JUSTIȚIE MILITARĂ, CIVILI, STATUT, JUDECĂTORI MILITARI, PERMIS AUTO, MĂSURI ADMINISTRATIVE, PEDEAPSĂ

Pentru a stabili dacă o instanţă poate fi considerată “independentă” în sensul art. 6 § 1, trebuie luată în calcul, în special, modalitatea de numire şi durata mandatului membrilor săi, existenţa unei protecţii împotriva presiunilor externe şi capacitatea de a şti dacă există sau nu o apartenenţă de independenţă (vezi, printre multe altele, Hotărîrea Zolatas împotriva Greciei, nr. 38.240/02, § 24, 2 iunie 2005).

Cât despre problema imparţialităţii unei instanţe, în contextul specific al prezentei cauze, ea trebuie apreciată în funcţie de un demers obiectiv care să permită asigurarea că ea oferă garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în această privinţă (vezi, printre multe altele, hotărârile Bulut împotriva Austriei din 22 februarie 1996, Culegere 1996-II, p. 356, § 31, şi Thomann împotriva Elveţiei din 10 iunie 1996, Culegere 1996-III, p. 815, § 30).

Curtea observă că trebuie făcută o distincţie între procedurile civile şi cele administrative, pe de o parte, şi procedurile penale, pe de altă parte. Deoarece circumstanţele speţei se referă la o procedură penală, Curtea îşi va limita analiza la acest domeniu precis.

Curtea reaminteşte că prin Convenţie nu se interzice ca instanţele militare să statueze asupra acuzaţiilor în materie penală împotriva membrilor personalului ce aparţine armatei, cu condiţia să fie respectate garanţiile de independenţă şi imparţialitate prevăzute de art. 6 § 1 (Morris împotriva Regatului Unit, nr. 38.784/97, § 59, CEDO 2002-I, Cooper împotriva Regatului Unit [MC], nr. 48.843/99, § 106, CEDO 2003-XII, şi Onen împotriva Turciei (dec.), nr. 32.860/96, 10 februarie 2004).

Cu toate acestea, avem de-a face cu o cu totul altă situaţie atunci când legislaţia naţională abilitează acest tip de instanţe să judece civili în materie penală.

Curtea observă că nu se poate susţine că Convenţia exclude în mod absolut competenţa instanţelor militare în cauze ce implică civili. Totuşi, existenţa unei astfel de competenţe ar trebuie să facă obiectul unei analize mult mai riguroase.

De altfel, Curtea a acordat importanţă în numeroase precedente circumstanţei în care un civil trebuie să apară în faţa unei instanţe compuse, chiar şi parţial, din cadre militare (a se vedea, în ultimă instanţă, Ergin împotriva Turciei (nr. 6), nr. 47533/99, § 43, 4 mai 2006; Ocalan împotriva Turciei [MC], nr. 46221/99, § 116, CEDO 2005-…, şi Şahiner împotriva Turciei, nr. 29279/95, § 45, CEDO 2001-IX). Ea a considerat că o astfel de situaţie ridică în mod serios problema încrederii pe care instanţele trebuie s-o inspire într-o societate democratică (a se vedea, mutatis mutandis, Canevi şi alţii împotriva Turciei nr. 40395/98 § 33, 10 noiembrie 2004).

Această preocupare, care este cu atât mai importantă atunci când este vorba despre o instanţă compusă exclusiv din magistraţi militari, determină Curtea să afirme că faptul că astfel de instanţe hotărăsc asupra temeiniciei acuzaţiilor în materie penală îndreptate împotriva unor civili nu poate fi considerat conform cu art. 6 decât în cazuri excepţionale.

Curtea este susţinută în abordarea sa de evoluţia ce a marcat ultimul deceniu la nivel internaţional (§ 27-33 de mai sus) şi care confirmă existenţa unei tendinţe nete de a exclude competenţa instanţelor militare din domeniul penal atunci când este vorba de judecarea civililor.

În această privinţă trebuie reamintit Raportul din 13 ianuarie 2006 privind problemele administrării justiţiei de către instanţele militare. Acest text enunţă, la principiul nr. 5, că “instanţele militare trebuie, din principiu, să fie necompetente să judece civili. În orice caz, statul trebuie să aibă grijă ca civilii acuzaţi de o infracţiune penală, oricare ar fi natura ei, să fie judecaţi de instanţe civile” (vezi § 31 de mai sus).

O poziţie similară fusese deja adoptată de Curtea Interamericană a Drepturilor Omului (a se vedea, de exemplu, Durand şi Ugarte împotriva Peru, 16 august 2000, § 117, citată la § 32 de mai sus), care subliniase că instanţa militară era înfiinţată, prin diferite legi, în scopul de a menţine ordinea şi disciplina în cadrul forţelor armate. Competenţa sa trebuia rezervată aşadar personalului militar ce a comis infracţiuni sau delicte în timp ce îşi exercita îndatoririle.

Curtea reaminteşte locul special pe care îl ocupă armata în organizarea constituţională a statelor democratice, ce trebuie limitat la domeniul securităţii naţionale, puterea judiciară ţinând în principiu, după părerea sa, de domeniul societăţii civile. De asemenea, ea ţine cont de existenţa unor reguli speciale ce guvernează organizarea internă şi structura ierarhică a forţelor armate.

Puterea justiţiei penale militare nu ar trebui să se extindă asupra civililor decât dacă există motive imperioase care să justifice o astfel de situaţie, aceasta sprijinindu-se pe o bază legală clară şi previzibilă. Existenţa unor astfel de motive trebuie demonstrată pentru fiecare caz, in concreto. Atribuirea anumitor categorii de infracţiuni instanţelor militare, făcută in abstracto de legislaţia naţională, nu este de ajuns.

Acceptarea unei astfel de atribuiri in abstracto i-ar putea pune pe civilii în cauză într-o poziţie foarte diferită de cea a cetăţenilor judecaţi de instanţe comune şi ar putea cauza o problemă de inegalitate în faţa justiţiei, care ar trebui evitată pe cât posibil, în special în materie penală (a se vedea Ergin, citată mai sus).

Curtea observă că statutul judecătorilor militari asigură anumite garanţii de independenţă şi imparţialitate. Astfel, judecătorii militari urmează aceeaşi formare profesională ca şi omologii lor civili şi se bucură de garanţii constituţionale identice cu cele de care beneficiază judecătorii civili, în măsura în care sunt numiţi de Preşedintele Republicii la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, sunt inamovibili şi se bucură de stabilitate.

În schimb, alte caracteristici ale statutului judecătorilor militari pot aduce o umbră de îndoială asupra independenţei şi imparţialităţii lor. Art. 29 şi 30 din Legea nr. 54/1993 prevăd că judecătorii militari sunt ofiţeri de carieră, că sunt remuneraţi de către Ministerul Apărării, că se supun disciplinei militare şi că promovarea lor este guvernată de reglementările interne ale armatei.

Având în vedere cele de mai sus şi în special situaţia la nivel internaţional expusă mai sus (§ 27-33), Curtea apreciază că îndoielile nutrite de reclamant în ceea ce priveşte independenţa şi imparţialitatea instanţelor militare pot fi considerate ca justificate obiectiv (mutatis mutandis, Incal, citată mai sus, p. 1.573, § 72 in fine.)

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.

Asupra pretinsei încălcări a art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie

Reclamantul pretinde că anularea permisului său de conducere de către poliţie constituie o a doua pedeapsă aplicată pentru fapte identice cu cele ce au condus la condamnarea sa penală de către instanţele militare pentru o infracţiune din Codul rutier. El invocă art. 4 din Protocolul nr. 7, care prevede următoarele în partea sa pertinentă:

“Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat.”

Curtea observă că, pentru că a condus autoturismul în perioada de suspendare a permisului său, reclamantul a fost mai întâi condamnat penal prin Decizia Curţii Militare de Apel din 15 aprilie 1999 la o pedeapsă de un an şi 4 luni de închisoare cu suspendare. Ulterior, ca urmare a acestei condamnări, permisul i-a fost anulat prin Decizia din 7 septembrie 1999 a comandantului Poliţiei Suceava.

Curtea observă că, înainte de toate, se pune problema aplicabilităţii art. 4 din Protocolul nr. 7.

În acest sens, Curtea observă că, deşi dreptul intern califică anularea permisului de conducere drept o măsură administrativă, ea îmbracă, prin gradul său de gravitate, un caracter punitiv şi descurajant şi se aseamănă aşadar cu o pedeapsă penală (a se vedea, mutatis mutandis, Malige împotriva Franţei, nr. 27.812/95, p. 2.936, § 39, CEDO 1998-VII, şi Nilsson împotriva Suediei (dec.), 73.661/01, 13 decembrie 2005).

Curtea reaminteşte apoi că art. 4 din Protocolul nr. 7 are ca scop să interzică repetarea urmăririi penale definitiv încheiate, evitând astfel ca o persoană să fie urmărită sau pedepsită penal de două ori pentru acelaşi comportament de către instanţele aceluiaşi stat. Această prevedere nu îşi găseşte aşadar aplicabilitate înainte de deschiderea unei noi proceduri (Gradinger împotriva Austriei, Hotărârea din 23 octombrie 1995, seria A nr. 328-C, p. 65, §§ 53, 55).

Or, în speţă, trebuie constatat că anularea permisului a fost consecinţa directă şi previzibilă a condamnării penale a reclamantului. Într-adevăr, Curtea constată că, deşi anularea litigioasă a fost hotărâtă de o autoritate administrativă, ea nu a intervenit decât ca urmare a condamnării definitive pronunţate de judecătorul penal şi fără deschiderea unei noi proceduri.

Desigur, Curtea observă că Hotărârea din 12 decembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie pare să contrazică prevederile art. 42 § 2 din Decretul nr. 328/1966 referitoare la determinarea dacă condamnarea penală atrăgea sau nu anularea automată a permisului, însă, în orice caz, strânsa legătură dintre cele două sancţiuni determină Curtea să concluzioneze că anularea în discuţie se aseamănă cu o pedeapsă complementară condamnării penale, din care face parte integrantă (a se vedea, mutatis mutandis, R.T., citată mai sus, şi Nilsson, citată mai sus). Dorinţa legiuitorului de a disocia anularea permisului de pedeapsa principală pronunţată de judecătorul penal, încredinţând-o poliţiei locale, nu îi poate schimba natura (a se vedea, mutatis mutandis, Malige, citată mai sus, p. 2.936, § 39).

Prin urmare, nu a avut loc încălcarea art. 4 din Protocolul nr. 7.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI     SECŢIA ÎNTÂI     HOTĂRÂREA din 21 septembrie 2006 în Cauza Maszni împotriva României (Cererea nr. 59.892/00), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 24/08/2007

Lasă un răspuns