A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

PRIVARE DE LIBERTATE. ARESTARE PREVENTIVĂ . RELE TRATAMENTE. RĂSPUNDEREA AUTORITĂŢILOR. PROCURORI SUBORDONAŢI. DEPENDENŢĂ ÎN RAPORT CU PUTEREA EXECUTIVĂ. ASISTENŢĂ JURIDICĂ

Aspectul material al capătului de cerere întemeiat pe dispoziţiile articolului 3 din Convenție poartă asupra două probleme distincte, deşi interdependente: prima, se referă la realitatea şi gravitatea tratamentelor la care reclamantul pretinde a fi fost supus, cea de-a doua priveşte măsura în care acestea pot fi imputate autorităţilor.

1. În ceea ce priveşte pretinsele rele tratamente şi gravitatea acestora

178. Curtea notează că existenţa relelor tratamente nu este acceptată de ambele părţi. Potrivit susţinerilor reclamantului, doi deţinuţi l-au bătut cu sălbăticie, din ordinul gardienilor, în noaptea de 10/11 ianuarie 1995, apoi un gardian l-a legat de pat cu cătuşele, lăsându-l în această poziţie timp de 48 de ore. Reclamantul susţine că a suferit fracturi craniene şi fracturi la nivelul sternului şi al coloanei vertebrale.

179. Guvernul susţine că incidentul cu “Sisi” şi “Raj” a avut loc în noaptea de 12/13 ianuarie 1995. Acesta precizează, de asemenea, că reclamantul a fost imobilizat, din ordinul comandantului adjunct al penitenciarului, până în zori, în jurul orei 5.30, când a fost condus la infirmerie, unde i s-au acordat îngrijirile medicale necesare. Singurele leziuni identificate de specialişti la reclamant au fost echimoze palpebrale, o fractură a coastei nr. 7 şi o fractură a piramidei nazale.

180. Curtea reaminteşte, mai întâi, că, pentru a incluse în sfera de aplicare a articolului 3, relele tratamente trebuie să atingă un minimum de gravitate, minimum ce este relativ, depinzând de ansamblul circumstanţelor cauzei, precum, durata tratamentului şi efectele psihice sau psihologice asupra victimei şi, în anumite cazuri, sexul, vârsta, starea de sănătate a acesteia. Atunci când o persoană este privată de libertate, folosirea împotriva sa a forţei fizice, dacă aceasta nu este determinată de însuşi comportamentul victimei, aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de articolul 3 (Tekin c. Turciei, hotărârea CEDO din 9 iunie 1998, Culegea de hotărâri şi decizii 1998-IV, p. 1517-1518, §§ 52 şi 53 şi Labita c. Italiei (GC), cererea nr. 26772/1995, § 120, Culegerea de hotărâri şi decizii 2000-IV).

181. Susţinerile având ca obiect supunerea la rele tratamente trebuie dovedite în faţa Curţii cu mijloace de probă adecvate (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Klaas c. Germaniei, din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, § 30). În aprecierea faptelor pretinse, Curtea foloseşte criteriul probei apte să elimine “orice îndoială rezonabilă”; o astfel de probă poate rezulta dintr-un ansamblu de indicii sau de prezumţii, suficient de grave, precise şi concordante (Irlanda c. Marea Britanie, hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, p. 65, § 161, Aydin c. Turciei, hotărârea din 25 septembrie 1997, Culegerea de hotărâri şi decizii 1997-VI, p. 1889, § 73, şi Selmouni c. Franţei, (G.C), nr. 25803/94, § 88, CEDH 1999-V).

183. Curtea arată, de asemenea, că nici un element de probă nu susţine afirmaţiile reclamantului privitoare la producerea în incidentul cu codeţinuţii săi a unor fracturi craniene, la nivelul sternului şi al coloanei vertebrale, nici pe cele privind pierderea, în acelaşi incident, a unghiei unui deget de la mână şi a celei a unui deget de la picior şi nici afirmaţiile privind existenţa unor efecte durabile ale respectivelor tratamente asupra stării sale actuale de sănătate.

184. În consecinţă, Curtea statuează că pretinsele rele tratamente la care se face referire în paragraful 74 in fine, 81, 83 şi 86, de mai sus, nu pot fi considerate ca dovedite.

185. Din contră, Curtea arată că este incontestabil faptul că, în perioada de arestare preventivă, pe când se afla sub controlul gardienilor şi al administraţiei penitenciare, reclamantul a suferit leziuni provocate prin lovire. Rapoartele medicale redactate de specialişti atestă, într-adevăr, multitudinea şi intensitatea loviturilor la care a fost supus reclamantul în incidentul cu codeţinuţii, lovituri ce au produs echimoze palpebrale bilaterale, fractura piramidei nazale şi a unei coaste.

Or, în opinia Curţii, acestea sunt elemente de fapt stabilite în mod clar şi care, prin ele însele, sunt suficient de serioase pentru a conferi faptelor caracterul unor tratamente inumane şi degradante interzise de articolul 3 din Convenţie.

186. Curtea arată, de asemenea, că gravitatea tratamentelor în cauză este amplificată de o serie de factori.

În primul rând, Curtea notează că este incontestabil faptul că după incidentul cu “Sisi” şi “Raj”, reclamantul a fost imobilizat, prin încătuşare, din ordinul comandantului adjunct al penitenciarului, în aceeaşi celulă cu autorii agresiunii. Curtea remarcă, de asemenea, că, deşi reclamantului i s-a prescris un bandaj toracic pentru tratarea fracturii (paragraf 105, de mai sus), nu rezultă din actele depuse la dosar că un astfel de bandaj a fost într-adevăr aplicat (paragrafele 106 şi 111, de mai sus). Totodată, Curtea notează că, după numai zece zile de la incidentul care i-a provocat reclamantului fractura piramidei nazale şi a unei coaste, acesta a fost transportat într-un vagon al penitenciarului, la sute de kilometri distanţă faţă de locul de deţinere, pe parcursul a mai multor zile, toate acestea în ciuda recomandării de repaus făcute de medici (paragraful 105, in fine), date ce nu au fost contestate de Guvern. Curtea menţionează, de asemenea, că din actele transmise de reclamant, rezultă că acesta nu a beneficiat de un examen chirurgical şi de tratament chirurgical, dacă era cazul, în perioada internării sale la Spitalul penitenciar Jilava (paragrafele 111 şi 112, de mai sus).

187. În lumina celor expuse anterior şi luând în considerare ansamblul de aspecte supuse examinării, Curtea concluzionează că tratamentele la care a fost supus reclamantul în perioada de arestare preventivă, astfel cum au fost expuse în paragrafele 185 şi 186, de mai sus, sunt contrare dispoziţiilor articolului 3 din Convenţie. Urmează a se stabili dacă poate fi angajată răspunderea statului pentru acestea.

2. În ceea ce priveşte răspunderea autorităţilor: supravegherea deţinutului

188. Curtea notează că Guvernul contestă faptul că, în cauză, ar fi existat un comportament culpabil al autorităţilor, fie sub forma unui act intenţionat, fie sub forma unei neglijenţe în serviciu. Întemeindu-se pe declaraţiile mai multor martori, Guvernul susţine că autorităţile nu au fost implicate în declanşarea conflictului între deţinuţi şi au luat măsurile necesare pentru ca un astfel de incident să nu se producă.

189. Sub acest aspect, Curtea reaminteşte, în primul rând, că articolul 3 din Convenţie consacră una dintre valorile fundamentale ale unei societăţi democratice, interzicând, în termeni absoluţi, tortura şi pedepsele şi tratamentele inumane sau degradante (Aydin c. Turciei, hotărâre din 25 septembrie, Culegerea de hotărâri şi decizii 1997-VI, § 81). Aceste dispoziţii impun autorităţilor statelor contractante nu numai să se abţină de la a supune o persoană la astfel de tratamente, ci, de asemenea, pun în sarcina acestora obligaţia de a lua, în mod preventiv, măsuri de natură practică, necesare asigurării protecţiei integrităţii corporale şi sănătăţii persoanelor private de libertate (Mouisel c. Franţei, cererea nr. 67263/01, §40, Culegerea de hotărâri şi decizii 2002-I, Keenan c. Marii Britanii, cererea nr. 27229/95, § 110, Culegerea de hotărâri şi decizii 2001-III). Totuşi, această obligaţie nu trebuie interpretată de aşa manieră încât să impună statelor o sarcină imposibil de realizat sau excesivă (cf. mutatis mutandis, Tanrikulu c. Turciei, cererea nr. 21422/93, § 71, nepublicată).

190. În opinia Curţii, dată fiind natura dreptului protejat de articolul 3, este suficient ca reclamantul să demonstreze că autorităţile nu au făcut ceea ce, în mod rezonabil, era de aşteptat să facă pentru a împiedica materializarea unui risc real şi imediat pentru integritatea fizică a reclamantului, un risc de care acestea aveau sau trebuia să aibă cunoştinţă. Răspunsul la această problemă depinde de ansamblul circumstanţelor cauzei (mutatis mutandis, Keenan, susmenţionată, §§ 110-115). În consecinţă, Curtea urmează să stabilească dacă, în circumstanţele cauzei, autorităţile ar fi trebuit să ştie că reclamantul risca să fie supus la rele tratamente din partea celorlalţi deţinuţi şi, în caz afirmativ, dacă au luat, în limitele competenţelor lor, măsuri apte să determine evitarea unui astfel de risc.

191. Curtea remarcă faptul că în fişa medicală a reclamantului completată la sosirea în Penitenciarul Oradea, medicul notase că reclamantul suferea de “psihopatie paranoidă” (paragraful 22, de mai sus). De asemenea, aşa cum s-a arătat în prezentarea situaţiei de fapt, reclamantul a intrat, în repetate rânduri, în conflict cu codeţinuţii săi, motiv pentru care a fost transferat în mai multe celule (paragraf 88, 125 şi 137, de mai sus). Mai mult, Curtea notează că, în ziua anterioară celei în care s-a produs incidentul cu “Sisi” şi “Raj”, reclamantul a fost examinat, la Spitalul de psihiatrie şi neurologie Oradea, de un neuropsihiatru care a apreciat că reclamantul suferea de depresie nervoasă cu tulburări de comportament şi a recomandat punerea sa sub observaţie (paragraful 102, anterior, in fine).

192. Curtea concluzionează că autorităţile interne ar fi putut, în mod rezonabil, prevedea, pe de o parte, că, dată fiind starea sa psihică, reclamantul era mai vulnerabil decât un deţinut obişnuit şi, pe de altă parte, că arestarea sa putea avea ca efect exacerbarea sentimentului său de deprimare, sentiment, de altfel, inerent oricărei măsuri privative de libertate, precum şi amplificarea irascibilităţii sale, pe care o manifestase deja faţă de alţi deţinuţi. Din aceste considerente, Curtea apreciază că era necesară o supraveghere atentă a reclamantului de către autorităţile penitenciare.

193. Curtea subscrie la argumentul reclamantului, invocat în faţa Parchetului Militar Oradea, potrivit căruia transferul său în celula nr. 42, în care se aflau recidivişti şi deţinuţi condamnaţi definitiv, era contrar dispoziţiilor legale interne în materia executării pedepselor atâta timp cât avea statutul de persoană arestată preventiv. Curtea notează, de asemenea, că reclamantul a fost agresat imediat după transferul său în celula nr. 42, cunoscută ca fiind “o celulă cu deţinuţi periculoşi” (paragrafele 135 alineat 1, in fine şi 136, de mai sus).

194. În al doilea rând, Curtea notează că, din actele dosarului, rezultă că gardianul S.A., de serviciu în noaptea incidentului, nu a intervenit imediat pentru a-l scoate pe reclamant din celulă sau pentru a determina încetarea actelor de agresiune împotriva acestuia. Sub acest aspect, Curtea reaminteşte declaraţia făcută de gardian în faţa Parchetului, potrivit căreia acesta nu avea dreptul să intervină pentru a pune capăt conflictului (paragraful 126, de mai sus). Curtea notează, totodată, că declaraţiile mai multor martori, ascultaţi în cauză de organele de urmărire penală, au făcut referire la refuzul gardianului de a interveni pentru a-l apăra pe reclamant (paragraful 127 şi 135, de mai sus). Curtea reţine, de asemenea, că după incidentul cu cei doi codeţinuţi reclamantul a fost lăsat de gardieni în aceeaşi celulă cu agresorii săi, mai mult, a fost imobilizat.

195. Din aceste considerente, Curtea concluzionează că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia pozitivă de a proteja integritatea fizică a reclamantului, în cadrul competenţei lor de a asigura paza persoanelor private de libertate şi de a se asigura că nu se aduce atingere integrităţii fizice a acestora.

196. În consecinţă articolul 3 din Convenţie a fost încălcat sub acest aspect.

2. Cu privire la caracterul anchetei

199. Curtea reaminteşte că, atunci când o persoană afirmă că a fost supusă la tratamente contrare articolului 3 din Convenţie din partea organelor de poliţie sau a altor autorităţi similare ale statului, această dispoziţie a Convenţiei, coroborată cu obligaţia generală impusă statului de articolul 1 din Convenţie de a “recunoaşte oricărei persoane aflată sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie” instituie o obligaţie a statului implicit de a iniţia şi derula o “anchetă oficială efectivă”. Această anchetă, asemenea celei impuse de articolul 2 din Convenţie, trebuie să fie capabilă să conducă la identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile. În caz contrar, în ciuda importanţei sale fundamentale, interdicţia legală generală de a supune o persoană la tratamente inumane sau degradante ar deveni ineficientă în practică şi ar fi posibil, în anumite cazuri, ca reprezentanţi ai statului să desconsidere în totalitate, folosindu-se de impunitatea absolută de care se bucură, drepturile persoanelor aflate sub controlul lor (Labita, susmenţionată, § 131, Assenov, susmenţionată, § 102).

Curtea reaminteşte consideraţiile sale formulate în hotărârea sa Ilhan c. Turciei din 27 iunie 2000: “(…) având în vedere obligaţia statului care decurge din articolul 13 din Convenţie, în temeiul căreia orice persoană care susţine, cu temeinicie (“grief defendable“), că a fost supusă unor tratamente contrare articolului 3 din Convenţie, trebuie să dispună de un recurs efectiv, reclamantul are posibilitatea reparării încălcării dreptului recunoscut de articolul 3 din Convenţie şi garanţiile procedurale împotriva unui eventual abuz din partea agenţilor statului. (…) necesitatea sau oportunitatea constatării într-o cauză dată a încălcării articolului 3 din Convenţie, sub aspect procedural, va depinde de circumstanţele specifice speţei” (hotărârea Ilhan c. Turciei, cererea nr. 22277/93 § 92, Culegerea de hotărâri şi decizii 2000-VII).

a) Cu privire la caracterul diligent al anchetei

202. Curtea notează că, prin referatul din 20 octombrie 1997, parchetul a respins plângerea împotriva codeţinuţilor ca tardiv introdusă, întrucât aceasta fusese depusă după împlinirea termenului prevăzut de articolul 180 din Codul penal, coroborat cu articolul 284 din Codul de procedură penală. Sub acest aspect, se aminteşte faptul că încadrarea juridică a faptelor este, în cauză, esenţială, în măsura în care de aceasta depinde aprecierea plângerii reclamantului ca tardivă (ea fiind calificată drept plângere prealabilă, n.n.) sau ca introdusă în termen (având valoarea unei plângeri penale, n.n.).

203. Curtea precizează că reclamantul, în plângerea sa din 24 iulie 1995, a calificat tratamentele la care a fost supus de către codeţinuţi ca tentativă la infracţiunea de omor sau tentativă la vătămare corporală gravă, fapte prevăzute de articolul 174, respectiv 182 din Codul penal, pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, nefiind necesară, în acest scop, introducerea, într-un anumit termen, a unei plângeri prealabile. În schimb, parchetul a apreciat că faptele constituiau elementul material al infracţiunii de loviri şi alte violenţe, prevăzute de articolul 180 alineatul 2 din Codul penal, dispoziţie care, coroborată cu articolul 284 din Codul de procedură penală, prevede că acţiunea penală se pune în mişcare la plângere prealabilă şi că persoana vătămată poate introduce această plângere în termen de 2 luni.

204. Curtea notează, în continuare, că ceea ce distinge elementul material al infracţiunii de loviri şi alte violenţe de cel al vătămării corporale grave este, în special, numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare şi consecinţele faptei asupra sănătăţii – dacă lovirile au avut sau nu ca efect pierderea unui simţ sau organ ori o infirmitate permanentă fizică sau psihică (a se vedea capitolul “Drept intern aplicabil”, paragraful 154, de mai sus). Curtea estimează că în speţă un rol decisiv revenea stabilirii, de către Parchet, a consecinţelor pe care incidentul cu codeţinuţii le-a avut asupra stării de sănătate a reclamantului.

205. Or, Curtea remarcă faptul că, abia la un an după depunerea plângerii, parchetul a dispus efectuarea unei expertize medico-legale (paragraful 130). Mai mult, raportul de expertiză a fost finalizat abia la 27 august 1997, adică la mai mult de doi ani şi şapte luni de la incident.

206. În ceea ce priveşte referatul prin care a fost respinsă plângerea reclamantului, Curtea dezaprobă, în mod special, faptul că procurorul a concluzionat atât de rapid că leziunile suferite de reclamant i-au cauzat acestuia o incapacitate temporară de muncă de 18 zile, întemeindu-se pe un raport de expertiză care preciza, încă de la început, că reclamantul nu s-a prezentat la examenele medicale recomandate. Or, Curtea apreciază ca deosebit de surprinzător faptul că, deşi reclamantul a declarat, la data de 11 iulie 1997, că a efectuat toate examenele recomandate şi că a depus rezultatele acestora la laboratorul de medicină legală (paragraful 132, de mai sus), parchetul nu a acordat atenţie acestei contradicţii, deşi era vorba de un aspect esenţial, de care depindea încadrarea juridică a faptelor şi, în consecinţă, posibilitatea de a angaja răspunderea făptuitorilor.

207. Curtea menţionează că, din actele dosarului nu rezultă dacă parchetul a admis cererea reclamantului de a fi supus unui examen tomografie (paragraful 138), examen ce ar fi permis să se stabilească, cu precizie şi în mod obiectiv, dacă leziunile au generat sau nu o infirmitate, în sensul articolului 182 din Codul penal. Curtea notează că un astfel de examen medical a fost recomandat şi de medicii care l-au tratat pe reclamant după punerea sa în libertate (paragraful 114, de mai sus), în scopul stabilirii stării sale de sănătate.

b) Cu privire la ancheta împotriva gardienilor

208. Curtea notează că parchetul a dispus respingerea ca nefondată a plângerii împotriva gardienilor P.S. şi S.A. şi împotriva comandatului adjunct al penitenciarului.

209. Sub acest aspect, Curtea reaminteşte că obligaţia autorităţilor interne de a pune un recurs efectiv la dispoziţia unei persoane care susţine, cu temeinicie (“grief defendable“), că a fost supusă unor tratamente contrare articolului 3 din Convenţie nu implică, în mod necesar, sancţionarea făptuitorilor. Convenţia impune numai “iniţierea şi derularea unei anchete capabile să conducă la pedepsirea persoanelor responsabile” (Egmez c. Cipru, cererea nr. 30873/96, § 70, Culegerea de hotărâri şi decizii 2000-XII).

210. Este adevărat, aşa cum de altfel indică şi Guvernul, că autorităţile interne nu au manifestat pasivitate în procedura penală iniţiată ca urmare a plângerii reclamantului, totuşi, în opinia Curţii, absenţa inactivităţii nu este suficientă pentru a exonera statul de responsabilitatea care îi revine, sub aspect procedural, potrivit dispoziţiilor articolului 3 din Convenţie. Curtea reaminteşte, în această privinţă, că autorităţile nu trebuie să subestimeze importanţa mesajului pe care ele îl transmit persoanelor implicate şi publicului larg, atunci când decid să înceapă sau nu urmărirea penală împotriva unor agenţi ai statului acuzaţi că au supus o persoană unor tratamente contrare articolului 3 din Convenţie. Curtea apreciază, în special, că autorităţile nu trebuie să sugereze în nici un caz, că sunt dispuse să lase nepedepsite astfel de tratamente (Egmez,  § 71).

211. În speţă, Curtea notează că în referatul elaborat la finalizarea cercetării penale, parchetul s-a limitat să afirme că acuzaţiile reclamantului împotriva gardienilor P.S. şi S.A. şi împotriva comandatului adjunct P.V. sunt nefondate.

212. Or, în absenţa unor motive convingătoare de natură să justifice numeroasele contradicţii între declaraţiile deţinuţilor, cele ale reclamantului şi ale gardienilor şi menţiunile din registrul penitenciarului, o asemenea concluzie nu poate fi acceptată. În special, Curtea apreciază ca deosebit de surprinzător faptul că parchetul nu a încercat să clarifice, în referatul menţionat, motivul pentru care în registrele penitenciarului şi în fişele medicale completate la infirmeria închisorii, acte care au fost solicitate de parchet şi depuse la dosar, s-a menţionat faptul că reclamantul se autoagresase (paragrafele 106, 110 şi 128, de mai sus).

213. Curtea dezaprobă faptul că, deşi existau declaraţii concordante ale mai multor martori cu privire la refuzul gardianului S.A. de a interveni pentru a-l apăra pe reclamant şi cu privire imobilizarea acestuia de către acest gardian, la ordinul comandantului adjunct al penitenciarului, parchetul nu a menţionat şi nu a justificat în nici un fel aceste fapte în amintitul referat.

214. Din actele dosarului rezultă că reclamantul a formulat o plângere împotriva acestei soluţii la Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Acestea sunt singurele informaţii de care Curtea dispune cu privire la această procedură şi este regretabil faptul că Guvernul nu a fost în măsură să comunice Curţii informaţii cu privire la demersurile realizate de autorităţile competente să se pronunţe asupra acestei plângeri.

215. Având în vedere cele expuse anterior, Curtea apreciază că autorităţile nu au realizat o anchetă aprofundată şi efectivă cu privire la plângerea reclamantului ce avea ca obiect relele tratamente, la care pretindea, cu temeinicie, că a fost supus în perioada de arestare preventivă. Curtea constată că articolul 3 din Convenţie a fost încălcat sub acest aspect.

2. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 ALINEATUL 1 DIN CONVENŢIE

217. Curtea notează că acest capăt de cerere include două aspecte: primul priveşte luarea măsurii arestării preventive, deşi nu existau motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica pe reclamant să se sustragă urmăririi penale; al doilea aspect poartă asupra menţinerii reclamantului în stare de arest preventiv după expirarea mandatului de arestare.

1. Cu privire la luarea măsurii arestării preventive împotriva reclamantului în absenţa unor indicii temeinice că acesta s-a sustras urmăririi penale după săvârşirea faptei

220. Curtea reaminteşte că pentru interpretarea termenului “potrivit căilor legale”, prevăzut da articolul 5 alineat 1 din Convenţie, Curtea face trimitere la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de respectare a normelor interne procedurale şi de drept substanţial (Assenov, § 139). Deşi autorităţile naţionale, în special instanţele judecătoreşti, sunt, în primul rând, competente să interpreteze şi să aplice dreptul intern, totuşi dacă nerespectarea dispoziţiilor legale interne reprezintă, în acelaşi timp, o încălcare a articolului 5 alineat 1 din Convenţie, Curtea poate şi trebuie să exercite funcţia sa de control asupra respectării dreptului naţional (Douiyeb c. Olanda, cererea nr. 31464/96, § 45).

221. Sub acest aspect, Curtea notează că prin ordonanţa din 5 iulie 1994, procurorul D. a dispus arestarea preventivă a reclamantului, în aplicarea articolelor 146 şi 148 literele c), e) şi h) din Codul de procedură penală, invocând faptul că reclamantul se sustrăsese urmăririi penale şi că lăsarea sa în libertate prezenta pericol pentru ordinea publică. Or, prin hotărârea din 6 aprilie 1995, Curtea de Apel Oradea a declarat ilegală arestarea preventivă a reclamantului, cu motivarea că acesta nu s-a sustras urmăririi penale, ci, dimpotrivă, a dat curs tuturor convocărilor parchetului, iar procurorul desemnat a instrumenta cauza l-a lăsat să aştepte, în zadar, pe culoarul parchetului.

222. Curtea notează, de asemenea, că Guvernul nu a contestat faptul că arestarea preventivă a reclamantului a fost dispusă cu nerespectarea dispoziţiilor dreptului intern în materie, pe de o parte, pentru că nu au existat motive temeinice care să justifice emiterea mandatului de arestare şi, pe de altă parte, pentru că procurorul a omis să menţioneze, astfel cum prevedeau dispoziţiile articolului 146 din Codul de procedură penală, motivele care justifică aprecierea că lăsarea în libertate a reclamantului punea în pericol ordinea publică.

223. În aceste circumstanţe, Curtea apreciază că, în cauză, nerespectarea dispoziţiilor legale ce reglementează în dreptul intern materia arestării preventive, fapt recunoscut de instanţele judecătoreşti interne şi necontestat de Guvern, este, în mod evident, stabilită şi atrage încălcarea articolului 5 alineat 1 litera c) din Convenţie.

2. Cu privire la menţinerea reclamantului în stare de deţinere după expirarea mandatului de arestare

226. Având în atenţie principiile generale ale jurisprudenţei sale în materie, enunţate la paragraful 220 de mai sus, Curtea remarcă faptul că menţinerea reclamantului în stare de deţinere după 19 august 1994, dată la care mandatul de arestare a expirat, a fost declarată ilegală de către Curtea de Apel Oradea, în lipsa unei prelungiri a măsurii de către tribunalul competent a se pronunţa asupra legalităţii acesteia, fapt necontestat de Guvern.

227. În consecinţă, Curtea apreciază că menţinerea reclamantului în stare de deţinere după 19 august 1994 nu este conformă dispoziţiilor legale şi, prin aceasta, încalcă dispoziţiile articolului 5 alineat 1 litera c) din Convenţie.

3. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 5 ALINEAT 3 DIN CONVENŢIE

Curtea reaminteşte că s-a pronunţat în mod constant în jurisprudenţa sa în sensul că prima teză a articolului 5 nu se rezumă la a prevedea accesul persoanei arestate la o autoritate judiciară, ci ea impune magistratului în faţa căruia persoana arestată este condusă, obligaţia de a examina circumstanţele care militează pentru şi contra menţinerii arestării preventive, de a se pronunţa potrivit criteriilor juridice asupra existenţei unor motive temeinice care să justifice menţinerea arestării şi, în absenţa lor, de a dispune punerea în libertate (a se vedea, între altele, Assenov, susmenţionată, § 146; De Jong, Baljet şi Van den Brink c. Olandei, hotărârea din 22 mai 1984, seria A nr. 77, p. 21-24, § 44, 47 şi 51). Cu alte cuvinte, articolul 5 alineat 3 impune ca magistratul să se pronunţe asupra legalităţii măsurii preventive.

232. În speţă, Curtea notează că, după cum susţine şi Guvernul, reclamantul a fost condus pe data de 21 iulie 1994 în faţa judecătorului M.V., preşedinte de secţie la Tribunalul Bihor, care i-a adus la cunoştinţă reclamantului că parchetul a dispus trimiterea sa în judecată, i-a făcut cunoscut rechizitoriul şi i-a pus întrebări în legătură cu o declaraţie pe care acesta a făcut-o la parchet.

233. Or, Curtea relevă că din actele dosarului nu rezultă că judecătorul a examinat aspectele privitoare la legalitatea arestării. Într-adevăr, nu rezultă din încheierea de şedinţă din 21 iulie 1994 că problema legalităţii măsurii preventive a fost luată în discuţie (paragraful 23, de mai sus, in fine).

234. Curtea apreciază că simpla aducere a reclamantului în faţa judecătorului M.V., la data de 21 iulie 1994, nu era de natură să asigure respectarea articolului 5 alineat 3 din Convenţie. În consecinţă, acest argument al Guvernului nu poate fi reţinut.

235. În aprecierea Curţii, capătul de cerere întemeiat pe articolul 5 alineat 3 din Convenţie include două aspecte distincte: primul priveşte calitatea de “magistrat”, în sensul articolului 5 alineat 3, a procurorului care a dispus măsura arestării preventive împotriva reclamantului; al doilea aspect poartă asupra caracterului “imediat” (prompt), în sensul aceleiaşi dispoziţii din Convenţie, al controlului judecătoresc asupra legalităţii măsurii arestării preventive.

1. Cu privire la calitatea de magistrat a procurorului care a luat măsura arestării preventive

236. Conform principiilor stabilite de jurisprudenţa Curţii, controlul judiciar al actelor executivului, prin care se aduce atingere dreptului la libertate al persoanelor, constituie un element esenţial al garanţiei oferite de articolul 5 alineat 3 (Aksoy c. Turciei, hotărârea din 18 decembrie 1996, Culegerea de hotărâri şi decizii 1996-VI, p. 2282, § 76). Pentru a se considera că un “magistrat” exercită “funcţii judiciare”, în sensul acestei dispoziţii, acesta trebuie să îndeplinească anumite condiţii, ce reprezintă, pentru persoana arestată, garanţii împotriva arbitrarului şi a privării nejustificate de libertate (Schiesser c. Elveţiei, hotărârea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, §31). Astfel, “magistratul” trebuie să fie independent în raport de executiv şi de părţi (Schiesser, § 31). În această privinţă, unele circumstanţe obiective, existente la momentul luării măsurii arestării preventive, pot fi relevante: dacă magistratul poate interveni în procedura penală ulterioară momentului luării măsurii, în calitate de organ de urmărire, independenţa şi imparţialitatea sa poate fi pusă la îndoială (Huber c. Elveţiei, hotărârea din 23 octombrie 1990, seria A nr. 188, § 43 şi Brincat c. Italiei, hotărârea din 26 noiembrie 1992, seria A nor 249-A, p. 12, § 21).

237. Curtea relevă, în primul rând, că, în cauză, procurorul D.F. de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a intervenit iniţial în stadiul de cercetare penală, analizând dacă există indicii temeinice că reclamantul a săvârşit o infracţiune, etapă finalizată prin dispunerea începerii urmăririi penale şi prin luarea măsurii arestării preventive. Ulterior procurorul a instrumentat cauza, în calitate de organ de urmărire penală, etapă finalizată prin punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva reclamantului şi trimiterea acestuia în judecată. Procurorul nu a reprezentat, în speţă, Ministerul Public în procedura în faţa instanţei judecătoreşti, deşi ar fi putut să o facă, căci nici o dispoziţie legală în materia organizării judiciare nu o interzicea în mod expres. În consecinţă, este necesar a se examina dacă, în circumstanţele speţei, procurorul oferea garanţiile de independenţă şi imparţialitate pe care le presupune noţiunea de “magistrat”, în sensul articolului 5 alineat 3 din Convenţie.

238. Sub acest aspect, Curtea reaminteşte că, în cauza Vasilescu c. României (hotărârea din 22 mai 1998, Culegerea de hotărâri şi decizii 1998-III, p. 1075, § 40, 41) a statuat deja, pe terenul articolului 6 alineatul 1 din Convenţie, că în România, procurorii, acţionând în calitate de reprezentanţi ai Ministerului Public, subordonaţi, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiţiei, nu îndeplinesc condiţia de independenţă în raport cu puterea executivă. Curtea nu identifică nici un motiv care ar conduce la o concluzie diferită în speţă, de această dată, pe terenul articolului 5 alineat 3 din Convenţie, din moment ce independenţa faţă de executiv este inclusă printre garanţiile pe care le presupune noţiunea de “magistrat”, în sensul articolului 5 alineat 3 din Convenţie (Schiesser, susmenţionată, § 31).

239. Având în vedere cele expuse anterior, Curtea concluzionează că procurorul care a dispus arestarea preventivă a reclamantului nu era un “magistrat”, în sensul articolului 5 alineat 3 din Convenţie. În consecinţă, urmează a se verifica dacă legalitatea măsurii arestării preventive a fost supusă controlului judecătoresc şi dacă acesta a intervenit “de îndată” (“aussitot”), în sensul aceleiaşi dispoziţii din Convenţie.

2. În ceea ce priveşte respectarea condiţiei de promptitudine prevăzute de articolul 5 alineat 3 din Convenţie

240. Curtea reaminteşte că articolul 5 alineat 3 din Convenţie impune intervenţia, de îndată, a controlului judecătoresc asupra legalităţii măsurii arestării preventive, promptitudinea unei asemenea proceduri fiind apreciată in concreto, în raport de circumstanţele cauzei (De Jong, Baljet şi Van den Brink, susmenţionată, p. 24 şi 25, § 51 şi 52). În acelaşi timp, în interpretarea şi aplicarea noţiunii de promptitudine, nu se poate aplica principiul flexibilităţii decât într-o foarte mică măsură (Brogan şi alţii c. Marii Britanii, hotărârea din 29 noiembrie 1988, seria A nr. 145-B, p. 33-34, § 61), un control judecătoresc rapid asupra arestării preventive constituind, pentru persoana în cauză o garanţie importantă împotriva unor rele tratamente (Aksoy, susmenţionată, § 76).

241. În speţă, Curtea notează că măsura arestării preventive împotriva reclamantului a fost luată prin ordonanţa procurorului din 5 iulie 1994, pentru o durată de 30 de zile, începând cu data arestării sale, respectiv 20 iulie 1994. Or, abia la data de 28 noiembrie 1994 au fost examinate aspectele privitoare la legalitatea arestării preventive de către Tribunalul Bihor care, incontestabil, prezenta garanţiile impuse de articolul 5 alineat 3 din Convenţie (paragraful 26, de mai sus). Durata totală a arestării preventive anterioare aducerii reclamantului în faţa unui “magistrat” în sensul articolului 5 alineat 3 este, deci, de mai mult de patru luni.

242. Curtea reaminteşte că, în hotărârea Brogan, a statuat că o perioadă de patru zile şi şase ore de la data la care mandatul de arestare a fost pus în executare până la data la care legalitatea măsurii a fost supusă controlului judecătoresc depăşeşte limitele temporale stricte fixate de articolul 5 alineat 3 din Convenţie, chiar dacă arestarea era necesară în scopul protejării colectivităţii, în ansamblul său, împotriva terorismului (Brogan, susmenţionată, § 62). A fortiori, Curtea nu ar putea admite, în cauză, că era necesară arestarea preventivă a reclamantului pe o perioadă de mai mult de patru luni, fără ca el să fi fost condus în faţa unui “magistrat”, în sensul care articolului 5 alineat 3 din Convenţie.

243. În consecinţă, articolul 5 alineat 3 din Convenţie a fost încălcat în cauză.

4. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 ALINEAT 4 DIN CONVENŢIE

247. Invocând hotărârile Rehbock c. Sloveniei (cererea nr. 29462/95, § 84, Culegerea de hotărâri şi decizii 2000-XII) şi Jablonski c. Poloniei (cererea nr. 33492/96, nepublicată), Guvernul admite că statului îi revine obligaţia de a reglementa o procedură judiciară rapidă, în cadrul căreia să se exercite controlul legalităţii arestării preventive, dar subliniază că aprecierea măsurii în care această obligaţie este îndeplinită trebuie realizată in concreto. În cauză, ca urmare a recursului declarat de reclamant la data de 9 decembrie 1994 împotriva sentinţei prin care instanţa s-a pronunţat şi asupra prelungirii măsurii arestării preventive (prin respectiva sentinţă, prima instanţă soluţiona pe fond cauza, n.n.), Curtea de Apel Oradea a fixat un prim termen la data de 16 februarie 1995. Or, la acest termen de judecată, s-a hotărât amânarea examinării cauzei întrucât reclamantul era absent, instanţei aducându-i-se la cunoştinţă că acesta urma să fie internat în Spitalul Penitenciar Jilava, fiind prezent numai avocatul reclamantului.

249. Curtea reaminteşte că, prin garantarea unei căi de recurs persoanelor arestate sau deţinute, articolul 5 alineat 4 consacră, de asemenea, dreptul acestora de a obţine, în termen scurt, o hotărâre judecătorească prin care să se statueze asupra legalităţii măsurii arestării preventive şi care să pună capăt privării de libertate, dacă aceasta este declarată ilegală (Van der Leer c. Olandei, hotărârea din 21 februarie 1990, seria A nr. 170-A, p. 14, § 35). Nu este necesar ca procedura prevăzută de articolul 5 alineat 4 să ofere garanţii identice celor impuse de articolul 6 alineat 1 pentru procesele civile sau penale, dar că trebuie să îmbrace un caracter judiciar şi să ofere persoanei în cauză garanţii adaptate naturii privării de libertate de care el se plânge (a se vedea, între altele, Megyeri c. Germaniei, hotărârea din 12 mai 1992, seria A nr. 237-A, pag. 11-12, § 22).

1. Perioada ce urmează a fi luată în considerare

250. Curtea observă că perioada ce urmează a fi luată în considerare pentru aprecierea celerităţii procedurii de examinare a legalităţii arestării a debutat cu cererea de punere în libertate formulată de către reclamant la 9 decembrie 1994, în cadrul recursului declarat împotriva sentinţei din 28 noiembrie 1994. În susţinerea recursului, reclamantul a solicitat, printre altele, examinarea cu prioritate a cererii sale de punere în libertate, menţionând lipsa imparţialităţii procurorului desemnat a instrumenta cauza şi riscul de abuz în cazul menţinerii sale în stare de arest preventiv.

251. Curtea relevă că, abia la data de 6 aprilie 1995, Curtea de Apel Oradea a dat curs cererii reclamantului de a examina legalitatea măsurii arestării preventive, dispunând punerea sa în libertate.

252. Or, Curtea apreciază că, în principiu, un asemenea interval – trei luni şi douăzeci şi opt de zile – este incompatibil cu noţiunea de “în termen scurt”, prevăzută de articolul 5 alineat 4 din Convenţie. În consecinţă, Curtea va examina, în lumina argumentelor Guvernului, dacă există circumstanţe de natură excepţională care să permită justificarea în speţă a unei derogări de la acest principiu.

2. Respectarea principiului soluţionării “în termen scurt”

253. Curtea subliniază mai întâi că această noţiune nu se poate aprecia in abstracto, ci – ca şi în cazul interpretării noţiunii de “durată rezonabilă” prevăzută de articolele 5 alineat 3 şi 6 alineat 1 din Convenţie – trebuie să se aprecieze în lumina circumstanţelor fiecărei cauze. În această privinţă, Curtea notează că Guvernul a evidenţiat o serie de elemente care, în ansamblul lor, pot justifica durata procedurii: astfel, motivul pentru care curtea de apel a fixat, la data de 16 februarie 1995, un nou termen de judecată atât de lung a fost, pe de o parte, absenţa reclamantului la acest termen şi, pe de altă parte, imposibilitatea instanţei de a cunoaşte perioada de spitalizare a acestuia. Curtea notează că Guvernul invocă, de asemenea, argumentul potrivit căruia, la termenul din 6 aprilie 1995, curtea de apel a examinat din oficiu aspectele privitoare la legalitatea măsurii arestării preventive luate împotriva reclamantului.

254. Deşi nu contestă faptul că participarea reclamantului la şedinţa de judecată în care se analizează legalitatea arestării sale preventive constituie una din garanţiile procesuale ce trebuie asigurate în materia controlului lipsirii de libertate, nu este mai puţin adevărat că reclamantul avea dreptul să obţină “într-un termen scurt” o hotărâre – pozitivă sau negativă – asupra legalităţii măsurii dispuse împotriva sa.

255. Or, Curtea nu înţelege de ce internarea reclamantului la Spitalul penitenciar Jilava şi absenţa sa la termenul din 16 februarie 1995 au fost atât de importante, încât Curtea de Apel Oradea să considere necesar să amâne examinarea cauzei până la data de la 6 aprilie 1995, adică o lună şi optsprezece zile mai târziu. Curtea notează că reclamantul a fost, de altfel, readus la Penitenciarul Oradea la data 20 februarie 1995 (paragrafele 83 şi 98, de mai sus).

256. În plus, Curtea reaminteşte că un control judiciar rapid al legalităţii arestării, aşa cum prevede articolul 5 alineat 4 din Convenţie, constituie pentru persoana care face obiectul măsurii în cauză o garanţie importantă împotriva relelor tratamente (mutatis mutandis, Aksoy, susmenţionată, § 76). Or, relevă Curtea, în speţă nu se contestă că, între 9 decembrie 1994, dată la care reclamantul a solicitat punerea sa în libertate, invocând nelegalitatea arestării sale preventive şi riscul de abuz, şi 6 aprilie 1995, dată la care curtea de apel a statuat asupra cererii sale, reclamantul a fost supus în penitenciar la tratamente declarate de Curte contrare articolului 3 din Convenţie (paragraful 185, de mai sus).

257. În aceste circumstanţe, Curtea estimează că garanţia de celeritate, prevăzută de articolul 5 alineat 4 din Convenţie, nu a fost respectată, în cauză, şi, deci, că articolul 5 a fost încălcat şi sub acest aspect.

5. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 5 ALINEAT 5 DIN CONVENŢIE

262. Curtea reaminteşte că articolul 5 alineat 5 este respectat dacă persoana poate cere o reparaţie pentru privarea sa de libertate realizată în condiţii contrare dispoziţiilor articolului 5 alineatele 1-4 (Wassink c. Olandei, hotărârea din 27 septembrie 1990, seria A nr. 185-A, p. 16, § 38). Dreptul la reparaţie garantat de paragraful 5 presupune că a fost deja constatată încălcarea unuia dintre celelalte paragrafe ale articolului 5 fie de către o autoritate naţională, fie de către organele Convenţiei. Luând în considerare concluziile la care a ajuns Curtea la paragrafele 223, 227, 257 de mai sus, rezultă că articolul 5 alineatul 5 este aplicabil în cauză.

263. Curtea relevă faptul că Guvernul invocă două căi de recurs care i-ar fi permis reclamantului să obţină despăgubiri pentru prejudiciul pretins, adică, în primul rând, o acţiune în reparare întemeiată pe articolul 504 din Codul de procedură penală şi, în al doilea rând, o acţiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe articolul 1000 alineatul 3 din Codul civil.

264. În ceea ce priveşte prima dintre căile indicate de Guvern, Curtea reaminteşte că ea nu procedează la o examinare in abstracte a legislaţiei şi jurisprudenţei interne relevante, ci verifică dacă modul în care acestea au fost aplicate în cazul reclamantului a condus la o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Padovani c. Italiei, hotărârea din 26 februarie 1993, seria A nr. 257-B, p. 20, § 24). Sub acest aspect, Curtea notează că reclamantul a introdus la data de 18 noiembrie 1999 o acţiune în despăgubiri întemeiată pe articolul 504 din Codul de procedură penală, aşa cum a indicat Guvernul în stadiul admisibilităţii cererii, adică în termenul general de prescripţie de trei ani care a început să curgă de la data pronunţării hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 26 noiembrie 1996.

265. Or, Curtea relevă că Judecătoria Timiş a respins cererea în despăgubiri a reclamantului de două ori: mai întâi la data 7 iulie 2000, ca prematur introdusă, cu motivaţia că procedura penală iniţiată împotriva sa era încă pendinte şi, a doua oară, la data de 18 ianuarie 2002, ca prescrisă, cu motivaţia că termenul de prescripţie de un an prevăzut de articolul 505 alineat 2 din Codul de procedură penală fusese depăşit.

266. Date fiind aceste puncte de vedere contradictorii ale Guvernului şi ale instanţelor naţionale cu privire la termenul în care reclamantul ar fi putut introduce o acţiune în despăgubiri pentru prejudiciul suferit urmare arestării sale nelegale, Curtea apreciază că nu este necesar să se pronunţe asupra interpretării acestei probleme de drept intern (Vasilescu, susmenţionată, § 39). Ea precizează, de asemenea, că nu-i revine competenţa de a se pronunţa asupra oportunităţii soluţiilor instanţelor interne; rolul său se rezumă la a verifica conformitatea cu dispoziţiile Convenţiei a consecinţelor ce decurg din aplicarea dreptului naţional (a se vedea, mutatis mutandis, Brualla Gomez de la Torre c. Spania, hotărârea din 19 decembrie 1997, Culegerea de hotărâri şi decizii 1997-VIII, p. 2955, §32). Curtea va avea în atenţie, în examinarea cauzei, dispoziţiile dreptului român existente la data introducerii cererii.

267. Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor articolelor 504 şi 505 din Codul de procedură penală, reclamantul poate introduce o cerere în despăgubiri în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data emiterii rezoluţiei de neîncepere sau de scoatere de sub urmărire penală. Or, aşa cum notează Curtea până la această dată reclamantul nu a fost nici achitat, şi nici nu a beneficiat de o rezoluţie neîncepere sau de scoatere de sub urmărire penală.

268. Curtea notează că Guvernul nu a prezentat nici un exemplu din practica instanţelor naţionale care să susţină argumentul potrivit căruia o acţiune întemeiată pe articolul 504 din Codul de procedură penală ar permite părţii interesate să obţină o reparaţie atunci când o instanţă a constatat, aşa cum este cazul reclamantului, că arestarea preventivă a fost nelegală. În aceste circumstanţe, Curtea constată caracterul incert al căii de recurs indicate.

269. În ceea ce priveşte ce-a de-a doua cale de recurs indicată de Guvern, adică o acţiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe articolul 1000 alineat 3 din Codul civil (paragraful 153, de mai sus), Curtea relevă că observaţiile prezentate de Guvern, asupra acestui aspect, au mai de grabă forma unei excepţii de neepuizarea a căilor de recurs interne care fiind invocată pentru prima oară după pronunţarea deciziei de admisibilitate a cererii, nu poate fi luată în considerare (a se vedea, printre altele, Ceteroni c. Italia, hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegerea de hotărâri şi decizii 1996-V, p. 1755-1756, §19).

În orice caz, Curtea notează că dosarul cauzei nu conţine nici un exemplu de practică judiciară în care o persoană să fi obţinut o reparaţie de tipul celei prevăzute de articolul 5 alineatul 5 din Convenţie, invocând dispoziţia legală menţionată de Guvern (articolul 1000 alineatul 3 din Codul civil, n.n.). Curtea relevă, în această privinţă, că Guvernul s-a limitat la transmiterea copiei unei cereri prin care un justiţiabil a sesizat o instanţă internă, în temeiul dispoziţiei în cauză. Or, Curtea notează că acea copie nu este nici datată, nici semnată şi că nu se poate fi stabili cu certitudine că o asemenea acţiune a fost, în mod real, introdusă la o instanţă internă, nici a fortiori că ar fi făcut obiectul examinării acesteia din urmă.

270. Ţinând cont de cele de mai sus, Curtea apreciază că exercitarea efectivă a dreptului garantat de articolul 5 alineatul 5 din Convenţie nu a fost asigurată cu suficientă certitudine, în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Ciulla c. Italia, hotărârea din 22 februarie 1989, seria A, nr. 148, p. 18, § 44).

271. În consecinţă, Curtea apreciază că a existat o încălcare a articolului 5 alineatul 5 din Convenţie.

6. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL 1 DIN CONVENŢIE

275. Curtea reaminteşte că în materie penală, “termenul rezonabil” prevăzut de articolul 6 alineat 1 începe să curgă de la data la care o persoană este “acuzată”. Aceasta poate fi o dată anterioară trimiterii în judecată a persoanei, putând constitui punct de plecare data arestării, data punerii în mişcare a acţiunii penale sau a începerii cercetării penale. “Acuzaţia”, în sensul articolului 6 alineatul 1 din Convenţie, poate fi definită “ca notificarea oficială, provenind de la autoritatea competentă, cu privire la reproşul ce i se aduce unei persoane de a fi săvârşit o infracţiune”, idee care corespunde noţiunii de “repercusiune importantă asupra situaţiei persoanei”, (a se vedea, Reinhardt şi Slimane-Kaid c. Franţa, hotărârea din 31 martie 1998, Culegerea de hotărâri şi decizii 1998-II, p. 660, § 93).

276. Curtea constată că au existat repercusiuni importante asupra situaţiei reclamantului începând de la data la care parchetul a dispus, prin rezoluţia din 7 iunie 1994, începerea urmăririi penale împotriva sa (paragraful 16, de mai sus). Totuşi, nu de la această dată a Curtea era competentă să se pronunţe asupra cauzei, ci la 24 iunie 1994, dată la care România a ratificat Convenţia (mutatis mutandis, Horvat c. Croaţia, nr. 51585/99, § 50, Foti şi alţii c. Italia, hotărârea din 10 decembrie 1982, seria A nr. 56, p. 18, § 53). Curtea menţionează că procedura în cauză este actualmente pendinte pe rolul Judecătoriei Craiova. Până în prezent procedura a durat mai mult de mai mult de opt ani şi opt luni.

277. În interpretarea caracterului rezonabil al procedurii, Curtea va avea în vedere stadiul acesteia la data de 24 iunie 1994 (a se vedea, Styranowski c. Polonia, hotărârea din 30 octombrie 1998, Culegerea de hotărâri şi decizii 1998-VIII, § 46 şi Podbielski c. Polonia, hotărârea din 30 octombrie 1998, Culegerea 1998-VIII, p. 3395, §31).

2. Cu privire la caracterul rezonabil al duratei procedurii

278. Caracterul “rezonabil” al duratei procedurii se apreciază ţinând seama de circumstanţele cauzei şi criteriile consacrate în jurisprudenţa Curţii, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente (a se vedea, printre altele, Pelissier şi Sassi c. Franţa (G.C.), nr. 25444/94, § 67, CEDH 1999-II, şi Philis c. Grecia (nr. 2), hotărârea din 27 iunie 1997, Culegerea de hotărâri şi decizii 1997-IV, p. 1083, § 35).

279. Curtea subscrie argumentelor Guvernului potrivit cărora cauza prezintă o anumită complexitate şi că nu au existat perioade semnificative de inactivitate din partea autorităţilor pe parcursul procedurii în considerare. Curtea relevă că actele de procedură s-au derulat la intervale rezonabile şi regulate, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată. Curtea admite, de asemenea, că reclamantul a contribuit, într-o anumită măsură, la prelungirea procedurii, mai ales prin cererea sa de strămutare a cauzei la o altă instanţă judecătorească, la care nu s-a prezentat la mai multe termene fixate.

280. Totuşi, Curtea estimează că prelungirea procedurii în mod nerezonabil se datorează deficienţelor autorităţilor. Sub acest aspect, trebuie amintit faptul că la 6 aprilie 1995, după un prim ciclu procesual complet, Curtea de Apel Oradea a anulat toate actele de procedură efectuate de parchet, după ce a pus în evidenţă viciile de procedură înregistrate în etapa de urmărire penală şi a restituit dosarul pentru reluarea urmăririi penale. Curtea observă că, după un al doilea ciclu procesual complet, când cauza se afla din nou în faza de recurs, Curtea de Apel Craiova a desfiinţat în totalitate, la 13 septembrie 2000, hotărârile instanţelor inferioare, cu motivarea că acestea au omis să stabilească legătura de cauzalitate între acţiunile reclamantului şi leziunile suferite de partea vătămată, trimiţând cauza spre rejudecare primei instanţe.

281. În aceste circumstanţe, Curtea estimează că autorităţile române pot fi făcute răspunzătoare pentru întârzierea generală înregistrată în modul de tratare a acestei cauze, pentru care nici o explicaţie pertinentă nu a fost avansată de către Guvern.

282. Ţinând cont de comportamentul autorităţilor competente, Curtea estimează că nu s-ar putea aprecia ca “rezonabilă” o durată totală a procedurii de mai mult de opt ani şi opt luni care, în plus, este încă pendinte pe rolul instanţei de fond.

283. În consecinţă, a existat în cauză o încălcare a articolului 6 din Convenţie.

7. CU PRIVIRE LA PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 ALINEAT 3 DIN CONVENŢIE

284. Reclamantul invocă, de asemenea, faptul că, în etapa urmării penale, nu a beneficiat de asistenţă juridică.

286. Curtea precizează că a avut, deja, ocazia de a se pronunţa asupra unor cauze similare celei prezente, în care reclamanţii se plângeau, ca şi domnul Pantea, că nu au beneficiat de asistenţă juridică cu ocazia luării primelor declaraţii, în faza de cercetare penală. Sub acest aspect, Curtea reaminteşte concluziile sale în hotărârile Imbrioscia c. Elveţiei din 24 noiembrie 1993 (seria A no. 275, p. 13, § 36) şi John Murray c. Marii Britanii din 28 octombrie 1994 (seria A no. 300-A, p. 54, § 62), potrivit cărora articolul 6 din Convenţie se aplică chiar şi în stadiul cercetării penale efectuate de poliţie, dreptul la apărare prevăzut de articolul 6 alineat 3 constituind, printre altele, un element al noţiunii de proces echitabil în materie penală care poate juca un rol important, în măsura în care nerespectarea iniţială a acestui drept ar putea compromite caracterul echitabil al procesului.

287. Curtea a subliniat, în hotărârile susmenţionate, că modul de aplicare a articolului 6 alineat 3 litera c) în faza de urmărire penală depinde de particularităţile procedurii şi de circumstanţele cauzei şi că, pentru a stabili dacă exigenţele articolului 6 au fost respectate, trebuie să se fie analizat ansamblul procedurilor derulate în cauză (Imbrioscia, susmenţionată, p. 13-14, § 38 şi John Murray, p. 54-55, § 63).

288. Or, Curtea notează că procedura având ca obiect acţiunea penală este încă pendinte pe rolul Judecătoriei Craiova, instanţă la care cauza a fost trimisă cauza spre rejudecare, prin hotărârea Curţii de Apel Craiova (paragraful 72, de mai sus). Curtea nu este, deci, în măsură să procedeze la o evaluare globală a procedurii litigioase şi apreciază că nu se poate pronunţa nici asupra posibilei soluţii ce va fi pronunţată de Judecătoria Craiova, nici asupra rezultatului unui eventual apel ce ar introdus de către reclamant împotriva respectivei soluţii.

289. În aceste condiţii, Curtea concluzionează că acest capăt de cerere este prematur introdus, în măsura în care procedura internă al cărei caracter echitabil este pus în discuţie de reclamant este încă în curs de derulare în faţa instanţelor interne.

290. În concluzie, în acest stadiu al procedurii, nu se poate constata încălcarea articolului 6 din Convenţie.

8. CU PRIVIRE LA PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENŢIE

294. Curtea notează că afirmaţia reclamantului potrivit căreia soţia sa ar fi fost împiedicată să-l viziteze în închisoare este contrazisă de declaraţia pe care aceasta a făcut-o în faţa procurorului, la data de 8 septembrie 1995, declaraţie din care reiese să şi-a vizitat soţul între 18 şi 20 ianuarie 1995 (paragraful 122, de mai sus, in fine). În ceea ce priveşte celelalte susţineri ale reclamantului, privitoare la pretinsa încălcare a articolului 8 din Convenţie, Curtea notează că din actele dosarului nu rezultă că ar exista indicii că menţinerea în stare de deţinere a reclamantului a avut repercusiuni asupra vieţii private a membrilor familiei sale, că i-ar fi fost sustrase pachetele sau că autorităţile române ar fi adus atingere corespondenţei reclamantului cu Comisia.

295. Din aceste considerente, Curtea concluzionează că în cauză nu a existat o încălcare a articolului 8 din Convenţie.

Hotărârea din 03/06/2003, în cauza Pantea împotriva României, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1150 din 06/12/2004, (Cererea nr. 33343/96), extrase

Leave a Reply