DREPT DE PROPRIETATE, SALARIU, REDUCERE, PERSONALUL DIDACTIC DIN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR DE STAT

DREPT DE PROPRIETATE, SALARIU, REDUCERE, PERSONALUL DIDACTIC DIN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR DE STAT

Prin aplicarea art. 1 din Legea nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, nu se realizează încălcarea dreptului de proprietate, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, la data adoptării Legii nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, reclamanţii nu erau beneficiarii unui drept de proprietate asupra unui “bun”, în sensul instrumentului internaţional anterior arătat, adică în legătură cu dreptul la indemnizaţia de concediu într-un cuantum nediminuat pentru zilele de concediu efectuate după momentul intrării în vigoare a legii, mai precis după data de 3 iulie 2010.

Pe aspectul supus analizei se impune a aminti faptul că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie reglementează trei reguli de bază, şi anume: a) principiul respectării proprietăţii; b) privarea de proprietate în interes public şi condiţiile în care aceasta poate fi făcută; şi c) controlul folosinţei bunurilor.

Cu privire la prima regulă enunţată anterior trebuie analizat dacă la data adoptării Legii nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, reclamanţii erau titularii unui drept de proprietate asupra unui bun în sensul Convenţiei în ceea ce priveşte indemnizaţia cuvenită pentru zilele de concediu efectuate după data de 3 iulie 2010.

În urma analizării jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului nu s-a identificat vreo cauză în care instanţa europeană să fi stabilit că “salariul” pentru o perioadă viitoare (prin asimilare, şi indemnizaţia de concediu) reprezintă un “bun”.

Pe de altă parte, se reţine faptul că Legea nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, are aplicabilitate doar pentru viitor, respectiv doar în privinţa salariilor la care vor avea dreptul categoriile de salariaţi vizaţi de acest act normativ după data de 3 iulie 2010 şi care, în mod evident, vor deveni exigibile după această dată, ştiut fiind faptul că drepturile salariale devin scadente zi cu zi pe măsura prestării muncii în favoarea angajatorului.

De altfel, în jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg în care a fost analizată problema acordării drepturilor salariale au fost stabilite unele principii, după cum se va preciza în continuare.

În Hotărârea din 19 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Vilho Eskelinen contra Finlandei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat următoarele: “Convenţia nu conferă dreptul de a continua să primeşti un salariu într-un anume cuantum [...].

O creanţă poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudenţa bine stabilită a instanţelor de judecată.” (paragraful 94 din hotărâre).

În Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko contra Ucrainei, se precizează faptul că: “[...] este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuşi, dacă printr-o dispoziţie legală în vigoare se stabileşte plata unor sporuri şi condiţiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autorităţile nu pot, în mod deliberat, să amâne plata lor, atâta vreme cât dispoziţiile legale sunt în vigoare.” (paragraful 23 din hotărâre).

Totodată, se reţine că politica salarială a personalului bugetar este atributul exclusiv al statului, cuantumul drepturilor de natură salarială fiind indisolubil legat de nivelul resurselor bugetului din care acestea se achită, iar statul, prin legislativul său, dispune de o largă latitudine, prin prisma Convenţiei, de a stabili politica economică şi socială a ţării (Hotărârea din 21 februarie 1986, pronunţată în Cauza James şi alţii împotriva Marii Britanii).

De asemenea, “speranţa legitimă”, invocată de reclamanţi, a fost reţinută de aceeaşi Curte europeană ca reprezentând un “bun”, în sensul primei reguli a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în special atunci când în favoarea particularilor a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dreptul la o creanţă suficient de bine determinată împotriva statului pentru a fi exigibilă (Hotărârea din 15 iunie 2010, pronunţată în Cauza Mureşanu contra României) sau atunci când, din cauza frecventelor modificări legislative, în special prin intervenţia Guvernului prin ordonanţe succesive, s-a căutat să se contracareze măsurile legislative dispuse de Parlament cu privire la anumite politici ale statului (în acest sens, a se vedea şi: Hotărârea nr. 7 din 21 iulie 2005, pronunţată în Cauza Străin şi alţii împotriva României; Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României; Hotărârea din 20 iulie 2006, pronunţată în Cauza Radu împotriva României).

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera că reclamanţii ar avea un “bun” în sensul Convenţiei, se apreciază că ingerinţa statului asupra bunului acestora este conformă celei de-a doua reguli statuate în art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului.

În analiza respectării regulii anterior amintite se reţine că în astfel de cauze ingerinţa statului nu este de tipul “privării de proprietate” (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz şi alţii împotriva Spaniei). Curtea nu analizează situaţia reducerii pensiilor sau salariilor ca şi cum ingerinţa ar fi o “privare de proprietate”. În consecinţă, lipsa despăgubirii pentru ingerinţă nu conduce, ex ipso, la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se statuează faptul că statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea mai constată că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluţii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepţia situaţiilor în care aprecierea autorităţilor este vădit lipsită de orice temei. (Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek contra Poloniei, paragraful 59; Hotărârea din 19 decembrie 1989, pronunţată în Cauza Mellacher şi alţii contra Austriei, paragraful 53).

Având în vedere că nu este vorba de o privare de proprietate, testul de proporţionalitate nu poate consta, în principal şi exclusiv, în verificarea acordării de către stat a unei despăgubiri adecvate, ci se va analiza în concret în ce măsură angajatul în sistemul public a fost lipsit în totalitate de salariu (Hotărârea din 12 octombrie 2004, pronunţată în Cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei, paragraful 39), funcţionarul şi familia sa au fost lipsiţi în totalitate de mijloace de subzistenţă (Hotărârea din 20 iunie 2002, pronunţată în Cauza Azinas contra Ciprului, paragraful 44) sau dacă măsura este discriminatorie (hotărârea pronunţată în Cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei,  paragraful 39).

Privită prin prisma acestor principii, se apreciază ca ingerinţa statului este proporţională în raport cu interesele particulare afectate.

În plus, conform instrumentului european aflat în discuţie, ingerinţa statului asupra “proprietăţii” reclamanţilor trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe principale: a) să fie prevăzută de lege; b) să fie justificată de un interes public; c) să existe o proporţionalitate a măsurii cu situaţia care a determinat-o.

Astfel, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie cere ca ingerinţa autorităţii publice în dreptul de proprietate asupra bunurilor să fie legală.

În acest sens se reţine că diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei este prevăzută în Legea nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, act normativ care conţine prevederi suficient de clare, precise şi accesibile pentru a fi considerat “lege” din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Cu privire la scopul ingerinţei, măsura diminuării cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei este justificată de un interes public (“utilitatea publică”), astfel cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, şi din deciziile Curţii Constituţionale nr. 872/2010 şi nr. 874/2010, respectiv de necesitatea de a reduce cheltuielile bugetare în contextul crizei economice mondiale.

Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat restrângerea, se apreciază că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei) şi scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) şi că există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

De altfel, preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflectă în structura art. 1 din Protocolul nr. 1 în totalitate, aşadar şi în cea de a doua teză care trebuie coroborată cu principiul consacrat de prima. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de orice măsură care privează o persoană (Hotărârea din 20 noiembrie 1955, pronunţată în Cauza Pressos Compania Naviera – S.A. şi alţii împotriva Belgiei).

Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar şi, în special, dacă nu obligă reclamanţii să suporte o sarcină disproporţionată trebuie să se ia în considerare modalităţile de compensare prevăzute de legislaţia naţională. În această privinţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat deja că fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă şi că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepţionale (Cauza Sfintele mănăstiri împotriva Greciei din 9 decembrie 1994; Cauza Ex-regele Greciei şi alţii împotriva Greciei, Cererea nr. 25.701/1994; Hotărârea din 22 iunie 2004, pronunţată în Cauza Broniowski împotriva Poloniei).

În caz contrar, după cum s-a pronunţat deja Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dacă o reformă radicală a sistemului politic şi economic al unei ţări sau situaţia sa financiară poate justifica, în principiu, limitări drastice ale despăgubirilor, atare circumstanţe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenţie, cum ar fi principiul legalităţii şi cel al autorităţii şi efectivităţii puterii judecătoreşti (Cauza Broniowski, citată anterior). Cu atât mai mult, absenţa totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepţional, în prezenţa unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenţie (Cauza Străin şi alţii împotriva României).

În altă ordine de idei, se reţine faptul că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% este incidentă tuturor categoriilor de personal bugetar în acelaşi cuantum şi mod.

Ca atare, se consideră că prin măsurile dispuse prin art. 1 din Legea nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, nu se aduce atingere vreunui principiu fundamental consacrat prin Convenţie (cum sunt nediscriminarea sau preeminenţa dreptului).

În cauza de faţă, în raport cu modul de constituire a indemnizaţiei de concediu, nu se poate aprecia că reclamanţii deţineau un “bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, cu privire la o indemnizaţie de concediu într-un cuantum nediminuat.

În concluzie, întrucât după intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, cuantumul brut al salariului a fost afectat de o reducere de 25%, în acelaşi mod şi indemnizaţia de concediu cuvenită personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământul preuniversitar de stat pentru concediul efectuat după această dată (3 iulie 2010) se impune a fi diminuată proporţional, ca urmare a faptului că se calculează în raport cu media zilnică a veniturilor din fiecare lună în care se efectuează concediul.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,Completul competent să judece recursul în interesul legii, Dosar nr. 20/2011,Decizia nr. 20 din 17 octombrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 822 din 21 noiembrie 2011.

Legea nr. 118/2010 din 30 iunie 2010 prevede că aplicarea reducerii salariilor angajaţilor din sectorul public erau aplicabile până la data de 31 decembrie 2010.

Reducerea salariilor angajaţilor din sectorul public trebuie să fie temporară.

A se vedea și:Vilho Eskelinen şi alţii împotriva Finlandei [MC], nr. 63235/00, pct. 94, CEDO 2007-II, şi, mutatis mutandis, Kjartan Ásmundsson împotriva Islandei, nr. 60669/00, pct. 39, CEDO 2004-IX, Kopecký împotriva Slovaciei [MC], nr. 44912/98, pct. 45 – 52, CEDO 2004-IX, Ketchko împotriva Ucrainei, nr. 63134/00, pct. 23, 8 noiembrie 2005, Mureşanu împotriva României, nr. 12821/05, pct. 26, 15 iunie 2010, mutatis mutandis, Hasani împotriva Croaţiei, nr. 20844/09, decizia din 30 septembrie 2010, Jahn şi alţii împotriva Germaniei [MC], nr. 46720/99, 72203/01 şi 72552/01, pct. 91, CEDO 2005-VI şi Zvolský şi Zvolská împotriva Republicii Cehe, nr. 46129/99, pct. 67 in fine, CEDO 2002-IX, James şi alţii împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1986, seria A nr. 98, National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society şi Yorkshire Building Society împotriva Regatului Unit, 23 octombrie 1997, Culegerea de hotărâri şi decizii 1997-VII

Lasă un răspuns