 63).Spre deosebire de incriminarea generală din art. 254 C. pen., art. 10 din lege se referă numai la încălcarea (ilegală) a îndatoririlor de serviciu. Dacă acordarea creditelor este legală, fapta se încadrează în textul Codului penal. Invers, se va aplica doar încadrarea specială (asimilată faptelor de corupţie).

[49] În textul art. 257 C. pen., după expresia „alte foloase” nu a fost necesar să se adauge cuvintele „care nu i se cuvin” (ca în cazul art. 254 C. pen.) sau cuvântul „necuvenite” (ca în denumirea marginală a infracţiunii din art. 256 C. pen.), deoarece, în cazul infracţiunii de trafic, folosul este întotdeauna necuvenit, nefiind de conceput o retribuţie legală pentru trafic (S. Kahane, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în Explicaţii…, op. cit., vol. IV, de V. Dongoroz ş.a.,  1972, p. 154).

[50] S. Kahane, loc. cit., p. 155.

[51] Faptele pot fi privite sub aspectul săvârşirii unei infracţiuni de abuz în serviciu.

Lasă un răspuns