A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

EVAZIUNE FISCALA, MAJORĂRI DE ÎNTÂRZIERE , OBLIGAŢII DE PLATĂ ACCESORII, PARTICIPAŢIA IMPROPRIE , FALS ÎN ÎNSCRISURI SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ , LATURA SUBIECTIVĂ

Inculpatul a fost asociat unic şi administrator la SC G.I. SRL cu sediul în comuna C., jud. Sibiu. Obiectul principal de activitate al societăţii era recuperarea deşeurilor şi resturilor metalice reciclabile, sens în care erau achiziţionate o serie de asemenea produse de la diverse societăţi, fiind apoi comercializate către beneficiul SC R.C.S. SA – Filiala Sebeş.

În actul de sesizare, s-a reţinut că în perioada anilor 1999-2003 s-a înregistrat în contabilitatea SC G.I. SRL un număr de 128 facturi fiscale false, de aprovizionare, de la furnizori inexistenţi. în acelaşi timp nu s-au înregistrat în contabilitate o parte din veniturile realizate. Prin aceste modalităţi, inculpatul a creat statului un prejudiciu de 3.299.638.320 lei (ROL).

S-a apreciat că acuzaţia adusă inculpatului este întemeiată numai în parte. Astfel, din verificările încrucişate efectuate în contabilitatea SC G.I. SRL şi SC R.C.S. SA rezultă că inculpatul nu a înregistrat cu ştiinţă în contabilitatea firmei sale 19 facturi fiscale de vânzare către beneficiarul din Sebeş cu o valoare totală de 512.457.824 lei (ROL), toate acestea în perioada decembrie 2001-decembrie 2002. Inculpatul nu contestă această situaţie dar într-o apărare de conjunctură invocă argumente neconvingătoare de genul că ar fi predat actele contabilei, dar nu ştie care anume pentru că în această calitate au fost mai multe persoane  etc.

Cert este că, aşa după cum reiese din expertiza contabilă întocmită de expertul B.G., a cauzat bugetului de stat un prejudiciu total de 144.605.933 lei (ROL) compus din 135.215.095 lei (ROL) reprezentând TVA şi 9.390.838 lei (ROL) reprezentând impozit pe venit.

Inculpatul a mai fost acuzat şi pentru că în perioada anilor 1999-2003 s-au înregistrat în contabilitatea SC G.I. SRL 128 facturi fiscale false de aprovizionare de la diverşi furnizori, care nu îndeplinesc calitatea de document justificativ. Despre 107 dintre acestea se arată că aparţin altor societăţi comerciale decât celor care le-au emis, iar 21 facturi nu au fost comercializate prin distribuitori autorizaţi. în acest fel, înregistrările contabile nu ar reflecta operaţiuni reale cu consecinţa evidenţierii unor cheltuieli fictive şi implicit diminuarea impozitului pe profit şi deducerea nelegală a TVA.

Din conţinutul rapoartelor de constatare tehnico-ştiinţifică a scrisului reiese că 41 din cele 128 facturi, aparent emanând de la diverşi furnizori din ţară, au fost scrise de învinuit (f. 38-42 dosar urmărire), trei dintre acestea au fost scrise de soţia lui, martora P.M. (f. 43-46 dosar urmărire) şi două au fost scrise de fiul lui, P.D. ((f. 50-53 dosar urmărire).

S-a impus a fi lămurite două aspecte.

Primul aspect a vizat împrejurarea dacă facturile şi, respectiv înregistrările contabile reflectă sau nu operaţiuni reale. Deşi în rechizitoriu s-a susţinut că operaţiunile ar fi fost fictive din raportul de expertiză al expertului B.G. şi din supliment, a reieşit că mărfurile achiziţionate cu cele 128 de facturi au intrat în totalitatea lor în circuitul economic, societatea înregistrând venituri din vânzarea acestora şi TVA aferentă acestor venituri (f. 13 raport şi f. 2 supliment). Cumpărătorul mărfurilor achiziţionate de inculpat prin cele 128 de facturi, a fost SC R. SA Câmpeni, Sebeş, operator specializat în colectarea fierului vechi. Legat de acest aspect, expertiza contabilă ulterioară, a celor trei experţi, nu conţine un punct de vedere, clar, tranşant, oferind instanţei doar variante între care să opteze. Cert este însă că nici cei trei experţi preocupaţi mai mult de aspecte colaterale, nu neagă de plano realitatea operaţiunilor comerciale în sine.

A doua împrejurare s-a referit la o eventuală falsificare a facturilor de către inculpat sau de către alte persoane (soţie, fiu şi contabilă) la instigarea acestuia.

Fără îndoială că inculpatul a completat personal cel puţin o parte din facturi, aşa cum rezultă din rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică menţionate anterior, dar în împrejurări care denotă că nu a făcut-o cu intenţia comiterii unor falsuri. în declaraţiile date la urmărire penală şi la instanţă nu neagă completarea de facturi, dar precizează că a scris facturile unor ţigani care nu ştiau să scrie şi îi cereau acest lucru (f. 22). Această împrejurare este confirmată şi se martora P.M., soţia inculpatului care relatează că majoritatea celor de la care soţul ei achiziţiona fier vechi erau ţigani neştiutori de carte şi îi cereau să scrie el facturile (f. 47). Susţinerea inculpatului şi relatarea martorei se coroborează şi cu declaraţiile martorei I.M., fosta contabilă a firmei, care arată că l-a văzut pe inculpat cum completa facturi care aveau doar ştampilele furnizorilor (f. 468 şi urm. dosar urmărire) şi că ea personal a completat facturi după dictarea inculpatului, care erau scrise doar cu creionul de acesta (f. 65 dosar instanţă). In tot acest context mai trebuie avute în vedere şi două împrejurări notorii, respectiv că intră în preocupările membrilor etniei rome colectarea deşeurilor de fier vechi şi că în foarte multe cazuri aceştia sunt analfabeţi.

În finalul consideraţiilor despre operaţiunile de achiziţionare a deşeurilor metalice şi actele ce s-au întocmit în legătură cu ele se mai impune încă o precizare. Inculpatul nu a verificat datele de identificare ale furnizorilor din cele 128 facturi fiscale care l-ar fi putut conduce la constatarea că unele dintre acestea nu sunt înscrise în Registrul Oficiului Naţional al Registrului Comerţului sau ca altele au date de identificare inexistente sau atribuite altor societăţi. Experţii contabili au arătat însă că deşi avea obligaţia solicitării de la aceştia a datelor de identificare, totuşi nu avea posibilitatea materială a verificării lor. Or, această imposibilitate obiectivă nu poate fi imputată inculpatului cu titlu de culpă.

Aşa fiind, nu s-a putut reţine în sarcina inculpatului că s-ar face vinovat de evaziune fiscală şi fals material în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu cele 128 facturi.

Cât priveşte determinarea de către inculpat, cu intenţie, a martorilor P.M., P.D.I. şi l.M., să săvârşească infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată este de observat că cerându-le să scrie unele dintre facturi, de altfel puţine la număr dovedite ca aparţinându-le, aceasta nu poate fi reţinută ca atare. Solicitarea inculpatului, aşa cum reiese din analiza probelor, s-a făcut în contextul arătat şi descris amănunţit de martora l.M. Este greu de crezut că dacă inculpatul ar fi urmărit să-i determine la a comite un fals, să procedeze de o manieră atât de evidentă, cum ar fi dictarea datelor firmelor sau scrierea lor iniţială de el însuşi cu creionul.

Pentru aceste considerente nici participaţia improprie la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată nu poate fi reţinută ca fiind comisă, lipsindu-i intenţia ca element al laturii subiective.

În discuţie mai este infracţiunea de spălare de bani în variantele prevăzute de art. 23 lit. b) şi c) din Legea nr. 656/2002, cu privire la suma de 1.444.000.000 lei (ROL) cu care inculpatul ar fi creditat societatea, ştiind că aceştia provin din evaziune fiscală. Cu alte cuvinte, inculpatul a avut calitatea de subiect activ al ambelor infracţiuni.

În opinia M.P. este posibil ca aceeaşi activitate infracţională să fie susceptibilă de a primi două încadrări juridice distincte, pentru infracţiuni săvârşite una subsecvent celeilalte. Un asemenea punct de vedere nu poate fi primit pentru că s-ar încălca principiul non bis in idem.

Infracţiunea de spălare a banilor, asemenea infracţiunilor de tăinuire şi favorizare a infractorului sunt infracţiuni distincte de infracţiunile prin care s-a obţinut produsul infracţiunii. Caracterul subsecvent al infracţiunii de spălarea banilor reiese din împrejurarea că ea derivă dintr-o altă infracţiune care este situaţia premisă. Deci subiectul activ al celor două infracţiuni nu poate fi una şi aceeaşi persoană.

Sub un alt aspect nu este dovedit că banii cu care inculpatul şi-a creditat societatea provin din evaziune fiscală. în primul rând, cum reiese din depoziţiile martorilor l.M., contabila firmei în perioada decembrie 2000 – martie2005, şi P.I., şefii filialei R.S., această din urmă societate făcea cu întârziere plăţile către societatea inculpatului, ceea ce îl obliga ca aproape lunar să îşi crediteze firma (f. 65 şi 97). în al doilea rând, din depoziţiile altor martori cum ar fi P.V. (f.99) şi l.C. (f. 143), rezultă că în perioada anilor 1999-2004, l-au împrumutat pe inculpat cu sume cuprinse între 10 milioane lei (ROL) şi 40 milioane lei (ROL) pentru ca acesta să-i plătească pe cei care îi aduceau marfa.

Apărării astfel formulate de inculpat nu i-a fost opusă nici o probă din partea acuzării, nici prin rechizitoriu şi nici în timpul cercetării judecătoreşti.

Faţă de aceasta, Tribunalul a apreciat că nu poate reţine că există infracţiunea de spălare de bani.

În concluzie, s-a reţinut că inculpatul se face vinovat de infracţiunea de evaziune fiscală, doar cu privire la cele 19 facturi care nu au fost înregistrate în contabilitate, sustrăgându-se în acest fel de la plata obligaţiilor fiscale către stat. în legătură cu aceasta a fost trimis în judecată şi pentru infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

A. Împotriva acestei sentinţe au formulat apel, în termenul legal, inculpatul P.G. şi partea civilă A.N.A.F. prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu, aducându-i critici de nelegalitate şi netemeinicie.

În expunerea motivelor de apel, inculpatul P.G. a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 101 din Legea nr. 241/2005 şi stabilirea unei amenzi administrative, conform art. 91 C. pen., deoarece a achitat prejudiciul stabilit de instanţa de fond, în cuantum de 14.461 lei.

Prin apelul formulat, partea civilă A.N.A.F. prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu a solicitat obligarea inculpatului în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata sumelor menţionate în constituirea de parte civilă, reprezentând obligaţiile de plată la bugetul general consolidat al statului -329.964 lei cu dobânzi şi penalităţi până la data plăţii.

Prin Decizia penală nr. 68/ A din 14 septembrie 2009 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, a admis apelul declarat de partea civilă A.N.F.P. prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu şi, în consecinţă, a desfiinţat în parte sentinţa penală nr. 171 din 22 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia penală, numai sub aspectul laturii civile a cauzei. Rejudecând în fond, a majorarea cuantumul despăgubirilor civile la plata cărora a fost obligat inculpatul P.G. în solidar cu partea responsabilă civilmente SC G.I. SRL în favoarea părţii civile A.N.A.F prin D.G.F.P. Sibiu de la 14.461 lei la suma de 329.964 lei, cu dobânzi şi penalităţi până la data plăţii efective.

În esenţă, Curtea a constatat că în mod eronat instanţa de fond a reţinut că cele 128 de facturi îndeplinesc calitatea de document justificativ şi că acestea atestă operaţiuni comerciale reale.

Potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit în cursul cercetării judecătoreşti de către experţii M.L., V.M.A. şi N.l. cele 128 facturi îndeplinesc doar condiţiile de formă, nu şi cele de fond pentru a putea constitui document justificativ.

Având în vedere inadvertenţele constatate, faptul ca facturile au fost completate de inculpat sau de apropiaţi ai acestuia, iar societăţile pretins furnizoare nu au desfăşurat relaţii comerciale cu societatea administrată de inculpat, Curtea constată că nu poate fi reţinută calitatea de document justificativ pentru cele 128 facturi înregistrate în contabilitate, acestea neatestând operaţiuni comerciale reale.

Curtea a mai reţinut şi faptul că inculpatul a avut o poziţie oscilantă raportat la facturile în litigiu.

În consecinţă, Curtea constată că sunt fondate criticile aduse de apelanta A.N.A.F. prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu sentinţei atacate, inculpatul procedând în mod nelegal la deducerea TVA-ului în cuantum de 1.063.184.769 lei vechi.

A constatat că, prin înregistrarea în contabilitatea societăţii a contravalorii celor 128 facturi fiscale fictive, precum şi prin neînregistrarea în contabilitate a tuturor facturilor emise beneficiarilor, societatea administrată de inculpat s-a sustras de la plata obligaţiilor fiscale în cuantum total de 3.299.638.3201ei vechi (329.964 lei), din care 1.516.183.807 lei vechi reprezintă impozit pe profit, impozit pe venit microîntreprinderi şi TVA, iar 1.783.454.513 lei vechi reprezintă dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Referitor la apelul inculpatului, Curtea a constatat că acesta este nefondat, dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 nefiind aplicabile având în vedere, în primul rând, momentul până la care inculpatul avea posibilitatea legală de a achita prejudiciul pentru a uza de beneficiul conferit de lege, prejudiciul stabilit de instanţa de fond fiind achitat în cursul judecării apelului.

Mai mult, inculpatul a înţeles să conteste cuantumul prejudiciului cauzat şi a achitat doar prejudiciul stabilit prin hotărâre, de către instanţa de fond, astfel ca în cauză nu sunt întrunite cumulativ cerinţele textului legal invocat (în acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia penală nr. 2342 din 2 mai 2007).

B. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul P.G., care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Sub aspectul laturii penale a cauzei, inculpatul a susţinut că în mod greşit instanţa de apel nu i-a aplicat dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005, deşi a achitat prejudiciul stabilit în sarcina sa prin hotărârea primei instanţe.

Sub aspectul laturii civile, inculpatul a susţinut că în mod greşit a fost admis apelul părţii civile, că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la cele trei expertize contabile efectuate în cauză care au apreciat că cele 128 de facturi fiscale îndeplinesc calitatea de document justificativ, atâta timp cât reflectă o operaţiune economico-financiară reală, luând în considerare, în schimb, raportul de control ce emană chiar de la partea civilă, ceea ce nu satisface cerinţa imparţialităţii.

A solicitat casarea deciziei atacate, înlocuirea pedepsei de 2 ani şi 6 luni închisoare cu o sancţiune administrativă în temeiul art. 10 din Legea nr. 241/2005 şi menţinerea sentinţei prin care a fost obligat la plata sumei de 14.461 lei către partea civilă.

S-a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. pr. pen.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor invocate de către inculpatul recurent precum şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) comb. cu art. 3856 alin. (1) C. pr. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Critica inculpatului vizând greşita neaplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005 nu se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. pr. pen., invocat de către inculpat, acest caz vizând omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului.

Înalta Curte va analiza însă motivul de recurs invocat prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. pr. pen. potrivit căruia hotărârea este supusă casării când aceasta este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii.

Dispoziţiile art. 1 pct. 185 din Legea nr. 356/2006, potrivit cărora art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. pr. pen. se abrogă, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în M. Of. nr. 404 din 15 iunie 2009.

Curtea Constituţională a motivat că abrogarea art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. pr. pen., prin dispoziţiile declarate neconstituţionale, încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, precum şi ale art. 20 din Constituţie referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la prevederile art. 6 referitoare la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În consecinţă, hotărârile penale nedefinitive contrare legii sau prin care s-a făcut o greşită aplicare a legii, sunt supuse casării, dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. pr. pen. redevenind aplicabile.

Examinând actele dosarului înalta Curte constată însă că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, art. 10 din Legea nr. 241/2005 nefiind incident în cauză întrucât inculpatul nu a achitat prejudiciul în termenul prevăzut de acest text de lege.

Astfel, norma legală invocată, prevede că „în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de Legea nr. 241/2005, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecaţii, până la primul termen de judecata, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate.

Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar”.

Aşadar, pentru a beneficia de dispoziţiile art. 10 teza a IlI-a din Legea nr. 241/2005 ar fi trebuit ca inculpatul să achite prejudiciul cauzat Direcţiei de Finanţe Publice a Judeţului Sibiu în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată. Or, în speţă, inculpatul a achitat suma de 14.461 lei abia în apel, situaţie în care nu i se poate aplica o sancţiune administrativă potrivit dispoziţiilor legale susmenţionate. Mai mult, inculpatul nu a achitat întreaga sumă pretinsă de partea civilă cu titlu de despăgubiri civile ci suma stabilită în sarcina sa prin hotărârea primei instanţe, contestate de partea civilă sub acest aspect.

Critica inculpatului vizând soluţionarea laturii civile a cauzei se circumscrie cazului de casare invocat, şi anume art. 3859 pct. 10 C. proc. pen întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor probelor administrate în cauză, ceea ce este de natură să influenţeze soluţionarea acţiunii civile.

Astfel, în cursul judecăţii în primă instanţă a fost efectuat un prim raport de expertiză contabilă întocmit de expertul B.G. (filele 220 – 223 dosar fond, vol. I) şi un supliment la acest raport (filele 241-245 dosar fond, vol. II) prin care s-a răspuns obiecţiunilor formulate de partea civilă.

La solicitarea părţii civile, instanţa a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză contabilă, care să lămurească anumite chestiuni punctuale, expertiză efectuată de către experţii M.L., V.M.A. şi N.I. (filele 324-342 dosar fond, vol. II).

Soluţionarea apelului declarat de partea civilă A.N.A.F. – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu, nemulţumită de cuantumul prejudiciului stabilit de către prima instanţă, obliga instanţa de prim control judiciar la o analiză amănunţită a celor trei expertize contabile efectuate în cauză care au fost dispuse tocmai pentru a se stabili cu certitudine care este prejudiciul produs ca urmare a neplăţii obligaţiilor băneşti către stat de societatea al cărei unic asociat şi administrator era inculpatul, respectiv SC G.I. SRL C.

În mod evident, aceste probe încuviinţate şi administrate de instanţa de fond sunt esenţiale nu numai pentru partea civilă ci şi pentru inculpat, fiind de natură să garanteze drepturile sale şi să influenţeze soluţia procesului.

Or, instanţa de apel nu a procedat la o analiză a constatărilor şi concluziilor expertizelor de specialitate, cu arătarea temeiurilor de fapt şi de drept care determină instanţa să reţină sau să înlăture una sau alta dintre aceste expertize (analiză care se impunea cu atât mai mult cu cât cel de-al doilea raport de expertiză nu cuprinde concluzii certe, clare şi neechivoce, oferind instanţei două variante de răspuns), ceea ce atrage incidenţa art. 3859 pct. 10 C. pr. pen.

Distinct de acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel l-a obligat pe inculpat la plata sumei de 329.964 lei care a fost solicitată de partea civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu şi care a nu a fost stabilită printr-un raport de expertiză întocmit de un organ independent ci printr-un proces-verbal (nr. 1 din 16 mai 2005) întocmit de către inspectorii părţii civile, ceea ce încalcă garanţiile unui proces echitabil în accepţiunea C.E.D.O.

Mai mult, instanţa de apel l-a obligat pe inculpat la plata dobânzilor şi penalităţilor la suma de 329.964 lei până la data plăţii efective, cu toate că a constatat că din totalul acestei sume, 151.618 lei reprezintă impozit pe profit, impozit pe venit microîntreprinderi şi TVA şi suma de 178.345 lei, reprezintă dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente impozitelor de mai sus, calculate prin procesul verbal nr. 1 din 16 mai 2005 conform O.G. nr. 92/2003 republicată.

Or, obligarea în continuare a inculpatului la plata unor dobânzi şi penalităţi calculate la o sumă de bani ce reprezintă dobânzi şi penalităţi aferente impozitelor neplătite, este contrară legii, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. pr. pen.

Mai întâi, se impune precizarea că în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 210/2005 privind aprobarea O.G. nr. 20/2005 pentru modificarea si completarea O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, publicata in M. Of. al României, Partea I, nr. 580 din 5 iulie 2005, noţiunile de “dobânzi si/sau penalităţi de întârziere” au fost înlocuite cu noţiunea de “majorări de întârziere”.

Potrivit art. 21 alin. (2) lit. a) din OG. nr. 92/2003 republicată impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului de stat sunt creanţe fiscale principale iar majorările de întârziere stabilite conform legii sunt obligaţii de plată accesorii.

Art. 119 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede în mod expres că „nu se datorează majorări de întârziere pentru sumele datorate cu titlu de obligaţii fiscale accesorii”. Aşadar, legea interzice obligarea unei persoane la plata unor sume de bani cu titlu de majorări de întârziere calculate la o sumă datorată cu acelaşi titlu, de majorări de întârziere, aşa cum a procedat instanţa de apel.

Faţă de considerentele ce preced şi având în vedere că motivul formal de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 prevalează, Înalta Curte va admite recursul inculpatului, va casa în parte decizia penală atacată numai cu privire la soluţionarea laturii civile şi va dispune trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru rejudecarea apelului părţii civile.

Cu ocazia rejudecării instanţa de prim control judiciar va avea în vedere şi celelalte aspecte de nelegalitate evidenţiate mai sus.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, SECŢIA PENALĂ, Decizia nr. 728 din 25 februarie 2010, Dosar nr. 1570/85/2006

Leave a Reply