A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

SALARIZAREA ŞI ALTE DREPTURI ALE PERSONALULUI DIN ORGANELE AUTORITĂŢII JUDECĂTOREŞTI

SALARIZAREA ŞI ALTE DREPTURI ALE PERSONALULUI DIN ORGANELE AUTORITĂŢII JUDECĂTOREŞTI

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  a pronunţat 3 decizii cu privire la recursul în interesul legii având ca obiect dreptul magistraţilor la anumite sporuri: Decizia nr. 36/2007 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 715 din 23 octombrie 2007, Decizia nr. 21/2008 privind recursul în interesul legii, cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 13 iunie 2008, şi Decizia nr. 46/2008 privind recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la acordarea sporului de confidenţialitate judecătorilor, procurorilor şi personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea,  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 16 iulie 2009.

Înalta instanţă a considerat că magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate aveau dreptul, în temeiul O.U.G. nr. 137/2000 şi al art. 14 din Convenţie, să beneficieze de diversele sporuri stabilite atât prin Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, cât şi prin alte prevederi legale prin care se acordau drepturi altor categorii de funcţionari. În Decizia nr. 21/2008, I.C.C.J. a considerat că Guvernul nu avea competenţă să abroge art. 47 din Legea nr. 50/1996, prin care se acorda sporul de suprasolicitare neuropsihică; în consecinţă, magistraţii şi personalul auxiliar aveau în continuare dreptul la acest spor. În Decizia nr. 46/2008, I.C.C.J. a declarat neconstituţională recunoaşterea dreptului magistraţilor la sporul de confidenţialitate acordat prin lege altor categorii de funcţionari. Cu toate acestea, în temeiul O.U.G. nr. 137/2000, I.C.C.J. a constatat că legea crease un tratament discriminatoriu între diversele categorii de funcţionari şi că, în consecinţă, magistraţii aveau dreptul la sporul în litigiu cu titlu de despăgubire pentru discriminarea respectivă.

Prin Decizia nr. 818 din 3 iulie 2008, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată cu privire la art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 din O.U.G. nr. 137/2000, motivând că articolele menţionate au fost interpretate de instanţe astfel încât se încalcă principiul separaţiei puterilor în stat. Astfel, instanţele judecătoreşti şi-au arogat competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale “judiciară”.

Prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, Curtea Constituţională a constatat, în materie de sporuri acordate prin Decizia nr. 36/2007 şi Decizia nr. 21/2008 ale I.C.C.J. ,  existenţa unui conflict constituţional între autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi puterea legislativă şi executivă, pe de altă parte.

După ce precizează că decizia ei nu este retroactivă, neavând efect asupra validităţii deciziilor emise deja de I.C.C.J., Curtea Constituţională a declarat “deficitar” modul de reglementare şi redactare a cadrului legislativ referitor la drepturile salariale ale magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate.

În continuare, Curtea Constituţională a constatat că I.C.C.J. are obligaţia, în temeiul Constituţiei, de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor. În concluzie, I.C.C.J. nu are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora.

ÎN DREPT, reclamanţii se plâng de întârzierile la executarea hotărârilor judecătoreşti care le acordau anumite drepturi salariale. Aceştia invocă art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevăd următoarele în părţile relevante:

Art. 6 § 1

“1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă […], care va hotărî […] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil […]”

Art. 1 din Protocolul nr. 1

“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

Guvernul precizează, pentru început, că autorităţile nu au refuzat niciodată executarea hotărârilor în discuţie. Potrivit acestuia, plata eşalonată a sumelor în litigiu era singura soluţie pentru a avea garanţia plăţii lor integrale.

Guvernul explică în primul rând faptul că situaţia creată prin acordarea anumitor drepturi pe cale judecătorească nu a fost doar neaşteptată pentru autorităţi, ci şi de o amploare ieşită din comun. Astfel, în octombrie 2010, instanţele pronunţaseră deja peste 3.000 de decizii care acordau magistraţilor sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică sau sporul de confidenţialitate, precum şi majorări salariale în temeiul O.G. nr. 10/2007. Pentru Guvern, totalul sumelor pe care statul a ajuns să le datoreze în urma acestor hotărâri judecătoreşti era atât de mare încât executarea imediată sau foarte rapidă a hotărârilor ar fi putut prejudicia în mod grav şi pe termen lung echilibrul finanţelor publice.

Instanţele ar fi continuat în decursul anilor 2010 şi 2011 să pronunţe decizii care acordau magistraţilor majorări salariale şi sporuri, ceea ce ar fi avut un impact financiar considerabil.

În total, sumele acordate în instanţă până în 2012 ar fi ajuns la 12.891,5 milioane RON, adică 2,2% din PIB.

În al doilea rând, Guvernul aminteşte că şi economia românească a fost afectată de criza economică mondială declanşată în 2008, cea mai gravă de la criza din 1929.

Astfel, setul de circumstanţe descrise mai sus ar fi avut drept consecinţă faptul că la sfârşitul anului 2008 România înregistra un deficit public de 5,4% din PIB, nivel considerat excesiv de către forurile competente ale Uniunii Europene. Guvernul afirmă că statul a fost nevoit, pe de o parte, să contracteze noi împrumuturi pe piaţa internaţională, iar pe de altă parte, să ia numeroase măsuri drastice pentru reducerea deficitului la un nivel sub 3% din PIB pentru a respecta criteriile de la Maastricht şi recomandările Consiliului ECOFIN al Uniunii Europene.

Printre aceste măsuri se numărau nu numai plata eşalonată a unor datorii precum cele în litigiu în prezenta speţă, ci şi reducerea cu 25% a salariilor funcţionarilor publici.

Referitor la modul de eşalonare ales, inclusiv forma cea mai recentă a acestuia stabilită prin Legea nr. 230/2011, Guvernul consideră că acesta era cel mai potrivit în raport cu situaţia financiară a ţării în 2011 şi cu criza economică şi financiară internaţională, precum şi că se încadra perfect în marja de apreciere de care statul dispune cu privire la aplicarea propriei politici economice, financiare şi bugetare.

În plus, modul de eşalonare a plăţilor stabilit, cu respectarea substanţei drepturilor reclamanţilor, ar fi permis evitarea adoptării unor măsuri suplimentare pentru reducerea deficitului, care ar fi putut avea consecinţe grave în plan socioeconomic: reducerea cu 40% a salariilor funcţionarilor publici sau desfiinţarea a peste 530.000 de locuri de muncă în sectorul public.

Pe scurt, Guvernul susţine că eventuala ingerinţă în drepturile reclamanţilor era necesară şi proporţională cu obiectivele urmărite.

Reclamanţii consideră că refuzul autorităţilor de a executa o hotărâre judecătorească definitivă conferă dreptului lor la un proces echitabil un aspect iluzoriu şi teoretic şi creează o situaţie incertă, lipsită de previzibilitate. În plus, intervenţia legislativă a statului în executarea unor hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate împotriva lui ar fi încălcat dreptul la respectarea bunurilor lor, respectiva intervenţie privilegiind în mod evident interesele statului în detrimentul intereselor cetăţenilor, inclusiv ale reclamanţilor.

Reclamanţii recunosc că, teoretic, executarea eşalonată a unei creanţe patrimoniale rezultate în urma unei hotărâri judecătoreşti nu este, în sine, incompatibilă cu Convenţia şi că, prin urmare, adoptarea O.U.G. nr. 71/2009 putea fi considerată necesară – aşa cum de altfel a declarat Curtea Constituţională în Decizia din 2 martie 2010   – atât timp cât era vorba de măsuri cu aplicabilitate limitată în timp.

Totuşi, aceştia susţin că limita de timp nu a fost respectată, deoarece modificările ulterioare ale ordonanţei de urgenţă au prelungit şi au amânat în mai multe rânduri plata sumelor datorate funcţionarilor în temeiul hotărârilor judecătoreşti.

În plus, orice posibilitate de a proceda la executarea silită a hotărârilor respective în vederea recuperării sumelor datorate reclamanţilor a fost suspendată prin intermediul actelor normative respective. În opinia reclamanţilor, toate aceste particularităţi fac ca sistemul instituit prin O.U.G. nr. 71/2009, cu modificările ulterioare, să fie incompatibil cu cerinţele Convenţiei.

Reclamanţii adaugă că, în orice caz, în 2007 şi 2008 nu exista niciun motiv real şi serios pentru a întârzia executarea rapidă şi integrală a hotărârilor pronunţate în favoarea lor.

Curtea aminteşte că executarea unei hotărâri sau decizii judecătoreşti face parte integrantă din “proces”, în sensul art. 6 (Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, pct. 40, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II).

40.   La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle l’article 6 par. 1 (art. 6-1) garantit à chacun le droit à ce qu’un tribunal connaisse de toute contestation relative à ses droits et obligations de caractère civil; il consacre de la sorte le “droit à un tribunal”, dont le droit d’accès, à savoir le droit de saisir un tribunal en matière civile, constitue un aspect (arrêt Philis c. Grèce du 27 août 1991, série A no 209, p. 20, par. 59). Toutefois, ce droit serait illusoire si l’ordre juridique interne d’un Etat contractant permettait qu’une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d’une partie. En effet, on ne comprendrait pas que l’article 6 par. 1 (art. 6-1) décrive en détail les garanties de procédure – équité, publicité et célérité – accordées aux parties et qu’il ne protège pas la mise en oeuvre des décisions judiciaires; si cet article (art. 6-1) devait passer pour concerner exclusivement l’accès au juge et le déroulement de l’instance, cela risquerait de créer des situations incompatibles avec le principe de la prééminence du droit que les Etats contractants se sont engagés à respecter en ratifiant la Convention (voir, mutatis mutandis, l’arrêt Golder c. Royaume-Uni du 21 février 1975, série A no 18, pp. 16-18, paras. 34-36). L’exécution d’un jugement ou arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit donc être considérée comme faisant partie intégrante du “procès” au sens de l’article 6 (art. 6); la Cour l’a du reste déjà reconnu dans les affaires concernant la durée de la procédure (voir, en dernier lieu, les arrêts Di Pede c. Italie et Zappia c. Italie du 26 septembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-IV, pp. 1383-1384, paras. 20-24, et pp. 1410-1411, paras. 16-20, respectivement).

Neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanţă, consacrat la art. 6 § 1 din Convenţie (Bourdov împotriva Rusiei, nr. 59.498/00, pct. 34, CEDO 2002-III). În plus, neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condiţiile în care hotărârea pronunţată în favoarea ei poate da naştere unei anumite creanţe care poate fi considerată “bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Bourdov, citată anterior, pct. 40).

34.  La Cour rappelle que l’article 6 § 1 garantit à chacun le droit à ce qu’un tribunal connaisse de toute contestation relative à ses droits et obligations de caractère civil ; il consacre de la sorte le « droit à un tribunal », dont le droit d’accès, à savoir le droit de saisir un tribunal en matière civile, constitue un aspect. Toutefois, ce droit serait illusoire si l’ordre juridique interne d’un Etat contractant permettait qu’une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d’une partie. On ne comprendrait pas que l’article 6 § 1 décrive en détail les garanties de procédure – équité, publicité et célérité – accordées aux parties et qu’il ne protège pas la mise en œuvre des décisions judiciaires ; si cet article devait passer pour concerner exclusivement l’accès au juge et le déroulement de l’instance, cela risquerait de créer des situations incompatibles avec le principe de la prééminence du droit que les Etats contractants se sont engagés à respecter en ratifiant la Convention. L’exécution d’un jugement ou arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit donc être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l’article 6 (Hornsby c. Grèce, arrêt du 19 mars 1997, Recueil 1997-II, p. 510, § 40).

… 40.  La Cour rappelle qu’une « créance » peut constituer un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole no 1 si elle est suffisamment établie pour être exigible (Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce, arrêt du 9 décembre 1994, série A no 301-B, p. 84, § 59).

Le requérant est titulaire en vertu des décisions rendues par le tribunal municipal de Chakhty les 3 mars 1997, 21 mai 1999 et 9 mars 2000 de créances exigibles et non d’un simple droit général à recevoir une assistance de l’Etat. Les décisions sont passées en force de chose jugée puisqu’elles n’étaient susceptibles d’aucun recours ordinaire, et une procédure d’exécution a été engagée. Il s’ensuit que l’impossibilité pour le requérant d’obtenir l’exécution de ces jugements, au moins jusqu’au 5 mars 2001, a constitué une ingérence dans l’exercice de son droit au respect de ses biens, tel qu’énoncé dans la première phrase du premier paragraphe de l’article 1 du Protocole no 1.

O autoritate publică nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească. Deşi este adevărat că o întârziere la executarea unei hotărâri judecătoreşti poate fi justificată în împrejurări speciale, această întârziere nu poate fi de aşa natură încât să afecteze însăşi substanţa dreptului protejat prin art. 6 § 1 din Convenţie (a se vedea, printre altele, Hornsby, citată anterior, pct. 40; Jasiūnienė împotriva Lituaniei, nr. 41.510/98, pct. 27, 6 martie 2003, Qufaj Co. Sh.p.k. împotriva Albaniei, nr. 54.268/00, pct. 38, 18 noiembrie 2004, precum şi Beshiri şi alţii împotriva Albaniei, nr. 7.352/03, pct. 60, 22 august 2006).

Totodată, pentru a se pronunţa asupra respectării cerinţei executării într-un termen rezonabil, Curtea ia în considerare complexitatea procedurii, comportamentul părţilor, precum şi obiectul hotărârii de executat (Raïlian împotriva Rusiei, nr. 22.000/03, pct. 31, 15 februarie 2007).

31.  The Court observes that the reasonableness of the delay in the enforcement proceedings will depend on different factors, such as the complexity of the enforcement proceedings, the applicant’s own behaviour and that of the competent authorities, the amount and the nature of court award (see, by analogy, Frydlender v. France [GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII; see also Grishchenko v. Russia, (dec.), no. 75907/01, 8 July 2004; and Gorokhov and Rusyayev v. Russia, no. 38305/02, 17 March 2005, § 31).

Pentru a răspunde la întrebarea dacă art. 6 a fost respectat, Curtea trebuie să ia în considerare comportamentul tuturor autorităţilor naţionale implicate, inclusiv pe cel al legiuitorului naţional (a se vedea, mutatis mutandis, Young, James şi Webster împotriva Regatului Unit, 13 august 1981, pct. 48 – 49, seria A nr. 44).

48. Mr. Young, Mr. James and Mr. Webster alleged that the treatment to which they had been subjected gave rise to violations of Articles 9, 10 and 11 (art. 9, art. 10, art. 11) of the Convention, in particular read collectively, and of Article 13 (art. 13). Before the substance of the matter is examined, it must be considered whether responsibility can be attributed to the respondent State, the United Kingdom.

The Government conceded that, should the Court find that the termination of the applicants’ contracts of employment constituted a relevant interference with their rights under Article 11 (art. 11) and that that interference could properly be regarded as a direct consequence of TULRA and the Amendment Act, the responsibility of the respondent State would be engaged by virtue of the enactment of that legislation.

A similar approach was adopted by the Commission in its report.

49. Under Article 1 (art. 1) of the Convention, each Contracting State “shall secure to everyone within [its] jurisdiction the rights and freedoms defined in … [the] Convention”; hence, if a violation of one of those rights and freedoms is the result of non-observance of that obligation in the enactment of domestic legislation, the responsibility of the State for that violation is engaged. Although the proximate cause of the events giving rise to this case was the 1975 agreement between British Rail and the railway unions, it was the domestic law in force at the relevant time that made lawful the treatment of which the applicants complained. The responsibility of the respondent State for any resultant breach of the Convention is thus engaged on this basis. Accordingly, there is no call to examine whether, as the applicants argued, the State might also be responsible on the ground that it should be regarded as employer or that British Rail was under its control.

Chemată să se pronunţe asupra respectării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, Curtea a considerat că legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale şi economice, de o amplă marjă de apreciere pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a actului. Curtea respectă modul în care acesta concepe imperativele de interes general, cu excepţia cazului în care hotărârea se dovedeşte lipsită în mod vădit de temei raţional (Mellacher şi alţii împotriva Austriei, 19 decembrie 1989, pct. 45, seria A nr. 169).

45.  The second paragraph reserves to States the right to enact such laws as they deem necessary to control the use of property in accordance with the general interest.

Such laws are especially called for and usual in the field of housing, which in our modern societies is a central concern of social and economic policies.

In order to implement such policies, the legislature must have a wide margin of appreciation both with regard to the existence of a problem of public concern warranting measures of control and as to the choice of the detailed rules for the implementation of such measures. The Court will respect the legislature’s judgment as to what is in the general interest unless that judgment be manifestly without reasonable foundation (see the James and Others judgment of 21 February 1986, Series A no. 98, p. 32, § 46).

În plus, Curtea a declarat incompatibilă cu cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie eşalonarea plăţii datoriilor stabilite pe cale judiciară, deoarece actul de eşalonare nu avea statut de “lege” în sensul jurisprudenţei Curţii (SARL Amat-G şi Mébaghichvili împotriva Georgiei, nr. 2.507/03, pct. 61, CEDO 2005-VIII) sau deoarece mecanismul de eşalonare, deşi respecta noţiunea de “lege”, fusese aplicat în mod defectuos (Suljagić împotriva Bosniei-Herţegovinei, nr. 27.912/02, pct. 56 – 57, 3 noiembrie 2009).

61.  Selon la jurisprudence constante de la Cour, au sens de la Convention les mots « loi » (law) et « régulier » (lawful) « ne se borne[nt] pas à renvoyer au droit interne, mais concerne[nt] aussi la qualité de la « loi » ; il[s] la veu[len]t compatible avec la prééminence du droit » (James et autres c. Royaume-Uni, arrêt du 21 février 1986, série A no 98, pp. 40-41, § 67).

En l’espèce, la Cour estime que l’on peut voir dans l’ordonnance gouvernementale litigieuse la seconde tentative des autorités de porter atteinte au droit de la première requérante au respect de ses biens (voir, mutatis mutandis, Antonakopoulos, Vortsela et Antonakopoulou c. Grèce, no 37098/97, § 31, 14 décembre 1999, et Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce, arrêt du 9 décembre 1994, série A no 301-B, pp. 84-88, §§ 58-75).

En droit géorgien, une ordonnance gouvernementale ne relève pas de la catégorie des actes juridiques normatifs (la Constitution, les lois, les décrets et les arrêtés) mais constitue un « acte juridique individuel ». Pareil acte n’est valable que pour un but spécifique et ne vise pas à édicter une règle générale de conduite pouvant s’appliquer de manière récurrente. Un acte juridique individuel ne fait pas non plus partie de la législation, celle-ci étant constituée par les actes normatifs relevant de la législation primaire ou secondaire (paragraphes 28 et 29 ci-dessus).

Un acte individuel doit être conforme à un acte normatif et ne peut être adopté que pour les motifs envisagés par un tel acte et dans les limites définies par celui-ci (paragraphe 29 ci-dessus). En l’espèce, la Cour ne trouve dans les arguments du Gouvernement aucun élément indiquant que le report de l’exécution d’une décision judiciaire définitive et l’échelonnement du remboursement de différentes dettes fondées sur des décisions de justice par le biais d’une ordonnance gouvernementale étaient à l’époque des faits conformes à un acte normatif de législation interne ou prévus par un tel acte.

En tout état de cause, il convient de rappeler que la prééminence du droit, l’un des principes fondamentaux d’une société démocratique, est inhérente à l’ensemble des dispositions de la Convention (Zvolský et Zvolská c. République tchèque, no 46129/99, § 65, CEDH 2002-IX) et implique le devoir de l’Etat de se plier à un jugement ou un arrêt rendus à son encontre (Antonetto c. Italie, no 15918/89, § 35, 20 juillet 2000).

En outre, la Cour relève que les termes employés dans l’ordonnance litigieuse ne permettaient pas à la première requérante de prévoir que la créance qu’elle détenait en vertu d’une décision de justice tarderait autant à être réglée, ce en particulier parce que la société elle-même n’appartenait à aucune des trois catégories prioritaires de créanciers. L’ordonnance ne précisait pas non plus à quel moment la première requérante pourrait prétendre au règlement dans le cadre général du dispositif établi, ni quelles pourraient être ses attentes légitimes, vu son rang, lorsque « les autres créanciers [seraient] remboursés de façon proportionnelle ». Selon la Cour, l’ordonnance ne satisfaisait pas suffisamment aux exigences de précision et de prévisibilité qu’implique la notion de loi au sens de la Convention (Hentrich c. France, arrêt du 22 septembre 1994, série A no 296-A, p. 19, § 42). SARL Amat-G şi Mébaghichvili împotriva Georgiei, nr. 2.507/03

56.  The Court is aware that “old” foreign-currency savings, inherited from the SFRY, constitute a considerable burden on all successor States. Nonetheless, having undertaken to repay “old” foreign-currency savings in locally based banks and having set up a repayment scheme in this regard, the respondent State must stand by its promises. The rule of law underlying the Convention and the principle of lawfulness in Article 1 of Protocol No. 1 require the Contracting Parties to respect and apply, in a foreseeable and consistent manner, the laws they have enacted (see Broniowski, cited above, § 184).

57.  In view of the deficient implementation of the domestic legislation on “old” foreign-currency savings, the Court concludes that the applicant may still claim to be a victim for the purposes of Article 34 of the Convention. Accordingly, the Government’s preliminary objection is dismissed. For the same reason, there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention in the present case. Suljagić împotriva Bosniei-Herţegovinei, nr. 27.912/02

În prezenta speţă, Curtea observă că Guvernului pârât nu i se impută faptul că a refuzat executarea unor hotărâri judecătoreşti care le recunoşteau reclamanţilor anumite drepturi patrimoniale. Reclamanţii nu susţin nici că prevederile legale adoptate în materie vizau eliminarea efectelor hotărârilor judecătoreşti respective (§ 43).

Reclamanţii se plâng în principal de eşalonarea, stabilită pe cale legislativă, a executării creanţelor la care au dreptul în urma unor hotărâri judecătoreşti(§ 44).

Curţii i se solicită să verifice dacă eşalonarea, aşa cum a fost aplicată reclamanţilor, este compatibilă cu Convenţia.

Curtea constată că în perioada 2008 – 2011 statul român a adoptat mai multe acte normative prin care se suspenda de drept orice cerere de executare a titlurilor executorii pronunţate în favoarea funcţionarilor publici prin hotărâri judecătoreşti şi prin care se introducea un sistem de executare a datoriilor prin plata unor tranşe anuale (§ 45).

Prima ordonanţă din 11 iunie 2008 (declarată neconstituţională la 12 mai 2009) a fost urmată de O.U.G. nr. 71/2009, care prevedea plata datoriilor în 3 tranşe anuale, în intervalul 2010 – 2012.

În 2010, O.U.G. nr. 45/2010 a prevăzut ca plata sumelor datorate să se facă tot în 3 tranşe anuale, însă în intervalul 2012 – 2014.

În fine, în decembrie 2011, Legea nr. 230/2011 a eşalonat plata pe 5 ani, în intervalul 2012 – 2016, cu anuităţi progresive, ajungând de la 5% în primul an până la 35% în ultimul an .

Guvernul justifică aceste măsuri prin faptul că în 2008 statul a ajuns să se confrunte cu o situaţie de dezechilibru bugetar major, de natură să pună în pericol situaţia financiară a ţării. În opinia acestuia, dezechilibrul era rezultatul, printre altele, al unui număr foarte mare de hotărâri judecătoreşti prin care anumitor categorii de funcţionari li se acordau, pe calea interpretării unor prevederi legale destinate altor categorii, drepturi cu caracter patrimonial. În plus, înrăutăţirea situaţiei financiare a statului a continuat şi după 2008, în contextul unei crize financiare foarte grave care a afectat numeroase state, astfel încât Guvernul a fost nevoit să adapteze mecanismul de eşalonare instituit la realităţile economice (§ 46).

Curtea aminteşte că a hotărât deja că măsurile luate pentru menţinerea echilibrului bugetar între cheltuielile şi veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică [Mihăieş şi Senteş împotriva României (dec.), nr. 44.232/11 şi 44.605/11, 6 decembrie 2011, Šulcs împotriva Lituaniei (dec.), nr. 42.923/10, pct. 24, 6 decembrie 2011, precum şi Panfile împotriva României (dec.), nr. 13.902/11, pct. 21, 20 martie 2012].

14.  La Cour rappelle que la Convention ne confère pas de droit à continuer à percevoir un salaire d’un montant spécifique (voir Vilho Eskelinen et autres c. Finlande [GC], no 63235/00, § 94, CEDH 2007‑II, et, mutatis mutandis, Kjartan Ásmundsson c. Islande, no 60669/00, § 39, CEDH 2004-IX). Il ne suffit pas qu’un requérant se fonde sur l’existence d’une « contestation réelle » ou d’un « grief défendable ». Une créance ne peut être considérée comme une « valeur patrimoniale » aux fins de l’article 1 du Protocole no 1 que lorsqu’elle a une base suffisante en droit interne, par exemple lorsqu’elle est confirmée par une jurisprudence bien établie des tribunaux (Kopecký c. Slovaquie [GC], no 44912/98, §§ 45-52, CEDH 2004‑IX).

15.  La Cour rappelle également qu’il appartient à l’État de déterminer de manière discrétionnaire les rémunérations provenant du budget de l’État qu’il entend payer à ses employés. Ainsi, un État peut introduire, suspendre ou supprimer le paiement de certaines rémunérations moyennant des changements législatifs (Ketchko c. Ukraine, no 63134/00, § 23, 8 novembre 2005).

Par contre, lorsqu’une disposition législative prévoit le paiement d’une certaine rémunération et que les conditions posées pour la percevoir sont remplies, alors les autorités ne peuvent pas refuser de s’y conformer pendant la période où la disposition législative en question reste en vigueur. De même, un requérant peut invoquer une ingérence dans son droit au respect des biens, en matière de salaires, lorsqu’une décision de justice définitive a reconnu une créance de ce type à son profit (Mureşanu c. Roumanie, no 12821/05, § 26, 15 juin 2010).

16.  Or, tel n’est pas le cas en l’espèce. En vertu de la loi no 118/2010, il a été décidé de réduire de 25 % les salaires des employés du secteur public, tels que les requérants. Par ailleurs, aucune décision de justice définitive n’a reconnu aux requérants le droit au paiement d’un salaire supérieur à celui établi par la loi no 118/2010, pour la période de juin à décembre 2010.

A la lumière des considérations ci-dessus, les requérants peuvent difficilement soutenir qu’ils possédaient un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole no 1.

17.  Or même dans l’hypothèse où la Cour conclurait que les requérants étaient titulaires d’un bien susceptible d’être protégé par l’article 1 du Protocole no 1 et que la mesure litigieuse s’analysait en une ingérence dans ce droit (voir, mutatis mutandis, Hasani c. Croatie, 20844/09, (déc.) 30 septembre 2010), leurs requêtes auraient dû être déclarées irrecevables pour les motifs qui suivent.

18.  La Cour constate tout d’abord que l’ingérence était prévue par la loi, au sens de l’article 1 du Protocole no 1, et qu’elle poursuivait un but d’utilité publique, à savoir sauvegarder l’équilibre budgétaire entre les dépenses et les recettes publiques de l’État qui était confronté à une situation de crise économique.

19.  La Cour rappelle à cet égard que, grâce à une connaissance directe de leur société et de ses besoins, les autorités nationales se trouvent en principe mieux placées que le juge international pour déterminer ce qui est d’« utilité publique ». Dans le mécanisme de protection créé par la Convention, il leur appartient par conséquent de se prononcer les premières sur l’existence d’un problème d’intérêt général. Dès lors, elles jouissent ici d’une certaine marge d’appréciation, comme en d’autres domaines auxquels s’étendent les garanties de la Convention. De plus, la notion d’« utilité publique » est ample par nature. En particulier, la décision d’adopter des lois portant sur l’équilibre entre les dépenses et les recettes budgétaires de l’État implique d’ordinaire l’examen de questions politiques, économiques et sociales. Estimant normal que le législateur dispose d’une grande latitude pour mener une politique économique et sociale, la Cour respecte la manière dont il conçoit les impératifs de l’« utilité publique », sauf si son jugement se révèle manifestement dépourvu de base raisonnable (Jahn et autres c. Allemagne [GC], nos 46720/99, 72203/01 et 72552/01, § 91, CEDH 2005‑VI et Zvolský et Zvolská c. République tchèque, no 46129/99, § 67 in fine, CEDH 2002-IX).

20.  Enfin, une mesure d’ingérence dans le droit au respect des biens doit ménager un « juste équilibre » entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu. En particulier, il doit exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé par toute mesure privant une personne de sa propriété. La Cour, tout en contrôlant le respect de cette exigence, reconnaît à l’État une grande marge d’appréciation tant pour choisir les modalités de mise en œuvre que pour juger si leurs conséquences se trouvent légitimées, dans l’intérêt général, par le souci d’atteindre l’objectif de la loi en cause.

La Cour relève qu’elle a déjà été amenée à juger par le passé si une intervention du législateur visant à réformer un secteur économique pour des motifs de justice sociale (James et autres c. Royaume-Uni, 21 février 1986, série A no 98), ou à corriger les défauts d’une loi antérieure dans l’intérêt public (National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society et Yorkshire Building Society c. Royaume-Uni, 23 octobre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997‑VII) respectait le « juste équilibre » entre les intérêts en présence au regard de l’article 1 du Protocole no 1.

21.  A la lumière des principes posés dans sa jurisprudence, la Cour observe qu’en l’espèce, les mesures critiquées par les requérants ne leur ont pas fait supporter une charge disproportionnée et excessive incompatible avec le droit au respect des biens garanti par l’article 1 du Protocole no 1. La Cour estime en effet que l’État défendeur n’a pas excédé sa marge d’appréciation et qu’il n’a pas manqué de ménager un juste équilibre entre les divers intérêts en présence.

22.  Il s’ensuit que les requêtes doivent être rejetées en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Décide de joindre les requêtes ;

Déclare les requêtes irrecevables.( Mihăieş şi Senteş împotriva României)

21.  In its assessment of the public interest of the impugned measures, the Court takes account of the Constitutional Court’s reasoning, which confirmed that the Romanian legislature had imposed new rules in the field of public-sector salaries for the purpose of rationalising public expenditure, as dictated by the exceptional context of a global crisis on a financial and economic level (see paragraph 11 above). Having also regard to the fact that this is a matter that falls to be decided by the national authorities, who have direct democratic legitimation and are better placed than an international court to evaluate local needs and conditions, the Court sees no reason to depart from the Constitutional Court’s finding that the contested measures pursued a legitimate aim in the public interest (see, mutatis mutandis, Valkov and Others v. Bulgaria, nos. 2033/04, 19125/04, 19475/04, 19490/04, 19495/04, 19497/04, 24729/04, 171/05 and 2041/05, § 92, 25 October 2011). (Panfile împotriva României)

21. În cadrul evaluării interesului public al măsurilor contestate, Curtea ţine seama de raţionamentul Curţii Constituţionale, care a confirmat că legiuitorul român a impus norme noi în privinţa salariilor din sectorul public în vederea raţionalizării cheltuielilor publice, aşa cum impunea contextul excepţional al crizei financiare şi economice globale (a se vedea supra, paragraful 11). Ţinând seama totodată de faptul că această problemă este de competenţa autorităţilor naţionale, care au legitimitate democratică directă şi sunt mai bine situate decât o instanţă internaţională pentru a evalua necesităţile şi condiţiile locale, Curtea nu constată niciun motiv să se abată de la constatarea Curţii Constituţionale, conform căreia măsurile contestate urmăreau un scop legitim de interes public (a se vedea, mutatis mutandis, Valkov şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 2.033/04, 19.125/04, 19.475/04, 19.490/04, 19.495/04, 19.497/04, 24.729/04, 171/05 şi 2.041/05, § 92, 25 octombrie 2011).

22. În consecinţă, mai rămâne de stabilit dacă s-a realizat un “echilibru just” între cerinţele interesului general al populaţiei şi cerinţele de protecţie a drepturilor fundamentale ale individului, ştiut fiind că nu se realizează echilibrul necesar dacă persoana în cauză are de suportat o sarcină individuală şi excesivă (a se vedea, printre multe altele, Lakićević şi alţii împotriva Serbiei şi Muntenegrului, nr. 27.458/06, 37.205/06, 37.207/06 şi 33.604/07, § 62, 13 decembrie 2011). (Panfile împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.315 din 11 mai 2012).

În prezenta speţă, Curtea observă că în 2009 România a început să se confrunte cu o gravă criză economică şi financiară. Întrucât autorităţile naţionale se află, în principiu, într-o poziţie mai bună decât instanţa internaţională pentru a stabili ce constituie “utilitate publică”, Curtea este gata să admită că, aşa cum susţine Guvernul, măsurile în litigiu urmăreau un scop de utilitate publică (§ 48).

Pentru a stabili dacă măsurile respective erau proporţionale cu scopul urmărit – restabilirea echilibrului bugetar, evitând totodată înrăutăţirea situaţiei sociale -, Curtea consideră că este necesar să verifice dacă, în prezenta speţă, tratamentul aplicat reclamanţilor a făcut posibilă menţinerea unui echilibru între interesele aflate în joc (§ 49).

Curtea observă că reclamanţii aveau drepturi ferme şi intangibile în temeiul unor hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în perioada februarie – aprilie 2008. Curtea constată că, deşi mecanismul de eşalonare instituit a suferit modificări, autorităţile statului l-au respectat, dând dovadă de diligenţă în executarea hotărârilor judecătoreşti sus-menţionate .

Astfel, în conformitate cu legislaţia în vigoare ,  reclamanţii au primit în octombrie 2008 o primă tranşă, reprezentând 30% din totalul sumelor datorate. În septembrie 2010, li s-a plătit o sumă suplimentară, reprezentând 25% din a doua tranşă de 34% din suma totală, deşi în temeiul O.U.G. nr. 45/2010 din 19 mai 2010 cea de a doua tranşă ar fi trebuit plătită în 2012.

Conform legii, sumele plătite s-au actualizat de fiecare dată în raport cu indicele preţurilor de consum din data plăţii.

Până în prezent, reclamanţii au primit mai mult de o treime din suma totală acordată de instanţe, restul sumei trebuind să fie plătit eşalonat, conform legislaţiei în vigoare, până în 2016. Nu există nimic în dosar care să sugereze că Guvernul nu are intenţia de a respecta calendarul plăţilor (§ 50).

Ţinând seama de faptul că o parte importantă din sumele datorate reclamanţilor le-a fost deja plătită, Curtea nu poate considera că a fost afectată însăşi substanţa dreptului reclamanţilor.

În orice caz, având în vedere toate elementele de mai sus şi contextul special al prezentei cauze, Curtea consideră că plata eşalonată a sumelor datorate reclamanţilor nu poate fi considerată nerezonabilă (§ 51).

Prin urmare, Curtea consideră că această cerere este în mod vădit nefondată şi trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie (§ 52).

PENTRU ACESTE MOTIVE

În unanimitate,

CURTEA

Declară cererea inadmisibilă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secţia a treia Decizia din 4 septembrie 2012, cu privire la Cererea nr. 57.265/08 introdusă de Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 709 din 17 octombrie 2012, extrase

Leave a Reply