LIBERTATEA DE EXPRIMARE, CALOMNIE, INTERESUL LEGITIM, AMENDĂ PENALĂ

Curtea reaminteşte că “o hotărâre sau o măsură favorabilă, în principiu, nu este suficientă pentru ca reclamantul să piardă calitatea de victimă decât atunci când autorităţile naţionale au recunoscut în mod explicit şi apoi au reparat pentru încălcarea unui drept garantat de convenţie” (Hotărârea Dalban împotriva României [GC] nr. 28.114/95, alin. 44, CEDO 1999-VI).

În speţă Curtea observă că la 4 februarie 2000 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare introdus de parchet şi a anulat hotărârea de condamnare pe care a invocat-o reclamantul în susţinerea cererii privind încălcarea art. 6 şi 10 (paragraful 34).

Curtea constată că prin hotărârea de achitare, pronunţată în urma redeschiderii procedurii, la mai mult de 5 ani de la condamnarea reclamantului printr-o hotărâre definitivă, s-a apreciat că faptei îi lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie, respectiv intenţia. Această hotărâre nu conţine nici o referire la modul în care s-a desfăşurat procedura de judecată la Tribunalul Bucureşti şi nici la criticile reclamantului referitoare la aceasta.

În opinia Curţii, decizia din 4 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie nu reprezintă o recunoaştere explicită sau în substanţă a unei încălcări a art. 6 alin. 1 din convenţie şi, în orice caz, nu oferă o reparaţie în sensul jurisprudenţei Curţii.

În ceea ce priveşte invocata încălcare a art. 10, chiar presupunând că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie ar constitui o recunoaştere în substanţă, curtea apreciază că aceasta nu oferă o reparaţie adecvată în sensul jurisprudenţei sale. Astfel reclamantului nu i-a fost acordată nici o despăgubire pentru condamnare, iar sumele plătite de reclamant celor 3 cadre didactice, cu titlu de daune morale, nu i-au fost restituite. Cât despre amenda penală, Curtea reţine că, deşi de la achitarea acesteia de către reclamant au trecut 5 ani, adresa din 6 martie 2000, trimisă de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti Administraţiei financiare a sectorului 3 Bucureşti, prin care se solicită restituirea sumei respective (paragraful 35 de mai sus), nu are în vedere inflaţia din ultimii ani.

În concluzie, Curtea apreciază că reclamantul se poate considera “victimă” în sensul art. 34 din convenţie.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie

Curtea reaminteşte că aplicarea art. 6 într-o cale de atac ordinară diferă în funcţie de specificul procedurii în discuţie; se vor avea în vedere astfel întreaga procedură internă şi rolul pe care îl are instanţa de control judiciar în sistemul naţional de drept. Dacă a avut loc o dezbatere publică în primă instanţă, lipsa acesteia într-o cale de atac poate fi justificată prin particularităţile procedurii în cauză, avându-se în vedere natura sistemului intern de atac, limitele competenţelor atribuite instanţei de control judiciar, modul în care drepturile reclamantului au fost expuse şi apărate efectiv şi în special natura chestiunilor care trebuie soluţionate (Hotărârea Botten împotriva Norvegiei din 19 februarie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii, 1996-I, nr. 2, pag. 141, alin. 39).

În faţa unei instanţe de control judiciar care se bucură de plenitudine de jurisdicţie art. 6 nu garantează neapărat dreptul la o şedinţă publică, iar în cazul în care o astfel de şedinţă publică a avut loc, nici dreptul de a participa personal la dezbateri (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Fejde împotriva Suediei din 29 octombrie 1991, Seria A, nr. 212-C, pag. 69, alin. 33).

În schimb,  Curtea a hotărât că atunci când o instanţă de control judiciar este competentă să analizeze atât situaţia de fapt, cât şi chestiunile de drept şi să studieze în ansamblu problema vinovăţiei, ea nu poate, din motive ce ţin de echitatea procedurii, să tranşeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declaraţiilor persoanei care susţine că nu a comis actul considerat ca infracţiune (Hotărârea Ekbatani împotriva Suediei din 26 mai 1988, Seria A, nr. 134, pag. 14, alin. 32).

Prin urmare, pentru a stabili dacă a existat o încălcare a art. 6 în speţă Curtea va examina competenţele Tribunalului Bucureşti şi natura problemelor asupra cărora acesta trebuia să se pronunţe.

Curtea reaminteşte că,  în speţă,  competenţele Tribunalului Bucureşti, ca instanţă de recurs, sunt stabilite prin art. 38515 şi 38516 din Codul de procedură penală. Conform art. 38515, tribunalul, ca instanţă de recurs, nu era obligat să pronunţe o nouă hotărâre pe fond, dar avea această posibilitate. La 10 octombrie 1994 Tribunalul Bucureşti a casat hotărârea din 18 martie 1994 şi a pronunţat o nouă hotărâre pe fond. Faţă de dispoziţiile legale citate mai sus procedura desfăşurată la Tribunalul Bucureşti a fost o procedură complexă, asemănătoare unei proceduri de fond, instanţa analizând atât situaţia de fapt, cât şi problemele de drept. Tribunalul putea fie să confirme achitarea reclamantului, fie să îl condamne, după o examinare completă a problemei vinovăţiei sau a nevinovăţiei, administrând la nevoie noi mijloace de probă (paragraful 37).

Curtea constată că în cauză, după ce a casat hotărârea prin care s-a dispus achitarea, Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat cu privire la temeinicia acuzaţiei, constatând că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de calomnie, fără să îl audieze nemijlocit. Curtea nu poate accepta punctul de vedere al Guvernului, conform căruia este suficient faptul că inculpatului i s-a acordat ultimul cuvânt. Pe de altă parte Curtea subliniază că există diferenţe între susţinerile reclamantului şi ale Guvernului referitoare la faptul acordării cuvântului. Se mai reţine că dreptul acuzatului de a avea ultimul cuvânt are o importanţă semnificativă, dar acest drept nu poate fi confundat cu dreptul de a fi audiat în timpul dezbaterilor de către o instanţă.

Prin urmare, Curtea constată că Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat cu privire la temeinicia acuzaţiei şi l-a condamnat pe reclamant pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie fără ca acesta să fi fost audiat şi fără a i se permite să aducă probe în apărare. Curtea apreciază că tribunalul trebuia să îl audieze pe reclamant având în vedere mai ales faptul că a dispus pentru prima dată condamnarea.

Această cerinţă nu a fost satisfăcută, motiv pentru care Curtea constată că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1. În aceste condiţii ea nu consideră utilă o examinare suplimentară care să stabilească dacă alte elemente ale procedurii din faţa Tribunalului Bucureşti erau conforme sau nu cu această prevedere.

A existat deci o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie.

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din convenţie

Comisia a apreciat că atingerea adusă dreptului la libertatea de exprimare a fost “necesară într-o societate democratică”, deoarece era de preferat ca reclamantul să găsească o altă modalitate de a-şi exprima părerea decât afirmând despre părţile vătămate că sunt “delapidatoare”, deşi nu au fost condamnate pentru comiterea acestei fapte.

Curtea ia act de faptul că părţile au fost de acord că hotărârea de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie a reprezentat o atingere adusă libertăţii de exprimare a reclamantului, în sensul art. 10 din convenţie.

Urmează deci să se determine măsura în care o asemenea atingere se justifică faţă de prevederile alin. 2 al art. 10, şi anume dacă era “prevăzută de lege”, urmărea un scop legitim şi era “necesară” “într-o societate democratică” (Hotărârea Lingens împotriva Austriei din 8 iulie 1986, Seria A, nr. 103, pag. 24-25, alin. 34-37).

Curtea apreciază că atingerea era “prevăzută de lege”, aspect necontestat de nimeni din moment ce condamnarea reclamantului se întemeia pe dispoziţiile art. 206 din Codul penal (paragraful 36 ). Această limitare a urmărit un scop legitim, prevăzut de alin. 2 al art. 10, şi anume protejarea reputaţiei şi a drepturilor altor persoane. Rămâne să se examineze dacă limitarea criticată a fost “necesară într-o societate democratică” pentru atingerea unui astfel de scop.

În lumina jurisprudenţei constante a Curţii se va analiza dacă limitarea dreptului la libertatea de exprimare corespundea unei nevoi sociale imperioase, dacă era proporţională cu scopul legitim urmărit şi dacă justificările prezentate de autorităţile naţionale sunt pertinente şi suficiente. Curtea nu are sarcina de a se substitui instanţelor naţionale, ci de a verifica din punctul de vedere al art. 10, faţă de toate circumstanţele cauzei, hotărârile care au fost pronunţate (a se vedea Hotărârea Dalban împotriva României ,  paragraful 47). Prin urmare, Curtea va examina afirmaţiile ce au constituit obiectul acuzării, având în vedere toate circumstanţele cauzei.

Curtea observă că declaraţiile reclamantului conţineau două elemente: criticarea activităţii poliţiei şi parchetului, în sensul că nu au vrut să finalizeze plângerea depusă împotriva lui A.P., R.V. şi M.M., şi afirmaţia că aceste persoane au “delapidat” fondurile sindicatului.

Curtea arată că încălcarea dreptului la libertatea de exprimare se referă doar la al doilea element. Tribunalul Bucureşti a avut în vedere atunci când a dispus condamnarea doar termenul folosit de domnul Constantinescu pentru a caracteriza acţiunile celor 3 cadre didactice, termen considerat calomnios, nu şi faptul că reclamantul a făcut unele aprecieri critice cu privire la funcţionarea justiţiei în materie de conflicte sindicale.

Chiar dacă aprecierile reclamantului au fost puse în contextul unei dezbateri asupra independenţei sindicatelor şi asupra funcţionării administraţiei justiţiei, vizând deci un interes public, există totuşi anumite limite în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare. În ciuda rolului special pe care l-a avut reclamantul în calitate de reprezentant al unui sindicat, trebuia să acţioneze în limitele stabilite, mai ales cu scopul “protejării reputaţiei sau drepturilor altor persoane”, inclusiv a dreptului la prezumţia de nevinovăţie. Prin urmare, trebuie stabilit în ce măsură reclamantul a depăşit limitele admise pentru exprimarea unei opinii critice.

În opinia Curţii expresia delapidator desemnează acele persoane care au fost condamnate pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare şi era de natură să le ofenseze pe cele 3 părţi vătămate, deoarece nu fuseseră condamnate de nici o instanţă.

Curtea apreciază că reclamantul putea să îşi formuleze opiniile critice şi astfel să contribuie la o discuţie publică liberă asupra problemelor sindicale fără a folosi cuvântul “delapidator”.

În acel moment interesul legitim al statului de a proteja reputaţia celor 3 cadre didactice nu ar fi intrat în conflict cu interesul reclamantului de a contribui la dezbaterea menţionată mai sus.

Prin urmare, Curtea este convinsă că motivele invocate de autorităţile naţionale erau “pertinente şi suficiente” în sensul alin. 2 al art. 10.

În plus, Curtea constată că, date fiind circumstanţele cauzei, atingerea adusă dreptului la libertatea de exprimare a fost proporţională cu scopul legitim urmărit. Într-adevăr, pedeapsa aplicată de 50.000 de lei amendă penală şi obligarea reclamantului la plata a câte 500.000 lei pentru fiecare cadru didactic, cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul moral, nu sunt exagerate.

Prin urmare, Tribunalul Bucureşti nu a depăşit marja de apreciere permisă autorităţilor naţionale şi se constată că art. 10 nu a fost încălcat.

Hotărârea din 27/06/2000 în cauza Constantinescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   279 din 30 mai 2001

Lasă un răspuns