FAVORIZAREA INFRACTORULUI, INDIVIDUALIZAREA PEDEPSEI, INTERCEPTĂRILE ŞI ÎNREGISTRĂRILE AUDIO SAU VIDEO, DECLARAŢIILE MARTORILOR

FAVORIZAREA INFRACTORULUI,  INDIVIDUALIZAREA PEDEPSEI,  INTERCEPTĂRILE ŞI ÎNREGISTRĂRILE AUDIO SAU VIDEO,  DECLARAŢIILE MARTORILOR

1. Faptele persoanei, de a ajuta la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă de către autorul care a lăsat să se creadă că are influenţă asupra unor magistraţi şi la săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă de către inculpatul arestat într-o cauză privind traficul de persoane – pretinsa influenţă referindu-se la strămutarea judecării cauzei, punerea în libertate şi achitarea inculpatului -, precum şi de a acţiona pentru publicarea în presa locală a articolului care a fost invocat ca probă în susţinerea cererii de strămutare, întrunesc atât elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea prevăzută în art. 257 C. pen. şi la infracţiunea prevăzută în art. 6¹ din Legea nr. 78/2000, cât şi elementele constitutive ale infracţiunii de favorizare a infractorului prevăzută în art. 264 C. pen. În raport cu pericolul social concret al faptelor, precum şi cu calitatea făptuitorului – comisar şef de poliţie, ţinut prin statutul profesional să descopere fapte de natura celor săvârşite, nici aplicarea unor pedepse la limita minimă prevăzută de lege şi nici suspendarea executării pedepsei rezultante nu sunt justificate.

2. Legalitatea interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video nu este condiţionată de începerea urmăririi penale, ci de respectarea următoarelor condiţii prevăzute în art. 91¹ C. proc. pen.: să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni din cele enumerate în alin. (2) al acestui articol, să fie necesare pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru identificarea sau localizarea participanţilor, care nu ar fi posibilă prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată şi să fie autorizate de către judecător.

3. În procesul de apreciere a probelor, declaraţiile coinculpatului şi ale martorului care a avut iniţial calitatea de învinuit pot servi la aflarea adevărului, întrucât aceştia sunt consideraţi martori, în accepţiunea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Din examinarea dosarului rezultă că, prin autorizaţia nr. 380 din 18 august 2008, Curtea de Apel Bucureşti a încuviinţat interceptarea posturilor telefonice utilizate de inculpatul R.V., S.I. şi I.S.

Or, tocmai convorbirile telefonice efectuate de la posturile telefonice utilizate de inculpatul R.V. sunt relevante în ce-l priveşte pe recurentul S.O.

Pe de altă parte, nu există niciun motiv legal pentru a înlătura relevanţa penală a unei convorbiri telefonice în ce-l priveşte pe interlocutorul persoanei cu privire la care există autorizaţie de interceptare, chiar dacă referitor la acel interlocutor nu există autorizare.

Ceea ce a urmărit legiuitorul prin introducerea art. 91¹ C. proc. pen. a fost reglementarea condiţiilor în care interceptările şi înregistrările audio sau video pot deveni probe. Obiectul acestor probe – interceptări – îl constituie convorbirile purtate între două sau mai multe persoane.

Dacă există autorizare legală pentru interceptarea convorbirilor de la unul din posturile telefonice de la care se poartă convorbirea, înregistrarea convorbirii este legală, în egală măsură relevantă faţă de ambele persoane care poartă dialogul.

Această apreciere este raţională, având în vedere şi prevederile art. 63 C. proc. pen., care definesc în general proba. În sensul dispoziţiei citate, convorbirea telefonică este un element de fapt care poate servi la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanelor şi la cunoaşterea împrejurărilor.

Referitor la constituţionalitatea art. 91¹ C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că acest articol nu a fost declarat neconstituţional.

Pe de altă parte, conform dispoziţiilor art. 224 alin. (3) C. proc. pen., procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă.        Or, procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate şi înregistrate sunt astfel de probe.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că nu este rezonabil ca o întreagă urmărire penală să se bazeze exclusiv pe interceptări telefonice, că aceste probe trebuie să se coroboreze cu alte probe pe care organul de urmărire penală este obligat să le administreze pentru a demonstra vinovăţia unei persoane, pentru a nu face loc abuzului.

În prezenta cauză interceptările şi înregistrările telefonice se coroborează cu declaraţiile martorilor sau ale inculpaţilor S.I. şi M.P., care într-o accepţiune mai largă în cauza Curţii Europene a Drepturilor Omului „Spînu împotriva României” sunt consideraţi martori.

Problema interceptărilor şi înregistrărilor audio şi video a mai format obiectul preocupărilor instanţei supreme cu prilejul judecării altor cauze.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a motivat că legalitatea interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video nu este legată de începerea urmăririi penale, ci de respectarea condiţiilor prevăzute în art. 91¹ C. proc. pen., respectiv existenţa unor indicii privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni; infracţiunile să facă parte din cele enumerate la alin. (2) al articolului; să fie necesare pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru identificarea sau localizarea participanţilor care nu ar fi posibilă prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată; ultima condiţie fiind aceea a autorizării de către judecător.

În cauză, aceste condiţii pentru interceptare şi înregistrare au fost realizate.

Rezultă cu certitudine că inculpatul S.I. – aflat în arest preventiv – pentru o infracţiune gravă de trafic de minori, suspectat de infracţiuni la Legea nr. 39/2003, era preocupat în cel mai înalt grad să scape de răspundere prin coruperea organelor judiciare, poliţie, procurori, magistraţi şi, din arest, l-a contactat telefonic pe inculpatul R.V. – comisar şef cu atribuţii judiciare.

Infracţiunile săvârşite erau prevăzute în Legea nr. 78/2000, enumerate în textul art. 91¹ alin. (2) C. proc. pen. şi a existat autorizarea judecătorului pentru interceptări şi înregistrări.

Înalta Curte de casaţie şi Justiţie, preocupată şi de practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, a reţinut că în cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) aceasta a apreciat că noul cadru legislativ modificat prin Legea nr. 281/2003 şi Legea nr. 356/2006 oferă garanţiile necesare în materie de interceptare şi transcriere a comunicaţiilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai constatat în alte cauze că dispoziţiile art. 91¹ – art. 91⁶ C. proc. pen. sunt în deplin acord cu art. 4 din Recomandarea (2005)10 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind „tehnicile speciale de anchetă”, potrivit căruia aceste tehnici pot fi utilizate dacă există motive serioase de a crede că o infracţiune gravă a fost săvârşită ori este pregătită sau în curs de pregătire de una sau mai multe persoane anume identificate ori de o persoană sau un grup de persoane care nu a fost încă identificat.

Or, în prezenta cauză aceste „tehnici speciale de anchetă” au fost folosite exact în scopul arătat în recomandare.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 948 din 12 martie 2010

Cel care deține monopolul interceptărilor își stabilește suveran agenda de informații utile. În principiu, nu are nici cea mai vagă intenție să producă mijloace de probă. În absența unei astfel de intenții, el se poate mișca nestînjenit, pentru că activitățile sale sînt și vor rămîne secrete și sînt sustrase oricărui control efectiv. Dacă nu folosește informația direct și public, modul în care a obținut-o rămîne necunoscut. Iar într-un proces penal, dacă este necesar, o informație obținută în mod ilicit reprezintă o ”sesizare din oficiu”. ( prof. av. Valentin Constantin, NOUA REGINĂ A PROBELOR, Juridice,ro)