PROCES ECHITABIL, PREEMINENŢA DREPTULUI , SECURITATEA RAPORTURILOR JURIDICE, DREPT DE PROPRIETATE, UTILITATE PUBLICĂ , PROPORŢIONALITATE, RECURS ÎN ANULARE

Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă preeminenţa dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, printre altele, că soluţia dată într-un mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe nu trebuie repusă în discuţie (Cauza Brumărescu, paragraful 61). În virtutea acestui principiu, nici una dintre părţi nu este îndreptăţită să solicite supervizarea unei hotărâri definitive şi executorii cu singurul scop de a obţine rejudecarea procesului şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele de control nu trebuie să utilizeze puterea lor de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă judecată. Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, şi simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra subiectului nu constituie un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când motive substanţiale şi imperioase impun aceasta (Cauza Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, paragraful 52, CEDO 2003-IX).

În orice caz, Curtea observă că A.P.A.P.S. a avut la dispoziţie două căi de recurs ordinare, apelul şi recursul, pentru a-şi expune criticile în privinţa Hotărârii din 31 ianuarie 2001, dar că ea le-a pierdut din cauza propriei sale neglijenţe, în special din cauza nemotivării apelului în termenul prevăzut de lege.

În ceea ce priveşte termenul de introducere a recursului în anulare, deşi în speţă, spre deosebire de Cauza Brumărescu, în care procurorul general nu era ţinut de niciun termen, exercitarea acestei căi de recurs extraordinare trebuia să fi intervenit în termenul legal de un an prevăzut de art.  3301 din Codul de procedură civilă, Curtea estimează că această diferenţă nu este de natură să determine o abordare diferită de Cauza Brumărescu.

În această privinţă, ea subliniază că se regăsesc în prezenta cauză cele două elemente care au condus Curtea în Cauza Brumărescu la constatarea ignorării principiului securităţii raporturilor juridice şi, în consecinţă, a încălcării art. 6 alin. 1 din Convenţie, respectiv intervenţia într-un litigiu civil a procurorului general care nu era parte în procedură şi repunerea pe rol a unei hotărâri definitive care dobândise autoritate de lucru judecat şi fusese, în plus, executată.

Aceste elemente sunt suficiente pentru Curte pentru a ajunge la concluzia că desfiinţarea Hotărârii definitive din 31 ianuarie 2001 a adus atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil.

În consecinţă, art. 6 alin. 1 din Convenţie a fost încălcat.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din  Protocolul nr. 1

Curtea apreciază că a avut loc o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantei prin faptul că decizia sus-menţionată a Curţii Supreme de Justiţie a casat Hotărârea definitivă din 31 ianuarie 2001, deşi această hotărâre fusese executată, şi că, prin urmare, o procedură de restituire a sumelor încasate în virtutea acestei hotărâri a fost declanşată împotriva reclamantei. Decizia Curţii Supreme a avut deci ca efect privarea reclamantei de bunul său, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.

O privare de proprietate potrivit acestei norme poate fi justificată doar dacă se demonstrează în mod special că ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. În plus, orice ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie să răspundă criteriului proporţionalităţii (Cauza Brumărescu, precitată, paragrafele 73-74).

În speţă, Curtea observă că Guvernul invocă o eroare de drept a tribunalului pentru a justifica ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantei. Or, ţinând cont de faptul că statul ar fi putut beneficia de două căi de atac pentru a o remedia, dacă nu le-ar fi pierdut din propria sa neglijenţă, Curtea apreciază că, în ciuda marjei de apreciere de care dispune statul în materie, această pretinsă eroare nu putea fi suficientă pentru a legitima privarea de un bun dobândit în deplină legalitate ca urmare a unui litigiu civil definitiv soluţionat.

În plus, admiţând chiar că se poate demonstra că privarea de proprietate ar fi servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul just a fost rupt şi că reclamanta a suportat o sarcină specială şi exorbitantă atunci când a fost privată nu numai de proprietatea asupra acţiunilor Societăţii M.U., dar şi de orice despăgubire în această privinţă.

Prin urmare, a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.

HOTĂRÂREA din 1 decembrie 2005, definitivă la 1 martie 2006,  în Cauza Societatea Comercială “MaşinexportimportIndustrial Group” – S.A. împotriva României   (Cererea nr. 22.687/03)publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 682 din 09/08/2006

Lasă un răspuns