A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

LEGEA DIALOGULUI SOCIAL

OBIECŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE A DISPOZIŢIILOR LEGII DIALOGULUI SOCIAL ÎN ANSAMBLUL SĂU, PRECUM ŞI, ÎN SPECIAL, ALE ART. 3 ALIN. (1) ŞI (2), ART. 4, ART. 41 ALIN. (1), TITLUL IV PRIVIND CONSILIUL NAŢIONAL TRIPARTIT PENTRU DIALOG SOCIAL, TITLUL V PRIVIND CONSILIUL ECONOMIC ŞI SOCIAL, ART. 138 ALIN. (3), ART. 183 ALIN. (1) ŞI (2), ART. 186 ALIN. (1), ART. 202, ART. 205, ART. 209 ŞI ART. 224 LIT. A) DIN LEGE

Este neîntemeiată susţinerea potrivit căreia art. 3 din lege este neconstituţional, întrucât ar exclude persoanele care exercită o profesie liberală de la dreptul de a constitui şi/sau de a adera la un sindicat. În acest sens, se observă, având în vedere natura profesiilor liberale, persoanele care exercită o profesiune liberală nu prestează activitatea în cauză în temeiul vreunui raport de muncă, ci în baza unor contracte de prestări de servicii în funcţie de domeniul în care activează.

Calificarea unui contract ca fiind contract de muncă presupune reunirea a trei elemente, respectiv prestarea muncii ca scop primar al contractului, remunerarea muncii depuse şi existenţa unui raport de subordonare. Contractul de muncă trebuie să îl plaseze pe lucrător sub direcţia, supravegherea şi autoritatea angajatorului său. Curtea de Casaţie franceză – Secţia socială, în Cauza Société Générale, soluţionată prin Hotărârea din 13 noiembrie 1996, a stabilit că raportul de subordonare se caracterizată prin executarea unei munci sub autoritatea angajatorului care are îndrituirea de a da ordine şi directive, de a controla prestarea muncii şi de a sancţiona încălcările săvârşite de către angajat.

În lipsa raportului de subordonare, relaţiile contractuale convenite de părţi nu se obiectivizează într-un raport de muncă, ci rămân doar în sfera dreptului civil, eventual comercial. În schimb, angajaţii sunt părţi ale raportului de muncă, raport care este guvernat fie de Codul muncii, fie de legile speciale ce reglementează situaţia unor anumite categorii de personal.

Prin urmare, în mod evident, rezultă că persoanele care exercită profesii liberale sunt într-o situaţie juridică diferită faţă de categoria generică de angajaţi. Însă, nimic nu împiedică persoanele care exercită profesii liberale să îşi constituie asociaţii în vederea apărării şi promovării intereselor lor profesionale.

Cu privire la critica de neconstituţionalitate ce vizează posibilitatea constituirii unui sindicat numai de către angajaţi provenind din aceeaşi unitate, Curtea observă că aceasta este o opţiune a legiuitorului justificată de unitatea de interese a  acestora. Numai această unitate de interese justifică înfiinţarea unui sindicat, pentru că, în caz contrar, sindicatul nu ar mai contribui la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale economice şi sociale ale membrilor lor, ci numai a unora dintre membrii lor.

De asemenea, este neîntemeiată şi critica de neconstituţionalitate potrivit căreia magistraţii au fost excluşi de la dreptul de a constitui/adera la un sindicat. Acest drept nu exista nici sub imperiul Legii sindicatelor nr. 54/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 5 februarie 2003. De altfel, Curtea a constatat constituţionalitatea unei asemenea soluţii legislative, spre exemplu, prin Decizia nr. 147 din 25 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 11 mai 2004, sau Decizia nr. 1.364 din 27 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 4 decembrie 2009. Curtea a stabilit că limitarea exerciţiului dreptului de a constitui organizaţii sindicale de către magistraţi nu încalcă prevederile Constituţiei şi nici reglementările internaţionale în materie.

În argumentarea deciziei, Curtea a mai reţinut că art. 40 alin. (1) din Constituţie prevede dreptul cetăţenilor de a se asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. Acest drept fundamental, social-politic, care nu este însă un drept absolut, se exercită prin participare la constituirea asociaţiilor sau prin aderare la asociaţii existente. Prevăzând posibilitatea constituirii mai multor tipuri de asociaţii, nedeterminate în mod limitativ, art. 40 alin. (1) din Legea fundamentală are în vedere şi posibilitatea limitării sferei persoanelor care pot constitui ori pot adera la diferite tipuri de asociaţii, în funcţie de obiectul de activitate şi de scopul asociaţiilor respective, limitare ce se concretizează prin lege, ţinându-se seama de situaţia obiectiv diferită a anumitor categorii de persoane, fără a se aduce atingere, prin aceasta, principiului egalităţii în drepturi, consacrat la art. 16 alin. (1) din Constituţie. Înseşi prevederile constituţionale stabilesc anumite limite ale dreptului de asociere, care privesc trei aspecte: a) scopurile şi activitatea; b) membrii; c) caracterul asociaţiei, rezultând din modul său de constituire. Legea poate institui anumite condiţii obligatorii privind constituirea şi desfăşurarea activităţii asociaţiilor, inclusiv categoriile de persoane care pot face parte din diferite asociaţii, de la care statutele lor nu pot deroga. Categoriile de persoane care nu pot constitui ori nu pot adera la anumite tipuri de asociaţii pot face parte din alte tipuri de asociaţie, dreptul lor la liberă asociere nefiind atins.

Având în vedere cele arătate, în lipsa încălcării vreunui drept constituţional, Curtea nu poate reţine incidenţa în cauză a art. 53 din Constituţie.

În privinţa cerinţei legale ca declararea grevei să fie luată cu acordul majorităţii membrilor sindicatului, Curtea observă că o atare condiţie este una de reprezentativitate, în sensul ca greva să poată fi declanşată numai dacă există un consens al membrilor de sindicat. În lipsa unei asemenea condiţii de reprezentativitate, conducătorii sindicatelor ar putea declanşa sau, din contră, nu ar putea declanşa greve atunci când acestea s-ar impune. Totodată, forma scrisă a acordului exprimat este şi un instrumentum probationis pentru a se putea demonstra legalitatea declanşării grevelor. În acest fel, acţiunile angajatorilor în faţa instanţelor judecătoreşti în vederea declarării ca ilegale a grevei vor avea şanse mult mai mici de succes. Rezultă, astfel, că o atare măsură este una de ocrotire şi garantare a dreptului la grevă.

Referitor la condiţia impusă de art. 186 alin. (1) din lege cu privire la declanşarea grevei de solidaritate, şi anume apartenenţa sindicatului ce declanşează o asemenea grevă la acelaşi grup de unităţi sau sector de activitate, Curtea observă că aceasta se încadrează în dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Constituţie. Legiuitorul este competent să stabilească limitele exercitării dreptului la grevă; or, declararea grevei de solidaritate în vederea susţinerii revendicărilor formulate de angajaţii din alte unităţi aparţinând aceluiaşi grup de unităţi sau sector de activitate este o asemenea limită de exercitare a dreptului de grevă, justificată de faptul ca şi cei care declanşează o atare grevă să aibă un minim interes profesional propriu de apărat, promovat sau susţinut. În caz contrar, angajatorul ar urma să suporte pagube materiale determinate de interese profesionale de care este cu totul şi cu totul străin.

Cu privire la criticile de neconstituţionalitate ale art. 202 şi art. 205 din legea criticată, Curtea constată că acestea vizează mai degrabă propuneri de lege ferenda. De altfel, legiuitorul, în temeiul art. 43 alin. (2) din Constituţie, este singurul competent să stabilească sfera personalului care nu poate face grevă, respectiv să stabilească limite ale exercitării dreptului la grevă, desigur cu condiţia ca alegerea sa să fie justificată de apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi de protejarea intereselor naţionale.

Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 205 din lege, în anumite domenii strict stabilite greva este permisă cu condiţia ca “organizatorii grevei să asigure serviciile, dar nu mai puţin de o treime din activitatea normală”. Acest text legal, atunci când se referă la asigurarea serviciilor, are în vedere desigur serviciile care fac obiectul de activitate al acelor unităţi, şi nu alte categorii de activităţi pe care acestea le-ar putea desfăşura (spre exemplu, activităţi administrative, umanitare etc.). Se asigură funcţionarea unor servicii esenţiale şi de strictă necesitate în vederea apărării ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi protejării intereselor naţionale.

În privinţa eliminării contractelor colective la nivel naţional, Curtea constată că textul art. 41 alin. (5) din Constituţie nu prevede şi nu garantează negocierile colective la nivel naţional, astfel încât cadrul în care se desfăşoară acestea este cel stabilit de către legiuitor. În caz contrar, s-ar ajunge la absolutizarea dreptului la negocieri colective, drept care trebuie să ţină cont de condiţiile economice şi sociale existente în societate la un moment dat. Este vorba de menţinerea unui echilibru just între interesele patronatului şi al sindicatelor; desigur, vor exista domenii în care condiţiile economice şi sociale permit încheierea unor contracte colective de muncă mult mai favorabile angajaţilor, iar altele în care drepturile sunt negociate la un nivel inferior, astfel încât printr-un contract colectiv la nivel naţional aceştia din urmă ar avea drepturi mai mari faţă de cât permite în mod obiectiv domeniul în care lucrează, ceea ce afectează viabilitatea economică a angajatorilor din acest domeniu.

Cu referire la contractele colective de muncă, Curtea, prin Decizia nr. 292 din 1 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 26 august 2004, a statuat că încheierea acestora nu se poate face decât cu respectarea legii. Aceste contracte sunt izvor de drept, dar forţa lor juridică nu poate fi superioară legii. În consecinţă, contractele colective “sunt garantate în măsura în care nu încalcă prevederile legale în materie”; în caz contrar “s-ar încălca un principiu fundamental al statului de drept, şi anume primordialitatea legii în reglementarea relaţiilor sociale”. În consecinţă, negocierea contractelor colective nu se poate face decât cu respectarea dispoziţiilor legale existente (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995, sau Decizia nr. 383 din 23 martie 2011). Mai mult, Curtea, prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, a mai statuat că dispoziţiile art. 41 alin. (5) din Constituţie, privind caracterul obligatoriu al contractelor colective, nu exclud “posibilitatea legiuitorului de a interveni, din raţiuni de interes general, pentru modificarea unor dispoziţii din contractele colective de muncă, reglementând soluţii care să răspundă nevoilor sociale existente la un moment dat”.

Rezultă că legiuitorul este competent să stabilească un cadru legal în care să se desfăşoare negocierile colective, contractele colective neputând genera drepturi şi obligaţii contra legem. Ele sunt acte care sunt încheiate în aplicarea legilor şi nicidecum acte care să prevaleze forţei legii. Astfel, este evident că în sfera publică asemenea contracte se negociază şi se încheie în limitele şi în cadrul stabilite de lege.

Celelalte aspecte invocate în cadrul acestui punct sunt simple comparaţii între fostele reglementări în domeniu şi noile reglementări, fără, însă, a fi relevate veritabile critici de neconstituţionalitate; mai mult, unele aspecte invocate sunt şi inexacte, spre exemplu obligaţia angajatorului de a iniţia negocierea colectivă se regăseşte în actualul art. 129 alin. (2) din lege, iar soluţia legislativă care stabilea conţinutul minimal al negocierii colective este reluată în art. 132 alin. (2) din lege.

În privinţa art. 209 din lege care prevede că instanţele judecătoreşti competente să judece cereri referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se stabilesc prin lege, Curtea observă că noţiunea de lege vizează categoria actelor normative de reglementare primară, categorie generică. O atare concluzie se poate desprinde din faptul că numai Constituţia este cea care stabileşte, potrivit art. 73 alin. (1), categoriile de legi: legi constituţionale, organice şi ordinare.

Obiter dictum, competenţa de judecată a instanţelor este reglementată de art. 126 alin. (2) din Constituţie, textul criticat, chiar dacă vizează competenţa materială în dreptul muncii, nu ţine de regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială. Prin urmare, art. 126 alin. (2) din Constituţie determină natura de lege ordinară prin care se reglementează competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată.

Pentru considerentele arătate, Curtea Constituţională constată că dispoziţiile Legii dialogului social, în ansamblul său, precum şi, în special, ale art. 3 alin. (1) şi (2), art. 4, art. 41 alin. (1), titlul IV privind Consiliul Naţional Tripartit pentru Dialog Social, titlul V privind Consiliul Economic şi Social, art. 138 alin. (3), art. 183 alin. (1) şi (2), art. 186 alin. (1), art. 202, art. 205, art. 209 şi art. 224 lit. a) din lege, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Decizia nr. 574 din 4 mai 2011, publicat[ în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  368 din 26 mai 2011

Leave a Reply