RĂSPUNDEREA PENALĂ PREVĂZUTĂ ÎN LEGEA NR. 161/2003

RĂSPUNDEREA PENALĂ PREVĂZUTĂ ÎN LEGEA NR. 161/2003[1]

Începând cu anul 2003, în dreptul comercial, a apărut o nouă formă de orga­nizare denumită grup de interes economic (grupuri de interes economic). Grupurile de interes economic (GIE) sunt o creaţie originală a dreptului francez, în raport cu societăţile civile sau comerciale şi cu asociaţiile fără scop lucrativ. Potrivit doctrinei franceze, grupurile de interes economic sunt entităţi care, respectând independenţa juridică şi economică a participanţilor, le permit acestora să pună în comun mijloace de producţie pentru a‑şi dezvolta mai eficient activitatea decât dacă ar fi rămas izolaţi, fiind o formă intermediară între asociaţii şi societăţi[2]. În dreptul nostru, conceptul de „grup  de interes economic” (GIE) este reglementat de legiuitor în art. 118 alin. (1) al Legii nr. 161/2003[3], text potrivit căruia „grupul de interes economic – G.I.E. reprezintă o asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii economice”.

Există unele asemănări între reglementarea sancţiunilor privind grupul de interes economic şi aceea privind societatea comercială, esenţial fiind că subiectul pasiv este GIE, şi nu o societate.

Dispoziţiile normative înscrise în Titlul V din Legea nr. 161/2003 referitoare la grupurile de interes economic completează cadrul juridic întâlnit pentru desfăşurarea unor activităţi comerciale şi economice pe teritoriul României de către persoane juridice sau persoane fizice. Pe lângă dispoziţiile legale menite a fixa cadrul juridic în care asemenea activităţi pot fi desfăşurate, sunt prevăzute şi dispoziţii de incriminare a unor fapte prin care regimul juridic instituit este încălcat, fapte care intră sub incidenţa legii penale.

Potrivit art. 225 din Legea nr. 161/2003, „se pedepseşte cu închisoare de la
6 luni la 3 ani sau cu amendă fondatorul, administratorul sau reprezentantul legal al grupului, care:

a) foloseşte, cu rea‑credinţă, bunuri ori creditul de care se bucură grupul într‑un scop contrar intereselor acestuia sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă persoană juridică în care are interese direct sau indirect;

b) se împrumută, sub orice formă, în alte condiţii decât cele expres permise de lege, direct sau printr‑o persoană interpusă, de la grupul pe care îl administrează, de la o societate controlată de acesta ori face ca una dintre aceste persoane juridice să îi acorde vreo garanţie pentru datorii proprii;

c) încalcă dispoziţiile art. 165 alin. (3).

(2) Se pedepseşte cu închisoare de la un an la 5 ani persoana prevăzută la
alin. (1) care încasează sau plăteşte dividende, sub orice formă, din profituri fictive ori care nu puteau fi distribuite”.

Se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă administra­torul ori reprezentantul legal al grupului, care:

a) îndeplineşte hotărârile adunării generale referitoare la fuziunea ori la divizarea societăţii comerciale sau la reducerea capitalului grupului, înainte de expirarea terme­nelor prevăzute de lege;

b) îndeplineşte hotărârile adunării generale referitoare la reducerea capitalului grupului fără ca membrii să fi fost executaţi pentru efectuarea vărsământului datorat ori fără ca aceştia să fi fost scutiţi prin hotărârea adunării generale de plata vărsămintelor ulterioare;

c) îndeplineşte hotărârile adunării generale referitoare la fuziunea, divizarea, dizolvarea, reorganizarea sau reducerea capitalului social, fără informarea organului judiciar ori cu încălcarea interdicţiei stabilite de acesta, în cazul în care faţă de socie­tatea comercială s‑a început urmărirea penală (art. 226 din Lege).

Se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă admi­nistratorul care:

a) încalcă, direct ori prin persoane interpuse sau prin acte simulate, dispoziţiile art. 220;

b) nu convoacă adunarea generală în cazurile prevăzute de lege;

c) emite titluri negociabile reprezentând părţi de interes ale unui grup de interes economic.

Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi membrul grupului de interes economic care încalcă dispoziţiile art. 162 (art. 227 din Lege).

În baza art. 228, „se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă fondatorul, administratorul ori cenzorul care îşi exercită funcţiile sau însăr­cinările cu încălcarea dispoziţiilor art. 120 alin. (3) şi (4) referitoare la incompatibilitate”.

Dispoziţiile art. 223‑227 se aplică şi lichidatorului.

În fine, art. 230 pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă lichidatorul care face plăţi asociaţilor cu încălcarea dispoziţiilor art. 210[4].

Codul civil[5] are ca obiect reglementarea raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil (Art. 2). Ansamblul acesta de reguli constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale.

Dispoziţiile codului au aplicare  generală , şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil.

Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere.

Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ. (Art. 3[6])

În art. 8 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil[7] se arată că noțiunea de profesionist prevăzuta la art. 3 din Codul civil include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate sa desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului civil.

Articolul  6 din Legea 71/2011[8] arată că în cuprinsul actelor normative aplicabile la data intrării în vigoare a Codului civil, referirile la comercianți se considera a fi făcute la persoanele fizice sau, după caz, la persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerțului, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, republicata, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege. Aceste dispoziții nu se aplica termenului “comerciant” prevăzut în orice alte acte normative în care termenul “comerciant” are un interes specific dispozițiilor cuprinse în aceste din urma acte normative (  Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, republicata; Ordonanța  Guvernului nr. 130/2000 privind protecția consumatorilor la încheierea și executarea contractelor la distanta, republicata, cu modificările ulterioare;
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianți și consumatori, republicata, cu modificările ulterioare; Legea pomiculturii nr. 348/2003, republicata, cu modificările ulterioare; Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, republicata, cu modificările și completările ulterioare; Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementarilor cu legislația europeana privind protecția consumatorilor, cu modificările și completările ulterioare; Legea nr. 158/2008 privind publicitatea inseratoare și publicitatea comparativa; Legea nr. 321/2009 privind comercializarea produselor alimentare, cu modificările și completările ulterioare).

Natura juridică a raporturilor dintre administratori şi societate

Natura juridică a raporturilor dintre administratori şi societatea comercială este aceea a unui contract de mandat[9] cu sau fără reprezentare.

Noţiunea este ferm arătată de lege:

‑ obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile refe­ritoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege (art. 72)[10].

‑ exerciţiul atribuţiilor prevăzute la art. 113 lit. b), c) şi f) va putea fi delegat consiliului de administraţie, respectiv directoratului, prin actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale extraordinare a acţionarilor. Delegarea atribuţiilor prevă­zute la art. 113 lit. c) nu poate privi domeniul şi activitatea principală a societăţii.

În cazul în care consiliul de administraţie, respectiv directoratul, este mandatat să îndeplinească măsura prevăzută la art. 113 lit. f), dispoziţiile art. 2201 se aplică deciziilor consiliului de administraţie, respectiv celor ale directoratului, în mod corespunzător.

În cazul în care consiliul de administraţie, respectiv directoratul este mandatat să îndeplinească măsurile prevăzute de art. 113 lit. b) şi c), dispoziţiile art. 131 alin. (4) şi (5), ale art. 132, cu excepţia alin. (6) şi (7), precum şi prevederile art. 133 se aplică deciziilor consiliului de administraţie, respectiv celor ale directoratului, în mod cores­punzător. Societatea va fi reprezentată în instanţă de către persoana desemnată de preşedintele instanţei dintre acţionarii ei, care va îndeplini mandatul cu care a fost însărcinată, până ce adunarea generală, convocată în acest scop, va alege o altă persoană (art. 114).

Hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii sau actului constitutiv sunt obligatorii chiar pentru acţionarii care nu au luat parte la adunare sau au votat contra [art. 132 alin. (1)]. Dacă hotărârea este atacată de toţi membrii consiliului de admi­nistraţie, societatea va fi reprezentată în justiţie de către persoana desemnată de preşedintele instanţei dintre acţionarii ei, care va îndeplini mandatul cu care a fost însărcinată, până ce adunarea generală, convocată în acest scop, va numi un repre­zentant [alin. (6)].

Pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă. În cazul în care administratorii au fost desemnaţi dintre salariaţii societăţii, contractul individual de muncă este suspendat pe perioada mandatului (art. 1371 din Legea 31/1990).

Consiliul de administraţie alege dintre membrii săi un preşedinte al consiliului. Prin actul constitutiv se poate stipula că preşedintele consiliului este numit de adunarea generală ordinară, care numeşte consiliul.

Preşedintele este numit pentru o durată care nu poate depăşi durata mandatului său de administrator [art. 1401 alin. (1), respectiv (2)][11].

În doctrină se afirmase că natura juridică a contractului este:

‑ un contract de mandat[12];

‑ un contract de mandat comercial[13];

‑ un contract de reprezentare[14].

Credem că, de regulă, este vorba de raporturi contractuale, de un contract civil, şi nu comercial, întrucât mandatul comercial priveşte raporturile exterioare ale comerciantului; or, administratorul este chiar comerciantul. Evident că afacerea poate încheia – prin proprietar, prin directori, manageri sau administratorii delegaţi – contracte de mandat comercial cu terţe persoane (sau cu comişi), dar acestea sunt exterioare societăţii.

Drepturile speciale de reprezentare şi de administrare

Legea stipulează că asociaţii sunt cei ce reprezintă şi administrează societatea, dar actul constitutiv (al societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni) va cuprinde drepturile speciale de reprezentare şi de administrare acordate unora dintre ei [art. 8 lit. g) din Legea nr. 31/1990].

Titlul IX, „Despre mandat”, din vechiul Cod civil dă natura şi întinderea con­tractului.

„Mandatul este un contract în puterea căruia o persoană se obligă, fără plată, de a face ceva pe seama unei alte persoane de la care a primit însărcinarea (art. 1.532
C. civ. anterior). El poate fi expres sau tacit (art. 1.533 C. civ. anterior)[15].

Calitatea de membru în organele de conducere (mandatar) ale unei societăţi nu naşte în mod necesar pe aceea de prepus[16].

Prepus este cel care acceptă să facă ceva, în interesul altuia, sub direcţia, supravegherea şi controlul acestuia, comitentul fiind învestit cu o putere juridică, fără a fi necesar întotdeauna un contract (de muncă, scris) şi o detaşare la un nou comitent, nefiind necesar un caracter oneros (o altă persoană se conduce după instrucţiunile proprietarului), chiar o activitate obştească, voluntară[17].

Legătura de subordonare presupune, în esenţă, dreptul de a face acte de autoritate dând prepusului ordine şi instrucţiuni asupra modului de a îndeplini, temporar sau permanent, cu sau fără remunerare, chiar fără contract de închiriere de servicii, sarcini ce le sunt încredinţate pentru un timp şi având un obiect determinat[18].

Se impune să amintim însă, contractul de muncă trebuie să implice prepuşenia, după cum şi un contract de întreprindere, intermediere sau mandat poate lua fiinţă dacă mandatarul a acceptat să se conformeze instrucţiunilor clientului, pierzându‑şi inde­pendenţa[19].

Toate aceste reguli generale au fost avute în vedere şi concretizate prin dispo­ziţiile Legii nr. 31/1990.

Contractele de mandat încheiate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, pentru care părţile nu au prevăzut un termen, rămân supuse legii în vigoare la data încheierii lor, potrivit art. 142 din Legea nr. 71/2011.

În Codul civil în vigoare, contractul de mandat este reglementat în art. 2.009 şi urm., iar contractul de societate este reglementat în art. 1.881 şi urm.

Asociaţii fondatori şi primii administratori numiţi prin contract răspund solidar pentru prejudiciul cauzat prin nerespectarea unei condiţii de formă a contractului de societate sau a unei formalităţi necesare pentru constituirea societăţii ori, dacă este cazul, pentru dobândirea personalităţii juridice de către aceasta.

În cazul modificării contractului, dispoziţiile alin. (1) se aplică administratorilor cu drept de reprezentare a societăţii aflaţi în funcţie la data modificării, respectiv la data la care ar fi trebuit să se îndeplinească formalităţile referitoare la această modificare (art. 1.886 C. civ.).

Codul civil constituie dreptul comun în materia societăţilor.

Legea poate reglementa diferite tipuri de societăţi în considerarea formei, naturii sau a obiectului de activitate.

„(1) Asociaţii, chiar lipsiţi de dreptul de administrare, au dreptul să participe la luarea hotărârilor colective ale adunării asociaţilor.

(2) Hotărârile cu privire la societate se iau cu majoritatea voturilor asociaţilor, dacă prin contract sau prin lege nu se stabileşte altfel.

(3) Prin excepţie de la prevederile alin. (2) de mai sus, hotărârile privind modi­ficarea contractului de societate sau numirea unui administrator unic se iau cu con­simţământul tuturor asociaţilor.

(4) Obligaţiile unui asociat nu pot fi mărite fără consimţământul acestuia.

(5) Orice clauză contrară dispoziţiilor prezentului articol este considerată nescrisă” (art. 1.910 C. civ.).

„(1) Hotărârile sunt adoptate de asociaţii reuniţi în adunarea asociaţilor. Contractul poate prevedea modul de convocare şi desfăşurare a acesteia, iar în lipsă, hotărârea poate fi adoptată şi prin consultarea scrisă a acestora.

(2) Hotărârile pot, de asemenea, rezulta din consimţământul tuturor asociaţilor exprimat în actul încheiat de societate” (art. 1.911 C. civ.).

Administratorul, în absenţa opoziţiei asociaţilor, poate face orice act de admi­nistrare în interesul societăţii. El poate fi revocat potrivit regulilor de la contractul de mandat, dacă nu se prevede altfel în contractul de societate.

Clauzele care limitează puterile de administrare conferite de lege nu sunt opozabile faţă de terţii de bună‑credinţă (art. 1.914 C. civ.).

Administratorii răspund personal faţă de societate pentru prejudiciile aduse prin încălcarea legii, a mandatului primit sau prin culpă în administrarea societăţii.

Dacă mai mulţi administratori au lucrat împreună, răspunderea este solidară. Cu toate acestea, în privinţa raporturilor dintre ei, instanţa poate stabili o răspundere proporţională cu culpa fiecăruia la săvârşirea faptei cauzatoare de prejudicii (art. 1.915 C. civ.).

Societatea este reprezentată în justiţie prin administratorii cu drept de repre­zentare sau, în lipsa numirii, prin oricare dintre asociaţi, dacă nu s‑a stipulat prin contract dreptul de reprezentare numai pentru unii dintre aceştia.

Societatea stă în justiţie sub denumirea prevăzută în contract sau cea înre­gistrată, în mod legal, după caz, dacă prin lege nu se prevede altfel. Terţii de bună‑credinţă se pot prevala de oricare dintre acestea (art. 1.919 C. civ.).

Asociaţii oculţi răspund faţă de terţii de bună‑credinţă ca şi ceilalţi asociaţi
(art. 1.922 C. civ.).

Obligaţiile şi răspunderile administratorului

Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr‑o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Dispoziţiile de mai sus se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri (art. 2.528 C. civ.).

Obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii (art. 1.165 C. civ.).

„(1) Există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale.

(2) Cel care, fără să ştie, lucrează în interesul altuia nu este ţinut de obligaţiile ce îi revin, potrivit legii, gerantului. El este îndreptăţit la restituire potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză.

(3) Nu există gestiune de afaceri atunci când cel care administrează afacerile unei alte persoane acţionează cu intenţia de a o gratifica” (art. 1.330 C. civ.[20]).

„(1) Cu excepţia cazului în care, potrivit legii, actului constitutiv sau înţelegerii ulterioare a părţilor ori împrejurărilor concrete, administrarea se realizează cu titlu gratuit, administratorul are dreptul la o remuneraţie stabilită prin actul constitutiv sau prin înţelegerea ulterioară a părţilor, prin lege ori, în lipsă, prin hotărâre judecătorească. În acest ultim caz, se va ţine seama de uzanţe şi, în lipsa unui asemenea criteriu, de valoarea serviciilor prestate de administrator.

(2) Persoana care acţionează fără a avea acest drept sau fără a fi autorizată în acest sens nu are dreptul la remuneraţie, rămânând aplicabile, dacă este cazul, regulile de la gestiunea de afaceri” (art. 793 C. civ.).

În cadrul larg al gestiunii de afaceri, se creează obligaţii pentru ambele părţi implicate în operaţie. Garantul trebuie să depună grija deosebită „ca un bun tată de familie” şi să dea socoteală de gestiunea sa. În dreptul civil această problemă este analizată ca o faptă juridică voluntară. Delimitarea de delictul civil se face, în principiu, în funcţie de elementul subiectiv al acţiunii[21]. Raporturile dintre proprietar (patron, acţionari), indiferent de natura proprietăţii (publică sau privată, concesionată sau închi­riată), şi salariat (şi, de fapt, în relaţii de mandat sau cel puţin de gestiune de afaceri) sunt raporturi de drept civil (respectiv de dreptul muncii).

Problema răspunderii este o problemă de responsabilitate civilă contractuală sau delictuală, nu de drept penal (în măsura în care, prin legi speciale ale acestor domenii de activitate, nu există incriminări specifice sau în măsura în care nu se referă la o infracţiune privind proprietatea publică, subminarea economiei naţionale etc.

În raport cu aceste limitări, depăşirea limitelor mandatului atrage diferite forme de răspundere juridică (civilă – contractuală sau delictuală –, penală, contravenţională).

Răspunderea juridică a administratorului (manageri, directori), fiind o răspundere personală, are la bază o culpă proprie a acestuia. Ea poate fi fie o răspundere directă, fie o răspundere de regres a administratorului faţă de societate (art. 794 C. civ.).

Măsuri de remediere şi sancţiuni prevăzute în legea bancară, Legea
nr. 58/1998[22] şi în Ordonanța de urgență   nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului

În situaţia în care Banca Naţională a României constata că o bancă şi/sau oricare dintre administratorii, directorii executivi sau cenzorii acesteia se făceau vinovaţi de:

a) încălcarea unei prevederi a acestei legi ori a reglementărilor sau ordinelor emise de Banca Naţională a României în aplicarea acestei legi;

b) încălcarea oricărei condiţii sau restricţii prevăzute în autorizaţia emisă băncii;

c) efectuarea de operaţiuni fictive şi fără acoperire reală;

d) neraportarea, raportarea cu întârziere sau raportarea de date eronate privind indicatorii de prudenţă bancară ori alţi indicatori prevăzuţi în reglementările Băncii Naţionale a României;

e) nerespectarea măsurilor stabilite prin actele de control sau în urma acestora;

f) periclitarea credibilităţii şi viabilităţii băncii prin administrarea necorespun­ză­toare a fondurilor ce i‑au fost încredinţate,

Banca Naţională a României putea aplica următoarele sancţiuni:

a) avertisment scris dat băncii;

b) limitarea operaţiunilor băncii;

c) amendă aplicabilă băncii, între 0,1 şi 1% din capitalul social, sau admi­nistratorilor, directorilor executivi sau cenzorilor, între 1‑6 salarii medii/bancă din luna precedentă, la data constatării faptei. Amenzile încasate se fac venit la bugetul de stat;

d) retragerea aprobării date conducătorilor şi/sau administratorilor băncii;

e) retragerea autorizaţiei băncii (art. 69 din lege[23]).

Banca Naţională a României, în urma constatărilor, putea lua următoarele măsuri:

a) încheierea unui acord scris cu consiliul de administraţie al băncii, care să cuprindă un program de măsuri de remediere;

b) obligarea băncii aflate în culpă să ia măsuri de remediere a consecinţelor faptelor constatate;

c) instituirea măsurilor de supraveghere specială şi de administrare, potrivit dispoziţiilor cuprinse în cap. XIII;

d) retragerea aprobării acordate acţionarilor semnificativi şi/sau suspendarea exerciţiului dreptului de vot al celorlalţi acţionari, în cazurile în care persoanele respective nu mai îndeplinesc cerinţele prevăzute de prezenta lege şi de reglementările emise în aplicarea acesteia privind calitatea acţionariatului unei bănci ori înfăptuiesc o politică individuală sau comună care periclitează asupra unei gestiuni prudente şi sănătoase a băncii, în detrimentul interesului deponenţilor şi al altor creditori (art. 70 din lege, devenit art. 100, în urma republicării).

Având în vedere că transpunerea şi implementarea în legislaţia naţională a Directivei nr. 2006/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 iunie 2006 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de către instituţiile de credit şi a Directivei nr. 2006/49/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 iunie 2006 privind adecvarea capitalului firmelor de investiţii şi instituţiilor de credit trebuie realizate până la finele anului 2006, termen stabilit în cadrul negocierilor în vederea aderării, astfel încât să poată fi realizată şi procedura de prenotificare la Comisia Europeană a întregului cadru legislativ adoptat, a fost adoptată Ordonanța de urgență   nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, prin care s‑a abrogat Legea nr. 58/1998 (art. 422).

Ordonanţa de urgenţă reglementează condiţiile de acces la activitatea bancară şi de desfăşurare a acesteia pe teritoriul României, supravegherea prudenţială a insti­tuţiilor de credit şi a societăţilor de servicii şi activităţi de investiţii[24] şi supravegherea siste­melor de plăţi şi a sistemelor de decontare a operaţiunilor cu instrumente financiare.

Ea se aplică instituţiilor de credit, persoane juridice române, inclusiv sucursalelor din străinătate ale acestora şi instituţiilor de credit din alte state membre, respectiv din state terţe, în ceea ce priveşte activitatea acestora desfăşurată în România, societăţilor de servicii de investiţii financiare şi societăţilor de administrare a investiţiilor care au în obiectul de activitate administrarea portofoliilor individuale de investiţii.

Prevederile Titlului VI, Partea a II‑a, ce reglementează măsurile de remediere şi sancţiunile, se aplică sistemelor de plăţi, sistemelor de decontare a operaţiunilor cu instrumente financiare, participanţilor la aceste sisteme şi administratorilor sistemelor şi ai serviciilor de infrastructură utilizate în cadrul acestor sisteme.

Persoanele cărora le sunt încredinţate responsabilităţi de administrare şi/sau conducere a instituţiei de credit, în calitate de administratori, directori, respectiv membri ai consiliului de supraveghere sau ai directoratului, trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute în reglementarea instituţiilor de credit.

Dacă instituţia de credit optează pentru sistemul unitar de administrare, în con­formitate cu legislaţia aplicabilă societăţilor comerciale, conducerea instituţiei de credit este delegată de către consiliul de administraţie la cel puţin doi directori.

Dacă instituţia de credit optează pentru sistemul dualist de administrare, directoratul este format din cel puţin trei membri, în conformitate cu legislaţia aplicabilă societăţilor comerciale.

Directorii instituţiei de credit sau, după caz, membrii directoratului trebuie să exercite exclusiv funcţia pentru care au fost numiţi, cu excepţia directorilor instituţiilor de credit care au optat pentru sistemul unitar de administrare, care pot fi şi administratori. Ei pot fi şi salariaţi ai instituţiei de credit (art. 107 din Ordonanţă[25]).

În afară de condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare referitoare la administra­torii sau, după caz, la membrii consiliului de supraveghere, o persoană nu poate fi aleasă în consiliul de administraţie sau, după caz, în consiliul de supraveghere al unei instituţii de credit, iar dacă a fost aleasă, decade din mandatul său în următoarele situaţii:

a) persoana îndeplineşte o altă funcţie în cadrul instituţiei de credit în cauză, cu excepţia cazului în care, în cazul sistemului unitar, este şi director al acesteia;

b) în ultimii 5 ani, persoanei i s‑a retras de către autoritatea de supraveghere aprobarea de a exercita responsabilităţi de administrare şi/sau conducere într‑o insti­tuţie de credit, o instituţie financiară sau o societate de asigurare/reasigurare sau o altă entitate care desfăşoară activitate în sectorul financiar ori a fost înlocuită din funcţia exercitată în astfel de entităţi din motive care îi pot fi imputate;

c) îi este interzis, printr‑o dispoziţie legală, o hotărâre judecătorească sau o decizie a unei alte autorităţi, să exercite responsabilităţi de administrare şi/sau con­ducere într‑o entitate de natura celor prevăzute la lit. b) ori să desfăşoare activitate în unul dintre domeniile specifice acestor entităţi (art. 110 din Ordonanţă).

Partea a III‑a (Titlul I) a Ordonanței de urgență   nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, cu modificările ulterioare[26], reglementează infracţiuni specifice domeniului. Sunt incriminate:

‑ desfăşurarea de activităţi interzise potrivit art. 5 de către o persoană, pe cont propriu sau pe contul unei entităţi care nu este instituţie de credit şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani (art. 410 din Ordonanţă[27]);

‑ utilizarea neautorizată de către o persoană a unei denumiri specifice unei instituţii de credit se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă (art. 411[28]);

‑ fapta unui membru al consiliului de administraţie sau director ori, după caz, a unui membru al consiliului de supraveghere ori al directoratului sau a oricărui angajat al unei instituţii de credit care, cu rea‑credinţă, încalcă dispoziţiile privitoare la furnizarea de informaţii sau obstrucţionează în orice alt mod exercitarea supravegherii de către Banca Naţională a României;

‑ fapta oricărei persoane căreia îi sunt încredinţate responsabilităţile de admi­nistrare şi/sau conducere a unei societăţi financiare holding sau a unei societăţi holding cu activitate mixtă de a obstrucţiona în orice mod exercitarea de către Banca Naţională a României a competenţelor sale de supraveghere a instituţiilor de credit (art. 412[29]).

CUMPĂRARE DE INFLUENȚĂ

Capitolul intitulat „Sesizarea organelor de urmărire penală”, text legal aplicabil la data sesizării instanței, reglementează în secțiunea intitulată modurile de sesizare, faptul că organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunț, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu.

Așadar sesizarea constituie, în primul rând, un mijloc prin care organul de urmărire penală ia cunoștință de comiterea unei infracțiuni și, totodată, dacă este realizată în modurile prevăzute de lege, reprezintă și un act procesual care are ca efect juridic obligația organului de urmărire penală de a se pronunța cu privire la declanșarea sau nu a procesului penal pentru infracțiunea cu care a fost sesizat.

Practic, principiul legalității procesului penal impune ca orice organ judiciar să nu poată începe și desfășura activitatea procesuală proprie fără o sesizare, pentru că organele de urmărire penală pot acționa și desfășura activitățile necesare pentru soluționarea cauzei doar în baza unui act de sesizare, astfel putându-se controla și elimina eventualele abuzuri ce ar putea fi comise, în strânsă corelație cu celelalte măsuri și garanții procesuale oferite de legiuitor părților.

Potrivit art. 257 vechiul C. pen., primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 10 ani.

În noul C. pen., traficul de influență este sancționat în art. 291, care prevede că pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar și care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. Pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

Cât privește conținutul constitutiv al infracțiunii, legea nouă nu conține modificări de substanță, acea condiție obligatorie menționată explicit [și care promite că îl va determina pe acesta (...)] fiind conținută și de reglementarea anterioară, în maniera mai sus-arătată [pentru a-l determina să facă ori să nu facă (...)], cunoscut fiind că pentru consumarea infracțiunii nu avea importanță dacă s-a produs ori nu intervenția, dacă s-a efectuat ori nu actul ce intra în atribuțiile de serviciu; de asemenea, pentru existența infracțiunii de trafic nu interesa dacă intervenția pe lângă un funcționar s-a produs sau nu, nici dacă prin intervenție s-a urmărit determinarea unei acțiuni licite sau a unei acțiuni ilicite. În fine, era rară eficiență juridică împrejurarea că pretenția a fost sau nu satisfăcută ori că promisiunea de foloase a fost sau nu respectată[30] .

Pentru existența infracțiunii de trafic de influență este necesar să fie întrunite cumulativ următoarele condiții referitoare la latura obiectivă: în primul rând, să se fi realizat una dintre acțiunile alternative prevăzute de textul de incriminare și indiferent de modalitatea de săvârșire a faptei, este absolut necesar ca inculpatul să primească, să pretindă sau să accepte promisiunile, darul ori foloasele, înainte ca funcționarul, asupra căruia are sau lasă să se creadă că are influență, să fi îndeplinit actul care constituie obiectul intervenției.

Pentru existența infracțiunii de trafic de influentă este necesar ca acțiunea care constituie obiectul material să fie săvârșită mai înainte sau concomitent ca funcționarul – pe lângă care s-a pretins influența și promis a se interveni – să fi îndeplinit actul care intră în atribuțiile sale de serviciu sau, cel mai târziu, în timpul efectuării lui.

În ceea ce privește latura subiectivă a infracțiunii, traficul de influență se săvârșește numai cu intenție calificată prin scop, care constă în efectuarea ori neefectuarea unui act ce intră în atribuțiile de serviciu ale funcționarului, neexistând niciun dubiu asupra atitudinii făptuitorului de conștiință și voință. Astfel, voința sa constă în săvârșirea uneia sau mai multora din acțiunile specifice elementului material al infracțiunii – știind că foloasele reprezintă prețul influenței sale asupra funcționarului – pe planul conștiinței reprezentându-și pericolul creat pentru activitatea funcționarului și, implicit, crearea de suspiciuni cu privire la onestitatea funcționarilor.

Pe de altă parte, existența infracțiunii de trafic de influență prevăzută în art. 291 alin. (1) C. pen. nu presupune existența unei influențe reale a făptuitorului asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, însă pentru existența acestei infracțiuni este necesar ca influența, pe care o are sau lasă să se creadă că o are făptuitorul, să privească un funcționar care are atribuții în îndeplinirea actului pentru care făptuitorul a primit sau a pretins bani ori alte foloase.

Potrivit art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din O.U.G. nr. 43/2002, este de competența D.N.A. infracțiunea de corupție, prevăzută în Legea nr. 78/2000, „dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul a 10.000 euro”.

Infracțiunea de corupție prevăzută în Legea nr. 78/2000, este de competența D.N.A., indiferent de valoarea sumei sau a bunului care face obiectul ei, dacă a fost „comisă”, printre alții, și de un judecător.

Dispozițiile art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002 arată expres că Direcția Națională Anticorupție, ca structură a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este un organ de urmărire penală cu competență procesuală unică, iar serviciile teritoriale pot efectua acte de urmărire penală în toate cauzele de competența Direcției Naționale Anticorupție indiferent dacă este sau nu incident vreunul din cazurile prevăzute de art. 30 alin. (1) C. pr.  pen. (actual art. 41), iar ca urmare a faptului că aceste servicii teritoriale nu au o competență materială sau teritorială proprie stabilită prin norme procesual penale pot în momentul în care întocmesc rechizitoriul, dacă apreciază că se impune pentru buna înfăptuire a actului de justiție să desemneze o altă curte de apel decât cea căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, potrivit normelor legale de competență să judece cauza.

Fapta de a promite și de a da sume de bani unui consilier al vicepreședintelui unei instituţii publice, care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra funcţionarilor din cadrul instituţiei, pentru a-i determina să facă sau să nu facă acte ce intră în atribuţiile lor de serviciu, privitoare la monitorizarea modului în care sunt respectate clauzele unui contract de privatizare, întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută în art. 61 din Legea nr. 78/2000[31].

Fapta inculpatului G.V., constând în aceea că, în cursul verii anului 2006, în urma unor negocieri, purtate în mod direct sau prin intermediul altor persoane, a promis anumite sume de bani, iar ca urmare a actelor materiale menționate, la 11 septembrie 2006, prin intermediul martorei B.L., i-a remis (posibil împreună și cu C.A.) suma de 20.000 Dolari SUA lui M.A., consilier al vicepreședintelui L.N.C. din cadrul AVAS, care avea influență sau lăsa să se creadă că are influență asupra unor funcționari din cadrul aceleiași instituții, pentru a-i determina pe aceștia să facă ori să nu facă acte ce intrau în atribuțiile lor de serviciu, astfel încât problemele cu care se confruntau acționarii SC G. SA Buzău, datorate nerespectării unor clauze contractuale, să fie soluționate favorabil acestora, să nu atragă aplicarea pactelor comisorii și să se încheie, în cele din urmă, o convenție de menținere în vigoare a contractului de privatizare a firmei, constituie infracțiunea de cumpărare de influență, prev. de art. 61 din Legea nr. 78/2000.

Fapta aceluiași inculpat., constând în aceea că la 27 februarie 2007 a înlesnit lui B.S. (posibil și lui C.A.), remiterea sumei de 20.000 Dolari SUA, prin intermediul numitei B.L., către M.A., director general al Direcției Generale de Asistență Juridică din cadrul AVAS, pentru ca acesta, să îndeplinească, să nu îndeplinească ori să întârzie îndeplinirea unor acte privitoare la îndatoririle sale de serviciu, astfel încât să se considere valabilă plata sumei de 214.000 euro realizată în contul SC G. SA Buzău, cu titlu de penalități pentru neefectuarea investițiilor de mediu și, de asemenea, să se poată realiza o nouă novație în urma căreia inculpatul să cedeze acțiunile deținute la această firmă, constituie complicitate la infracțiunea de dare de mită, prev. de art. 26 C. pen. raportat la art. 255 C. pen. și art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Fapta sa,  constând în aceea că, l-a ajutat pe numitului M.A., director general al Direcției Generale de Asistență Juridică din cadrul AVAS, să primească suma de 20.000 Dolari SUA, la 27 februarie 2007, în scopurile menționate mai sus, facilitându-i legătura cu persoanele de la care proveneau banii și primirea efectivă a banilor prin intermediul surorii sale B.L., care a acționat la indicațiile sale transmise telefonic, constituie complicitate la infracțiunea de luare de mită, prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 254 alin. (2) C. pen. și art. 6 din Legea nr. 78/2000.

La data de 29 ianuarie 2007, AVAS, prin vicepreședintele L.N.C. și cumpărătorii G.V. și SC H.E. SRL., aceasta din urmă prin intermediul reprezentantului legal, B.S., au semnat o convenție de menținere în vigoare a Contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 24 din 13 septembrie 2002 la SC G. S.A. Buzău, prin care AVAS a renunțat la efectele pactelor comisorii prevăzute în cuprinsul art. 8 din Actul adițional nr. 1 din 27 aprilie 2005 și în clauza nr. 8.9.1.5 din contractul inițial.

În vederea încheierii unor convenții de menținere în vigoare a unui contract de privatizare sau a unor acte adiționale la un astfel de contract, așa cum rezultă din Regulamentele de organizare și funcționare ale AVAS (în vigoare înainte și după data de 08 ianuarie 2007), urmau să fie parcurse mai multe etape, cea dintâi fiind întocmirea de către departamentul responsabil cu monitorizarea postprivatizare a unei note care să conțină o astfel de propunere (semnată la nivelul Direcției de Monitorizare Postprivatizare de 2 experți, de director și de directorul general, iar la nivelul Direcției Asistență Juridică Postprivatizare de un consilier juridic, un expert juridic, de un director și de către directorul general). Ulterior, notele era avizate de vicepreședintele L.C.N. și erau apoi supuse dezbaterii și aprobării Consiliului director, redactându-se în acest sens o hotărâre; în situația în care notele erau aprobate, se întocmea un proces-verbal în care se preciza acest aspect, sub semnătura tuturor membrilor colegiului, iar În baza acestui înscris, care atestă aprobarea dată de colegiu, președintele AVAS emitea o hotărâre de punere în executare a notei, și, ulterior, vicepreședintele coordonator încheia în numele AVAS respectivele convenții, cu respectarea strictă a formei aprobate în colegiu.

La data de 29 ianuarie 2007, în urma încheierii mai multor acte adiționale și convenții de menținere în vigoare a contractului de privatizare, astfel cum au fost anterior menționate, acționarii majoritari la SC G. SA Buzău erau (conform verificării la Oficiul Național al Registrului Comerțului) inculpatul G.V. (cu 16,713% din totalul beneficiilor și pierderilor firmei) și SC H.E. SRL. (cu 77,983% din totalul beneficiilor și pierderilor firmei), în condițiile în care acționarii acestei din urmă societăți comerciale erau R.I.E.L. și B.S., care dețineau 95% din totalul beneficiilor și pierderilor firmei și, respectiv 5%. Cât privește conducerea executivă a firmei în discuție, aceasta, la aceeași dată, era asigurată de către C.A., L.M. și T.C.

După realizarea delegației imperfecte conform actului adițional nr. 2 din 28 iunie 2005 la contractul inițial de privatizare a SC. G. S.A. Buzău, în continuare nu au fost îndeplinite obligațiile asumate de către cei doi cumpărători, referitoare la realizarea investițiilor de retehnologizare a firmei achiziționate de la AVAS (în sumă de 4 milioane euro), precum și cele privind efectuarea investițiilor de mediu (în cuantum de 657.000 euro). Mai mult, în noiembrie 2005 se procedase și la diminuarea valorii nominale a acțiunilor, astfel încât, la începutul anului 2006, cumpărătorii SC G. SA Buzău, pentru a continua să își mențină calitatea de acționari la această firmă, trebuiau să facă demersuri la AVAS pentru a soluționa mai multe probleme (menționate, atât în raportul de constatare întocmit în prezenta cauză de către Serviciul specialiști din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, cât și în declarațiile martorilor I.D., P.C.A. și P.M.M.) privind neplata celor două tipuri de investiții și a penalităților datorate pentru neefectuarea investițiilor de mediu, neacoperirea corespunzătoare a gajului constituit în beneficiul AVAS pentru garantarea de către cumpărătorii acțiunilor de la SC G. SA Buzău a îndeplinirii obligațiilor decurgând din contractul de privatizare în legătură cu investițiile de retehnologizare și, deoarece pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate în raport cu AVAS, Contractul de cumpărare acțiuni nr. 24 din 13 septembrie 2002 ale SC G. SA Buzău se afla în situația de a fi desființat, ca urmare a acționării pactelor comisorii prevăzute în contract, era necesară și încheierea unei convenții de menținere în vigoare a contractului de privatizare.

În iunie 2005, inculpatul G.V. a intrat în relații contractuale cu SC P.C.G. SRL, în vederea primirii de consultanță pentru preluarea contractului de privatizare a SC G. SA Buzău, iar persoana cu care a discutat toate aspectele legate de obiectul celor două contracte încheiate cu inculpatul G.V. și SC H.E. SRL., respectiv cu SC G. SA Buzău, a fost martorul I.D., care, deși, la sfârșitul anului 2005, finalizase actele de consultanță la care se obligase (efectuarea demersurilor necesare la A.VA.S. pentru desfășurarea procedurilor care trebuiau să se finalizeze cu preluarea contractului de privatizare a SC G. SA de către G.V., obținerea deciziei Consiliului Concurenței privind concentrarea economică realizată de acesta prin preluarea pachetului majoritar de acțiuni la SC G. SA, precum și obținerea autorizării Agenției Fondului de Mediu pentru obținerea unor fonduri nerambursabile în vederea realizării unui procent de 30% din obligațiile de mediu asumate prin respectivul contract), a continuat să țină legătura cu inculpatul G.V. și cu sora acestuia, B.L.

Martorul I.D., în vara anului 2005, în cadrul demersurilor efectuate în virtutea obligațiilor contractuale asumate, de către SC P.C.G. SRL, a avut o discuție cu vicepreședintele AVAS responsabil cu coordonarea activității Direcției Generale de Monitorizare Postprivatizare, martorul L.N.C., care i-a comunicat faptul că se va ocupa, din partea AVAS, de soluționarea tuturor problemelor legate de reglementarea situației S.C. G. S.A, Buzău, unul dintre consilierii săi personali, respectiv M.A. (împrejurare confirmată de martorul L.N.C.), iar, ulterior, toate problemele legate de preluarea contractului de privatizare de către inculpatul G.V. au fost discutate direct cu acest consilier.

Împrejurarea că M.A. sa ocupat în mod direct de coordonarea discuțiilor în vederea soluționării problemelor rezultate din neîndeplinirea de către SC G. SA Buzău a obligațiilor contractuale și de negocierile dintre cumpărătorii acțiunilor firmei menționate și AVAS, este confirmată de depoziția martorului P.C.A. (expert jurist în cadrul Direcției de Asistență Juridică Postprivatizare), care a precizat că, în situația în care era necesară o opinie juridică cu privire la încheierea unor acte legate de monitorizarea postprivatizare a SC G. SA Buzău, directorul direcției în cadrul căreia își desfășura activitatea era convocat pentru a clarifica din punct de vedere juridic anumite situații ivite referitor la întocmirea unor acte în derularea procedurilor de monitorizare postprivatizare. Uneori, directorul direcției menționate îl desemna chiar pe martorul P.C.A. să participe la discuții și, în acest context, a cunoscut-o în biroul consilierului M.A., în vara – toamna anului 2006, și pe B.L., ocazie cu care, la solicitarea lui M.A., a prezentat punctul de vedere al direcției sale cu privire la modalitatea în care trebuia să fie achitată suma de 214.000 euro, cu titlul de penalități pentru neefectuarea investițiilor de mediu, în aceeași perioadă martorul P.C.A. s-a mai prezentat și cu alte prilejuri în biroul lui M.A. pentru a prezenta argumentele juridice care erau avute în vedere de Direcția Asistență Juridică Postprivatizare în susținerea punctului de vedere conform căruia, plata penalităților pentru neefectuarea investițiilor de mediu, în cuantum de 214.000 euro, trebuia făcută în contul AVAS, neputând fi considerată valabilă o plată efectuată în contul SC G. SA Buzău, așa cum doreau cumpărătorii acțiunilor de la firma menționată (situație care probează fără echivoc interesul lui M.A. în găsirea unei soluții pentru rezolvarea acestei probleme în mod favorabil acționarilor S.C. G. S.A Buzău). În speță, plata sumei de 214.000 euro urma ca, în opinia funcționarilor din cadrul AVAS, să fie făcută în contul acestei instituții deoarece, începând cu data de 22 iulie 2005, se modificase art. 16 din O.U.G. nr. 25/2002, care, numai în forma anterioară, prevedea ca o astfel de plată să se facă în contul societății comerciale privatizate.

Conform fișei postului și Regulamentului de organizare și funcționare al AVAS, M.A., în calitate de director general al – Direcției Generale de Asistență Juridică din cadrul AVAS, începând cu data de 08 ianuarie 2007, printre altele, făcea parte, cu drept de vot, din Colegiul Director al AVAS, asumându-și responsabilitatea deciziilor luate de acest organism (cât privește efectuarea unei novații, aceasta, în mod efectiv, se realiza numai după aprobarea unei note redactate de către Direcția Generală Monitorizare Contracte Postprivatizare, avizată sub aspectul legalității de către direcția condusă de către M.A. și aprobată de către Colegiul Director, din care acesta făcea parte), organiza și coordona activitatea celor 5 direcții din structura Direcției Generale Juridice și dispunea măsuri pentru asigurarea reprezentării AVAS în fața instanțelor de judecată, precum și pentru îndeplinirea actelor procesuale/procedurale necesare (având astfel atribuții și relativ la desfășurarea unui eventual proces cu cumpărătorii acțiunilor SC G. SA Buzău, în urma căruia să fie posibilă, datorită unei reprezentări necorespunzătoare a intereselor instituției, recunoașterea ca valabil efectuată a plății penalităților pentru neefectuarea investițiilor de mediu în cuantum de 214.200 euro, în contul firmei).

În consecința celor mai sus expuse, se are în vedere, că în mod legal și temeinic, aceleași instanțe de fond și de apel, au statuat că, în drept, fapta inculpatului recurent G.V., constând în aceea că, în cursul verii anului 2006, în urma unor negocieri, purtate în mod direct sau prin intermediul altor persoane, a promis anumite sume de bani, iar ca urmare a actelor materiale menționate, la 11 septembrie 2006, prin intermediul martorei B.L., i-a remis (posibil împreună și cu C.A.) suma de 20.000 Dolari SUA lui M.A., consilier al vicepreședintelui L.N.C. din cadrul AVAS, care avea influență sau lăsa să se creadă că are influență asupra unor funcționari din cadrul aceleiași instituții, pentru a-i determina pe aceștia să facă ori să nu facă acte ce intrau în atribuțiile lor de serviciu, astfel încât problemele cu care se confruntau acționarii SC G. SA Buzău, datorate nerespectării unor clauze contractuale, să fie soluționate favorabil acestora, să nu atragă aplicarea pactelor comisorii și să se încheie, în cele din urmă. o convenție de menținere în vigoare a contractului de privatizare a firmei, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de cumpărare de influență, prevăzută în art. 61 din Legea nr. 78/2000.

Pe de altă parte, fapta inculpatului recurent G.V., constând în aceea că la 27 februarie 2007 a înlesnit lui B.S. (posibil și lui C.A.), remiterea sumei de 20.000 Dolari SUA, prin intermediul numitei B.L., către M.A., director general al Direcției Generale de Asistență Juridică din cadrul AVAS, pentru ca acesta, să îndeplinească, să nu îndeplinească ori să întârzie îndeplinirea unor acte privitoare la îndatoririle sale de serviciu, astfel încât să se considere valabilă plata sumei de 214.000 euro realizată în contul SC G. SA Buzău, cu titlu de penalități pentru neefectuarea investițiilor de mediu și, de asemenea, să se poată realiza o nouă novație în urma căreia inculpatul să cedeze acțiunile deținute la această firmă, întrunește elementele constitutive ale complicității la infracțiunea de dare de mită, prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 255 C. pen. și art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În fine, fapta inculpatului G.V., constând în aceea că, l-a ajutat pe numitul M.A., director general al Direcției Generale de Asistență Juridică din cadrul AVAS, să primească suma de 20.000 Dolari SUA, la 27 februarie 2007, în scopurile menționate mai sus, facilitându-i legătura cu persoanele de la care proveneau banii și primirea efectivă a banilor prin intermediul surorii sale B.L., care a acționat la indicațiile sale transmise telefonic, constituie complicitate la infracțiunea de luare de mită, prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 254 alin. (2) C. pen. și art. 6 din Legea nr. 78/2000[32].

Într-o speță,[33] ,   Curtea  a apreciat că fapta comisă de inculpatul B.G., de a fi pretins la data de 2 noiembrie 2010 suma de 6.000 euro pentru magistratul M.I. de la coinculpații A.R. și E.V., prin intermediu coinculpatului D.G. și de a fi primit de la aceștia, suma de 12.500 RON, bani pe care i-a remis în aceeași zi inculpatului M.I., magistratul lăsând să se creadă că avea influență asupra judecătoarei M.A.L., care judeca Dosarul nr. 6446/120/2008 al Tribunalului Dâmbovița, pentru a o determina să îl pună în libertate pe A.R., cercetat în stare de arest, întrunește în drept, elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prevăzute de art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) și art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 din Cod.

S-a mai apreciat că realitatea faptică rezultată din probe concordă întru totul cu situația de fapt descrisă în rechizitoriu, însușită de inculpatul B.G. în declarația dată potrivit art. 3201 vechiul C. pr.  pen. (în ceea ce privește împrejurările comiterii faptelor și momentul consumării infracțiunilor, în variantele descrise cu prilejul redării stării de fapt), motiv pentru care inculpatului i-a fost redusă pedeapsa cu o treime.

S-a arătat că faptele comise de inculpații E.V., A.R. și D.G., de a fi oferit magistratului M.I. suma de 6.000 euro, și de a-i fi dat la data de 7 noiembrie 2010 suma de 12.500 RON, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de cumpărare de influență, prevăzute de art. 61 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen. și a art. 396 alin. (10) C. pr.  pen.[34]

S-a avut în vedere că inculpatul E.V. are antecedente penale, iar fapta comisă de inculpatul A. (fost E.) R. este concurentă cu faptele pentru care s-a dispus condamnarea sa, prin sentința penală nr. 16MF din 22 noiembrie 2012 a Tribunalului Argeș, sentința penală nr. 1934 din 06 octombrie 2011 a Judecătoriei Pitești și sentința penală nr. 386/2010 a Tribunalului Dâmbovița.

De aceea, în baza art. 33 lit. a) și art. 34 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen., a dispus contopirea acestor pedepse și executarea pedepsei celei mai grele.

S-a dispus a nu se face aplicațiunea art. 19 din O.U.G. României nr. 43/2002 în favoarea inculpaților A. (fost E.) R. și B.G., întrucât acest text de lege presupune îndeplinirea în mod cumulativ a celor două condiții (denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni), apreciindu-se că până la momentul pronunțării prezentei sentințe, aceste două condiții nu sunt realizate.

Respectarea garanțiilor dreptului la un proces echitabil presupune, printre altele, respectarea principiilor contradictorialității, egalității armelor, nemijlociții, legalității și loialității în administrarea mijloacelor de probă, garantate prin art. 6 § 1 din CEDH.

În speță. s-a invocat existența Directivei 2012/13 UE a Parlamentului european și a Consiliului care menționează expres că Uniunea și-a stabilit obiectivul de a menține și de a dezvolta un spațiu de libertate, securitate și justiție, apreciind că, inculpatului M.I. i s-au încălcat drepturile prevăzute de art. 6 § 1 și 3 CEDH, iar una din garanțiile esențiale în realizarea acestor drepturi o constituie informarea, în termenul cel mai scurt și în mod amănunțit asupra naturii și cauzei acuzației aduse și acordarea înlesnirilor necesare pregătirii unei apărări reale.

Astfel a apreciat că urmărirea penală a fost unidirecționată, abuzivă, nelegală, neloială, discriminatorie, și s-a făcut fără respectarea legii.   A mai arătat că un alt aspect îl reprezintă relevanța procedurii în cazul recunoașterii învinuirii (art. 3201 vechiul C. pr.  pen.) asupra judecării și antrenării răspunderii penale a inculpatului M.I.

Printre altele,  s-a susținut încălcarea, de către Parchet și instanța de fond, a principiilor legalității procesului penal, aflării adevărului și caracterului echitabil al procesului penal a arătat că hotărârea atacată este dată cu ignorarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (2), art. 103 alin. (3) și art. 396 alin. (2) noul C. pr.  pen., apreciind că, considerentele hotărârii nu au nici o susținere în probele dosarului, nu numai că nu sunt susținute prin probe, dar suferă și de infirmități de raționament judiciar și logic, iremediabile.

Înalta Curte analizând apelurile formulate prin prisma motivelor invocate și în baza propriei cercetări efectuată în cauză, apreciază ca fondate parțial apelurile formulate în cauză în raport de următoarele considerente:

Înalta Curte  va porni de la criticile circumscrise noțiunii de nulitate absolută invocate în scris de către inculpatul M.I., și care au fost înserate în conținutul motivelor scrise de apel detaliat dezvoltate la dosarul cauzei după cum urmează:

Astfel prima critică de nelegalitate vizează, potrivit inculpatului M.I., faptul că actul de sesizare este nul, a fost întocmit de un organ de cercetare penală necompetent cu consecința directă, a sesizării instanței cu un rechizitoriu lovit de nulitate absolută, urmând ca în temeiul art. 332 vechiul C. pr.  pen., să fie restituită cauza la procurorul competent (Serviciul Teritorial Ploiești al D.N.A.), în vederea refacerii urmăririi penale; motivat de faptul că cercetarea în speță, a început prin procesul-verbal de sesizare din oficiu întocmit la 03 noiembrie 2010 de către doi ofițeri de poliție judiciară din cadrul Serviciului Teritorial Pitești al D.N.A., ori în  speță ar fi fost obligatorie   efectuarea tuturor actelor de către procuror.

Circumscris modurile de sesizare ,ce dă posibilitatea organelor abilitate să demareze procedura cercetărilor într-o cauză penală se încadrează și sesizarea din oficiu, care intervine și se poate realiza în cazul constatării unei infracțiuni flagrante, denunțurilor anonime, mijloacelor de informare în masă, zvonului public, cercetării altor fapte, când se ia cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni prin activități informativ operative specifice.

Sesizarea din oficiu, ca modalitate internă de sesizare, este de aplicabilitate imediată și are caracter imperativ ori de câte ori organele judiciare nu sunt sesizate prin plângere sau denunț sau alt mod cu privire la săvârșirea unei infracțiuni sau la faptul că se pregătește săvârșirea unei infracțiuni și nu este condiționată de întocmirea procesului verbal de către procuror ci așa cum prevăd dispozițiile legale în materie de către organul de urmărire penală care a luat la cunoștință prin modalitățile precizate de comiterea unei infracțiuni.

Că ulterior investirii organului de urmărire penală prin vreunul din modurile de sesizare arătate, în raport de calitatea persoanei, competența de soluționare ține de supravegherea proprie a procurorului, reprezintă în opinia Înaltei Curți o etapă procesuală distinctă generatoare de efecte diferite, aspecte însă care nu se regăsesc prin prisma analizei prezentei critici.

Ori toate aceste aspecte, nu fac altceva decât să reliefeze faptul că modalitatea de sesizare se circumscrie cadrului legal ce permite o astfel de sesizare și ca atare nu poate fi admisă critica în raport cu care ne aflăm în prezența sesizării instanței cu un rechizitoriu lovit de nulitate absolută, pentru a se da curs solicitării în temeiul art. 332 vechiul C. pr.  pen., de restituirea cauzei la procurorul competent (Serviciul Teritorial Ploiești al D.N.A.), în vederea refacerii urmăririi penale.

A admite că procurorul era singura persoană sau după caz instituție să se sesizeze din oficiu cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, ar însemna să lipsim de conținut dispozițiile art. 221 alin. (1) C. pr.  pen. anterior, care reglementează sesizarea din oficiu și care nu identifică în nici un mod organul de urmărire penală cu titulatura expresă de procuror , astfel cum se încearcă a se susține.

A doua critică vizează faptul că actul de sesizare din oficiu a fost făcut de către un organ de cercetare penală aparținând unei unități de parchet necompetente, întrucât la data întocmirii acestui act, datele sau indiciile despre săvârșirea unei infracțiuni de corupție nu-i implica decât pe inculpații E.V., D.G., B.G., A.R. și pe numita R.S.J.; iar discuțiile telefonice ale acestora au evocat numai posibilitatea de a trafica influența, pe lângă un magistrat al Tribunalului Dâmbovița, iar suma cu care avea să fie remunerat traficul de influență, era de 6000 de euro.

Or la data sesizării, organul de cercetare penală nu putea reține că un magistrat de la Tribunal    a comis, sau era pe cale să comită, o infracțiune de corupție dintre cele prevăzute de lege.

În cauză existau suficiente indicii care să justifice și să atragă competența organului de cercetare care de altfel corect a fost sesizat, astfel că și această critică în opinia Înaltei Curți nu are suport legal subiectivitatea unei astfel de critici fiind evidentă.

Înalta Curte constată că în mod legal, corect și temeinic alegerea Curții de Apel Pitești a avut la baza tocmai considerentele explicitate mai sus și mai mult decât atât alegerea unei alte instanțe decât cea în raza căreia inculpatul M.I. a fost judecător și președinte al Tribunalului Dâmbovița se impunea cu atât mai mult pentru a înlătura orice suspiciune de imparțialitate și subiectivitate.

S-a criticat de asemenea faptul că Serviciul Teritorial Pitești al D.N.A. și-a adjudecat competența în speță, în considerația calității persoanei – anume a unui magistrat de la Tribunalul Dâmbovița – însă toate actele de urmărire penală care reclamau intervenția instanței, trebuiau autorizate, verificate, examinate, de către Curtea de Apel Pitești, or, în speță, până la cererea de autorizare a interceptării convorbirilor telefonice ale făptuitorului M.I., nicio altă autorizare, verificare sau examinare din partea instanței nu au fost cerute Curții de Apel Pitești, ci Tribunalului Argeș.

Și pe această critică, Înalta Curte apreciază lipsa de temeinicie a unei astfel de susțineri, analiza datelor dosarului de urmărire penală reliefează clar considerentele pentru care inițial s-a solicitat autorizări de la Tribunalul Dâmbovița, faptul că inițial au fost demarate cercetări doar față de inculpații E.V., D.G., B.G., A.R. și numita R.S.J., impunea în opinia Înaltei Curți cum de altfel și corect s-a procedat solicitarea de autorizație către instanța competentă material și nu după calitatea persoanei, iar dispozițiile procedurale în materie nu prevăd niciunde obligația de examinare sau verificare de către instanța ierarhic superioară a autorizațiilor de interceptare atunci când se declină competența în considerarea calității unei persoane, în cazul de față în raport de calitatea inculpatului M.I. și anume aceea de judecător la Tribunalul Dâmbovița, într-o procedură distinctă celei de apreciere a întregului material probator ce se administrează într-o cauză, iar acest lucru a avut loc în momentul analizării de către instanța fondului atât a regularității actului de sesizare cât și cu prilejul analizării probelor în cadrul procesului de deliberare astfel că nu poate fi admisă critica sau excepția ce vizează necompetența instanței care a autorizat interceptările și înregistrările, și că neefectuarea lor de către organele anume prevăzute de lege, iar actele de administrare ale acestor probe sunt lovite de nulitate potrivit art. 197 alin. (2) și (4) vechi C. pr. pen., și nu pot fi folosite în speță, întrucât au fost obținute ilegal.

Critica de substanță formulată de acest inculpat vizează însă greșita sa condamnare, iar în analiza acestor critici, Înalta Curte constată și retine următoarele:

Inculpatul M.I., prin apărătorii săi aleși, a invocat lipsa de temeinicie a condamnării sale, invocând în apărare faptul că vinovăția sa are la baza declarațiile celorlalți coinculpați, încălcându-se în mod flagrant atât normele de drept intern cât și cele are vizează dreptul la un proces echitabil circumscris art. 6 CEDH.

Analiza situației de fapt din prezenta cauză, impune din punctul de vedere al Înaltei Curți, prezentarea înainte de a face analiza detaliată a situației de fapt a unor aspecte ce țin de dreptul la un proces echitabil raportat pe de o parte la natura criticii formulată în cauză, iar pe de altă parte pentru a demonstra netemeinicia criticilor formulate de inculpat.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat în sensul că principiul prezumției de nevinovăție reclamă, printre altele, ca sarcina probei să revină acuzării și ca dubiul să fie profitabil acuzatului. Acuzării îi revine obligația de a arăta învinuitului care sunt acuzațiile cărora le va face obiectul și a oferi probe suficiente pentru a întemeia o declarație de vinovăție iar statul este obligat să asigure acuzatului dreptul la apărare și să-i permită, să interogheze sau să pună să fie audiați martorii acuzării. Acest drept, nu implică numai un echilibru între acuzare și apărare, ci impune ca audierea martorilor să fie în general, în contradictoriu.

Înalta Curte, acordând întâietate principiului preeminenței dreptului, a respectării tuturor prevederilor legale (a se vedea cazul Sunday Times din 26 mai 1979 de la Curtea Europeană de la Strasbourg[35]) și luând în considerare declarațiile aflate la dosar date în fața instanței de judecată, precum și cele date în cursul urmăririi penale, și ulterior în față Înaltei Curți constată că acestea răspund dublei condiționalități privitoare la argumentele temeinice care le-au determinat și la coroborarea lor cu celelalte probe administrate în cauză

Preambulul la Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale[36] conține referiri în acest sens. Aceasta prevede că statele semnatare, reafirmând atașamentul lor profund față de aceste libertăți fundamentale care constituie temelia însăși a justiției și a păcii în lume și a căror menținere se bazează în mod esențial, pe de o parte, pe un regim politic cu adevărat democratic, iar pe de altă parte, pe o concepție comună și un respect comun drepturilor omului din care acestea decurg , hotărâte, în calitatea lor de guverne ale statelor europene animate de același spirit și având un patrimoniu comun de idealuri și de tradiții politice, de respect al libertății și de preeminență a dreptului, să ia primele măsuri pentru garantarea colectivă a anumitor drepturi enunțate în Declarația Universală , au convenit că…..este necesar să se ia în considerare rolul central în materie de articolul 6 (art. 6), care consacră principiul preeminenței dreptului (a se vedea, de exemplu, hotărârea Golder din 21 februarie 1975 seria A nr 18, p. 17, alin. 34, Sunday Times § 55 )

Înalta Curte constată că întreaga examinare și apreciere a probelor   fost subordonată principiului aflării adevărului și angajării răspunderii penale a inculpatului M.I., în condițiile legii iar hotărârea de condamnare pronunțată este rezultatul unui proces de cunoaștere a realității obiective, în legătură cu existența infracțiunii pentru care acesta a fost condamnat, întrucât întreaga cercetare judecătorească s-a desfășurat în cadrul unei procedurii ce a generat fără dubiu adevărul judiciar.

Potrivit dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. pr.  pen. probele nu au o valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecăreia se face de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată, în urma examinării tuturor celor administrate, în scopul aflării adevărului.

Pe de altă parte, prezumția de nevinovăție care guvernează procesul penal îmbracă două coordonate: probele culese în faza de urmărire penală simt administrate prin cercetarea judecătorească și interpretarea acestora. În ceea ce privește interpretarea probelor, pentru a putea fi răsturnată prezumția de nevinovăție este necesar ca instanța să înlăture eventualitatea, bănuielile, supozițiile, aproximațiile, pentru că atunci când faptele nu sunt stabilite cu certitudine, nu poate fi pronunțată o hotărâre de condamnare.

În raport de dispozițiile art. 62, 63 C. pr.  pen. cu referire la art. 1, art. 200, art. 289 C. pr.  pen., hotărârea prin care se soluționează cauza penală dedusă judecății trebuie să apară ca o concluzie, susținută de materialul probator administrat în dosar, constituind un lanț deductiv, fără discontinuitate.

Analiza probelor administrate în cauză atât în faza de urmărire penală cât și în faza de cercetare judecătorească, reliefează că toate dispozițiile legale menționate au fost pe deplin respectate, iar din analiza și modul în care au fost administrate probele în cursul urmăririi penale.   Înalta Curte apreciază că în speță au fost administrate suficiente probe care să conducă la concluzia indubitabilă că inculpatul M.I. este autorul infracțiunii de trafic de influență pentru care a fost trimis în judecată și condamnat, iar condamnarea sa nu este rezultatul deducțiilor forțate și circumstanțelor desprinse de realitate așa cum s-a susținut ci este rezultatul unei analize minuțioase și a unei cercetări judecătorești complete și complexe care au dus la adoptarea prezentei soluții pronunțată de instanța de fond și menținută de instanța supremă.

Înalta Curte, constată în deplin acord cu instanța fondului, că inculpatului M.I. i s-au respectat toate drepturile circumscrise noțiunii de proces echitabil și că instanța internă de judecată a examinat problemele esențiale ale cauzei și să nu s-a mulțumit pur și simplu să confirme rechizitoriul, iar motivarea hotărârii reflectă pe deplin acest fapt (Cauza Helle c Finlandei, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Cauza Boldea c României – Hotărârea din 15 decembrie 2007).

Mai mult decât atât în acord cu exigențele Curții Europene ce au fost invocate în mod constant ca fiind încălcate, Înalta Curte, constată în dezacord cu apărările formulate, că întreg procesul penal s-a desfășurat în prezența acuzatului M.I. la ședința de judecată, dată fiind importanță esențială pentru o bună soluționare a cauzei, în sensul în care instanța a examinat în mod direct și nemijlocit nu numai personalitatea acuzatului ci a avut posibilitatea să analizeze nemijlocit întreg contextul factual, respectând în toate formele sale caracterul echitabil al procedurii ce impune atât prezența acuzatului, cât și a celorlalte părți vătămate, alături de apărătorii lor” (cauza Kremzow c  Austriei din 21 septembrie 1993).

În cadrul procedurii în fața instanței de fond inculpatului M.I., ca de altfel tuturor inculpaților din prezenta cauză li s-au respectat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil prin respectarea principiului egalității de arme, promovat de CEDO, iar condamnarea inculpatului s-a dispus pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, și care au fost de natură să reflecte realitatea obiectivă (faptele supuse judecății), dând posibilitatea acuzatului atât la fond cât și la apel de a întreba sau de a solicita audierea martorilor acuzării astfel cum prevăd dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin art. 6 §. 3 lit. d).

Toate criticile invocate de inculpatul M.I., pe încălcarea dreptului la un proces echitabil sunt în opinia Înaltei Curți, nejustificate, au caracter subiectiv și nu sunt susținute de nici unul din actele dosarului.

Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, analiza riguroasă a întreg ansamblului probator confirmat de altfel prin administrarea suplimentară de probe propuse atât de inculpat cât și de către instanță urmarea a repunerii cauzei pe rol în vederea lămuririi cauzei sub toate aspectele, vinovăția inculpatului M.I. fiind pe deplin demonstrată.

Nici apărarea conform cu care nu a știut ce fel de persoană este inculpatul B.G., nu este una care să aibă o minima explicație logică, pentru că dincolo de funcția de conducere pe care o ocupa la instanța unde era și judecător, dincolo de obligația de diligentă și rezultat până la urmă de a nu se transformă în avocatul terțelor persoane, avea obligația expres instituită de lege de a adopta o conduită care să se circumscrie limitelor legii, astfel că modul în care acesta a acționat, tertipurile de care a uzat, apărarea puerilă folosită prin care a încercat să arate că nu avea cum să primească vreo sumă de bani, întrucât la data de 07 noiembrie 2010 s-ar fi aflat necontenit la un eveniment în familie unde s-a tăiat un porc și că nu era acasă când se susține că a primit banii, se circumscriu unor încercări disperate de a disimula adevărul și care reliefează de fapt că a sperat tocmai prin poziția pe care o deține să dobândească credibilitate sporită în pofida probelor certe de vinovăție.

Analiza tuturor apărărilor și a tuturor probelor din cauză converg în opinia Înaltei Curți și relevă faptul că prezumția de nevinovăție a inculpatului M.I. a fost răsturnată, vinovăția sa a fost riguros stabilită, condamnarea sa fiind consecința directă a activității sale infracționale.

Apărarea potrivit cu care în cauză s-ar impune schimbarea încadrării juridice din infracțiunile de trafic de influență și respectiv cumpărare de influență pentru care ceilalți inculpați au fost trimiși în judecată în infracțiunea de înșelăciune și dacă este posibil să se ia act de împăcare, reliefează în opinia Înaltei Curți, dincolo de “ineditul situației juridice”, o încercare de-a dreptul inovatoare, de a transforma inculpatul M.I. într-o victimă practic a infracțiunii de înșelăciune, ceea ce până la urmă relevă acceptarea unei implicări a acestuia în această activitate infracțională, chiar dacă în ipostaza specială de parte vătămată indusă în eroare.

Această solicitare de schimbarea încadrării juridice care se circumscrie unei situații juridice fără precedent, urmează a fi respinsă atât pentru considerentele expuse cât și în raport de poziția procesuală a celorlalți inculpați, de natura probatoriului administrat în cauză cât și de limitele impuse instanței prin actul de sesizare care a dat o încadrare corectă, reală și susținută faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

Analiza motivelor de apel formulate de parchet, în număr de cinci și susținute doar trei dintre ele, reliefează doar în parte temeinicia formulării acestora.

Cel de-al treilea motiv al parchetului, se referă la greșita confiscare, întrucât așa cum rezultă din actele dosarului suma de bani ce face obiectul traficului de vânzare și cumpărare de influență, a fost restituită inculpatului E.V., astfel că este nelegală confiscarea de la toți inculpații a sumei data cu titlu de mită inculpatului M.I. și ulterior remisă de acesta din urmă inculpatului E.V.

Înalta Curte apreciază că acest motiv de apel este întemeiat, datele cauzei relevă neechivoc că suma de bani ce a făcut obiectul traficului, de vânzare și cumpărare de influență trebuie să fie confiscată de la acest inculpat, sens în care se impune admiterea apelului în această privință și aplicarea măsurii speciale a confiscării sumei de bani de la inculpatul E.V. cu consecința menținerii sechestrul asigurător exclusiv cu privire la acest inculpat și să se înlăture obligarea la confiscarea specială pentru toți ceilalți inculpați și pe cale de consecință să se ridice măsura sechestrului în privința acestora.

Motivele de apel ale inculpaților E.V., D.G. și B.G. vizează netemeinicia soluției adoptată în cauză, în esență sub aspectul reindividualizării.

Inculpații E.V., D.G. prin apărătorul ales, a solicitat admiterea apelului formulat, critica circumscrisă motivelor de apel depuse la dosarul cauzei o constituie cuantumul pedepsei, solicitând coborârea acesteia de la 2 ani închisoare la 1 an și 4 luni închisoare pentru motive de proporționalitate, având în vedere că inculpații E.V. și A.R. au gestionat o singură latură a rezoluției infracționale, spre deosebire de inculpații B.G. și D.G. care au gestionat ambele laturi ale rezoluției infracționale.

Inculpatul D.G., a solicitat admiterea apelului formulat, reindividualizarea pedepsei și să fie avute în vedere limitele de pedeapsă reduse față de dispozițiile art. 61 din Legea nr. 78/2000 și aplicarea unei pedepse cu suspendarea executării sub supraveghere conform art. 91 C. pen., inculpatul și-a recunoscut vinovăția, a absolvit numai 4 clase și nu a conștientizat că săvârșește o infracțiune, este bine integrat în societate, are o familie organizată și nu a creat probleme organelor judiciare.

Inculpatul B.G., prin apărătorul său în susținerea motivelor de apel, a învederat că prima critică pe care înțelege să o formuleze împotriva sentinței penale atacate se referă la faptul că instanța nu a reținut aplicarea dispozițiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002[37].

A arătat că la dosarul cauzei există două adrese emise de Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Pitești, în prima se comunică faptul că inculpatul B.G. a formulat un denunț împotriva unei persoane, în cea de a doua, că denunțul și declarațiile inculpatului se coroborează cu celelalte probe din dosar, iar în aceeași adresă la care magistratul asistent a făcut referire se comunică faptul că denunțul nu s-a concretizat, iar cu privire la acest aspect a arătat că nu înțelege ce a vrut sa spună D.N.A. prin concretizare, apreciind că, probabil, D.N.A. se aștepta ca cei denunțați să fie condamnați. În acest sens, apărătorul a arătat că textul de lege este foarte clar întrucât presupune îndeplinirea în mod cumulativ a celor două condiții (denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni), apreciind că, în opinia sa, sunt îndeplinite aceste condiții.

A mai învederat că motivele de apel se întemeiază și pe legea penală mai favorabilă în condițiile art. 5 C. pen. apreciind că noul C. pen. nu este mai favorabil pentru următoarele motive: limita superioară este de 10 ani, iar în noul Cod aceasta este de 7 ani, apărătorul apreciind că nu au fost avute în vedere două aspecte și anume: faptul că circumstanțele atenuante în noul C. pen. reduc pedeapsa cu 1/3, iar pe de altă parte, pedeapsa complementară (art. 66 noul C. pen.) interzice niște drepturi, sens în care a apreciat că, în cauză, legea penală mai favorabilă este legea veche, iar în măsura în care instanța va aprecia că nu se impune aplicarea dispozițiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, a solicitat să fie avute în vedere dispozițiile art. 74 lit. a) și c) vechiul C. pen., buna comportare anterioară a inculpatului, acesta este bine integrat în societate, a colaborat cu organele de anchetă, sens în care a solicitat admiterea apelului, scăderea cuantumului pedepsei, iar modalitatea de executare să se facă în condițiile art. 81 sau art. 86 C. pen.

Apelurile acestor inculpați, sunt din punctul de vedere al Înaltei Curți, întemeiate, însă strict în ceea ce privește modalitatea de executare a pedepselor aplicate.

În considerarea acestei opinii, Înalta Curte are în vedere faptul că individualizarea pedepsei trebuie să aibă ca scop determinarea aplicării unei pedepse juste, corecte, atât sub aspectul restabilirii ordinii de drept încălcate, cât și prin punctul de vedere al nevoii de reeducare a făptuitorului și că doar în această manieră se realizează și scopul pedepsei, cel de prevenție generală și specială.

Cu atât mai mult în cazul infracțiunilor de corupție trebuie avute în vedere în egală măsură atât persoana infractorului și, respectiv, reintegrarea și reeducarea sa socială, cât și dimensiunea fenomenului infracțional și așteptările societății față de mecanismul justiției penale pentru a realiza o proporționalitate reală între cele două aspecte, pentru a nu crea ideea aplicării unor pedepse exemplare cu efect intimidant , ceea ce dă valoare procesului în sine este aplicarea unor pedepse juste, echitabile atât pentru inculpat,  cât și pentru societate.

Analiza criteriilor de individualizare este obligatorie și trebuie făcută cumulativ, având în vedere faptul că primele două criterii – dispozițiile părții generale ale C. pen. și limitele de pedeapsă fixate în partea specială a acestuia — vizează legalitatea operațiunilor de individualizare judiciară — astfel încât trebuie insistat deopotrivă și asupra celorlalte criterii și anume gravitatea faptei săvârșite, persoana făptuitorului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

În speță, inculpatul M.I. a acceptat de la inculpatul B.G. suma de 12.500 RON, prevalându-se de influența pe care ar fi avut-o asupra unei colege judecător, pentru a o determina pe acesta din urmă să dea o soluție favorabilă în dosarul penal ce-l avea spre soluționare, faptă ce a fost pe deplin dovedită și al cărui grad de pericol social concret a fost corect apreciat de instanța de fond.

Dacă însă pentru inculpatul M.I., atât cuantumul pedepsei cât și modalitatea de executare au fost corect realizate, prin raportare la criteriile menționate, în ceea ce privește pe inculpații B.G., E.V. și D.G., Înalta Curte apreciază că în raport de conduita procesuală, atitudinea de cooperare și de facilitare a anchetei penale și cercetării judecătorești, scopul pedepsei poate fi atins și fără executare, sens în care apreciază că modalitatea de executare aleasă nu este una de natură să fundamenteze proporționalitatea între scopul reeducării inculpaților prin caracterul retributiv al pedepsei aplicate și așteptările societății față de actul de justiție realizat sub aspectul restabilirii ordinii de drept încălcate[38].

Analiza jurisprudenței conduce la concluzia că principalele trei criterii de individualizare a pedepselor aplicate pentru infracțiunea de trafic de influență sunt: calitatea sau funcția făptuitorului; modalitatea de săvârșire a infracțiunii; cuantumul sumei de bani sau valoarea foloaselor primite, pretinse, a căror promisiune a fost acceptată (inclusiv valoarea darurilor acceptate)[39].

Recomandările privind individualizarea pedepselor aplicate pentru infracțiunea de trafic de influență deși au ca scop asigurarea unei jurisprudențe unitare, dar,  după părerea noastră,  aplicarea corelată a criteriilor pentru infracțiunea de trafic de influență ,  în afara cadrului legal,  nu pot ajuta nici măcar teoretic la soluții coerente cu valoare practică.


[1] Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările aduse prin Legea nr. 187 din 2012 şi prin Legea nr. 255/2013.

[2] S. Angheni, Grupurile de interes economic (I), în “Curierul Judiciar” nr. 7/2003, p. 77 sqq.

[3] M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003, cu modificările şi completările aduse de: O.U.G. nr. 40 din 20 mai 2003; Legea nr. 114 din 7 aprilie 2004; Legea nr. 171 din 14 mai 2004; Legea nr. 280 din 23 iunie 2004; Legea nr. 359 din 8 septembrie 2004; O.U.G. nr. 92 din 10 noiembrie 2004; O.U.G. nr. 14 din 3 martie 2005; O.U.G. nr. 31 din 19 aprilie 2006; Legea nr. 96 din 21 aprilie 2006; Legea nr. 251 din 23 iunie 2006; O.U.G. nr. 119 din 21 decembrie 2006 şi Legea nr. 144 din 21 mai 2007. O.U.G. nr. 14/2005 a fost abrogată de art. 36 din Legea nr. 176/2010.

[4] V şi C. Voicu, Al. Boroi şi colaboratorii, Drept penal al afacerilor, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 35‑36. Art. 231 a fost abrogat prin Legea nr. 187/2012.

[5] Legea nr. 287/2009 , M. Of. nr. 511/24.07.2009, cu modificarile aduse prin O.U.G. nr.79/2011

[6] Alineatul (3) al articolului 3 a fost  modificat   prin Legea 71/2011

[7] Legea de punere în aplicare a noului Cod Civil, este publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 409 din 10 iunie 2011. În toate actele normative în vigoare, expresiile “acte de comerț”, respectiv “fapte de comerț” se înlocuiesc cu expresia “activități de producție, comerț sau prestări de servicii”. Referirile la comercianți se considera a fi făcute la persoanele fizice sau, după caz, la persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerțului, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, republicata, cu modificările și completările ulterioare. Aceste dispoziții   nu se aplica termenului “comerciant” prevăzut în orice alte acte normative în care termenul “comerciant” are un interes specific dispozițiilor cuprinse în aceste din urma acte normative (Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, republicata;  Ordonanța  Guvernului nr. 130/2000 privind protecția consumatorilor la încheierea și executarea contractelor la distanta, republicata, cu modificările ulterioare; Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianți și consumatori, republicata, cu modificările ulterioare; Legea pomiculturii nr. 348/2003, republicata, cu modificările ulterioare;  Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, republicata, cu modificările și completările ulterioare;  Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementarilor cu legislația europeana privind protecția consumatorilor, cu modificările și completările ulterioare;  Legea nr. 158/2008 privind publicitatea inseratoare și publicitatea comparativa;  Legea nr. 321/2009 privind comercializarea produselor alimentare, cu modificările și completările ulterioare).
[8] pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Legea de punere în aplicare a noului Cod Civil, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 409 din 10 iunie 2011 .

[9] V O. Căpăţână, Societăţile comerciale, ed. a II‑a, Ed. Lumina Lex, 1996, p. 341.

[10] Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990, Legea societăţilor, republicată în temeiul art. XII din titlul II al cărţii a II‑a din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei,  M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003, cu modificările ulterioare, dându‑se textelor o nouă numerotare.

Legea nr. 31/1990 a mai fost republicată în M. Of. nr. 33 din 29 ianuarie 1998, iar ulterior a fost modificată şi completată prin  O.U.G. nr. 16/1998 pentru prorogarea termenului prevăzut la art. VI alin. (1) din O.U.G. nr. 32/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,  M. Of. nr. 359 din 22 septembrie 1998, aprobată prin Legea nr. 237/1998,  M. Of. nr. 477 din 11 decembrie 1998; Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice,  M. Of. nr. 236 din 27 mai 1999, cu modificările ulterioare; O.U.G. nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar, republicată în M. Of. nr. 598 din 22 august 2003, cu modificările ulterioare; Legea nr. 127/2000 pentru modificarea şi completarea art. 156 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,  M. Of. nr. 345 din 25 iulie 2000; O.U.G. nr. 76/2001 privind simplificarea unor formalităţi administrative pentru înregistrarea şi autorizarea funcţionării comercianţilor, republicată în M. Of. nr. 413 din 14 iunie 2002, cu modificările şi completările ulterioare (abrogată de art. 46 din Legea nr. 359/2004); Legea nr. 314/2001 pentru reglementarea situaţiei unor societăţi comerciale,  M. Of. nr. 338 din 26 iunie 2001, cu modificările şi completările ulterioare; O.U.G. nr. 102/2002 privind unele măsuri pentru stimularea cererii de atribuire a folosinţei gratuite şi a investiţiilor în imobilele ce fac obiectul O.U.G. nr. 168/2001 privind punerea în valoare a construcţiilor zootehnice dezafectate, desti­nate creşterii, îngrăşării şi exploatării animalelor, precum şi a fabricilor de nutreţuri combinate dezafectate,  M. Of. nr. 673 din 11 septembrie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 78/2003,  M. Of. nr. 194 din 26 martie 2003, cu modificările ulterioare (abrogată de art. 1 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 281/2010); Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările ulterioare; Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital,  M. Of. nr. 571 din 29 iunie 2004, republicată în M. Of. nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, urmată de modificări şi completări (abrogată prin Codul penal): Legea nr. 187/2012,  M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012; Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale,  M. Of. nr. 515 din 14 august 2013.

Trimiterile la Codul de procedură civilă din 1865 se consideră a fi făcute, atunci când este cazul, la dispoziţiile corespunzătoare care le înlocuiesc din noul Cod de procedură civilă (V art. 2 din Legea nr. 76/2012).

[11] Art. 1401 a fost introdus prin Legea nr. 441/2006,  M. Of. nr. 955 din 28 noiembrie 2006.

[12] V O. Căpăţână, op. cit., p. 341.

[13] V E. Cârcei, Societăţile comerciale pe acţiuni, Ed. All Beck, 1999, p. 265.

[14] V I. David, F. Baias, Răspunderea civilă a administratorului societăţii comerciale, în Dreptul nr. 8/1992, pp. 19‑21.

[15] V şi Fr. Deak, Tratat de drept civil, Contracte speciale, ed. a 3‑a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 311 sqq. V deosebirile faţă de un contract de muncă, p. 293 sqq. Codul civil, adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, a fost rectificat în M. Of. nr. 246 din 29 aprilie 2013. Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, la data intrării în vigoare a Codului civil, actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate, prevăzute de Codul civil din 1864; precum şi de alte acte normative, rămân supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit Codului civil (V art. 4 din Legea nr. 71/2011). Dispoziţiile Codului civil se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. Dispoziţiile Codului civil sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil (V art. 5 din Legea nr. 71/2011). Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010, referirea din cuprinsul Codului civil la hotărârea definitivă se va înţelege ca fiind făcută la hotărârea irevocabilă (V art. 222 din Legea nr. 71/2011). Codul civil a fost republicat în temeiul art. 218 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil,  M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011. Legea nr. 287/2009 a fost  M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009, a fost modificată prin Legea nr. 71/2011 şi rectificată în M. Of. nr. 427 din 17 iunie 2011 şi în M. Of. nr. 489 din 8 iulie 2011. Legeanr. 287/2009 a fost republicată în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011.

[16] C. Cass., I, camera civilă, hot. din 27 mai 1986, în Bulletin des arretes des chambres civiles de la cour de casation nr. 134.

[17] M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 289.

[18] C. Cass., camera pen., hot. din 7 noiembrie 1968, în Bulletin des arretes de la Cour de cassation en matière criminelle nr. 291; hot. din 16 aprilie 1975 în Gaz. Pal. 1975, partea 2, p. 506; hot. din 30 iunie 1987, în Bulletin des arretes de la Cour de cassation en matière criminelle nr. 278, apud Dalloz, Code civil, 1988‑1989, la art. 1.384, p. 888.

[19] Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 886/1957, în Culegere 1957, p. 161; Trib. Suprem, col. pen., dec. nr. 1322/1956, în „Legalitatea populară” nr. 9/1956, p. 1083.

[20] Dispoziţiile art. 1.330 din Codul civil nu sunt aplicabile gestiunii de afaceri începute înainte de data intrării în vigoare a acestuia în baza art. 110 din Legea nr. 71/2011.

[21] V T.R. Popescu‑Brăila, Drept civil, Bucureşti, 1993, p. 48 sqq.

[22] M. Of. nr. 121 din 23 martie 1998, republicată în M. Of. nr. 78 din 24 ianuarie 2005, modificată prin Legea nr. 343/2006,  M. Of. nr. 662 din 1 august 2006, abrogată prin O.U.G. nr. 99 din 6 decembrie 2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, modificată prin Legea nr. 187/2012,  M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012 şi prin Legea nr. 255 din 2013,  M. Of. nr. 515 din 14 august 2013.

[23] Text modificat prin O.U.G. nr. 137 din 18 octombrie 2001, pentru modificarea şi completarea Legii bancare
nr. 58/1998,  M. Of. nr. 671 din 24 octombrie 2001, aprobată prin Legea nr. 357 din 6 iunie 2002,  M. Of. nr. 446 din 25 iunie 2002. Republicată în 2005, iar în urma republicării art. 69 a devenit art. 99. La data de 7 ianuarie 2007 actul a fost abrogat prin art. 422 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 99/2006.

[24] În tot cuprinsul Legii nr. 297/2004, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma “servicii de investiţii financiare” se înlocuieşte cu sintagma “servicii şi activităţi de investiţii”(O.U.G.nr.32/2012)

[25] La data de 1 ianuarie 2014, alin. (3) al art. 107 a fost abrogat prin art. VIII pct. 66 din O.U.G. 113/2013.

[26] Legea nr. 187/2012,  M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012, şi Legea nr. 255 din 19 iulie 2013,  M. Of. nr. 515 din 14 august 2013.

[27] Art. 410 a fost modificat la data de 1 februarie 2014 de art. 192 pct. 1 din Legea nr. 187/2012 şi are următorul conţinut: „Desfăşurarea, fără drept, de activităţi dintre cele prevăzute la art. 5 alin. (1) constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 5 ani”.

[28] Art. 411 a fost modificat la data de 1 februarie 2014 prin art. 192 pct. 2 din Legea 187/2012, având în prezent urmă­torul conţinut: „Utilizarea neautorizată de către o persoană a unei denumiri specifice unei instituţii de credit, cu încălcarea dispoziţiilor art. 6, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă”.

[29] Art. 413 din ordonanţă a fost abrogat prin O.U.G. nr. 25/2009. Art. 412 a fost modificat prin art. art. 192 pct. 3 din Legea nr. 187/2012 şi are următorul conţinut: „Împiedicarea, fără drept, a exercitării, potrivit prezentei legi, de către Banca Naţională a României a competenţelor sale de supraveghere a instituţiilor de credit constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”.

[30] V V.  Dongoroz, S. Kahane, Explicații teoretice ale Codului penal român,  Partea specială, vol. IV,  Ed.  Academiei,  București, 1972,  pp. 151 și urm).

[31] I. C. C. J. , S. pen., dec. nr. 1333 din 17 aprilie 2013, http://www.scj.ro/1093/Detalii

[32] I. C. C. J. , S. pen., dec. nr. 1333 din 17 aprilie 2013

[33] I.C.C.J. ,  S. Pen.,  dec.nr. 164/A din 8 mai 2015,     Dosar nr. 1479/46/2013. Fondul s-a soluționat prin sentința pen. nr. 49/F din 5 martie 2014 a Curții de Apel Pitești, S. pen. și pentru cauze cu minori și familie

[34] Doctrina la G. Caion,  Elemente de noutate în reglementarea infracțiunilor de corupție,  în  Revista Forumul judecătorilor,  http://www.forumuljudecatorilor.ro/ nr. 4/2010,  pp. 120 și urm.

[35] Affaire Sunday Times c. Royaume-Uni(Requête no  6538/74),26 avril 1979, http://hudoc.echr.coe

[36] Preambulul citat în Sunday Times

[37] În legatura cu aplicarea dispozițiilor art. 61 alin. (2) și (4) din Legea nr. 78/2000, referitoare la nepedepsirea faptuitorului și restituirea banilor, valorilor sau oricaror altor bunuri care au facut obiectul infractiunii, s-a constatat ca instantele judecatoresti nu au un punct de vedere unitar. Astfel, unele instante au considerat ca dispozitiile art. 61 alin. (2) și (4) din Legea nr. 78/2000 se aplica și în cazul infractiunilor prevazute la art. 256 și 257 C.pen.. Alte instante, dimpotriva, au apreciat ca dispozitiile art. 61 din Legea nr. 78/2000, de nepedepsire si, respectiv, de restituire a banilor, valorilor sau a oricaror altor bunuri care au facut obiectul infractiunii, sunt aplicabile numai în cazul infractiunii prevăzute în acest text de lege, iar nu și în cazul infractiunilor prevăzute la art. 256 și 257 C.pen. sau al celorlalte infractiuni la care se refera Legea nr. 78/2000. Aceste din urma instante au interpretat și aplicat corect dispozitiile legii (dec.nr. LIX (59) din 24 septembrie 2007 cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 61 alin. (2) și (4) din Legea nr. 78/2000, precum și a dispozițiilor art. 255 alin. 3 și 5 C.pen.,  M. Of. nr. 274 din 7 aprilie 2008)

[38] I.C.C.J. ,  S. Pen.,  dec.nr. 164/A din 8 mai 2015,  Dosar nr. 1479/46/2013

[39] Sursa: Site ICCJ, http://www.consult-avocat.ro/. I.C.C.J. a constituit un grup de lucru format din 6 persoane  care au elaborat recomandări privind individualizarea pedepselor în cauzele referitoare la corupție. Aceste recomandări au fost făcute în urma studiului semestrial privind individualizarea pedepselor în cauzele referitoare la corupție ce se înscrie în preocupările instanței supreme în scopul eficientizării mecanismului de interpretare și aplicare unitară a prevederilor legale, reprezentând un instrument de sinteză și analiză asupra modului concret în care instanțele competente în judecarea unor infracțiuni de corupție, stabilesc cuantumurile și modalitățile de executare ale pedepselor atunci când constată vinovăția inculpaților trimiși în judecată.

Lasă un răspuns