A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

LIBERA EXPRIMARE, PRESA, INTERZICEREA DREPTURILOR PĂRINTEŞTI

Conform unei jurisprudenţe bine stabilite, presa joacă un rol esenţial într-o societate democratică: dacă ea nu trebuie să întreacă anumite limite, care ţin de protecţia reputaţiei şi drepturilor celorlalţi, îi incumbă însă obligaţia de a comunica, cu respectarea îndatoririlor şi responsabilităţilor celorlalţi, informaţii şi idei cu privire la toate problemele de interes general, mai ales cele care privesc funcţionarea puterii judiciare (De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, hotărâre din 24 februarie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-I, pp. 233-234, paragraful 37).

Dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere pentru a judeca asupra necesităţii unei ingerinţe în materie, o asemenea marjă este dublată de un control european care poartă atât asupra legii, cât şi asupra deciziilor care o aplică (Sunday Times împotriva Regatului Unit (nr. 2), hotărâre din 26 noiembrie 1991, seria A nr. 217, p. 29, paragraful 50).

În exercitarea controlului său Curtea trebuie să analizeze ingerinţa litigioasă în lumina tuturor circumstanţelor speţei, inclusiv valoarea afirmaţiilor reclamantului şi contextul în care acestea au fost făcute, pentru a determina dacă ingerinţa era întemeiată pe “o nevoie specială imperioasă”, “proporţională cu scopul legitim urmărit”, şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica apar drept “pertinente şi suficiente” (Sunday Times, paragraful 50, şi Nikula împotriva Finlandei nr. 31.611/96, paragraful 44, CEDO 2002-II).

Natura şi gravitatea pedepselor aplicate sunt, de asemenea, elemente care trebuie luate în considerare atunci când se apreciază proporţionalitatea ingerinţei (Perna împotriva Italiei [GC] nr. 48.898/99, paragraful 39, CEDO 2003-V).

Nu se poate contesta faptul că respectiva condamnare a reprezentat o “ingerinţă a unei autorităţi publice” în dreptul reclamanţilor la libera exprimare, că aceasta era “prevăzută de lege” şi că urmărea un scop legitim, “protecţia reputaţiei (…) altuia”. Rămâne de stabilit dacă ingerinţa era “necesară într-o societate democratică”.

Curtea relevă că articolele incriminate purtau asupra unor teme de interes general şi, în mod special, de actualitate pentru societatea românească, şi anume procesul de restituire a terenurilor şi presupusa corupţie a înalţilor funcţionari din administraţie. Dacă se poate considera adesea că este necesar ca magistraţii să fie protejaţi de atacuri grave şi nefundamentate, este de asemenea adevărat că atitudinea lor, chiar şi în afara tribunalelor şi mai ales când se folosesc de calitatea lor de magistraţi, poate constitui o preocupare legitimă a presei şi contribuie la dezbaterea asupra funcţionării justiţiei şi moralităţii celor care sunt garanţii justiţiei. Aşadar, Curtea trebuie să dovedească cea mai mare prudenţă atunci când, precum în cauza de faţă, măsurile luate sau sancţiunile aplicate de autoritatea naţională sunt de natură să descurajeze presa să participe la discutarea problemelor de interes general legitim (Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei [GC] nr. 21.980/93, paragraful 64, CEDO 1999-III.

Desigur, afirmaţiile reclamanţilor erau grave în măsura în care acuzau judecătorul că ar fi comis ilegalităţi, dar Curtea remarcă faptul că acestea aveau o bază faptică (a contrario, Barfod c. Danemark, hotărâre din 22 februarie 1989, seria A nr. 149, paragraful 35; Perna, mai sus-citată, paragraful 47). Curtea arată că nimic nu dovedeşte că faptele descrise erau în totalitate false şi contribuiau la desfăşurarea unei campanii de defăimare împotriva judecătorului în cauză. Ea observă, de asemenea, că articolele incriminate nu purtau asupra vieţii private a lui M.I., ci asupra comportamentelor şi atitudinilor care implicau calitatea sa de magistrat (mutatis mutandis, Dalban împotriva României [GC] nr. 28.114/95, paragraful 50, CEDO 1999-VI).

Curtea remarcă, de asemenea, că tribunalul nu a examinat probele prezentate de reclamanţi în şedinţa din 27 martie 1998, dar a confirmat decizia judecătoriei care considerase că neînceperea urmăririi penale dispusă de parchet împotriva lui M.I. era suficientă pentru a stabili că informaţiile conţinute în articole erau false.

În ceea ce priveşte pedepsele pronunţate, Curtea observă că erau deosebit de severe. Primul reclamant a fost condamnat la 10 luni închisoare, din care a efectuat 45 de zile, în timp ce cel de-al doilea reclamant a fost condamnat la plata unei amenzi penale, cu suspendare. Ambii au fost condamnaţi să îi plătească lui M.I. o despăgubire în cuantum de 30 milioane lei cu titlu de daune morale, ceea ce echivalează cu 1.582,42 euro la momentul plăţii sau echivalentul a de douăsprezece ori salariul lunar mediu.

Curtea consideră deci că această condamnare a reclamanţilor era disproporţionată faţă de scopul legitim urmărit şi că autorităţile naţionale nu au oferit motive pertinente şi suficiente pentru a o justifica.

Aşadar, art. 10 a fost încălcat.

Asupra pretinsei încălcări a art. 8 din Convenţie

Curtea remarcă, în primul rând, că interzicerea drepturilor părinteşti primului reclamant constituie o ingerinţă în dreptul său la respectarea vieţii sale familiale.

Curtea arată că în speţă nu s-a contestat faptul că interzicerea era întemeiată pe art. 64 şi 71 din Codul penal şi că, în consecinţă, era prevăzută de lege, în sensul primului paragraf din art. 8. Rămâne de examinat dacă ingerinţa urmărea un scop legitim. Cu privire la acest aspect Curtea reţine că, în opinia Guvernului, ingerinţa viza apărarea securităţii, moralităţii şi educaţiei minorilor.

Curtea reaminteşte că, în cauzele de acest fel, examinarea elementelor care servesc cel mai bine intereselor copilului este întotdeauna de o importanţă fundamentală (Johansen împotriva Norvegiei, hotărârea din 7 august 1996, Culegerea 1996-III, paragraful 64), că interesul copilului trebuie considerat ca fiind primordial şi că doar un comportament deosebit de nedemn poate determina ca o persoană să fie privată de drepturile sale părinteşti în interesul superior al copilului (Hotărârea Gnahore împotriva Franţei nr. 40.031/98, paragraful 59, CEDO 2000-IX, şi Johansen, anterior citată, paragraful 78).

Curtea constată că infracţiunea care a determinat condamnarea reclamantului era absolut independentă de aspectele legate de autoritatea părintească şi că niciodată nu i s-a reproşat reclamantului absenţa îngrijirii copiilor sau rele tratamente aplicate lor.

Curtea observă că, în dreptul român, interzicerea exercitării drepturilor părinteşti se aplică în mod automat şi absolut, cu titlu de pedeapsă accesorie, oricărei persoane care execută o pedeapsă cu închisoarea, în absenţa oricărui control exercitat de către instanţele judecătoreşti şi fără a lua în considerare tipul infracţiunii sau interesul minorilor. Ca atare, ea constituie mai mult o sancţiune morală având drept scop pedepsirea condamnatului şi nu o măsură de protecţie a copilului.

În aceste circumstanţe, Curtea consideră că nu s-a demonstrat că retragerea absolută şi prin efectul legii a drepturilor părinteşti ale primului reclamant corespundea unei necesităţi primordiale privind interesele copilului şi că, în consecinţă, urmărea un scop legitim, anume protecţia sănătăţii, moralei sau a educaţiei minorilor.

În consecinţă, art. 8 din Convenţie a fost încălcat în ceea ce îl priveşte pe primul reclamant.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 coroborat cu art. 8 din Convenţie

Curtea reaminteşte că art. 13 din Convenţie impune un recurs pentru capetele de cerere considerate ca putând fi susţinute în sensul Convenţiei (Hotărârea Boyle şi Rice împotriva Marii Britanii din 27 aprilie 1988, seria A nr. 131, paragraful 152). Acest recurs trebuie să fie eficient şi trebuie să permită instanţei interne competente să examineze fondul cererii şi să dispună o reparaţie adecvată (Hotărârea Klass ş.a. împotriva Germaniei din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, paragraful 64).

În speţă, este neîndoielnic că cererea reclamantului întemeiată pe art. 8 din Convenţie poate fi susţinută, de vreme de Curtea a considerat că retragerea drepturilor părinteşti este analizată drept o ingerinţă în exercitarea dreptului reclamantului la viaţa de familie. Curtea va analiza în continuare dacă recursul în faţa Curţii Constituţionale era eficient în practică, la fel ca şi în drept, şi permitea instanţei interne competente să examineze acest capăt de cerere şi să dispună o reparaţie adecvată.

Curtea subliniază că în dreptul român retragerea autorităţii părinteşti este un efect al legii şi se aplică automat cu titlu de pedeapsă accesorie pedepsei cu închisoarea. În ceea ce priveşte susţinerea Guvernului că reclamanţii ar fi putut să ridice excepţia de neconstituţionalitate a art. 64 şi 71 din Codul penal şi să solicite examinarea acesteia de către Curtea Constituţională, Curtea reiterează concluzia din decizia de admisibilitate conform căreia acest recurs nu era accesibil pentru că nu adresa direct Curţii Constituţionale excepţia de neconstituţionalitate (mutatis mutandis, Decizia Pantea împotriva României din 6 martie 2001 nr. 33.343/1996).

Curtea constată că oricum Curtea Constituţională se pronunţase prin Decizia din 14 iunie 2001 (vezi paragraful 22 de mai sus) asupra constituţionalităţii acestui articol, considerându-l conform Constituției; aceasta a considerat că aplicarea pedepselor accesorii, chiar dacă se face automat, ţine de politica penală a legiuitorului.

Faţă de cele de mai sus, Curtea consideră că posibilitatea reclamantului de a ridica excepţia de neconstituţionalitate a art. 64 şi 71 din Codul penal şi de a solicita examinarea acesteia de către Curtea Constituţională nu constituia un recurs efectiv care să ofere o reparaţie adecvată pentru cererea întemeiată pe art. 8 din Convenţie.

În consecinţă, art. 13 coroborat cu art. 8 din Convenţie a fost încălcat în ceea ce îl priveşte pe primul reclamant.

Hotărârea din 28/09/2004 în cauza Sabou şi Pîrcălab împotriva României (Cererea nr. 46.572/99), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  484 din 8 iunie 2005

Leave a Reply