PRINCIPIUL SECURITATII JURIDICE , PRINCIPIUL “TRIBUNAL INSTITUIT PRIN LEGE”, INDEPENDENTA ȘI IMPARTIALITATEA INSTANTEI

PRINCIPIUL SECURITATII JURIDICE , PRINCIPIUL “TRIBUNAL INSTITUIT PRIN LEGE”, INDEPENDENTA ȘI IMPARTIALITATEA INSTANTEI

Având în vedere importanța majoră a independenței sistemului judiciar, aflat în centrul întregului sistem de protecție a drepturilor omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului  a făcut o analiză atentă a întregul context al problemei înainte de a ajunge la o concluzie cu privire la măsurile solicitate.

Pentru prima dată, Curtea repune în funcția de o persoană a cărei concediere s-a dovedit a fi în contradicție cu garanțiile Convenției. Măsura individuală este însoțită de sugestia către statul pârât de a lua măsuri generale de reformă a sistemului judiciar .

Prin hotărârea din 9 ianuarie 2013 pronunțata în Cauza Oleksandr Volkov  vs Ucrainei (cererea nr. 21722/11), Curtea a constatat atât încălcarea art. 6 din Convenţie prin faptul ca reclamantul – judecător al Curţii Supreme – nu a beneficiat de garanţiile privind “independenta și imparţialitatea instanţei” în procedura disciplinara desfășurata în fata Consiliului Superior de Justiţie a Ucrainei, a Parlamentului și a instanței de control judiciar, cat și  încălcarea art. 8 din Convenție, prin faptul ca eliberarea sa nelegala din funcția de judecător a constituit o ingerința nejustificata în dreptul la viața privata.

Hotărârea va analiza:

– modul în care sunt numiți membrii Consiliului Superior de Justiție, problema calității de “membri de drept” a ministrului justiției și a procurorului general,

– independenta și imparțialitatea instanței care controlează deciziile Consiliului Superior de Justiție în materie disciplinară;

– modul în care legislația prevede și definește faptele care constituie abateri disciplinare, precum și maniera în care sunt interpretate aceste prevederi în practică.

În fapt, în urma procedurilor disciplinare desfășurate, Consiliul Superior de Justiție propus  eliberarea din funcția de judecător al Curții Supreme a reclamantului pentru abaterea disciplinară constând în “ încălcarea jurământului”. Decizia a fost adoptată de 16 membri prezenţi ai Consiliului Superior de Justiție., dintre care doar trei erau judecători[1].

In iunie 2010, în urma unei ședințe a comisiei parlamentare – Parliamentary committee on the judiciary (“the parliamentary committee”) –  s-a adoptat recomandarea pentru eliberarea din funcție a reclamantului, la vot participând și un membru al Consiliului Superior de Justiție care   anterior   vota,  în  consiliu,  propunerea de eliberare din funcţie .

În prezenta reclamantului, Parlamentul, în ședință comună, a adoptat prin vot rezoluția privind eliberarea din funcţia de judecător a reclamantului pentru “ încălcarea jurământului”.

După mai multe ședințe de judecată, Înalta Curte Administrativă a pronunțat o hotărâre în care s-a statuat ca una din deciziile  Consiliului Superior de Justiție era nelegală și ignora faptul că reclamantul și judecătorul B. nu se aflau în relații de afinitate (reclamantul nefiind incompatibil și nici obligat sa se abţină de la judecarea căilor de atac împotriva hotărârilor pronunţate de acel judecător ). Înalta Curte a refuzat însă să desființeze decizia  consiliului,  motivat pe lipsa sa de competență.  

Asupra încălcării art. 6 § 1 din Convenţie, Curtea a reiterat așa-numitele condiții Eskelinen potrivit cărora, pentru a fi sustrase aplicării art. 6 §1 din Convenție, litigiile de dreptul muncii dintre funcţionarii publici și stat – entre l’agent public et l’administration, se spune în Eskelinen și în Pellegrin -, este necesar ca, pe de o parte, să fie înlăturat expres prin prevederile naționale dreptul acestor categorii de persoane, care îndeplinesc o funcţie publică de a se adresa instanței ordinare,  iar, pe de altă parte, lipsa dreptului de acces la instanța de drept comun – outside the domestic judiciary – să fie justificată de motive obiective, legate de interesul statului .

62.  En résumé, pour que l’Etat défendeur puisse devant la Cour invoquer le statut de fonctionnaire d’un requérant afin de le soustraire à la protection offerte par l’article 6, deux conditions doivent être remplies. En premier lieu, le droit interne de l’Etat concerné doit avoir expressément exclu l’accès à un tribunal s’agissant du poste ou de la catégorie de salariés en question. En second lieu, cette dérogation doit reposer sur des motifs objectifs liés à l’intérêt de l’Etat. Le simple fait que l’intéressé relève d’un secteur ou d’un service qui participe à l’exercice de la puissance publique n’est pas en soi déterminant. Pour que l’exclusion soit justifiée, il ne suffit pas que l’Etat démontre que le fonctionnaire en question participe à l’exercice de la puissance publique ou qu’il existe – pour reprendre les termes employés par la Cour dans l’arrêt Pellegrin – un « lien spécial de confiance et de loyauté » entre l’intéressé et l’Etat employeur. Il faut aussi que l’Etat montre que l’objet du litige est lié à l’exercice de l’autorité étatique ou remet en cause le lien spécial susmentionné. Ainsi, rien en principe ne justifie de soustraire aux garanties de l’article 6 les conflits ordinaires du travail – tels ceux portant sur un salaire, une indemnité ou d’autres droits de ce type – à raison du caractère spécial de la relation entre le fonctionnaire concerné et l’Etat en question. En effet, il y aura présomption que l’article 6 trouve à s’appliquer, et il appartiendra à l’Etat défendeur de démontrer, premièrement, que d’après le droit national un requérant fonctionnaire n’a pas le droit d’accéder à un tribunal, et, deuxièmement, que l’exclusion des droits garantis à l’article 6 est fondée s’agissant de ce fonctionnaire. Vilho Eskelinen și altii  vs Finlandei [MC], nr. 63235/00, § 62, Volkov, §87.

46.  Lorsque la Cour fut amenée à faire le point sur la situation dans l’affaire Pellegrin (§ 60 de l’arrêt Pellegrin), elle estima que cette jurisprudence comportait pour les Etats contractants un degré d’incertitude quant à l’étendue de leurs obligations au titre de l’article 6 § 1 en cas de contestations soulevées par les employés du secteur public au sujet de leurs conditions de service. La Cour voulut mettre un terme à cette incertitude en dégageant une interprétation autonome de la notion de « fonction publique » qui permît d’assurer un traitement égal des agents publics occupant des fonctions équivalentes ou similaires dans les Etats parties à la Convention, indépendamment du système d’emploi pratiqué sur le plan national et quelle que fût en particulier la nature du rapport juridique entre l’agent et l’administration.

47.  A cette fin, la Cour adopta un critère fonctionnel, fondé sur la nature des fonctions et des responsabilités exercées par l’agent. Elle releva que les titulaires de postes comportant une mission d’intérêt général ou une participation à l’exercice de la puissance publique détenaient une parcelle de la souveraineté de l’Etat. Celui-ci avait donc un intérêt légitime à exiger de ces fonctionnaires un lien spécial de confiance et de loyauté. Par contre, pour les autres postes, qui ne présentaient pas cette dimension d’« administration publique », cet intérêt faisait défaut (Pellegrin, § 65). La Cour décida en conséquence qu’étaient seuls soustraits au champ d’application de l’article 6 § 1 les litiges des agents publics dont l’emploi était caractéristique des activités spécifiques de l’administration publique dans la mesure où celle-ci agissait comme détentrice de la puissance publique chargée de la sauvegarde des intérêts généraux de l’Etat ou des autres collectivités publiques. Un exemple manifeste de telles activités était constitué par les forces armées et la police (Pellegrin, § 66). La Cour parvint à la conclusion que la totalité des litiges opposant à l’administration des agents qui occupaient des emplois impliquant une participation à l’exercice de la puissance publique échappaient au champ d’application de l’article 6 § 1 (Pellegrin, § 67).

Il est important d’observer que la Cour a souligné qu’en appliquant ce critère fonctionnel elle devait retenir, conformément à l’objet et au but de la Convention, une interprétation restrictive des exceptions aux garanties offertes par l’article 6 § 1 (Pellegrin, §§ 64-67). Il s’agissait de limiter les cas dans lesquels les agents publics ne pouvaient bénéficier de la protection concrète et effective qui leur est offerte (ainsi que cela a été confirmé dans l’arrêt Frydlender  vs France [GC], no 30979/96, § 40, CEDH 2000-VII).

L’arrêt Pellegrin, dernier maillon important de la chaîne que constitue l’évolution de la jurisprudence, devait fournir un concept opératoire sur la base duquel on vérifierait, au cas par cas, și compte tenu de la nature des fonctions et des responsabilités qu’il comportait l’emploi d’un requérant impliquait une participation directe ou indirecte à l’exercice de la puissance publique et aux fonctions visant à sauvegarder les intérêts généraux de l’Etat ou des autres collectivités publiques. Il fallait ensuite déterminer și le requérant, dans le cadre de l’une de ces catégories de postes, occupait bien des fonctions pouvant être considérées comme relevant de l’exercice de la puissance publique, c’est-à-dire și la position de l’intéressé dans la hiérarchie de l’Etat était suffisamment importante ou élevée pour que l’on puisse dire qu’il participait à l’exercice de l’autorité étatique. Vilho Eskelinen și altii  vs Finlandei [MC], nr. 63235/00, §§ 46-50

Cependant, le cas d’espèce fait apparaître que l’application du critère fonctionnel peut en soi déboucher sur des anomalies. A l’époque considérée, les requérants relevaient du ministère de l’Intérieur. Cinq d’entre eux étaient policiers, emploi illustrant parfaitement les activités spécifiques de l’administration publique telles que définies ci-dessus. Leur poste impliquait une participation directe à l’exercice de la puissance publique et à des fonctions visant à sauvegarder les intérêts généraux de l’Etat. Quant aux fonctions de l’assistante, elles étaient purement administratives, dépourvues de compétence décisionnelle ou d’exercice direct ou indirect de la puissance publique ; elles ne pouvaient donc être distinguées de celles de n’importe quelle autre assistante administrative travaillant dans le secteur public ou dans le secteur privé. Comme cela a été observé plus haut, l’arrêt Pellegrin mentionnait expressément la police comme exemple manifeste d’activités relevant de l’exercice de la puissance publique, et soustrayait ainsi toute une catégorie de personnes du champ d’application de l’article 6. Il découlerait d’une application stricte de l’« approche Pellegrin » que, dans la présente affaire, l’assistante administrative bénéficie des garanties de l’article 6 § 1 alors que ce n’est assurément pas le cas pour les requérants policiers, même și le litige est identique pour l’ensemble des intéressés.

En outre, l’examen des affaires tranchées depuis l’arrêt Pellegrin montre qu’il n’est pas aisé de déterminer quels sont la nature et le statut des fonctions d’un requérant ; de même, la catégorie à laquelle celui-ci appartient au sein de la fonction publique n’est pas toujours facile à distinguer sur la base de son rôle effectif. Dans certains cas, le degré d’appartenance à un secteur spécifique de la fonction publique qui suffit pour exclure l’applicabilité de l’article 6 indépendamment de la nature des responsabilités de l’intéressé n’apparaît pas clairement. Vilho Eskelinen și altii  vs Finlandei [MC], nr. 63235/00, §§ 51-52

Curtea Europeană a Drepturilor Omului  a apreciat ca, alături de Înalta Curte Administrativă ,  Consiliul  Superior de Justiţie, comisia parlamentară și Parlamentul au îndeplinit adevărate funcții judiciare în adoptarea propunerilor, recomandărilor și rezoluției acestora privitoare la abaterile imputate reclamantului. Ca atare, nu se poate susține ca dreptul național a “exclus expres dreptul la instanță” al reclamantului, ceea ce face neîndeplinită prima condiție Eskelinen și, subsecvent, atrage aplicabilitatea art. 6 § 1 din Convenție sub aspectul laturii sale civile.

Amintind ca cele doua aspecte – civil și penal – ale art. 6 § 1 din Convenție nu se exclud în mod necesar, totuși, Curtea a considerat ca inaplicabil art. 6 § 1 din Convenție pe latura sa penală, întrucât, prin raportare la „criteriul Engel” (mai ales din perspectiva severității sancțiunii aplicate – a se vedea cauza Engel și alţii  vs Olandei, 8 iunie 1976, §§ 82-83), sancțiunea aplicată reclamantului este o măsură disciplinară clasică pentru o abatere disciplinară care se distinge de o sancţiune de natură penală care ar fi aplicabilă, de pildă, în cazul în care judecătorul pronunţa, cu rea-credinţă, o hotărâre nelegală.

Referitor la  independenţa și imparţialitatea Consiliului Superior de Justiţie, Curtea a subliniat că, în cazul în care cel puțin jumătate din membrii care compun o „instanța” – incluzând și persoana care o prezidează, având drept de vot – sunt judecători, exista un puternic indiciu de imparțialitate (cauza Le Compte, Van Leuven și De Meyere  vs Belgiei, 23 iunie 1981, § 58).

La Cour de cassation ne soulève aucune difficulté au titre de l’impartialité (arrêt Delcourt, p. 19, par. 35).

En ce qui concerne le conseil d’appel, la Commission exprime l’avis qu’il ne constituait pas en l’espèce un tribunal impartial: și ses membres magistrats devaient être réputés neutres, il fallait en revanche considérer ses membres médecins comme défavorables aux requérants, puisqu’ils avaient des intérêts très proches de ceux d’une des parties à la procédure.

La Cour ne partage pas cette opinion relative à la composition de la juridiction. La présence – déjà relevée – de magistrats occupant la moitié des sièges, dont celui de président avec voix prépondérante ,  donne un gage certain d’impartialité et le système de l’élection des membres médecins par le conseil provincial ne saurait suffire à étayer une accusation de partialité (comp., mutatis mutandis, l’arrêt Ringeisen  p. 40, § 97).

Quant à l’impartialité personnelle de chacun des membres, elle doit se présumer jusqu’à preuve du contraire; or, ainsi que le souligne leGouvernement, aucun des requérants n’a usé de son droit de récusation .

[. . . ] LA COUR

1. Dit, par quinze voix contre cinq, que l’article 6 par. 1 (art. 6-1) de la Convention s’appliquait en l’espèce;

2. Dit, par seize voix contre quatre, qu’il y a eu méconnaissance de cette disposition en tant que la cause des requérants n’a pas été entendue publiquement par un tribunal jouissant de la plénitude de juridiction;

3. Dit, à l’unanimité, qu’il n’y a eu violation ni du même article (art. 6) quant aux autres griefs des requérants, ni de l’article 11 (art. 11);

4. Dit, à l’unanimité, que la question de l’application de l’article 50 (art. 50) ne se trouve pas en état; AFFAIRE LE Compte,  VAN LEUVEN ET DE MEYERE  vs Belgique (Requête no 6878/75; 7238/75) ARRÊT 23 juin 1981 §58

Totodată, se impune a se observa ca în cadrul procedurilor disciplinare desfășurate împotriva judecătorilor, necesitatea unei participări substanțiale a judecătorilor în compunerea forurilor decizionale, este recunoscut[ de Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor .

Maniera în care judecătorii sunt numiți în autoritățile cu rol de instanțe disciplinare, este determinantă, dată fiind importanța reducerii influenței organelor politice asupra compunerii  instanței și a necesitații de a se asigura un nivel adecvat al independentei justiției. Numirile în sine ale membrilor Consiliului sunt realizate de aceleași autorități, și nu de corpurile judiciare .

“  Apparently în a welcome effort to overcome the problem of the low number of judges în the High Council of Justice, the Final Provisions under Section XII;3 (Amendments to the legal Acts of Ukraine) of the Law on the Judiciary and the Status of Judges the amendments 3.11 to the Law of Ukraine “On the High Council of Justice” now provide that two of the three members of the High Council for Justice, which are appointed by the Verkhovna Rada (Article 8.1) and the President of Ukraine (Article 9.1) respectively, one of three members appointed by the Congress of Judges (Article 11.1), and one of three members appointed by the Congress of Representatives of Legal Higher Education Institutions and Research Institutions (Article 12.1) are appointed from the ranks of judges. The All-Ukrainian Conference of Prosecutors shall appoint two members to the HCJ, one of whom shall be appointed from among the judges (Article 13.1).

Nonetheless, the composition of the High Council of Justice of Ukraine still does not correspond to European standards because out of 20 members only three are judges elected by their peers. The final provisions în effect acknowledge that the judicial element în the High Council of Justice should be higher, but the solution chosen is to require the Parliament, the President, the educațional institutions and the prosecutors to elect or appoint judges. … în the current composition, one judge is a member ex officio (the Chairman of the Supreme Court) and some of the members appointed by the President and Parliament are de facto judges or former judges, but there is no legal requirement for this to be the case until the mandates of the present members expire. Together with the Minister of Justice and the General Prosecutor, 50% of the members belong to or are appointed by the executive or legislature. Therefore the High Council of Justice cannot be said to consist of a substantial part of judges. It may sometimes be the case în older democracies that the executive power has a decisive influence and în some countries, such systems may work acceptably în practice. The Ukrainian authorities themselves during the meetings în Kyiv referred to Ukraine as a transition democracy which is happy to use the experience of other countries. As it has been stated în former opinions, “New democracies, however, did not yet have a chance to develop these traditions, which can prevent abuse and therefore, at least în these countries, explicit constitutional and legal provisions are needed as a safeguard to prevent political abuse în the appointment of judges”.( the Venice Commission at its 84th Plenary Session (Venice, 15-16 October 2010, CDL-AD(2010)029 §§ 28-29)

Referindu-se la Opinia Comisiei de la Veneția ,  Curtea învederează ca includerea Procurorului General, ca membru de drept al Consiliului, ridica semne de îngrijorare, acest fapt putând avea un efect descurajator asupra judecătorilor. Plasat la vârful ierarhiei procurorilor, acesta controlează activitatea tuturor procurorilor, care, în virtutea funcției lor, participa în multe cauze în care judecătorii sunt chemați sa decidă, ceea ce poate crea un risc cu privire la lipsa de imparțialitate a judecătorilor sau, pe de alta parte, poate determina Procurorul General sa acționeze lipsit de imparțialitate în raport cu judecătorii ale căror decizii le dezaproba.

Un alt aspect al cauzei care arunca serioase dubii asupra imparțialității membrilor  Consiliului Superior îl reprezintă, în viziunea Curții, faptul ca doi membri ai Consiliului care au fost implicați în cercetările preliminare asupra cazului reclamantului, subsecvent, au participat la adoptarea deciziei privind propunerea de eliberare din funcție a reclamantului, votând asupra propriilor lor concluzii din cadrul cercetărilor preliminare (pentru comparație, a se vedea cauza Werner  vs Poloniei, 15 noiembrie 2001, nr. 26760/95, §§ 43 și 44).

Curtea nu a ignorant nici faptul ca un membru al Consiliului care a participat la adoptarea propunerii de eliberare din funcție a reclamantului, a activat în comisia parlamentară care a formulat recomandarea adresată plenului Parlamentului.

În concluzie, Curtea a statuat că circumstanțele cauzei au relevat serioase deficiențe structurale în procedura disciplinară desfășurată în fata  Consiliului , dar și aparenta unei atitudini discriminatorii a unei părți a membrilor aceluiași Consiliu în soluționarea cazului reclamantului.

Pentru aceste motive, Curtea a considerat ca procedura disciplinară în fata Consiliului Superior de Justiție nu a fost compatibilă cu principiile independenței și imparțialității, impuse de art. 6 § 1 din Convenție.

“Independenta și imparţialitatea” Comisiei parlamentare – parliamentary committee on the judiciary (“the parliamentary committee”) – și ale Plenului Parlamentului. În comisia parlamentară, președintele acesteia a participat la adoptarea recomandării, cu toate ca, anterior, luase parte, cu drept de vot, la procedura disciplinara din cadrul Consiliului, implicându-se, astfel, în soluționarea cazului reclamantului la ambele niveluri. De asemenea,  împreuna cu alți membri ai comisiei parlamentare, au fost autorii cererii de a iniția cercetări preliminare cu privire la posibile abateri săvârșite de reclamant.

Toate aceste elemente conduc la lipsa garanțiilor procedurale necesar a fi satisfăcute potrivit testului imparțialității (mutatis mutandis, cauza Micallef  vs Maltei [MC], nr. 17056/06, § 99 și 100).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat ca, în ansamblu, Plenul Parlamentului nu era un forum adecvat pentru a gestiona o asemenea procedură în care se impunea interpretarea elementelor de fapt și de drept, aprecierea probelor și calificarea juridică a situației de fapt.

Rolul parlamentarilor, cărora nu li se cere să aibă o experiență juridică în a tranșa cauze complexe în materie disciplinară, care implică analiza elementelor de fapt și de drept, nu a fost clarificat intr-o manieră suficientă de către statul ucrainean și, astfel, nu a fost justificată compatibilitatea unei asemenea proceduri parlamentare cu exigentele de independență și imparțialitate ale unei “instanțe”, prevăzute de art. 6 § 1 din Convenție.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene, chiar dacă o autoritate tranșează un litigiu, statuând asupra unor “drepturi și obligații civile” fără a respecta garanțiile art. 6 § 1, aceasta nu atrage  încălcarea Convenției, dacă procedura în fața respectivei autoritati poate face obiectul unui control judiciar subsecvent, în cadrul căruia o instanță cu competență deplină asigură respectarea exigentele art. 6 § 1 din Convenție (cauza Tsfayo  vs Regatului Unit, 14 noiembrie 2006, nr. 6086/00, § 42).

Pentru a determina dacă Înalta Curte Administrativă avea “plenitudine de jurisdicție“ și, respectiv, competența de a examina actele atacate și de a remedia lipsa de independență și imparțialitate a primelor instanțe, Curtea s-a raportat la anumiți factori cum ar fi natura deciziei contestate, procedura care a condus la adoptarea deciziei respective și, nu în ultimul rând, obiectul litigiului, incluzând motivele invocate în calea de atac (cauza Bryan  vs Regatului Unit, 22 noiembrie 1995, §§ 44-47).

Instanța de control judiciar a interpretat motivul invocat de reclamant privitor la nelegalitatea votului electronic din Parlament ca fiind unul de neconstituționalitate, derobându-se de analiza acestui aspect în favoarea Curții Constituționale la care reclamantul nu avea acces direct (a se vedea cauza Bogatova  vs Ucrainei, 7 octombrie 2010, nr. 5231/04, § 13).

Având în vedere, pe de o parte, incapacitatea autorităților statului de a asigura o procedura disciplinară independentă și imparțială în cazul reclamantului, Curtea a concluzionat ca a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție.

In these circumstances, the Court cannot conclude that the chamber dealing with the applicant’s case was set up and composed în a legitimate way which would satisfy the requirement that it be a “tribunal established by law”. There has been therefore a violation of Article 6 § 1 of the Convention în this respect. ( European Court of Human Rights, FORMER FIFTH SECTION, CASE OF OLEKSANDR VOLKOV vs UKRAINE (Application no. 21722/11), JUDGMENT 9 January 2013 § 156)

Dat fiind faptul ca dreptul național nu conținea la momentul respectiv prevederi care săabilească limite de timp în care poate fi declanșată și finalizată procedura disciplinară, Curtea a apreciat ca o asemenea manieră de a aborda cazurile de răspundere disciplinară a judecătorilor contravine principiului securităţii juridice, existând astfel o încălcare a art. 6 §1 din Convenție .

It appears from the HAC’s decision în the applicant’s case and the Government’s submissions that domestic law does not provide any time bars on proceedings for dismissal of a judge for “breach of oath”. While the Court does not find it appropriate to indicate how long the limitation period should be, it considers that such an open-ended approach to disciplinary cases involving the judiciary poses a serious threat to the principle of legal certainty. ( European Court of Human Rights, FORMER FIFTH SECTION, CASE OF OLEKSANDR VOLKOV vs UKRAINE (Application no. 21722/11), JUDGMENT 9 January 2013 § 139)

Curtea a luat act ca rezoluția Parlamentului privind eliberarea din funcție a reclamantului a fost votată în absenta majorității parlamentare, membrii prezenți folosind abuziv și cardurile de vot ale celor absenți. Aceasta manieră de vot subminează grav principiul securității juridice.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, luând spre analiză caracteristicile instanței, a reamintit ca noțiunea “instituită de lege” acoperă nu doar baza legală a existentei instanței, ci și compunerea completului de judecată .

The phrase “established by law” covers not only the legal basis for the very existence of a “tribunal” but also the composition of the bench în each case (see Buscarini vs San Marino (dec), no. 31657/96, 4 May 2000, and Posokhov vs Russia, no. 63486/00, § 39, ECHR 2003-IV). The practice of tacit extension of judges’ terms of office for an indefinite period after the expiry of their statutory term of office until they were reappointed has been found to violate the principle of a “tribunal established by law” (see Gurov vs Moldova, no. 36455/02, § 37-39, 11 July 2006). ( European Court of Human Rights, FORMER FIFTH SECTION, CASE OF OLEKSANDR VOLKOV vs UKRAINE (Application no. 21722/11), JUDGMENT 9 January 2013 § 151)

În Cauza Gurov vs Moldova a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei. Mandatul judecătorului  a expirat cu ceva timp înainte ca el să fi fost membru al completului de judecată în cazul reclamantului. Mai mult, Guvernul a recunoscut că la acel moment exista o practică prin care judecătorilor li se permitea să exercite funcţiile pentru o perioadă nedeterminată de timp după expirarea mandatelor lor şi până la soluţionarea chestiunii privind reconfirmarea lor în funcţie până la atingerea plafonului de vârstă de către Preşedinte; şi că această chestiune nu era reglementată de o lege care ar emana de la Parlament. În asemenea circumstanţe, Curtea consideră că nu existau temeiuri legale pentru participarea judecătorului la examinarea recursului reclamantului. Mai mult, această practică era în contradicţie cu principiul conform căruia organizarea judecătorească într-o societate democratică nu trebuie să depindă de discreţia executivului (§ 37).

Aceste circumstanţe, cumulativ, nu permit Curţii să conchidă că Curtea de Apel care a examinat cauza reclamantului  putea fi considerată drept „instanţă instituită de lege” (§ 38).

Potrivit jurisprudenţei Curţii, scopul sintagmei „instituită de lege” din articolul 6 al Convenţiei este de a asigura „ca organizarea judecătorească într-o societate democratică să nu depindă de discreţia executivului, dar ca aceasta să fie reglementată printr-o lege care emană de la Parlament” (§ 34). .

Sintagma „instituită de lege” se referă nu doar la baza legală pentru însăşi existenţa „instanţei”, ci, de asemenea, la componenţa completului de judecată în fiecare cauză (a se vedea și Posokhov vs Russia, nr. 63486/00, § 39, ECHR 2003‑IV).

O instanţă instituită de lege trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, precum independenţa membrilor săi şi durata mandatului lor, imparţialitate şi existenţa garanţiilor procedurale (a se vedea și Coëme and Others vs Belgium, Coëme and Others vs Belgium, nr. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 şi 33210/96, ECHR 2000‑VII§ 99).

Curtea a apreciat că nu a fost satisfăcută exigența regulii “instanță instituită prin lege”, fiind încălcat astfel art. 6 § 1 din Convenție și sub acest aspect.

The applicant further complained that: the decisions în his case had been taken without a proper assessment of the evidence and important arguments raised by the defence had not been properly addressed; the absence of sufficient competence on the part of the HAC to review the acts adopted by the HCJ had run counter to his “right to a court”; and the principle of equality of arms had not been respected.

Having regard to the above considerations and conclusions under Article 6 § 1 of the Convention, the Court finds no separate issue în respect of the present complaints. It is therefore unnecessary to examine these complaints. ( European Court of Human Rights, FORMER FIFTH SECTION, CASE OF OLEKSANDR VOLKOV vs UKRAINE (Application no. 21722/11), JUDGMENT 9 January 2013 § 157-159)

Curtea a considerat ca excluderea reclamantului din corpul magistraților a constituit, fără îndoială, o ingerința în dreptul la viaţă privată, incompatibilă cu art. 8 din Convenţie.

The parties agreed that there had been an interference with the applicant’s right to respect for his private life. The Court finds no reason to hold otherwise. It notes that private life “encompasses the right for an individual to form and develop relationships with other human beings, including relationships of a professional or business nature” (see  VS vs Belgium, 7 August 1996, § 25, Reports 1996‑III). Article 8 of the Convention “protects a right to personal development, and the right to establish and develop relationships with other human beings and the outside world” (see Pretty vs the United Kingdom, no. 2346/02, § 61, ECHR 2002‑III). The notion of “private life” does not exclude în principle activities of a professional or business nature. It is, after all, în the course of their working lives that the majority of people have a significant opportunity of developing relationships with the outside world (see Niemietz vs Germany, 16 December 1992, § 29, Series A no. 251‑B). Therefore, restrictions imposed on access to profession have been found to affect “private life” (see Sidabras and Džiautas vs Lithuania, nos. 55480/00 and 59330/00, § 47, ECHR 2004‑VIII and Bigaeva vs Greece, no. 26713/05, §§ 22-25, 28 May 2009). Likewise, dismissal from office has been found to interfere with the right to respect for private life (see Özpınar vs Turkey, no. 20999/04, §§ 43-48, 19 October 2010). Finally, Article 8 deals with the issues of protection of honour and reputation as part of the right to respect for private life (see Pfeifer vs Austria, no. 12556/03, § 35, 15 November 2007 and A. vs Norway, no. 28070/06, §§ 63 and 64, 9 April 2009).

166.  The dismissal of the applicant from the post of judge affected a wide range of his relationships with other persons, including the relationships of a professional nature. Likewise, it had an impact on his “inner circle” as the loss of job must have had tangible consequences for material well-being of the applicant and his family. Moreover, the reason for the applicant’s dismissal, namely the breach of the judicial oath, suggested that his professional reputation had been affected. ( European Court of Human Rights, FORMER FIFTH SECTION, CASE OF OLEKSANDR VOLKOV vs UKRAINE (Application no. 21722/11), JUDGMENT 9 January 2013 § 165)

Chiar dacă aceasta concluzie ar fi fost suficientă pentru a constata încălcarea art. 8 din Convenție, Curtea a mers mai departe și a analizat condițiile privitoare la “calitatea legii” și anume necesitatea ca legea să fie accesibilă și previzibilă.

Anterior anului 2010, “încălcarea jurământului” , “breach of oath” , era prevăzută în secțiunea 10 a Legii din 1992 privind statutul judecătorilor, fără însă a se preciza în ce anume constă această abatere disciplinară, interpretarea scopului textului de lege făcându-se exclusiv prin analiza conținutului jurământului propriu-zis. Abia ulterior, legea a fost amendata și completata cu elemente de natura sa permită circumstanțierea exacta a acestei abateri.

Prin raportare la momentul desfășurării procedurilor disciplinare, autoritățile competente să se pronunțe în materie disciplinară se bucurau de o larga discreție în a interpreta noțiunea de “încălcare a jurământului”.

Deși Curtea accepta ca în materie disciplinara apare drept obiectiva necesitatea ca acel verbum regens al abaterilor disciplinare sa fie formulat în termeni generali, pentru a putea acoperi comprehensiv varietatea de forme și modalități de săvarsire, totuși, se impune ca forurile, autoritățile și organismele care se pronunța în cazurile de răspundere disciplinara sa interpreteze sensul exact al textelor de lege care definesc faptele care constituie abateri disciplinare, intr-o maniera care exclude orice îndoiala sau arbitrariu (cauza Gorzelik și alţii  vs Poloniei [MC], nr. 44158/98, § 65).

Mai mult, dreptul intern nu satisfăcea, în opinia Curții, nici testul proporționalității, în măsura în care limita sancțiunile aplicabile judecătorilor la cele privind mustrarea, retrogradarea din clasa profesionala și demiterea, oferind astfel o marja redusa pentru o individualizare proporționala a sancțiunii.

In acest context, Curtea face trimitere la principiul proporţionalităţii sancţiunilor disciplinare aplicabile judecătorilor, principiu menționat în § 5.1 al Cartei europene privind statutul judecătorilor (citat în hotărâre la § 78), amintind ca statele membre trebuie sa revadă o paleta larga de sancțiuni aplicabile judecătorilor, pentru a putea satisface acest principiu al proporționalității (avertismentul, mustrare, transferul, retrogradarea din clasa profesionala, suspendarea din dreptul de a promova, sancțiuni pecuniare, reducerea salariului, suspendarea, excluderea / demiterea cu sau fără beneficiile pensiei).

In concluzie, Curtea a statuat ca ingerința în dreptul la viața privata al reclamantului a fost nelegala, incompatibila cu dreptul național, iar mai mult, legislația interna aplicabila în cauza nu a satisfăcut exigentele de previzibilitate și nu a oferit garanții de protecție împotriva arbitrariului.

A existat, astfel, o  încălcare a art. 8 din Convenție.

Reclamantul s-a mai plâns că  nu a avut remedii efective în ceea ce privește concedierea sa ilegală. Curtea consideră că nu este necesar să se examineze plângerea în temeiul articolului 13 din Convenție,  separat.

The applicant further complained that he had had no effective remedies în respect of his unlawful dismissal. He relied on Article 13 of the Convention, which provides as follows:

“Everyone whose rights and freedoms as set forth în this Convention are violated shall have an effective remedy before a naţional authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting în an official capacity.”

Having examined the parties’ submissions under this head, the Court considers that the complaint is admissible. However, given the Court’s findings under Article 6 of the Convention, the present complaint does not give rise to any separate issue (see Brualla Gómez de la Torre v Spain, 19 December 1997, § 41, Reports 1997-VIII).

Consequently, the Court holds that it is not necessary to examine the complaint under Article 13 of the Convention separately. ( European Court of Human Rights, FORMER FIFTH SECTION, CASE OF OLEKSANDR VOLKOV vs UKRAINE (Application no. 21722/11), JUDGMENT 9 January 2013 § 188-190)

Curtea a reamintit ca, în acord cu art. 46 din Convenţie, în cazul în care printr-o hotărâre de-ale sale a stabilit o  încălcare a Convenției, statul membru în cauza are obligația sa înceteze  încălcarea constatata și sa ofere o reparație adecvata pentru a restabili pe cat posibil situația existenta anterior încălcării .

In the context of the execution of judgments în accordance with Article 46 of the Convention, a judgment în which the Court finds a breach of the Convention imposes on the respondent State a legal obligation under that provision to put an end to the breach and to make reparation for its consequences în such a way as to restore as far as possible the situation existing before the breach. If, on the other hand, national law does not allow – or allows only partial – reparation to be made for the consequences of the breach, Article 41 empowers the Court to afford the injured party such satisfaction as appears to it to be appropriate. It follows, inter alia, that a judgment în which the Court finds a violation of the Convention or its Protocols imposes on the respondent State a legal obligation not just to pay those concerned the sums awarded by way of just satisfaction, but also to choose, subject to supervision by the Committee of Ministers, the general and/or, if appropriate, individual measures to be adopted în its domestic legal order to put an end to the violation found by the Court and make all feasible reparation for its consequences în such a way as to restore as far as possible the situation existing before the breach (see Maestri vs Italy [GC], no. 39748/98, § 47, ECHR 2004‑I; Assanidze vs Georgia [GC], no. 71503/01, § 198, ECHR 2004‑II) ( European Court of Human Rights, FORMER FIFTH SECTION, CASE OF OLEKSANDR VOLKOV vs UKRAINE (Application no. 21722/11), JUDGMENT 9 January 2013 § 193)

Mai amintim că în Cauza Ilaşcu and Others vs Moldova and Russia [GC], no. 48787/99, § 487, ECHR 2004-VII),  Curtea a repetat faptul că, în ceea ce priveşte executarea hotărârilor, în conformitate cu articolul 46 al Convenţiei, o hotărâre de judecată care conţine o violare impune Statului pârât o obligaţie juridică care prevede că acesta trebuie să pună capăt acestei violări şi să elimine consecinţele în aşa mod încât, situaţia să fie restabilită pe cât se poate acea de altă dată, adică înainte de violare. Dacă, în schimb, legea naţională nu permite eliminarea sau numai eliminarea parţială, în urma încălcărilor comise, articolul 41 împuterniceşte Curtea să ofere părţii care a avut de suferit o recompensă considerată de ei corespunzătoare. De aici reiese că statul reclamat recunoscut responsabil de o violare a Convenţiei sau a vreunui Protocol, este chemat nu doar să achite interesaţilor sumele alocate drept satisfacţie echitabilă, dar de asemenea, să decidă, sub supravegherea Comitetului Miniştrilor măsurile generale şi / sau , dacă e cazul individuale, care să fie adoptate pe plan naţional, pentru a pune capăt încălcărilor constatate de către Curte, şi de a elimina pe cât este posibil, consecinţele, într-aşa un mod, încât să restabilească situaţia pe cât posibil, pentru a o readuce la starea existentă înaintea încălcării (vezi Assanidze vs. Georgia [GC], NR. 71503/01, paragraful 198, de la 8 aprilie 2004, Maestri vs. Italia [GC], nr. 39748/98, paragraful 47 , de la 17 februarie, 2004; Mentes şi alţii vs. Turcia (Articolul50), hotărâre de judecată luată la 24 iulie, 1998, Rapoarte 1998-IV, p. 1695, paragraful 24; şi Scozzari şi Giunta vs. Italia [GC], nr. 39221/98 şi 41963/98, paragraful 249, CEDO 2000-VIII).

Revine în primul rând statului în cauza posibilitatea de a alege, sub supervizarea Comitetului Miniștrilor, mijloacele, adecvate sistemului de drept național, necesare pentru a-si putea îndeplini obligația prevăzuta de art.46 din Convenție, cu condiția ca mijloacele respective sa fie compatibile cu concluziile trase de Curte în hotărârea sa (see, among other authorities, Öcalan vs Turkey [GC], no. 46221/99, § 210, ECHR 2005-IV; Scozzari and Giunta vs Italy [GC], nos. 39221/98 and 41963/98, § 249, ECHR 2000-VIII; and Brumărescu vs Romania (just satisfaction) [GC], no. 28342/95, § 20, ECHR 2001-I). This discretion as to the manner of execution of a judgment reflects the freedom of choice attached to the primary obligation of the Contracting States to secure the rights and freedoms guaranteed under the Convention (Article 1) (see Papamichalopoulos and Others vs Greece (Article 50), 31 October 1995, § 34, Series A no. 330‑B).

Excepțional, cu scopul de a ajuta statul respectiv de a-si îndeplini obligațiile, Curtea căuta sa indice tipul masurilor care pot fi luate pentru a stopa  încălcarea constatata, rămânând în favoarea statului opțiunea de a alege dintre masurile indicate și modul în care implementează masurile propuse (spre exemplu, cauza Broniowski  vs Poloniei [MC], nr. 31443/96, § 194).

În anumite cauze, însa, natura încălcării constatate poate conduce la lipsirea statului de posibilitatea de a opta asupra masurilor, Curtea putând sa indice masuri specifice (cauza Aleksanyan  vs Rusiei, 22 decembrie 2008, nr. 46468/06, § 240).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului  a subliniat ca circumstanțele cauzei relevă serioase probleme în funcţionarea sistemului judiciar din Ucraina.

In primul rând, încălcările constatate de Curte indica faptul ca sistemul judiciar ucrainean în materie disciplinara nu este organizat intr-un mod apt sa asigure o suficienta separație a Justiției în raport de celelalte puteri ale statului.

Mai mult, sistemul nu asigura suficiente garanții împotriva abuzurilor și recurgerea inadecvata la masuri disciplinare, ceea ce este în detrimentul independentei judiciare – cea mai importanta valoare care susține funcționarea efectiva a democrației.

Curtea a considerat ca, data fiind natura încălcărilor constatate, statul trebuie sa ia o serie de masuri pentru a reforma sistemul judiciar în materie disciplinara. Este necesar ca masurile sa includă reforma legislativa, care implica restructurarea bazelor instituționale ale sistemului, trebuind totodată sa permită dezvoltarea unor forme adecvate și a unor principii privind coerenta aplicare a dreptului național în domeniului răspunderii disciplinare.

Cu toate ca amendamentele din 7 iulie 2010 – care impun ca zece dintre membrii Consiliului Superior de Justiție sa fie numiți dintre persoane care activează în domeniul judiciar – reprezintă un plus adus garanțiilor necesare în domeniul independentei  consiliului,  totuși, Curtea a considerat ca aceasta amendare a legii nu a rezolvat problematica privitoare la compunerea  instanței., date fiind, pe de o parte, caracterul autorităților care fac numirile ,  iar, pe de alta parte, calitatea de membri de drept a ministrului justiţiei și a Procurorului General .

Apreciind ca amendamentele aduse legislației naționale în anul 2010 nu au rezolvat problemele și disfuncționalitățile de natura sistemica, Curtea a subliniat expres că Ucraina trebuie urgent sa procedeze la reformarea sistemului legislativ și judiciar, în acord cu cele statuate în prezenta hotărâre, în jurisprudenţa Curţii Europene, precum și în recomandările, rezoluţiile și deciziile Comitetului Miniștrilor .

Therefore, the Court considers it necessary to stress that Ukraine must urgently put în place the general reforms în its legal system outlined above. în so doing, the Ukrainian authorities should have due regard to this judgment, the Court’s relevant case-law and the Committee of Ministers’ relevant recommendations, resolutions and decisions.

The question therefore arises as to what individual measures would be the most appropriate to put an end to the violations found în the present case. în many cases where the domestic proceedings were found to be în breach of the Convention, the Court has held that the most appropriate form of reparation for the violations found could be reopening of the domestic proceedings (see, for example, Huseyn and Others vs Azerbaijan, nos. 35485/05, 45553/05, 35680/05 and 36085/05, § 262, 26 July 2011, with further references). în so doing, the Court has specified this measure în the operative part of the judgment (see, for example, Lungoci vs Romania, no. 62710/00, 26 January 2006, and Ajdarić vs Croatia, no. 20883/09, 13 December 2011).

Having regard to the above conclusions as to the necessity of introducing general measures for reforming the system of judicial discipline, the Court does not consider that the reopening of the domestic proceedings would constitute an appropriate form of redress for the violations of the applicant’s rights. There are no grounds to assume that the applicant’s case would be retried în accordance with the principles of the Convention în the near future. în these circumstances, the Court sees no point în indicating such a measure.

Having said that, the Court cannot accept that the applicant should be left în a state of uncertainty as regards the way în which his rights should be restored. The Court considers that by its very nature, the situation found to exist în the instant case does not leave any real choice as to the individual measures required to remedy the violations of the applicant’s Convention rights. Having regard to the very exceptional circumstances of the case and the urgent need to put an end to the violations of Articles 6 and 8 of the Convention, the Court holds that the respondent State shall secure the applicant’s reinstatement în the post of judge of the Supreme Court at the earliest possible date. ( European Court of Human Rights, FORMER FIFTH SECTION, CASE OF OLEKSANDR VOLKOV vs UKRAINE (Application no. 21722/11), JUDGMENT 9 January 2013 §§ 202-208).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului face referire la opinia Comisiei de la Veneția că includerea Procurorului General în calitate de membru din oficiu al of The High Council of Justice ridică probleme suplimentare.

The Court refers to the opinion of the Venice Commission that the inclusion of the Prosecutor General as an ex officio member of the High Council of Justice  raises further concerns, as it may have a deterrent effect on judges and be perceived as a potential threat. în particular, the Prosecutor General is placed at the top of the hierarchy of the prosecutorial system and supervises all prosecutors. în view of their functional role, prosecutors participate în many cases which judges have to decide. The presence of the Prosecutor General on a body concerned with the appointment, disciplining and removal of judges creates a risk that judges will not act impartially în such cases or that the Prosecutor General will not act impartially towards judges of whose decisions he disapproves (see paragraph 30 of the Venice Commission’s Opinion cited în paragraph 79 above). The same is true with respect to the other members of the HCJ appointed by quota of the All-Ukrainian Conference of Prosecutors. The concerns expressed by the Commissioner for Human Rights of the Council of Europe are illustrative în this respect (see paragraph 42 of the relevant report cited în paragraph 80 above).( European Court of Human Rights, FORMER FIFTH SECTION, CASE OF OLEKSANDR VOLKOV vs UKRAINE (Application no. 21722/11), JUDGMENT 9 January 2013 § 114)

Având în vedere competențele extinse ale Consiliului Superior cu privire la cariera judecătorilor (numire, disciplinarea și concedierea) și lipsa de garanții pentru independența și imparțialității  acestuia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului  nu este convinsă că judecătorii având în vedere cazul reclamantului, au fost în măsură să demonstreze “independența și imparțialitatea” impus de articolul 6 din Convenție.

The Court observes that the judicial review was performed by judges of   the Higher Administrative Court who were also under the disciplinary jurisdiction of the HCJ. This means that these judges could also be subjected to disciplinary proceedings before the HCJ. Having regard to the extensive powers of the HCJ with respect to the careers of judges (appointment, disciplining and dismissal) and the lack of safeguards for the HCJ’s independence and impartiality (as examined above), the Court is not persuaded that the judges of the HAC considering the applicant’s case, where the HCJ was a party, were able to demonstrate “the independence and impartiality” required by Article 6 of the Convention.( European Court of Human Rights, FORMER FIFTH SECTION, CASE OF OLEKSANDR VOLKOV vs UKRAINE (Application no. 21722/11), JUDGMENT 9 January 2013[2] § 130)

Din aceste motive, Curtea Europeană a Drepturilor Omului hotărăște că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției în ceea ce privește principiile unui tribunal independent și imparțial;

că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției în ceea ce privește principiul securității juridice și lipsa unui termen de prescripție pentru acțiunea împotriva reclamantului;

că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției în ceea ce privește principiul securității juridice și concedierea a reclamantului în cadrul reuniunii plenare a Parlamentului;

că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției în ceea ce privește principiul “tribunal instituit prin lege”;

că nu este necesar să se examineze celelalte plângeri  rămase în temeiul articolului 6 § 1 al Convenției;

că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție;

că nu este necesar de a examina plângerea în temeiul articolului 13 din Convenție;

Curtea hotărăște că Ucraina va asigura reintegrarea reclamantului în funcția de judecător al Curții Supreme .

10.  Holds that, as regards pecuniary damage resulting from the violations found, the question of just satisfaction is not ready for decision and accordingly,

(a)  reserves this question;

(b)  invites the Government and the applicant to submit, within three months from the date of notification of this judgment, their written observations on this question and, în particular, to notify the Court of any agreement that they may reach;

(c)  reserves the further procedure and delegates to the President of the Chamber the power to fix it if need be;

11.  Holds

(a)  that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final în accordance with Article 44 § 2 of the Convention, the following amounts:

(i)  EUR 6,000 (six thousand euros), plus any tax that may be chargeable, to be converted into Ukrainian hryvnias at the rate applicable at the date of settlement, în respect of non-pecuniary damage;

(ii) EUR 12,000 (twelve thousand euros), plus any tax that may be chargeable to the applicant, în respect of costs and expenses, to be paid into the bank account of the applicant’s representatives;

(b)  that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

12.  Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction în respect of non-pecuniary damage and costs and expenses. European Court of Human Rights, FORMER FIFTH SECTION, CASE OF OLEKSANDR VOLKOV vs UKRAINE (Application no. 21722/11), JUDGMENT 9 January 2013, Cu opinia concordantă a jud. Ganna Yudkivska, comentarii jud. Vasile Bozeşan, Dragoş Călin, Ionuţ Militaru[3] .

Comentatorii consideră , pe bună dreptate, că o dezbatere serioasă trebuie făcută şi în ceea ce priveşte cadrul de organizare a Consiliului Superior al Magistraturii din România, în general[4].

Potrivit art. 28 alin. 2 şi din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ministrul justiţiei şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au drept de vot în situaţiile în care secţiile îndeplinesc rolul de instanţă de judecată – adică nu judecă – în domeniul răspunderii disciplinare. În plus, nici reprezentanţii societăţii civile nu participă la procedurile din secţii, ci doar la lucrările Plenului Consiliului Superior al Magistraturii. Rolul Ministrului Justiţiei şi al Procurorul General, în materie disciplinară, a căpătat şi presupune, însă, alte valenţe. Aşadar, în baza art. 44 alin. 3 şi 4 din acelaşi act normativ, de principiu, atât Ministrul Justiţiei, cât şi Procurorul General, în materie disciplinară, pot exercita acţiunea disciplinară, după caz, asupra tuturor magistraţilor membri ai Consiliului Superior al Magistraturii.

“Toate aceste aspecte lasă imaginea unui veritabil cerc vicios, în care, de principiu, atât ministrul justiţiei, cât şi Procurorul General intervin în mai toate etapele (!) carierei profesionale a judecătorilor gestionate de Consiliul Superior al Magistraturii (cu excepţia judecării lor disciplinare în secţii), cu un logic efect descurajator asupra acestora. Posibilitatea formulării unui recurs la Secţia de contencios administrativ şi fiscal, care există în anumite situaţii, nu înlătură acest efect, întrucât controlul exercitat presupune de regulă raţiuni de legalitate, iar doar în mod excepţional raţiuni de oportunitate. Oricum, în procedurile disciplinare în care ministrul justiţiei şi Procurorul General îşi exercită calitatea procesuală activă, chiar judecata în secţiile Consiliului Superior al Magistraturii poate provoca serioase îndoieli de imparţialitate.” [5] Dar ministrul justiţiei şi Procurorul General exercita acţiunea disciplinară, dar nu și o judecă.

Noi considerăm că, de principiu, ” prezenţa de drept a Procurorului General şi a Ministrului Justiţiei în acest organism colegial, alături de alţi procurori aleşi, în condiţiile actualului statut al profesiei”,  nu ”pare a pune sub semnul îndoielii funcţionarea sa”, și nici nu opune. Urmează doar o problemă de civitate. Este vorba /doar/de calitatea umană !

Lucrările secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii sunt legal constituite în prezenţa majorităţii membrilor acestora şi sunt prezidate de preşedintele sau, după caz, de vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii. În lipsa acestora, membrii secţiei aleg un preşedinte de şedinţă, cu votul majorităţii celor prezenţi.

Toţi membrii Consiliului Superior al Magistraturii, aşadar şi cei de drept, răspund, în principiu, în faţa judecătorilor şi procurorilor pentru activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului[6].

Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni, prin Avizul nr. 12(2009) privind relaţia dintre judecători şi procurori, reţine că judecătorii şi procurorii trebuie să fie independenţi unii de alţii şi, de asemenea, să se bucure de independenţă în respectivele funcţii. Totuşi, aceste misiuni ale fiecărei funcţii rămân complementare.

”9. În fiecare sistem, rolul judecătorului este, deci, diferit de cel al procurorului. Cu toate acestea, sarcinile lor rămân complementare. Nu există legături ierarhice între judecători şi procurori.

10. Independenţa procuraturii constituie un corolar indispensabil al independenţei autorităţii judecătoreşti. Rolul procurorului de a afirma şi de a proteja drepturile omului, atât ale suspecţilor şi învinuiţilor, cât şi ale victimelor, poate fi desfăşurat în cea mai bună modalitate, când procurorul este independent în luarea deciziilor faţă de puterea executivă şi legislativă şi când rolul diferit al judecătorilor şi procurorilor este vegheat în mod corect. Într-o democraţie bazată pe statul de drept, legea este cea care oferă baza politicii procuraturii (alineatul 3 din Declaraţie)”[7].

Consiliul Consultativ al Judecătorilor și al Procurorilor Europeni subliniază Diversitatea sistemelor naţionale.

În cadrul Statelor Membre ale Consiliului Europei, coexistă mai multe sisteme judiciare:

(i) sistemele „common law” în care există o separare clară între judecători şi procurori şi alte sisteme în care puterea de a investiga nu este combinată cu alte funcţii;

(ii) sistemele dreptului continental în care se pot observa mai multe modalităţi în care judecătorii şi procurorii fac parte din „corpul judiciar” sau, dimpotrivă, acelea în care numai judecătorii fac parte din acest corp.

În plus, în diferite sisteme, autonomia procuraturii faţă de executiv poate fi totală sau limitată (pct. 6 al avizului).

În domeniul procedurii penale, Curtea a examinat statutul şi puterile departamentelor procuraturii şi cerinţele din articolul 5 alin.  3 CEDO (cu privire la alţi ofiţeri „autorizaţi prin lege să exercite puterea judiciară”), în contextul diferitelor circumstanţe faptice ( inter alia, hotărârile din 4 decembrie 1979, în cauza Schiesser vs Elveţia, §§ 27-38, în cauza De Jong, Baljet şi Van den Brink vs Olanda, §§ 49-50, în cauza Assenov şi alţii vs Bulgaria, §§ 146-150, în cauza Niedbala vs Polonia, §§ 45-47, în cauza Pantea vs România, §§ 232-243 şi 10 iulie 2008, în cauza Medvedyev şi alţii vs Franţa, §§ 61,67-69). De asemenea, Curtea a examinat statutul, jurisdicţia şi puterile de control ale autorităţilor procuraturii în cazurile privind supravegherea convorbirilor telefonice (hotărârea din 26 aprilie 2007, în cauza Dumitru Popescu vs România, §§ 68-86) şi prezenţa autorităţilor procuraturii la deliberările Curţii Supreme (hotărârile din 30 octombrie 1991, în cauza Borgers vs Belgia, §§ 24-29 şi din 8 iulie 2003, în cauza Fontaine şi Berlin vs Franţa, §§ 57-67). (pct. 17 al avizului).

În cele din urmă, în afara sferei penale, Curtea a stabilit foarte bine o jurisprudenţă cu privire la „doctrina aparenţelor”, conform căreia prezenţa procurorilor la deliberările instanţelor este contrară articolului 6 alineatul 1 al CEDO (hotărârile din 20 februarie 1996, în cauza Lobo Machado vs Portugalia, §§ 28-32 şi din 12 aprilie 2006, în cauza Martinie vs Franţa [GC], §§ 50-55). (pct. 18 al avizului).[8]

În perspectiva iminentei revizuiri a Legii fundamentale,  apreciem că dobândirea de către procurori a unui statut identic cu al judecătorilor este imposibilă fapti vs Nici nu știm cine ar /putea/cere așa ceva/și de ce?![9].

În Franţa, reforma constituţională iniţiată la începutul anului 2013 are ca scop creşterea numărului de magistraţi în Consiliul Superior al Magistraturii comparativ cu cel al personalităţilor din exteriorul profesiei.

Îl a d’abord confirmé qu’une réforme du Conseil de la magistrature (CSM) serait présentée «au printemps» et votée «avant l’été». Le nouveau CSM «comprendra davantage de magistrats que de personnalités extérieures à la magistrature, conformément aux règles en usage dans les autres démocratie européennes». Les personnalités extérieures à la magistrature seront désormais «proposées par un collège indépendant et non plus par le pouvoir politique»… sans qu’on sache comment seront nommés les membres de ce collège «indépendant». Les commissions des lois de l’Assemblée nationale et du Sénat devront approuver la désignation des personnalités extérieures appelées à être membre du CSM «aux trois cinquièmes», ce qui «permettra de lever le soupçon sur l’intervention de l’exécutif dans le déroulement des carrières des magistrats». Le nouveau CSM aura des pouvoirs élargis : toutes les nominations des magistrats du parquet devront recevoir un avis conforme du CSM — jusqu’à présent, son avis n’était contraignant que pour les magistrats du siège, le gouvernement pouvait passer outre concernant ceux du parquet (ce que n’ont fait ni Michel Mercier, le précédent garde des Sceaux, ni l’actuelle, Christiane Taubira mais qu’a pratiqué Rachida Dati).[10]

Avizul nr. 10(2007) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei referitor la Consiliul Justiţiei în serviciul societăţii[11] opinează că, atunci când structura este mixtă (judecători şi nejudecători) pentru a evita orice manipulare sau presiune inadecvată, Consiliul Justiţiei trebuie să numere o majoritate substanţială de judecători aleşi de egalii lor. .

Capitolul III tratează Structura: Permiterea funcţionării optime a unui consiliu al justiţiei independent şi transparent. Membrii nejudecători pot fi aleşi din rândul juriştilor emeriţi şi profesorilor universitari cu o anumită vechime profesională sau din rândul cetăţenilor de cu prestigiu recunoscut. Gestionarea modernă a corpului judiciar poate necesita de asemenea contribuţia membrilor dotaţi cu o experienţă în domenii nejuridice (de exemplu,  în materie de gestiune, de finanţe, de tehnologie a informaţiei şi de ştiinţe sociale).

Indiferent dacă sunt judecători sau nejudecători, viitorii membri ai Consiliului Justiţiei nu ar trebui să fie lideri politici, membri ai Parlamentului, ai executivului sau ai administraţiei. Aceasta înseamnă că nici Şeful statului, dacă este Şeful Guvernului, nici un alt ministru nu poate fi membrul Consiliului Justiţiei. Fiecare stat ar trebui să emită reguli juridice pentru a se asigura că va fi aşa.

Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni consideră că structura Consiliilor Justiţiei ar trebui pe cât posibil să respecte diversitatea societăţii (pct. 24).

Structura Consiliului Justiţiei trebuie să-i permită să i se garanteze independenţa şi să-şi îndeplinească funcţiile efectiv.

Consiliul Justiţiei poate fi format fie în exclusivitate din judecători, fie alternativ din judecători şi nejudecători. În aceste două situaţii trebuie evitat orice corporatism (pct. 16).

Când Consiliul Justiţiei este format în exclusivitate din judecători, CCJE consideră că aceşti judecători trebuie aleşi de egalii lor.

Când structura este mixtă (judecători şi nejudecători) CCJE consideră că pentru a evita orice manipulare sau presiune inadecvată, Consiliul Justiţiei trebuie să numere o majoritate substanţială de judecători aleşi de egalii lor.

În opinia Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, o asemenea componenţă mixtă prezintă avantajul pe de o parte de a evita corporatismul şi pe de altă parte de a reflecta diferitele curente de opinie ale societăţii şi de a apărea astfel drept o sursă suplimentară de legitimare a puterii judiciare. Chiar şi cu o componenţă mixtă, Consiliul Justiţiei trebuie să funcţioneze fără cea mai mică concesie acordată jocului majorităţilor parlamentare şi presiunilor executivului, în afara oricărei subordonări logicilor de partid, pentru a putea fi garantul valorilor şi principiilor esenţiale ale justiţiei (pct. 19).

Atunci când Consiliul Justiţiei are o componenţă mixtă, Consiliul  Consultativ al Judecătorilor Europeni consideră că unele din sarcinile sale ar putea fi rezervate unui complet al Consiliului constituit numai din judecători (pct. 20).[12]


[1] Consiliul Superior de Justiție este format din 20 de membri:

– câte 3 numiți de Parlamentul Ucrainei; de Președintele Ucrainei; de Adunarea Judecătorilor din Ucraina; de Adunarea Avocaților din Ucraina; de Adunarea Reprezentanților Autoritarilor Educaționale și Instituțiilor științifice;

– 2 numiți de adunările procurorilor din cadrul Parchetelor;

– plus 3 membri de drept – Președintele Curții Supreme, Ministrul Justiției și Procurorul General.

Actele, deciziile și omisiunile Consiliului Superior de Justiție pot fi atacate exclusiv la Înalta Curte Administrativă, care se pronunța în complet special, constituit din 5 judecători, stabiliţi de președintele instanţei.

[2] http://hudoc.echr.coe.int/sites

[3] Judecător al Curţii Supreme exclus din corpul magistraţilor printr-o procedură disciplinară nelegală. Lipsa de independenţă şi imparţialitate a Consiliului Superior de Justiţie şi a instanţei de control judiciar – încălcarea art. 6 şi 8 din Convenţie – cauza Oleksandr Volkov c. Ucrainei, luju. ro, JurisClasor CEDO , 12 Februarie 2013

[4] www.hotararicedo.ro

[5] V.  Bozeşan, D.  Călin, I.  Militaru , luju. ro, JurisClasor CEDO , 12 Februarie 2013

[6] A se vedea Ion Popa, Consiliul Superior al Magistraturii din România – de la succes instituţional la eşec funcțional, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 68 sqq, apud www. luju. ro; www.hotararicedo.ro

[7] CONSILIUL CONSULTATIV AL JUDECĂTORILOR EUROPENI (CCJE) ŞI CONSILIUL CONSULTATIV AL PROCURORILOR EUROPENI (CCPE), AVIZUL Nr.12 (2009) AL CONSILIULUI CONSULTATIV AL JUDECĂTORILOR EUROPENI (CCJE)  ŞI AVIZUL Nr. 4 (2009) AL CONSILIULUI CONSULTATIV AL PROCURORILOR EUROPENI (CCPE) ÎN ATENŢIA COMITETULUI DE MINIŞTRI AL CONSILIULUI EUROPEI PRIVIND RELAŢIILE DINTRE JUDECĂTORI ŞI PROCURORI.  Acest Aviz, adoptat în comun de CCJE şi CCPE cuprinde: „Declaraţia de la Bordeaux” și o notă explicativă.

[8] Declaraţia de la Bordeaux „Judecătorii şi procurorii într-o societate democratică” 20 Septembrie 2009,

[9]În acord cu principiile dezvoltate de aceste instituţii, în materie disciplinara, judecătorii sunt \”evaluaţi\” exclusiv de judecători, aleși de adunările generale ale instanţelor, iar procurorii sunt “evaluaţi” de procurori aleși de adunările generale ale parchetelor. Membrii de drept nu participa la ședinţele Secţiilor CSM, atunci când acestea “judeca” în materie disciplinară. De asemenea, instanţa în fata căreia pot fi contestate hotărârile date de secțiile CSM în materie disciplinara – ICCJ – Secţia de Contencios Administrativ și Fiscal – îndeplinește exigentele art. 6 din Convenție”. luju. ro, comentariu dudu 13 februarie 2013

[10] http://www.liberation.fr/societe/2013/01/18/le-conseil-superieur-de-la-magistrature-reforme-avant-l-ete_875023 18 janvier 2013

[11] Strasbourg, 23 noiembrie 2007 . Prezentul Aviz a fost adoptat de CCJE cu prilejul celei de-a 8-a reuniuni (Strasbourg, 21-23 noiembrie 2007)

[12] https://wcd.coe.int/ViewDoc.jsp?id=1254135&Site=COE

Leave a Reply