A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

FALSIFICARE DE MONEDE

FALSIFICARE DE MONEDE. ÎNŞELĂCIUNE. CONCURS

Punerea în circulaţie a monedei străine falsificate, de către o persoană care a cumpărat-o, neştiind că este falsă, constituie infracţiunea de falsificare de monede prevăzută în art. 282 alin. 2 raportat la art. 284 C. pen., în concurs cu infracţiunea de înşelăciune.

2048/19 iulie 19 95 în „Pro lege” nr. 4/1996, p. 111

Notă: Comentată în Rev.dr.com. nr. 11/1996,92.

Idem 787/1994 în „Dreptul” nr. 3/1995, p.92

(falsificarea de monede. punerea ÎN CIRCULAŢIE, ÎNŞELĂCIUNE. CONCURS IDEAL DE INFRACŢIUNI.)

Punerea în circulaţie a unor monede false, prin vânzare, întruneşte elementele constitutive nu numai ale infracţiunii prevăzute în art. 282 alin. 2, ci şi pe cele ale infracţiunii de înşelăciune prevăzute în art. 215 C. pen., deoarece cumpărătorul a fost indus în eroare şi i s-a pricinuit o pagubă, iar inculpatul a urmărit realizarea unui folos material injust. Întrucât acţiunea, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele ambelor infracţiuni, sunt Aplicabile prevederile art. 33 lit. b C. pen. privitoare la concursul ideal de infracţiuni.

367/15 februarie 1996 în „Pro lege” nr. 3/1997, p. 77; Bul.jud., 188

Notă: – T.Teodorescu, Consecinţele penale ale unui cec fără acoperire în total sau în parte, „Dreptul” nr. 10/1998, 99

(FALSIFICARE DE MONEDĂ. DEŢINERE DE VALORI FALSIFICATE. TENTATIVĂ LA INFRACŢIUNEA DE ÎNŞELĂCIUNE.)

Deţinerea de monedă, cu ştiinţă că este falsificată, în vederea punerii în circulaţie, constituie infracţiunea prevăzută în art. 282 alin. 2 C. pen., chiar dacă nu a fost pusă în circulaţie.

Înainte de a încerca să vândă moneda falsificată, făptuitorii nu au comis tentativa la infracţiunea de înşelăciune, deoarece lipseşte actul de punere în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, condiţie prevăzută în art. 20 C. pen.. Sub aspectul acestei infracţiuni, deci, fapta a rămas în faza actelor preparatorii, nesancţionată de lege.

1557 din 20 iunie 1996 în „Pro lege” nr. 4/1997, 125

(FALSIFICARE DE MONEDE SAU DE ALTE VALORI. ÎNŞELĂCIUNE. NU FALS ŞI UZ DE FALS.)

Faptele de a înscrie în cecuri sume fără acoperire în contul bancar şi folosirea lor pentru plata unor mărfuri cumpărate, constituie 3 infracţiuni aflate în concurs, şi anume de falsificare de cecuri prevăzută în art. 282 alin. 1, de punere în circulaţie a valorilor falsificate prevăzute în art. 282 alin. 2 şi de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 3 C. pen..

646 din 15 martie 1996 în „Pro lege” nr. 4/1997, 107; Bul.jud., 189

(FALSIFICARE DE MONEDE SAU ALTE VALORI. TITLU PENTRU EFECTUAREA PLĂŢILOR. ORDIN DE PLATĂ. DEOSEBIRI)

Ordinul de plată nu constituie titlu pentru efectuarea plăţilor în accepţiunea art. 282 C. pen. deoarece, potrivit Regulamentului Băncii Naţionale a României nr.8 din 19 august 1994, pentru a face plăţi pe baza acestui ordin, fără putere circulatorie în sine, societatea bancară este obligată să îndeplinească anumite operaţiuni fără de care transferul sumei de bani nu se poate realiza. În atare situaţie, fapta de falsificare şi folosire a unui ordin de plată constituie infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 alin. 1 C. pen., iar nu infracţiunile de falsificare de monede sau de alte valori prevăzute de art. 282 alin. 1 şi de art. 282 alin. 2 C. pen.

2839 din 2 august 1999 – 3/2000, 190

(FALSIFICARE DE MONEDE SAU ALTE VALORI. ÎNŞELĂCIUNE. PARTICIPAŢIE IMPROPRIE)

Încredinţarea de către un administrator de societate comercială, fără disponibil în cont, a unei file cec semnată de el, în vederea completării ei cu valoarea mărfii ce urma a fi ridicată de la furnizor, constituie atât participaţie improprie la infracţiunea de falsificare de monede sau de alte valori prevăzute de art. 31 alin. 1 raportat la art. 282 alin. 1 şi 2 C.pen., cât şi participaţia improprie la infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 31 alin. 1 raportat la art. 215 alin. 2 şi 3 C.pen., pentru ambele cu aplicarea  art. 13 C.pen., dacă persoana căreia i s-a încredinţat fila CEC a completat-o şi a folosit-o ca instrument de plată.

829 din 5 martie 1999 – 3/2000, 160

(FALSIFICAREA DE MONEDE SAU ALTE VALORI. ÎNŞELĂCIUNE PRIN EMITERE DE CECURI FĂRĂ ACOPERIREA NECESARĂ. DEOSEBIRI. APLICAREA LEGII MAI FAVORABILE)

Activităţile de falsificare de cecuri, încriminată prin art. 282 alin. 1 C.pen., şi de punere a acestora în circulaţie, încriminată prin alineatul 2 al aceluiaşi articol, constituie, în urma modificărilor şi completărilor aduse Codului penal prin Legea nr. 140 din 14 noiembrie 1996, infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 4 teza I  C.pen., prin care se sancţionează fapta de emitere a unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există povizia sau acoperirea necesară.

Cum sancţiunea prevăzută pentru infracţiunile de falsificare de monede sau de alte valori şi de punere în circulaţie de valori falsificate, în formele prevăzute la art. 282 alin. 1 şi la alin. 2 C.pen., este mai uşoară decât sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 4 C.pen., în raport cu prevederile art. 13 C.pen., referitoare la aplicarea legii mai favorabile, faptele de emitere şi de punere în circulaţie de cecuri fără acoperire săvârşite anterior apariţiei Legii nr. 140/1996 trebuie încadrate, după caz, în art. 282 alin. 1 sau în art. 282 alin. 2 C. pen.

1099 din 23 martie 1999 – 3/2000, 188

(FALSIFICAREA DE MONEDE SAU ALTE VALORI. ORDIN DE PLATA)

Ordinul de plată nu are, în sine, putere circulatoriem şi deci nu poate servi, direct, ca mijloc de plată; el nu constituie titlu pentru efectuarea plăţilor în sensul art. 282 C.pen.

4548 din 16 noiembrie 2000

Notă: Potrivit Regulamentului B.N.R. nr.8 din 19 august 1994.

(BILET LA ORDIN)

Biletul la ordin constituie un titlu pentru efectuarea plăţilor şi se încadrează  în categoria valorilor la care se referă art. 282 C.pen.

3309 din 12 septembrie 2000, în Bul.jud.,324

(FALSIFICARE DE VALORI STRĂINE PRIN PUNEREA ACESTORA ÎN CIRCULAŢIE. ÎNŞELĂCIUNE. EXISTENŢA CONCURSULUI.)

Infracţiunea prevăzută în art. 282 alin. 2 C. pen., raportat 284 C. pen. constând în punerea în circulaţie de valori străine falsificate este în esenţă, prin toate elementele sale constitutive, o înşelăciune comisă în legătură cu circulaţia monetară. De aceea, infracţiunea prev. în art. 215 alin. 2 C. pen. nu poate fi reţinută în concurs, nici chiar ideal, ci ea este absorbită în aceasta.

1265 din 22 august 19 91 în „Pro lege” nr. 1/1992, p. 128

Notă: – În acelaşi sens, s.pen.dec. nr. 1913/1989, în Caietele TRIB.SUPR, nr.60

Pentru participaţie improprie, vezi dec. nr. 44/1987 a completului de 7, în C. D., 312

– Fals în înscrisuri – înşelăciune

Trib. Supr., s.p., dec. nr. 486/1984

Lingouri de aur, la D. Ciuncan, în Dreptul nr. 8/1995, p. 51.

– Dec. C.S.J. nr. 2048/1995- A se vedea analiza ei la D. Ciuncan, Fals de monede. Înşelăciune. Concurs, în „Revista de drept comercial” nr. 11/1996, p.92 şi urm.;

Emiterea de cecuri fără acoperire constituie, numai înşelăciune, şi la C. Sima, Calificarea judiciară a faptei de a emite un cec, „Pro lege” nr. 4/1997, 5;

– Gh.Diaconu, Infracţiunea de falsificare de monede, „R.D.P.” nr. 4/1996, 45; M.Susman, Încadrarea juridică a faptei de a emite un cec fără disponibil, „Dreptul” nr. 9/1997, p. 96;

Titlurile publice trebuie emise de o bancă ori de alte instituţii de credit competent (V. Papadopol, Notă la dec.CAB, S.I pen. nr. 189/A/1997 în Culegere p.112 şi urm.)

– D. Ciuncan, Falsificare de monede, „R.D.P.” nr. 4/1996, p.43.

– Punerea în circulaţie presupune, întotdeauna, înşelarea bunei credinţe a celui căruia I s-a oferit moneda, titlul sau valoarea falsificată presupune ieşirea valorii din mâna ofertantului şi primirea sa de către cel indus în eroare; ea implică o trecere reală a produsului infracţiunii în stăpânirea celui căruia i s-a aflat o schimbare efectivă a detentorului. Până atunci nu se poate vorbi decât de o încercare de punere în circulaţie. Prin urmare, prezentarea la plată cu o monedă falsificată, fără a se reuşi să fie acceptată, deoarece falsul este observat nu constituie o infracţiune consemnată, ci o tentativă (V. Papadopol în Codul penal comentat şi adnotat; vol. II, p.214).

Fapta poate fi privită, eventual, ca o infracţiune consumată de fals în declaraţii.

La uzul de fals este suficientă înfăţişarea, depunerea, prevalarea de un anume înscris.

Folosirea (291) este instantanee.

De asemenea, infracţiunea este consemnată ca deţinere a valorilor falsificate în vederea punerii în circulaţie (varianta 2 la 282 al.2 C.pen.), dacă a existat o îndoială (rea-credinţă) de viciere.

Tentativa la înşelăciune se opreşte la producerea pagubei.

– C. Butiuc, Deţinerea şi punerea în circulaţie a valorilor falsificate, „R.D.P.” nr. 3/1998, 74

Emiterea unui cec fără acoperire nici nu constituie o contrafacere (producere prin imitare), nici o alterare (modificare materială), deci nu este 282, ci 215.

V. Papadopol, Notă în CAB, C.D. .1998, p.125 consideră că iniţial modalitatea era „exclusă faptic” Din 215, acum „nou introdus”. Contra, V.Dongoroz, Noul cod … prezentare comparatică, p.140

(incriminarea este asemănătoare, doar redactarea este mai concisă).

Cecul are numai funcţia de instrument de plată, nu de credit.

St. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed.All, Bucuresti, 1998, p.516

Pentru a fi apreciată ca monedă, titlul trebuie să fi avut anterior putere de circulaţie.

V. Papadopol, Notă, CAB, C.D. .1998, p.125

Contra:

– Incriminarea din 282 alin. 2 are prioritate faţă de 215 (O. Loghin, T. Teodor, Drept penal român, Partea specială, ed.1996, p.467).

Noi apreciem justă afirmaţia la punerea în circulaţie de monede, nu de cecuri (fără valoare circulatorie iniţială; dar un cec fără acoperire poate fi – imediat – falsificat) deci poate fi reţinută – faţă de persoana falsificatorului, falsificarea de monede, art. 282, separat, independent la înşelăciunea prin cecuri prin emiterea unui instrument fără acoperire.

FALS

FALS INTELECTUAL

Notă: prin omisiune, „Dreptul” nr. 4/1996, p. 47.

– D. Ciuncan, Consecinţele penale ale neînregistrărilor contabile, „Dreptul” nr. 3/1996, p. 65.

– D. Ciuncan, Fals intelectual al unui înscris contabil oficial în „Dreptul” nr. 12/1996,63.

– Victoria Aurora Bosu, Neînregistrarea facturilor, concurs real, „Dreptul” nr. 4/1997, p. 66.

– V.A. Bouru, 9/1997, p. 66.

Vezi şi: C.C.dec. nr. 35 şi 36/1994.

(FALSUL INTELECTUAL AL UNUI ÎNSCRIS CONTABIL OFICIAL)

Notă: – I. Neagu, Unele aspecte procesuale privind falsul în înscrisuri, A.U.B. 1974,123

– O. Rădulescu, Aspecte ale falsului intelectual în actele notariale, „Dreptul” nr. 5/1998, p. 66

– D. Ciuncan, Fals. Determinarea sferei noţiunii „înscrisuri oficiale”. Producerea de consecinţe juridice, „R.R.D.” nr. 6/88, p. 51.

(FALS INTELECTUAL. PARTICIPAŢIE IMPROPRIE. MODALITATE DE SĂVÂRŞIRE)

Fapta administratorului unei societăţi comerciale de a determina pe o funcţionară subalternă, fără ca aceasta să cunoască adevărul, să înscrie într-o adeverinţă fiscală o cantitate mai mică de marfă decât aceea vândută, precum şi o valoare a acesteia inferioară celei reale, în scopul de a fi plătite de către cumpărător taxe vamale mai mici decât cele cuvenite, constituie infracţiunea de fals intelectual săvârşită în condiţiile participaţiei improprii prevăzută de art. 289 alin. 1, cu aplicarea art. 31 alin. 2 C.pen.

(FALS INTELECTUAL. PARTICIPAŢIE IMPROPRIE)

Prin sentinţa penală nr. 191 din 4 septembrie 1997 a Tribunalului Iaşi a fost condamnat inculpatul A.Al. pentru infracţiunea de fals intelectual săvârşită în condiţiile participaţiei improprii prevăzută de art. 289, cu aplicarea art. 31 alin. 2 C. pen.

S-a reţinut că Gh.M., cetăţean străin, a cumpărat la data de 2 septembrie 1993, de la S.C. AMESAN S.R.L. Iaşi, al cărei administrator era inculpatul A.Al., cantitatea de 120 kg fire sintetice în valoare de 1.485.000 lei.

La solicitarea cetăţeanului străin de a i se menţiona în chitanţa fiscală o valoare mai mică, pentru a plăti taxe vamale în cuantum mai redus, din dispoziţia inculpatului, o salariată a firmei respective a întocmit chitanţa cerută pentru cantitatea de 61,25 kg fire în valoare de 735.000 lei.

La controlul făcut de organele de politie, în autoturismul cetateanului strain a fost gasita cantitatea de 129 kg fire sintetice.

Apelul declarat de inculpat a fost respins prin decizia penala nr. 54 din 19 februarie 1998 a Curtii de Apel Iaşi.

Declarând recurs, inculpatul a cerut schimbarea încadrarii juridice în instigare la infracţiunea de fals intelectual.

Recursul nu este fondat.

Din examinarea actelor dosarului rezultă în mod vădit ca inculpatul a dat dispoziţii unei subalterne să treacă în chitanţa fiscală datele pe care aceasta le-a înscris fără să-şi dea seama că, în realitate, cantitatea vândută era mult mai mare.

Ca urmare, fapta inculpatului de a determina, cu intenţie, pe o salariată subalternă lui, de a atesta, într-o chitanţă fiscală, date necorespunzatoare adevărului, cu scopul de a fi plătite taxe vamale mai reduse de către persoana căreia i-a fost eliberată chitanţa, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual săvârşită în condiţiile participaţiei improprii prevăzută de art. 289 alin. 1, cu aplicarea art. 31 alin. 2 C.pen.

În consecinţă, recursul inculpatului a fost respins.

53 din 21 ianuarie 1999, 2/2000, 104

(EVAZIUNE FISCALĂ. FALS INTELECTUAL)

Neînregistrarea unor facturi având ca urmare denaturarea veniturilor şi neplata impozitului constituie infracţiunile de evaziune şi fals, în concurs.

2245/1997, în Bul.jud. p.349

Notă: În sensul absorbţiei falsului în infracţiunea complexă de evaziune fiscală a se vedea  D. Ciuncan, Consecinţele penale ale neînregistrărilor contabile, „Dreptul” nr. 3/1996, p. 65

– Gh. Voinea, Falsul în contabilitate şi falsul intelectual, „Dreptul” nr. 3/1999, p. 98

– B. Diamant, V. Luncean, În legătură cu infracţiuni de fals intelectual, „R.D.P.” nr. 1/1999, p. 139

– E. Crişu, Dacă pot fi subiecte active ale infracţiunii prevăzute în art. 40 din Legea nr. 82/1991, persoanele fizice autorizate în baza D-l 54/1990 să desfăşoare o activitate economică, „Dreptul” nr. 4/1999, p. 101

– Falsificarea oricărui înscris ce capătă caracter de înscrisuri oficiale de către orice persoană ce are din p.v. penal calitatea de salariat, prin atestarea unor neadevăruri sau prin omisiuni poate fi privită ca infracţiune prevăzută în art. 289 C. pen.

– Gh. Voinea, Falsul în actele contabile, „R.D.P.” nr. 2/1999, p. 106

(APLICAREA LEGII PENALE MAI FAVORABILE. FALS. ART.40 LEGEA 87/1994)

Prin sentinţa penală nr. 1818 din 18 octombrie 1995 a Judecătoriei Slobozia, rămasă definitivă prin neapelare, inculpata D.A. a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual prevăzută în art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen..

Instanţa a reţinut că inculpata, asociată la o societate comercială, nu a înscris, în perioada iulie-septembrie 1994, 5 facturi în evidenţele contabile, sustrăgându-se astfel de la plata impozitului datorat, în sumă de 188.077 lei.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

Efectuarea, cu ştiinţă, de înregistrări inexacte în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor şi cheltuielilor, săvârşită în septembrie 1994, şi judecată în octombrie 1995, nu se sancţionează potrivit art. 40 din Legea nr. 82/1991, ca infracţiune de fals intelectual, raportat la art. 289 C. pen., cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, ci potrivit art. 13 din Legea nr. 87/1994 publicată la 24 octombrie 1994 şi intrată în vigoare la 23 noiembrie 1994, ca evaziune fiscală, cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă de la 1 la 10 milioane lei.

Între data săvârşirii faptei şi până la judecarea definitivă a cauzei intervenind o lege care prevede aceleaşi limite ale pdepsei închisorii ca şi legea anterioară, dar alternativ cu pedeapsa amenzii, legea nouă este mai favorabilă şi, ca atare, este aplicabilă conform prevederilor art. 13 C. pen..

2427 din 1 noiembrie 1996 în „Pro lege” nr. 1/1998, p. 96

Notă: -Ceea ce s-a întâmplat deja nu mai poate fi anulat; însă interpretarea normativă a unor lucruri întâmplate demult poate fi modificată ulterior pe baza unor norme care au fost stabilite după evenimentele ce urmează a fi interpretate.

Cu un asemenea efect retroactiv este posibil, de exemplu, ca legea unui guvern ajuns la putere printr-o revoluţie să anuleze o lege emisă de guvernul anterior lege care pedepseşte anumite acţiuni ale indivizilor din partidul revoluţionar calificându-le drept crime politice.

Guvernul naţional-socialist din Germania a legitimat retroactiv ca sancţiuni anumite acte coercitive care din punct de vedere juridic erau crime, calificând tot retroactiv ca delict comportamentul care le-a determinat.

O normă de drept poate anula cu efect retroactiv valabilitatea unei alte norme de drept, elaborate anterior, în aşa fel încât actele coercitive cu caracter de sancţiuni, valabile în condiţiile primei norme să fie lipsite de însuşirea lor de pedepse sau execuţii, iar comportamentul uman care le-a determinat să-şi piardă ulterior caracterul de delict.)Hans Kelsen, Reine RechT. S. lehre – Doctrina pură a dreptului, Ed. rom. 2000, Humanitas, p.27-28.

Notă: – În „Revista de drept comercial” nr. 12/1996, p. 63 şi urm.

– D. Ciuncan, Desfinţarea totală sau parţială a unui înscris, „R.D.P.” nr. 2/1997, p. 61.

– A. Botezan, Anularea actelor false, „PL” 4/1997, p. 227.

– F. Roman, Fapta funcţionarului comercial, „Dreptul” nr. 12/1997, p. 72.

– În cazul falsificării, acţiunea în constatarea nulităţii poate fi exercitată şi de procuror. (Alexandru-Mihaela Şinc, Anularea înscrisurilor de netrimitere în judecată dispuse de procuror în temeiul art. 10 lit. b1, d, e sau g C. pr.pen., „Dreptul” nr. 9/1999, 109)

(FALS INTELECTUAL. NOTAR PUBLIC. ÎNSCRIS OFICIAL. FUNCŢIONAR PUBLIC)

3378/1998, Bul.jud., p.485

Notă: – O. Rădulescu, Paula Ioana Rădulescu, Declararea unui preţ mai mic la notar nu e infracţiune , „Dreptul” nr. 10/1999, p. 132

(FALS INTELECTUAL. ABUZ ÎN SERVICIU. INEXISTENŢA CONCURSULUI)

Reţinându-se săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, caracterizat, potrivit art. 289 C. pen., prin calitatea de funcţionar a subiectului activ şi prin comiterea faptei în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu se poate reţine şi infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 248 din acelaşi cod.

1019 din 26 aprilie 1996 în „Pro lege” nr. 4/1997, p. 108

Vezi: Evaziune fiscală; Infracţiuni la Legea contabilităţii; Infracţiuni prevăzute în legi speciale

(FALS ÎN DECLARAŢII. ART. 45 DIN LEGEA NR. 26/1990)

Cererea, neîntemeiată, de a se opera o menţiune în Registrul Comerţului pe baza unei hotărâri judecătoreşti nedefinitive, verificată şi avizată de funcţionarii Oficiului Registrului Comerţului şi de judecătorul delegat, nu are caracterul unui fals în declaraţii, în sensul prevederilor art. 45 din Legea nr. 26/1990 şi art. 292 C. pen., de vreme ce înregistrarea menţiunii nu se poate face decât cu avizul Oficiului Registrului Comerţului şi din dispoziţia judecătorului delegat, cererea, în sine, nefiind de natură a produce consecinţe juridice.

Prin Sentinţa penală nr. 817 din 19 martie 1997, a Judecătoriei Braşov, inculpata C.L. a fost achitată în baza art. 11 pct. 2 lit. a, raportat la art. 10 lit. a C. pr. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 45 din Legea nr. 26/1990, raportat la art. 292 C. pen.

Instanţa a reţinut că, la 18 ianuarie 1995, la cererea inculpatei, Camera de Comerţ şi Industrie Braşov – Oficiul Registrului Comerţului – a înscris menţiunea de excludere a asociatei N.L. din Societatea Comercială C & N. Ca urmare a acestei operaţiuni, societatea a funcţionat cu inculpata figurând asociat unic.

Pentru înregistrarea menţiunii, inculpata a depus la Registrul Comerţului Sentinţa civilă nr. 301 din 23 ianuarie 1994 a Tribunalului Braşov, pe baza căreia judecătorul delegat a dispus înregistrarea, deşi hotărârea nu era definitivă.

Tribunalul Braşov, prin decizia penală nr. 431/A din 17 iunie 1997, a respins apelul declarat de procuror.

Recursul procurorului a fost admis prin decizia penală nr. 397/R din 10 decembrie 1997 a Curţii de Apel Braşov şi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. b1 C. pr. pen. şi la art. 181 C.pen., a dispus achitarea inculpatei.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut vinovăţia inculpatei în săvârşirea infracţiunii, însă a apreciat că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Recursul în anulare declarat în cauză, cu motivarea că fapta nu există, este fondat.

În conformitate cu prevederile art.  45 din Legea nr. 26/1990, persoana care, cu rea-credinţă, a făcut declaraţii inexacte, în baza cărora s-a operat o înmatriculare ori s-a făcut o menţiune în registrul comerţului, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Pentru existenţa acestei infracţiuni se cer întrunite, cumulativ, trei condiţii, şi anume: să se facă o declaraţie inexactă; pe baza declaraţiei inexacte să se fi făcut înregistrarea; declaraţia inexactă să fi avut un rol determinant în efectuarea operaţiunii respective.

În speţa dedusă judecăţii se constată că în nici una din cererile scrise de inculpată nu se face menţiune că sentinţa ar fi definitivă sau că a formulat cerere în calitate de asociat unic.

Dată fiind importanţa înscrierilor în Registrul Comerţului, cererea şi actele depuse de solicitanţi trebuie să urmeze o procedură prealabilă, în cadrul căreia funcţionarii acestei instituţii trebuie să le verifice şi să constate dacă îndeplinesc sau nu condiţiile legale, după care judecătorul delegat urmează să dispună sau nu, prin încheiere, înregistrarea menţiunilor solicitate în Registrul Comerţului.

În speţă, deşi sentinţa civilă ataşată de inculpată cererii sale nu conţine menţiunea „definitivă”, nici funcţionarii însărcinaţi cu verificarea actelor şi nici judecătorul delegat nu au observat că sentinţa nu avea aplicată această menţiune, considerând că actele depuse sunt în regulă.

Infracţiunea de fals în declaraţii nu s-a consumat prin simplul fapt că inculpata a depus la Registrul Comerţului sentinţa civilă care nu era definitivă, solicitând înscrierea menţiunilor din această hotărâre, deoarece nu a avut un rol determinant în producerea de consecinţe juridice, de vreme ce funcţionarii Oficiului Registrului Comerţului şi judecătorul delegat aveau obligaţia să verifice acest aspect, iar în lipsa menţiunii, conform art. 6 din Legea nr. 26/1990, erau obligaţi să respingă cererea inculpatei.

În consecinţă, achitarea inculpatei dispusă de prima instanţă şi menţinută de instanţa de apel este legală şi temeinică, motiv pentru care, în urma casării deciziei instanţei de recurs, această soluţie a fost menţinută.

2882 din 5 iunie 2001

Notă: – N. Conea, L. nr. 1105/1996 privind evidenţa populaţiei, „Dreptul” nr. 7/1997,59.

– A. Cocieru, Concurs 291, 292 şi 293 C.pen., 2/1997,171.

– Ioana Olaru, Fapta de a declara în faţa notarului un preţ mai decât cel real, „Dreptul” nr. 6/1999, 80

– T. Teodorescu, Aplicarea art. 12 L. nr. 87/1994 faţă de cămătari şi de cei ce declară notarului preţuri mai mici, „Dreptul” nr. 6/1999, 91

– Gh. Ivan, Fals în declaraţii. Condiţii de reţinere. Neproducerea consecinţei juridice. Urmărite de inculpat. Obligaţia verificării declaraţiei, „Dreptul” nr. 5/2000, 153

(FALS ÎN ÎNSCRISURI SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ)

Notă: – D. Ciuncan, Forma de vinovăţie necesară pentru realizarea laturii subiective în cazul infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată, „Pro lege” nr. 2/1999, 23;

– Al. Salan, Falsuri în înscrisuri. Observaţii critice,  „R.D.P.” nr. 1/2002, 87

(FALS ÎN ÎNSCRISURI SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ. FALS INTELECTUAL ŞI UZ DE FALS. DIFERENŢIERE)

Fapta angajatului unei societăţi comerciale private de a întocmi facturi nereale de livrare a unor mărfuri şi de a le folosi în scopul justificării unor lipsuri în gestiune constituie infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 C. pen., iar nu infracţiunile de fals intelectual şi de uz de fals prevăzute în art. 289 şi art. 291 din acelaşi cod, actele falsificate şi folosite în vederea producerii unor consecinţe juridice neavând caracter oficial.

5195 din 28.11.2001, în „Curierul judiciar” nr. 1/2003, p. 101

(FALS ÎN ÎNSCRISURI SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ. FALS INTELECTUAL. UZ DE FALS. ÎNSCRISURI OFICIALE. SOCIETATEA NAŢIONALĂ A PETROLULUI – PETROM S.A.)

Falsificarea unor înscrisuri aparţinând S.N.P. – Petrom S.A. şi folosirea lor nu constituie infracţiunea de fals intelectual şi uz de fals, deoarece această societate comercială nu este o persoană juridică de interes public, iar bunurile acesteia, de asemenea, nu sunt de interes public în sensul prevederilor art. 145 şi 150 alin. 2 C. pen.; ca atare, faptele menţionate constituie infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 C.pen.

Prin sentinţa penală nr. 180 din 10 aprilie 2001, Tribunalul Dolj a condamnat pe inculpatul B.N. pentru săvârşirea infracţiunilor de delapidare prevăzută în art. 2151 alin. 1, de fals intelectual şi de uz de fals prevăzute în art. 289 şi art. 291 C.pen.

Instanţa a reţinut că, îndeplinind funcţia de gestionar la Societatea Naţională a Petrolului-Petrom Sucursala Dolj, inculpatul ş I însuşit, în perioada 1 aprilie 1997 – 31 august 1999, din banii rezultaţi din vânzarea unor butelii de aragaz, suma de 276.473.000 de lei.

Pentru acoperirea delapidării, inculpatul a întocmit în fals mai multe  acte justificative pe care le-a depus la contabilitate.

Prin decizia nr.448 din 5 septembrie 2001, Curtea de Apel Craiova, Secţia penală, a admis apelul procurorului cu privire la omisiunea aplicării pedepsei accesorii.

Procurorul a declarat recurs, solicitând majorarea pedepsei.

Acest motiv de recurs este lipsit de temei.

Recursul este însă fondat  pentru cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. 1 pct.17 C. pr. pen., care va fi luat în considerare din oficiu, conform alin .3 al articolului menţionat.

Sub acest aspect se constată că hotărârile atacate sunt nelegale cu privire la  greşita  încadrare juridică în prevederile art. 289 şi art. 291 C. pen. a faptei inculpatului de a fi falsificata acte de gestiune pe care apoi le-a folosit pentru justificare.

Potrivit art. 289 C.pen., obiectul material al infracţiunii îl constituie înscrisul oficial care, în înţelesul dat prin art. 150 alin. 2 din acelaşi cod, este un înscris care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145 sau care aparţine unei asemenea unităţi.

Întrucât Societatea Naţională a Petrolului – Petrom, Sucursala Dolj, societate comercială căreia îi aparţin actele falsificate, nu face parte dintre autorităţile publice, instituţiile publice şi persoanele juridice de interes public şi nici buteliile sau încărcătura acestora nu constituie proprietate publică în sensul prevederilor art. 145 C. pen., rezultă că înscrisurile care emană de la această societate nu fac parte din categoria înscrisurilor oficiale.

Aşa fiind, fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, motiv pentru care recursul a fost admis, s-a schimbat încadrarea juridică în sensul celor ce preced şi s-a dispus condamnarea inculpatului în baza art. 290 C. pen.

660 din 6 februarie 2002

(FALS INTELECTUAL. FALS MATERIAL)

Falsificarea unor acte contabile prin modificare, ştersături şi adăugiri şi folosirea lor în evidenţele contabile ale societăţii nu constituie un fals intelectual şi uz de fals, ci un fals material în înscrisuri sub semnătură privată.

4266 din 1 noiembrie 2ooo, în Bul.jud., 323

Notă: Simulaţia care aduce prejudiciu este un adevărat fals (E. Garçon, Code pénale annoté, nr.60). Este posibil ca, după împrejurări, să se găsească, în asemenea acte, o manoperă frauduloasă constitutivă a unei înşelăciuni, dar în nici un caz un fals.

(R. Garraund, ed.III, t.IV, nr.1374, p.126).

Cf. M.I. Papadopolu, în C.Rătescu, Codul penal adnotat, vol. II, 1937, p.565; D. Ciuncan în „Dreptul” nr. 3/1994,92;

– D. Lucinescu, în „Codul penal comentat şi adnotat”, p.321.

Notă: Cu privire la înscrisul mincinos, şi nu fals, D. Ciuncan în „Dreptul” nr. 3/1994, p. 92; mai vechi D.Lucinescu în Codul penal comentat şi adnotat, P.spec., vol. I,p.321; V. Dongoroz în Explicaţii…, vol. III, p.533.

– Dacă biletul se poate gira, andosa, s-ar putea spune că are valoare circulatorie. Vezi falsificare de monede, dec. nr. 4548/2000;

– Numai cecul circular este emis de o bancă (instituţie de credit).

Cf. art. 322 pct.4 C. pr. civ. instanţa de revizuire poate stabili (la acest moment) dacă un înscris are caracter nereal, deci fals, deoarece nu conţine adevărata situaţie, ajungându-se la un rezultat mincinos (C.S.J., S. Comerc. dec. nr. 5606 din 15.11.2000).

Vezi: Înşelăciune

(FALS MATERIAL)

Notă: – D. Ciuncan, Circulaţia rutieră, Fals material, „R.D.P.” nr. 2/1998, p. 118

– V. Păvăleanu, în „Dreptul” nr. 8/1998, p. 96

– V. Timofte, în „Dreptul” nr. 8/1998, p. 107

Sunt considerate înscrisuri orice imprimate producătoare (care produc nu care ar putea produce) de consecinţe juridice: bilete de spectacole, tichete de transport, loto care fac dovada unei plăţi.

(V. Dongoroz, Explicaţii, IV, p.428)

Biletele de transport nominalizate (adică fără valoare circulatorie), abonamentul nominal sunt înscrisuri oficiale (C.Mitrache în Practica judiciară penală, III, p.245)

– Sunt înscrisuri oficiale valabile cu putere circulatorie şi nenominalizate

(TRIB.SUPR. s.p., dec. nr. 4700/1971, „R.R.D.” nr. 7/72, p. 158; dec. nr. 1155/71 în Repertoriu p.167; dec. nr. 1812/71, Rep.p.167; dec. nr. 4678/69, Rep., p.167)

(FALS PRIVIND IDENTITATEA. UZ DE FALS. INFRACŢIUNE UNICĂ. CONCURS DE INFRACŢIUNI)

Folosirea unui paşaport fals, pe numele altei persoane, în faţa autorităţilor, constituie infracţiunea de fals privind identitatea, iar nu şi cea de uz de fals în concurs cu cea dintâi. Prezentarea sub o identitate falsă prevăzută în art. 293 C. pen. poate fi săvârşită şi prin folosirea unor acte false de identitate, faptă absorbită în conţinutul laturii obiective a infracţiunii de fals privind identitatea, ca o modalitate de inducere în eroare a organului de stat.

755 din 26 martie 1997 în „Pro lege” nr. 2/1998, p. 171

Notă: – uz de fals, înscrisuri oficiale, I. Dumitru, „Dreptul” nr. 12/1995, 55.

– Concurs 291-293 sau infracţiune complexă, A.Cocieru în „Pro lege” nr. 2/1997, p. 171.

– P.Stanciu, Competenţa de soluţionare a faptelor prevăzute în art. 282 şi 284 C.pen. în PCA Timişoara „Rev.pen.” nr. 1/1994, p.18 (282 la Trib. iar 284 la J.-idem la V. Papadopol, „R.R.D.” nr. 10/79, 5), contra

– E.Lambert, Competenţa după materie în cazul 284 C.pen., PCAT „Rev.pen.” nr. 1/1994, 19 (pt.competenţa Tribunalului)

– Dacă făptuitorul, atribuindu-şi o altă identitate, se foloseşte şi de un fals, infracţiunile sunt autonome.

În acest sens, T.B., şi pen., dec. nr. 585/1993, cu notă V. Papadopol, în Culegere, p.84-86

– I. Dinu D. Nica; II. Liviu Matei; III. Gheorghe Mărgărit, Despre constituţionalitatea prevederilor articolului 293 alin. 1 C. pen., „Dreptul” nr. 4/2000, 116.

(FALSUL PRIVIND IDENTITATEA. PRODUCEREA UNEI CONSECINŢE JURIDICE. ART. 293 C.PEN.)

Infracţiunea de fals privind identitatea este condiţionată de scopul urmărit de făptuitor, ca prezentarea sub o identitate falsă să producă o consecinţă juridică.

Această condiţie priveşte latura subiectivă a infracţiunii caracterizată prin scop, fiind irelevant dacă, în fapt, consecinţa juridică s-a produs ori nu.

2847/1997, în Bul.jud., p.242

Notă: – Gigel Potrivitu, Infracţiunea de fals privind identitatea, „Dreptul” nr. 10/2001, p.162

– L. Mihu, Competenţa anulării unui înscris fals în cazul unei soluţii de neurmărire penală, în „Dreptul” nr. 7/2003, p. 191

(FALS ÎN ÎNSCRISURI SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ. FALS INTELECTUAL. UZ DE FALS. LEGEA NR. 87/1994)

Scoaterea din circuitul economic a cantităţii de ţigări netimbrate prin distrugerea acesteia, constituie o preluare a bunurilor în vederea folosirii, fiind asimilată livrării de bunuri şi constituie o operaţiune impozabilă care generează obligaţia de plată a T.V.A.

Fapta inculpatului de a înregistra suma de 130.855.637 lei la cheltuieli deductibile, în împrejurările arătate, operaţiune efectuată în scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale şi de a ascunde obiectul impozabil pentru a nu plăti T.V.A. datorată, îndeplineşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.

Prin sentinţa penală nr. 85 din 27 mai 1999 a Judecătoriei Orăştie, inculpatul B.P., a fost condamnat după cum urmează :

– 6 luni închisoare pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută şi pedepsită de art. 290 Cod penal, prin schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunile de fals intelectual prevăzută şi pedepsită de art. 289 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal şi uz de fals prevăzută şi pedepsită de art. 291 Cod penal cu aplicarea art. 41 Cod penal;

– 4 luni închisoare pentru infracţiunea de rupere de sigilii prevăzută şi pedepsită de art. 243 alin. 1 Cod penal.

În baza art. 1 din Legea nr. 137/1997 s-a constatat că pedepsele aplicate inculpatului sunt graţiate integral şi condiţionat.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală, inculpatul B.P. a fost achitat de sub învinuirea săvârşirii infracţiunilor de:

– evaziune fiscală prevăzută şi pedepsită de art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal;

– evaziune fiscală prevăzută şi pedepsită de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal;

– folosirea creditului societăţii în alte scopuri şi în favoarea acestuia prevăzută şi pedepsită de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1990 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.

În baza art. 1605 Cod procedură penală, s-a dispus restituirea către inculpat a cauţiunii în sumă de 4.000.000 lei, achitată cu recipisa CEC nr. 1/2533601 din 2 martie 1998 la Agenţia CEC Orăştie.

S-a dispus încetarea stării de liberare provizorie.

S-a dispus ridicarea sechestrului asigurator instituit prin încheierea din data de 10 septembrie 1998 a Judecătoriei Orăştie asupra apartamentului .

S-a reţinut în fapt că inculpatul este asociat unic al S.C. ”S.C.” societate înfiinţată de inculpat la data de 29 decembrie 1994.

La data de 11 august 1995 Guvernul României a emis Ordonanţa nr. 23, prin care s-a instituit obligativitatea importatorilor sau producătorilor de a marca ţigaretele prin aplicarea unor timbre, începând cu data de 1 martie 1996, dată de la care se interzicea vânzarea acestor produse fără elementele de marcare specifice.

Întrucât până la data de 1 martie 1996 s-a constatat că stocurile de ţigări aflate la producători şi comercianţi nu au fost epuizate, acest termen a fost prelungit cu încă două luni, respectiv până la 1 mai 1996.

Consecinţa imediată a acestei ordonanţe a fost că persoanele vizate trebuiau să-şi lichideze stocurile de ţigări netimbrate, până la data limită de 1 mai 1996, ulterior vânzarea acestora fiind interzisă sub sancţiunea confiscării ţigaretelor netimbrate şi aplicarea unor amenzi.

Cu toate acestea, în perioada anterioară datei de 1 mai 1996, inculpatul s-a aprovizionat în continuare cu cantităţi mari de ţigări netimbrate, profitând de preţul mai scăzut al acestora şi sperând că termenul limită va mai fi prelungit în continuare.

Deoarece acest lucru nu s-a întâmplat, inculpatul împreună cu martorul U.O. au întocmit la data de 5 mai 1996 un proces verbal prin care au consemnat că au distrus prin ardere o cantitate de ţigări netimbrate în valoare de 130.855.637 lei.

Acest proces verbal nu îndeplinea condiţiile prevăzute la pct. 119, cap.III al Regulamentului privind aplicarea Legii nr. 82/1991 şi ca atare, nu putea fi înregistrat în contabilitate ca document justificativ.

Controalele efectuate ulterior au scos în evidenţă împrejurarea că din dispoziţia scrisă a inculpatului pe procesul verbal, martora Prostean Ileana care îndeplinea funcţia de contabil, a trecut suma de 130.855.637 lei pe cheltuieli, scăzând astfel baza de impozitare, deşi în realitate distrugerea ţigărilor nefiind o cheltuială aferentă, este nedeductibilă din punct de vedere fiscal.

Această împrejurare este reglementată legal în art. 5 şi 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 70 din 29 august 1994 privind impozitul pe profit.

S-a reţinut, de asemenea, că la cumpărarea ţigărilor netimbrate, S.C. ”S.C.” a plătit T.V.A-ul aferent furnizorului, urmând ca la vânzarea acestora sau scoaterea lor din circuitul comercial, preţul stabilit să fie purtător de T.V.A., care la rândul său trebuia virat la stat.

Ţigările respective prin presupusa distrugere au fost scoase din circuitul comercial şi în momentul în care, contabila P.I. a încercat să includă în decontul privind T.V.A-ul şi suma de 23.053.582 lei, inculpatul a refuzat să plătească această sumă, contrar prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 3/1992 privind plata T.V.A-ului.

S-a reţinut la data trimiterii în judecată că prin aceste operaţiuni, inculpatul a adus statului un prejudiciu în sumă de 73.278.724 lei, sumă care s-a considerat că ar fi reprezentat impozitul pe profit + T.V.A-ul aferent contravalorii ţigărilor, respectiv suma de 130.855.637 lei.

Iniţial, partea civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Deva, s-a constituit parte civilă cu suma de 43.938.433 lei, constatând totodată că T.V.A-ul în sumă de 23.553.528 lei a fost de fapt achitat în luna iulie 1996, fiind astfel exclus din prejudiciul constatat.

Ulterior, inculpatul a contestat acest prejudiciu la organele financiare competente, care în final au concluzionat că, referitor la infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută şi pedepsită de art. 13 din Legea nr. 87/1994, nu există prejudiciu, plângerile inculpatului conform Legii nr. 105/1997 fiind admise, rămânând de plătit doar suma de 5.550.282 lei reprezentând impozitul pe profit aferent cantităţii de ţigări.

Din adresa nr. 173406 din 14 aprilie 1999 a Ministerului Finanţelor – Direcţia Generală Juridică, a rezultat că această sumă a fost considerată ca o abatere de la disciplina financiară privind impozitul pe profit, aplicându-i-se inculpatului o amendă contravenţională, care a fost achitată.

Partea civilă D.G.F.P.C.F.S. a concluzionat că neexistând prejudiciu, nu se constituie parte civilă.

A concluzionat instanţa că din concluziile părţii civile depuse la dosar a rezultat că inculpatul nu s-a sustras de la plata obligaţiilor fiscale către stat, astfel că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994 şi se impune achitarea în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d din Codul de procedură penală.

În legătură cu infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994 constând în aceea că inculpatul nu a achitat către stat suma de 5.215.759 lei reprezentând impozitul aferent salariilor achitate persoanelor angajate la societatea inculpatului instanţa a reţinut că nu sunt îndeplinite elementele constitutive şi se impune achitarea.

Persoanele menţionate în anexa 2 bis al procesului verbal încheiat la data de 8 mai 1997 nu figurează pe statele de plată ale S.C. ”S.C.” Persoanele în cauză nu au contracte de muncă şi contracte de prestări servicii, iar sumele menţionate în anexa 2 bis nu au fost incluse pe cheltuielile agentului economic. În consecinţă, suma reţinută ca impozit pe salariu neplătit către stat, respectiv 3.286.986 + 1.082.672 lei majorări întârziere, a fost exonerată de la plata de către inculpat, aşa cum rezultă din adresa D.G.F.P.C.F.S. Deva.

Această faptă a fost luată în examinare şi de către Direcţia Generală de Muncă şi Protecţie Socială a Jud. Hunedoara care a arătat că prestările de servicii nu sunt raporturi de muncă care cad sub incidenţa legislaţiei muncii, ci sunt raporturi de drept civil, persoanele astfel angajate nu au drepturile şi obligaţiile de asigurări sociale. S-a reţinut că totuşi, inculpatul a săvârşit o contravenţie prin neîncheierea şi neînregistrarea contractelor de prestări servicii şi a fost sancţionat pentru această faptă cu amenda de 500.000 lei.

Nici această parte civilă nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, considerând că nu există prejudiciu aferent pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

A mai reţinut instanţa că inculpatul nu a folosit creditele în alte scopuri, şi deci, nu a săvârşit nici infracţiunea prevăzută de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/ 1990.

S-a reţinut însă că inculpatul a săvârşit infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prin întocmirea procesului verbal de ardere a unor ţigări netimbrate, care a servit la producerea de consecinţe juridice.

În sfârşit, s-a reţinut în fapt, că în data de 12 martie 1997 organele de poliţie au efectuat un control la barul „P” aparţinând S.C. ”S.C.” şi au constatat că sunt expuse spre vânzare pachete de ţigări având aplicate necorespunzător timbrele de marcare.

Deoarece acest control a avut loc la o oră târzie, organele de control au sigilat barul cu scopul de a veni ulterior pentru verificarea pachetelor respective.

La scurt timp după sigilarea barului, inculpatul s-a prezentat la faţa locului şi a rupt sigiliile cu justificarea că organele de poliţie nu au dreptul să aplice asemenea sigilii.

Prima instanţă s-a bazat pe actele de constatare întocmite în cauză, pe expertiza contabilă judiciară şi pe declaraţiile martorilor şi inculpatului.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, Parchetul de pe lângă Judecătoria Orăştie şi inculpatul B.P.

În apelul parchetului s-a susţinut că hotărârea este netemeinică şi nelegală ca urmare a achitării inculpatului, întrucât acesta a săvârşit toate infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată şi, în mod deosebit, există probe concludente că s-a sustras de la plata impozitelor prin întocmirea în fals a procesului verbal de distrugere a unei cantităţi importante de ţigări fără timbre emise de Ministerul Finanţelor.

De asemenea, s-a susţinut că faptele de fals au fost corect încadrate în rechizitor în dispoziţiile art. 289 şi 291 Cod penal.

În sfârşit, sentinţa a fost criticată în ceea ce priveşte individualizarea pedepselor considerate prea mici.

În apelul inculpatului s-a susţinut că hotărârea este netemeinică şi nelegală în privinţa condamnării acestuia, deoarece nu a comis infracţiunea de fals şi nu sunt îndeplinite cerinţele infracţiunii de rupere de sigilii.

Prin decizia penală nr. 1481 din 22 decembrie 1999 a Tribunalului Hunedoara a fost admis apelul inculpatului, s-a desfiinţat sentinţa atacată şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a şi art. 10 lit. a Cod procedură penală, s-a dispus achitarea inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 290 Cod penal, iar în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală, s-a dispus achitarea şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 243 Cod penal, menţinându-se restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

Prin aceeaşi decizie s-a respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Orăştie.

A motivat instanţa de apel că din întregul material probator nu rezultă că procesul verbal întocmit de către inculpat în asistenţa unui martor, ar constitui un act care nu reflecta realitatea.

În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 194 din Legea nr. 31/1990, aceasta nu este dovedită prin nici un fel de probe.

Cu privire la infracţiunile de evaziune fiscală, soluţia instanţei de fond prin care a dispus achitarea este corectă.

S-a constatat astfel că apelul declarat de parchet nu este fondat.

În ceea ce priveşte apelul declarat de inculpat prin care a solicitat achitarea pentru infracţiunile prevăzute de art. 290 Cod penal, art. 243 alin. 1 Cod penal s-a apreciat că este întemeiat.

Inculpatul a fost greşit condamnat pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, neexistând probe care să dovedească că inculpatul ar fi atestat fapte neadevărate.

În cauză nu sunt întrunite nici elementele constituite ale infracţiunii de rupere de sigilii prevăzută de art. 243 Cod penal.

Organele de poliţie s-au prezentat la barul „P” şi au întocmit procesul verbal la orele 23,25 în care au consemnat că au găsit expuse la vânzare 6 cartuşe de ţigări tip LM şi 9 cartuşe de ţigări ASSOS care prezentau timbre incorect aplicate.

În aceste condiţii s-au ridicat toate ţigările de către organele de poliţie şi s-a aplicat pe uşa barului un sigiliu tip M.I., care a fost rupt de către inculpat după un interval de 30 de minute.

A motivat instanţa de apel că sigiliul nu a fost legal aplicat întrucât nu a existat nici o ordonanţă emisă de organul de cercetare penală sau de către procuror iar pe de altă parte aplicarea sigiliului nu se încadrează nici în procedura prevăzută de art. 96 şi art. 99 şi urm. din Codul de procedură penală, nefiind vorba de conservarea vreunei probe, mai ales că cele 15 cartuşe de ţigări fuseseră ridicate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara şi inculpatul.

Parchetul a invocat greşita achitare a inculpatului întrucât probele administrate confirmă vinovăţia acestuia pentru toate infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată.

Inculpatul a declarat că îşi retrage recursul.

Curtea de Apel Alba Iulia prin decizia penală nr. 403 din 25 mai 2000 a respins ca nefondat recursul declarat de parchet.

A motivat instanţa de recurs că în cauză s-a reţinut o corectă stare de fapt şi s-a dispus în mod temeinic achitarea inculpatului pentru infracţiunile reţinute în rechizitoriu. Acuzarea inculpatului s-a bazat pe prezumţii, neexistând probe care să confirme vinovăţia inculpatului.

Împotriva acestor hotărâri procurorul general a declarat recurs în anulare în temeiul art. 409 şi art. 410 alin. 1 partea I, pct. 71 teza I din Codul de procedură penală cu motivarea că achitarea inculpatului B.P. pentru infracţiunile prevăzute de art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 87/1994 este contrară legii.

S-a arătat că greşit instanţele au apreciat că faptele inculpatului constituie contravenţie şi nu s-a produs prejudiciu.

Instanţele au avut în vedere exclusiv relaţiile comunicate de partea civilă, în care s-a menţionat că s-au aplicat sancţiuni contravenţionale, că prejudiciul a fost acoperit de societatea comercială şi că aceeaşi sumă constituie obiect al unui litigiu civil, situaţie faţă de care partea civilă a declarat că renunţă la pretenţiile civile în cauza penală.

Simpla apreciere a părţii civile conform căreia faptele inculpatului constituie contravenţii nu îndreptăţea instanţele să-şi însuşească aceste considerente.

Instanţele trebuiau ca, dând dovadă de rol activ, să cerceteze faptele cu care au fost sesizate în lumina dispoziţiilor legale prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 70/1994 privind impozitul pe profit, a Legii nr. 87/1994 privind evaziunea fiscală, a Ordonanţei Guvernului nr. 3/1992 privind taxa pe valoarea adăugată, în raport de care se învederează cu suficienţă caracterul infracţional al activităţii inculpatului.

S-a solicitat, pentru faptele inculpatului de a dispune înregistrarea sumei de 130.855.637 lei drept cheltuială deductibilă şi pentru neplata T.V.A. să se reţină infracţiunea prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, dispunând schimbarea încadrării juridice în acest sens.

Pentru fapta inculpatului care în perioada iunie 1996 – martie 1997 a retribuit un număr de 9 persoane fără a înscrie în evidenţa patrimonială a societăţii comerciale întreaga sumă plătită, s-a solicitat a se reţine că inculpatul se face vinovat de infracţiunea prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994 săvârşită în condiţiile prevăzute de art. 41 alin. 2 din Codul penal.

Examinând recursul în anulare declarat, se constată următoarele :

În cauză nu se contestă că după intrarea în vigoare a Ordonanţei Guvernului nr. 23 din 11 august 1995, prin care se solicita lichidarea stocurilor de ţigări netimbrate până la data limită – 1 mai 1996 –, inculpatul B.P. a întocmit la data de 5 mai 1996 un proces verbal prin care a consemnat că a distrus prin ardere, o cantitate de ţigări netimbrate în valoare de 130.855.637 lei.

Realitatea celor consemnate în acest proces verbal nu face obiectul recursului în anulare declarat, astfel că sub acest aspect dispoziţia de achitare a inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 290 Cod penal, a intrat în puterea lucrului judecat.

Conform art. 4 alin. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 70/1994 privind impozitul pe profit, pentru determinarea profitului impozabil, cheltuielile sunt deductibile numai dacă sunt aferente realizării veniturilor.

Potrivit acestei dispoziţii, rezultă că din baza impozabilă se deduc numai cheltuielile efectuate pentru obţinerea unui venit şi numai în măsura în care venitul a fost realizat efectiv.

În cauză, cheltuiala pe care a făcut-o S.C. „S.C.” al cărei administrator şi asociat unic era inculpatul B.P. cu achiziţionarea ţigărilor, respectiv suma de 130.855.637 lei – reprezentând preţul şi T.V.A. achitată vânzătorului –, nu a fost urmată de realizarea unui venit, astfel că nu a dobândit natura de cheltuiala deductibilă, în sensul dispoziţiei legale mai sus arătate.

Pe de altă parte, potrivit art. 2 alin. 1 lit. a din Ordonanţa Guvernului nr. 3/1992 privind taxa pe valoarea adăugată, în sfera de aplicare a T.V.A. se cuprind, ca operaţiuni impozabile, operaţiunile cu plată şi cele asimilate acestora privind livrările de bunuri.

Conform art. 2 pct. 2.2 al aceluiaşi articol, este asimilată cu livrarea de bunuri preluarea de către agentul economic a unor bunuri în vederea folosirii sub orice formă.

Operaţiunile scutite de T.V.A. sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 3/1992

Conform art. 10 din acelaşi act normativ, obligaţia plăţii T.V.A. ia naştere la data efectuării livrării de bunuri, ori a operaţiunilor asimilate livrării.

Scoaterea din circuitul economic a cantităţii de ţigări netimbrate prin distrugerea acesteia, constituie o preluare a bunurilor în vederea folosirii, fiind asimilată livrării de bunuri şi constituie o operaţiune impozabilă care generează obligaţia de plată a T.V.A.

Se constată astfel că T.V.A aferentă preţului ţigărilor distruse trebuia considerată T.V.A. colectat şi trecut în contabilitatea societăţii în decontul de T.V.A. pe luna în care s-a făcut operaţiunea, urmând ca ea să se adauge la T.V.A. datorată.

Potrivit art. 25 pct. c lit. a din Ordonanţa Guvernului nr. 3/1992, plătitorii de T.V.A. au obligaţia să ţină în mod regulat evidenţa contabilă care să le permită să determine T.V.A. pentru livrările şi serviciile efectuate.

Art. 36 din actul normativ mai sus arătat stabileşte că nerespectarea prevederilor din art. 25 referitoare la obligaţia plătitorilor de T.V.A. se sancţionează conform Legii nr. 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale.

În legătură cu fapta inculpatului de a înscrie suma de 130.855.637 lei reprezentând contravaloarea ţigărilor distruse, drept cheltuială deductibilă, urmează a se analiza dacă această operaţiune a fost făcută cu intenţia de a se sustrage de la plata obligaţiunilor fiscale fiind îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994 ori inculpatul a acţionat din culpă, împrejurare faţă de care fapta este contravenţie.

Probatoriul administrat confirmă că inculpatul a fost încunoştiinţat de contabila sa, respectiv martora Prostean Ileana că înregistrarea sumei de 130.855.637 lei reprezentând contravaloarea ţigărilor distruse, la cheltuieli deductibile nu este legală şi că trebuie plătit T.V.A. aferentă ţigărilor distruse.

Fără să ţină seama de propunerile contabilei societăţii, în condiţiile în care legalitatea înregistrării avea consecinţe asupra plăţii impozitului pe profit şi a T.V.A. datorată, inculpatul B.P. a dat dispoziţie expresă, impunând martorei să înregistreze suma la cheltuieli deductibilă.

Pentru a nu suporta consecinţe de natură penală ori contravenţională, contabila P.I. a refuzat înregistrarea sumei de 130.855.667 lei în modalitatea impusă de inculpat şi i-a solicitat dispoziţie scrisă, ceea ce s-a şi întâmplat. La sfârşitul procesului verbal, inculpatul a menţionat „Se va înregistra pe pierderi la deductibile” semnând şi aplicând ştampila societăţii (fila 61 dosar urmărire penală). Ulterior martora a făcut înregistrarea conform voinţei inculpatului.

Aceste aspecte rezultă din declaraţiile constante ale martorei Prostean Ileana de la urmărirea penală şi instanţă „Eu i-am spus că nu trebuie să trec la cheltuieli deductibile pentru a nu scădea baza de impozitare, iar acesta mi-a spus să-i execut dispoziţiile şi să le trec la cheltuieli deductibile” (fila 74 dosar instanţă).

Modul în care inculpatul a impus înregistrarea sumei la cheltuieli deductibile, ignorând dispoziţiile legale, pe acest aspect, aduse la cunoştinţă de către contabila societăţii comerciale, conduce la concluzia că a acţionat în acest fel în scopul de a se sustrage de la plata obligaţiilor fiscale.

Cu privire la modalitatea înregistrării sumei, inculpatul a justificat că s-a consultat cu juristul societăţii, afirmaţie care nu are relevanţă şi nici nu a fost probată.

Pe de altă parte, materialul probator administrat în cauză confirmă că inculpatul obişnuia să impună angajaţilor şi alte operaţiuni nelegale în activitatea desfăşurată de S.C. „S.C.” cu consecinţa obţinerii de câştiguri ilicite.

Astfel, martorul T.I. – şofer – a declarat că după 1 mai 1996 a transportat cu inculpatul baxuri cu ţigări netimbrate în garajul acestuia, care ulterior au fost distribuite la unităţi de desfacere, fiind vândute de sub teşghea. Aceste aspecte sunt confirmate şi de martorii C.A. şi C.C. – vânzători – care au relatat că după 1 mai 1996, inculpatul le-a impus să vândă ţigări fără timbru la un preţ mai mic decât cel care se practica.

Aceste aspecte sunt de natură să întărească convingerea că inculpatul impunea angajaţilor şi efectuarea de operaţiuni nelegale cu consecinţa diminuării impozitelor şi a altor taxe datorate statului.

Fapta inculpatului de a înregistra suma de 130.855.637 lei la cheltuieli deductibile, în împrejurările arătate, operaţiune efectuată în scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale şi de a ascunde obiectul impozabil pentru a nu plăti T.V.A. datorată, îndeplineşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.

Cum pentru aceste fapte, sesizarea prin rechizitoriu s-a făcut cu infracţiunea prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, se va dispune schimbarea încadrării juridice în infracţiunea menţionată mai sus.

În legătură cu prejudiciul cauzat de inculpat, partea civilă D.G.F.P.C.F.S. Hunedoara se află în litigiu civil cu inculpatul la Curtea de Apel Alba Iulia.

La individualizarea pedepsei ce se va aplica inculpatului urmează a se avea în vedere pericolul social concret al faptei comisă de inculpat şi datele ce caracterizează persoana acestuia, aflându-se la prima încălcare a legii penale, urmând a-i aplica o pedeapsă orientată la limita minimă a textului de lege sancţionator.

Se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia în detenţie, fiind îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de art. 81 Cod penal, astfel că se va dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate.

Motivul recursului în anulare cu privire la condamnarea inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal constând în aceea că a retribuit în perioada iunie 1996 – martie 1997 un număr de 9 persoane fără a înscrie în evidenţa patrimonială a societăţii întreaga sumă plătită, nu este întemeiat.

Probatoriul administrat nu confirmă această învinuire.

Raportul de expertiză contabilă efectuat în faza de urmărire penală a stabilit că în evidenţele contabile ale S.C. ”S.C.” în perioada 1995 – 1997, ştatele de plată au fost corect întocmite reţinându-se impozitul pe salarii în conformitate cu prevederile legale.

Nici o altă probă nu confirmă că inculpatul a retribuit personalul angajat cu sume mai mari decât cele evidenţiate în statele de plată. Soluţia de achitare pentru această infracţiune este corectă.

Recursul în anulare declarat urmează a fi admis în conformitate cu art. 4141 cu referire la art. 38515 pct. 2 lit. d din Codul de procedură penală, în sensul celor reţinute.

În raport de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 26/1990 se va dispune trimiterea unei copii legalizate de pe dispozitivul prezentei decizii la Registrul Comerţului, pentru efectuarea înregistrărilor.

253 din 21 ianuarie 2003 (Dosar nr. 2301/2001), aflată pe site-ul www.scj.ro

EVAZIUNE FISCALĂ

EVAZIUNE FISCALĂ

(NEEVIDENŢIEREA PRIN ACTE CONTABILE A VENITURILOR REALIZATE. NEDECLARAREA VENITURILOR IMPOZABILE)

Fapta de a nu înregistra în actele contabile veniturile realizate, dacă a avut ca urmare neplata ori diminuarea impozitului se încadrează în art. 13 din Legea nr. 87/1994, iar nu în art. 12 al aceleiaşi legi, care se referă la sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului sau a sursei impozabile sau taxabile.

Prin sentinţa penală nr.133 din 6 iulie 1998 Judecătoria Chişinău Criş a condamnat pe inculpatul D.F. pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994 şi de fals intelectual prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen.

Instanţa a reţinut că, în calitate de administrator la SC. „Fidessa” Pilu, în perioada 1994-1997, inculpatul nu a evidenţiat prin acte contabile toate veniturile realizate şi în acest mod nu s-a plătit impozitul pe profit, taxa pe valoarea adăugată şi contribuţiile de asigurări, în valoare totală de 132.884.152 de lei.

Tribunalul Arad, prin decizia penală nr.1083 din 28 septembrie 1998 şi Curtea de Apel Timişoara, prin decizia penală nr. 139/R din 4 februarie 1999, au respins apelul şi recursul inculpatului.

Recursul în anulare declarat în cauză pentru greşita încadrare juridică a faptei de evaziune fiscală este fondat.

Potrivit art. 13 din Legea nr. 87/1994, constituie infracţiune fapta de a nu evidenţia prin acte contabile sau alte documente legale, în întregime sau în parte, veniturile realizate, ori de a înregistra cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale, dacă au avut ca urmare diminuarea impozitului, taxei şi a contribuţiei.

În cauză, din actul de control financiar rezultă că, în perioada ianuarie 1996 – martie 1997, inculpatul nu a înregistrat contabil venituri realizate în sumă de 440.819.222 de lei, ceea ce a avut drept urmare neplata impozitului şi taxei, prin aceste manopere frauduloase prejudiciindu-se bugetul statului cu suma de 132.884.152 de lei.

Ca atare, această faptă a inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 87/1994, text în baza căruia, în urma admiterii recursului în anulare, va fi condamnat.

1730 din 19 aprilie 2000 – 4/2001, p. 134

(EVAZIUNE FISCALĂ. FALS. UZ DE FALS)

Prin sentinţa penală nr. 302 din 12 octombrie 1998, Tribunalul Constanţa a condamnat pe inculpaţii D.N. şi G.M. pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, respectiv a complicităţii la această infracţiune, de fals intelectual prevăzută de art. 289 şi de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen.

Instanţa a reţinut că inculpatul D.N., asociat unic, şi G.M. casieră la S.C. Auto Kansas din Constanţa, au falsificat facturile privind vânzarea unui număr de 14 autoturisme şi au contabilizat facturile falsificate, pentru a nu plăti impozitul şi taxele datorate.

Autoturismele au fost achiziţionate în 1995 la preţul de 4.000 lei echivalent/dolar şi vândute în 1996 la preţul de 7.700 lei echivalent/dolar, ca urmare a deprecierii leului. În facturi s-a trecut preţul de achiziţionare al autoturismelor, iar nu cel real de vânzare, pe această cale în actele contabile evidenţiindu-se un beneficiu mai mic decât cel realizat, cu urmarea unei pagube de 340 milioane de lei cauzate bugetului.

Prin decizia penală nr. 259 din 29 octombrie 1999, Curtea de Apel Constanţa a menţinut condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor menţionate.

Recursurile declarate de procuror şi de inculpaţi sunt fondate în ce priveşte încadrarea juridică a faptelor.

Potrivit art. 13 din Legea nr. 87/1994, fapta de a nu evidenţia prin acte contabile sau alte documente legale, în întregime sau în parte, veniturile realizate ori de a înregistra cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale, dacă au avut ca urmare neplata ori diminuarea impozitului, taxei şi a contribuţiei, constituie infracţiunea de evaziune fiscală.

Falsificarea documentelor contabile, prin atestarea unor împrejurări necorespunzătoare realităţii şi folosirea acestora pentru a produce consecinţe juridice, şi anume diminuarea beneficiului firmei, cu urmarea neplăţii impozitelor, taxelor şi contribuţiilor datorate conform legii, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, respectiv de complicitate la această infracţiune, iar nu şi pe cele ale infracţiunilor de fals şi uz de fals, care intră în latura obiectivă a evaziunii fiscale.

În consecinţă, urmează a se admite recursurile declarate în cauză şi a se dispune schimbarea încadrării juridice în sensul arătat.

3665 din 28 septembrie 2000

(EVAZIUNE FISCALĂ. FALS. UZ DE FALS)

Tribunalul Mehedinţi, secţia penală, prin sentinţa nr. 16 din 15 februarie 1998, a condamnat pe inculpaţi, între altele, pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994 şi de fals intelectual prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen.

Instanţa a reţinut, în esenţă, că în perioada iunie – decembrie 1994, prin întocmirea documentelor contabile primare în mod necorespunzător, inculpaţii au diminuat accizele datorate bugetului de stat cu suma de 136.259.081 de lei.

Curtea de Apel Craiova, secţia penală, prin decizia nr. 689 din 22 decembrie 1998, a menţinut condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunile menţionate.

Recursul inculpaţilor, referitor la încadrarea juridică dată faptelor, este fondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 40 din Legea nr. 82/1991, constituie infracţiunea de fals intelectual şi se pedepseşte conform art. 289 C. pen., efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare şi elementelor patrimoniale ce se reflectă în bilanţul contabil.

Totodată, prin dispoziţiile cuprinse în art. 1 din Legea nr. 87/1994, se defineşte fapta de evaziune fiscală ca fiind sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor şi a altor sume datorate bugetului de stat, iar aceste mijloace menţionate în art. 9 – 16, constituie modalităţile normative ale săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală.

În raport cu datele speţei, constituie infracţiune de evaziune fiscală, conform art. 13 din lege, fapta de a nu evidenţia prin acte contabile sau alte documente legale, în întregime sau în parte, veniturile realizate ori de a înregistra cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale, dacă au avut ca urmare neplata ori diminuarea impozitului, taxei şi a contribuţiei.

Or, faptele încriminate prin art. 40 din Legea nr. 82/1991 sunt cuprinse în infracţiunea complexă de evaziune fiscală prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994.

În conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală se cuprinde şi uzul de fals, neevidenţierea prin acte contabile a veniturilor realizate având ca urmare consecinţe juridice, şi anume diminuarea impozitului datorat statului.

În consecinţă, recursurile urmează a fi admise şi a se schimba încadrarea juridică a faptelor într-o singură infracţiune prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994.

4028 din 19 octombrie 2000

(EVAZIUNE FISCALĂ. FALS. LEGE PENALĂ MAI FAVORABILĂ)

Efectuarea, cu ştiinţă, de înregistrări inexacte în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor şi cheltuielilor, săvârşită în septembrie 1994 şi judecată în octombrie 1995, nu se sancţionează potrivit art. 40 din Legea nr. 82/1991, ca infracţiune de fals intelectual, raportat la art. 289 C. pen., cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, ci potrivit art. 13 din Legea nr. 87/1994 publicată la 24 octombrie 1994 şi intrată în vigoare la 23 noiembrie 1994, ca evaziune fiscală, cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă de la 1 la 10 milioane lei.

Prin sentinţa penală nr. 1818 din 18 octombrie 1995 a Judecătoriei Slobozia, rămasă definitivă prin neapelare, inculpata D.A. a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual prevăzută în art. 40 din Legea nr. 82/1991, raportat la art. 289 C. pen..

Instanţa a reţinut că inculpata, asociată la o societate comercială, nu a înscris, în perioada iulie-septembrie 1994, 5 facturi în evidenţele contabile, sustrăgându-se astfel de la plata impozitului datorat, în sumă de 188.077 lei.

Or, între data săvârşirii faptei şi până la judecarea definitivă a cauzei intervenind o lege care prevede aceleaşi limite ale pedepsei închisorii, ca şi legea anterioară, dar alternativ cu pedeapsa amenzii, legea nouă este mai favorabilă şi ca atare, este aplicabilă conform prevederilor art. 13 C. pen..

2427 din 1 noiembrie 1996, în D.C.S.J.

(EVAZIUNE FISCALĂ. NEDECLARAREA VENITURILOR OBŢINUTE ÎN URMA ÎNCHIRIERII UNUI IMOBIL)

Neplata impozitului pe venitul obţinut din închirierea unui imobil constituie infracţiunea de evaziune fiscală.

C.A.Timişoara, dec.pen., nr. 229 din 15 martie 2001

Notă: – Tamara Manea, „Dreptul”nr. 8/1995, p. 46;

– Neplata taxelor vamale, V.Paşca „R.D.P.” nr. 1/1996, p. 35; „Dreptul” nr. 4/1996, p.42;

– A. Ungureanu, „R.D.P.” nr. 1/1995, p. 84;

– D. Ciuncan, Consecinţele penale ale neînregistrărilor contabile, „Dreptul” nr. 3/1996, p.65 (fals intelectual dacă nu e diminuarea impozitului). evaziune fiscală = infracţiune complexă

În sens contrar, C.S.J., s.p., dec. nr. 2245/1997, Bul.jud., p.349 (infracţiuni în concurs)

– Tamara Manea, Sinteză de practică judiciară în legătură cu Legea evaziunii fiscale, „Dreptul” nr. 4/1999, p.120

– G. Paraschiv, „R.D.P.” nr. 4/1996, p. 40.

– D. Arcer, 1/1997, 61

– V. Păvăleanu, Sustragere de la operaţii de vămuire, „Dreptul” nr. 2/1997,96.

– Neînregistrarea facturilor, V.A. Bosu, „Dreptul” nr. 4/1997,66.

– Nicolae Hoanţă, Evaziunea fiscală, Tribuna economică, Bucuresti1997.

– I.Condor, Drept fiscal şi financiar, Tribuna economică, Bucuresti1996, p.166 şi urm.

– F. Nicoară, din Practica Aplicării legislaţiei ec.-fin. 2/1997,183.

– V.A. Bosu, „Dreptul” nr. 4 şi 9/1997, p. 66.

– Gh. Vizitiu, Urmărirea penală în cauze complexe privind evaziunea fiscală, „Pro lege” 2/1999, p. 207

– C.S.J., s.cont.adm., d. 259/1997, „Pro lege” nr. 1/1998, 110 – 111 (utilizarea creditelor bancare pentru producţia altor societăţi).

– I. Dumitru, Aplicarea în timp a normelor civile, administrate sau de drept financiar, complementare celor penale prevăzute în Legea nr. 87/1994, „Dreptul” nr. 12/1998, 127; un alt punct de vedere la

– D. Ciuncan, în „Pro lege” nr. 2/1999, p. 66

– Alexandra Sinc, Neînregistrarea în contabilitate a unor venituri, CAB, Bij 2/1998, p. 56

– Aura Constantinescu, Deosebi ri între art. 11-13 din L.87/1997, PCAB, Bij 2/1998, p. 91

– Alina Dinu, Evaziune fiscală, PCAB, Bij 2/1998, p. 96

– Eugen Anton, Consumarea infracţiunilor art. 12 şi 13, PCAB Bij 2/1999, p. 121

– Mihai Betelic, Neînregistrarea facturilor de achiziţionare, PCAB, Bij, 2/1998, p. 132

– Ioana Olaru, Declararea unui preţ nereal notarului, „Dreptul” nr. 6/1999, p. 80

– T. Teodorescu, Aplicarea art. 12 L. nr. 87/1994 cămătarilor şi declaraţiilor în faţa notarului „Dreptul” nr. 6/1999, p. 91

– V. Paşca, Eroare regretabilă sau exces de putere legislativă, „Dreptul” nr. 6/1999, p. 99

– N. Conea, Infracţiunea reglementată în art. 4 din H.G.nr.108/1998, „Dreptul” nr. 12/1998, p. 124

– Anca Jurma, Evaziune fiscală. Comparaţie între infracţiunea prevăzută în art. 13 din Legea nr.87/1994 şi contravenţia prevăzută în art. 17 lit. b) din aceeaşi lege, „Pro lege” nr. 3/1999, 35.

– Anca Jurma, Evaziunea fiscală, „R.D.P.” nr. 1/2000, p.88

– Diferenţa dintre infracţiunea prevăzută în art. 11 şi contravenţia din art. 17 alin. 1 it. k din Legea nr.87/1994 constă în neplata pentru activităţi autorizate, comparativ cu sustragerea pentru activităţi neautorizate legal, similar cu nesancţionarea furtului de valută din portmoneu.

Postul „Erori şi omisiuni” a adus un sold net pozitiv în primele 9 luni ale anului 1999 care reprezintă 80% din valoarea soldului negativ al contului curent extern.

B.N.R. cit.apud I.Şerbănescu, Cu stângu’n dreptu’, în „22” nr. 51/21-27 decembrie 1999.

– Gheorghe Vizitiu, O metodă de evaziune fiscală realizată prin mecanismul unui aşa-zis contract de colaborare, „Dreptul” nr. 4/2000, p.127

– Ioan Constantin Gliga, Infracţiuni şi contravenţii în Legea nr. 87/1994, „R.D.P.” nr. 2/2000, 51

– Gheorghe Vizitiu, Evaziunea fiscală, „R.D.P.” 2/2000, p. 86

– Gheorghe Vizitiu, Un caz de retroactivitate a legii penale în materia evaziunii fiscale, „Dreptul” nr. 5/2000, p. 84

– D. Ciuncan, Un punct de vedere asupra incriminării evaziunii fiscale prin neplata accizelor la alcool, potrivit Legii nr. 42/1993, republicate şi ulterior abrogate prin O.G. 82/1997, „Pro lege” nr. 2/1999, p. 66

(EVAZIUNE. DESPĂGUBIRI)

În cazul condamnării pentru evaziune fiscală, cuantumul despăgubirii este cel stabilit prin expertiză şi nu stabilit prin actul de control al organelor fiscale.

Jud.Bistriţa, sent.pen.1739/1998, nepublicată, cu notă aprobată V.Pătulea (II) şi o notă contrară C.Oltean (I), în „Dreptul” nr. 11/1999, p.132

Notă: Alexandru Coroianu, Consideraţii în legătură cu aplicarea prevederilor articolului 19 din Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, „Dreptul” nr. 11/2000, p. 19

– G. Vizitiu, Probleme teoretice şi practice privind infracţiunile de evaziune fiscală, BIJ Suceava, 2/2001, p. 49

– G.Vizitiu, Asemănări şi deosebiri între infracţiunea de evaziune fiscală şi alte infracţiuni, BIJ Suceava, 2/2001, p. 63

– G. Vizitiu, Infracţiunile de evaziune fiscală, BIJ Suceava, 2/2001, p. 19

– D. Deac, Evaziunea fiscală prevăzută de art. 11 din Legea nr. 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale şi contravenţia prevăzută de art. 17 lit. k din acelaţi act normativ, „Dreptul”nr. 7/2001.

Spre deosebire de regimul Aplicat veniturilor pe profitul comercial, legea impozitului pe venitul global nu operează deduceri din salariu constând în costul real al forţei de muncă, care include şi avantajele în natură sau alte costuri.

Nicolae Dună, dir. Departamentului Doctrină Fiscală din Compania de consultanţă KPMG România, conferinţa de presă „Noile reguli de impozitare a veniturilor persoanelor fizice”, 1 octombrie 2001, în „Adevărul” 2 octombrie 2001.

(EVAZIUNE FISCALĂ.

NEEVIDENŢIEREA PRIN ACTE CONTABILE A VENITURILOR REALIZATE. NEDECLARAREA VENITURILOR IMPOZABILE.)

Fapta de a nu înregistra în actele contabile veniturile realizate, dacă a avut ca urmare neplata ori diminuarea impozitului se încadrează în art. 13 din Legea nr. 87/1994, iar nu în art. 12 al aceleiaşi legi, care se referă la sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului sau a sursei impozabile sau taxabile.

1730 din 19 aprilie 2000-4/2001, 134

Notă: Principiul legii speciale

– Ceea ce a prevalat în reglementarea contrabandei a fost combaterea evaziunii fiscale săvârşită prin sustragerea de la regimul taxelor vamale cuvenite statului.

Nerespectarea reglementărilor fiscale vamale se sancţionează prin C.vamal (art. 72 C.vamal). În acelaşi sens A.Ungureanu, A.Ciopraga, Dispoziţii penale din legi speciale vol. III, p. 188; V. Păvăleanu, „Dreptul” nr. 2/1997, 96; în sens contrar V. Paşca în „Dreptul” nr. 4/1996, p.43.

(EVAZIUNE FISCALĂ)

Infracţiunea de evaziune fiscală, în forma prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, nu se poate comite decât cu intenţie directă, condiţie care în speţă este îndeplinită.

Inculpatul T.S. a fost condamnat pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, reţinându-se că în calitatea sa de administrator al S.C. „VASOREX” SRL Prejmer, nu a evidenţiat un profit impozabil de 226.395 lei prin neînregistrarea unei cantităţi de peşte achiziţionată de el de la furnizor.

Din probele administrate în cauză rezultă neîndoielnic că cel în cauză a omis în mod voit să evidenţieze în actele contabile cantitatea respectivă de peşte achiziţionată, ceea ce a avut ca urmare diminuarea profitului impozabil, cum corect au reţinut instanţele de fond şi apel.

C.A.Braşov, dec.pen.nr. 291/R din 13 noiembrie 1996

(EVAZIUNE FISCALĂ. ÎNŞELĂCIUNE. SUSTRAGEREA DE LA PLATA

ACCIZELOR ŞI A TVA)

Fapta de a prezenta, cu ajutorul unor înscrisuri false, acte de comerţ efectuate în ţară drept acte de export, în scopul sustragerii de la plata accizelor şi a TVA, constituie infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 12 din Legea nr. 87/1994, iar nu infracţiunea de înşelăciune.

Prin sentinţa penală nr.334 din 21 iulie 2000, Tribunalul Mehedinţi a condamnat pe inculpatul T.M. între altele, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 1, 2, 3 şi 5 C.pen.

Instanţa a reţinut că inculpatul, consilier managerial la o companie din Iaşi şi patron al unei firme comerciale, pentru a nu plăti accizele şi TVA percepute pentru comerţul intern cu alcool, în septembrie 1998 s-a înţeles cu reprezentanţi ai unor firme din străinătate să încheie cu acestea contracte fictive de export de alcool, în realitate marfa fiind vândută în România.

Pentru a da aparenţă de realitate contractelor, inculpatul a fost favorizat de un funcţionar vamal, de asemenea condamnat în cauză, care confirma fictiv ieşirea din ţară a cisternelor cu alcool.

Prin aceste manopere frauduloase inculpatul a prejudiciat bugetul de stat cu suma de 581.625.578 de lei, reprezentând accize şi TVA neachitate.

Prin decizia penală nr.278 din 14 mai 2001, Curtea de Apel Craiova, admiţând apelurile declarate de procuror şi de inculpat, a schimbat încadrarea juridică a infracţiunii de înşelăciune prin înlăturarea prevederilor art. 215 alin. 5 C.pen.

Recursurile declarate de procuror şi de inculpat cu privire la încadrarea juridică dată faptelor sunt fondate.

Conform reglementărilor în vigoare, în cazul vânzării de alcool, plata TVA şi accizelor la bugetul statului revine producătorului, iar dacă alcoolul este livrat la export, producătorul este scutit de aceste obligaţii fiscale.

Prin urmare, în cazul în care producătorul livrează alcoolul la piaţa internă, el are calitatea de contribuabil în sensul Legii nr. 87/1994, prin obligaţia de a calcula şi a vira la buget atât TVA cât şi accizele datorate.

Sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale, în speţă neîmplinirea obligaţiilor de calculare şi virare la buget a accizelor şi a TVA de către inculpat, producătorul de alcool, constituie infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 12 din Legea nr. 87/1994.

Ca atare, instanţele au făcut o încadrare juridică greşită a faptelor comise de inculpat, motiv pentru care recursurile au fost admise şi s-a dispus condamnarea inculpatului conform noii încadrări juridice.

2287 din 8 mai 2002

(EVAZIUNE FISCALĂ. SUSTRAGEREA BUNURILOR DE LA VĂMUIRE)

Infracţiunea de evaziune fiscală este fapta contribuabilului de a se sustrage de la plata impozitelor, taxelor şi altor sume datorate bugetului. Nerespectarea reglementărilor fiscale în domeniul vamal, prin sustragerea unor bunuri de la operaţiile de vămuire, constituie contravenţie vamală, iar nu infracţiunea de evaziune fiscală.

Instanţa a reţinut că, în luna iulie 1997, inculpata a folosit adeverinţa de repatriere eliberată unui cetăţean al Republicii Moldova şi, prin încheierea fictivă a contractului de vânzare-cumpărare a unui autoturism, s-a sustras de la plata taxelor vamale în sumă de 26.833.735 de lei.

Inculpata, în speţă, nu a săvârşit fapta în calitate de contribuabil, care să fi omis să declare veniturile, ci ca persoană care a urmărit înmatricularea autoturismului, fără plata taxelor vamale, nerespectând reglementările în domeniul vamal.

În acest sens, art. 7 din Legea nr. 87/1994 prevede că nerespectarea reglementărilor fiscale în domeniul vamal, prin sustragerea bunurilor de la operaţiile de vămuire, în scopul neachitării taxelor vamale sau al diminuării acestora, se sancţionează potrivit legii.

În consecinţă, sancţionarea faptelor în domeniul vamal trebuie făcută conform reglementărilor vamale, şi anume cele din Legea nr. 141/1997 (Codul vamal), Hotărârea Guvernului nr. 626/1997 (Regulamentul vamal) şi alte norme legale speciale, potrivit cărora faptele de felul celei săvârşite de inculpată constituie contravenţie.

Reţinându-se că fapta de sustragere de la vămuire a autovehiculului nu este prevăzută de legea penală, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. b C. pr. pen. s-a dispus achitarea inculpatei.

409 din 29 ianuarie 2001

(EVAZIUNE FISCALĂ. ART. 12 ŞI 13 DIN LEGEA NR.  87/1994)

Pentru încadrarea faptei în prevederile art. 12 din Legea nr. 87/1994, se cere ca făptuitorul să nu fi declarat obţinerea unor venituri impozabile, să fi ascuns obiectul sau suma impozabilă.

Dacă obţinerea de venituri impozabile, obiectul şi sursa acestora au fost declarate, dar în actele contabile nu s-au înregistrat veniturile realizate, iar ca urmare nu s-au plătit impozitele datorate, fapta se încadrează în prevederile art. 13 din legea menţionată.

Potrivit art. 12 din Legea nr. 87/1994, se încriminează sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale în întregime sau în parte, prin nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului sau sursei impozabile ori taxabile sau efectuarea oricăror altor operaţiuni în acest scop.

Conform art. 13 din Legea nr. 87/1994 este încriminată fapta de a nu evidenţia prin acte contabile sau alte documente legale, în întregime sau în parte, veniturile realizate ori de a înregistra cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale, dacă au avut ca urmare neplata ori diminuarea impozitului, taxei, sau contribuţiei.

Din examinarea textelor menţionate rezultă că potrivit art. 12 se pedepseşte sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin încălcarea obligaţiei legale de a declara veniturile impozabile, iar potrivit art. 13 din lege se pedepseşte încălcarea de către contribuabil a obligaţiei de evidenţiere în acte contabile sau alte acte legale a veniturilor realizate sau a cheltuielilor efectuate pe bază de operaţii reale, dacă prin aceasta s-a cauzat neplata impozitului.

În cauză, inculpatul nu a evidenţiat prin acte contabile veniturile realizate, ceea ce a avut ca rezultat neplata impozitelor în valoare de 12.902.716 lei.

Aşa fiind, instanţele trebuiau să constate că fapta constituie numai infracţiunea prevăzută în art. 13 din Legea nr. 87/1994, iar nu şi cea prevăzută în art. 12 din aceeaşi lege.

611 din 7 februarie 2001

(EVAZIUNE FISCALĂ. CAZ DE NEDEMNITATE DE A EXERCITA PROFESIA DE COMERCIANT. COMUNICARE LA OFICIUL REGISTRULUI COMERŢULUI)

Dispozitivul hotărârii de condamnare pentru fapte penale care îl fac pe comerciant nedemn de a exercita această profesie, între care infracţiunea de evaziune fiscală, trebuie să cuprindă dispoziţia de efectuare a înregistrării condamnării în Registrul Comerţului.

În termen de 15 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, instanţa este obligată să trimită copie legalizată de pe dispozitiv Oficiului registrului comerţului.

Judecătoria Rupea, prin sentinţa penală nr.146 din 18 decembrie 2000, rămasă definitivă prin neapelare, a condamnat pe inculpatul L.A., pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzută în art. 11 din Legea nr. 87/1994 şi de fals în declaraţii prevăzută de art. 292 C.pen.

Instanţa a reţinut că, în perioada decembrie 1994 – septembrie 1998, inculpatul, în calitate de asociat unic la o societate comercială nu a plătit impozitele şi taxele datorate statului, ca urmare a neînregistrării în contabilitate a importului unor mărfuri, şi a declarat necorespunzător adevărului, la Circumscripţia Financiară Rupea, că societatea sa comercială nu a desfăşurat în această perioadă nici o activitate, fapte prin care a cauzat o pagubă de 57.204.829 de lei bugetului.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

Potrivit art. 7 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, instanţele judecătoreşti sunt obligate să trimită Oficiului registrului comerţului, în termen de 15 zile de la data când au rămas definitive, copii legalizate de pe dispozitivul hotărârilor definitive şi de pe încheierile ce se referă la acte şi menţiuni a căror înregistrare este cerută de lege (alin. 1), iar în aceste încheieri şi hotărâri instanţele vor dispune şi efectuarea înregistrărilor în registrul comerţului (art. 2).

Între altele, se vor înregistra menţiunile referitoare la hotărârea de condamnare a comerciantului pentru fapte penale care îl fac nedemn de a exercita această profesie (art. 21 lit. g).

În raport cu aceste dispoziţii legale, judecătoria, condamnând pe inculpat pentru infracţiunea de evaziune fiscală săvârşită în exercitarea profesiei de comerciant, acesta devenind nedemn de a o mai exercita, avea obligaţia să dispună în cuprinsul dispozitivului hotărârii de condamnare şi efectuarea înregistrării acesteia în registrul comerţului.

În consecinţă, recursul în anulare a fost admis, dispunându-se comunicarea deciziei conform considerentelor ce preced.

21 din 8 ianuarie 2002

Notă: Gh. Vizitiu, Evaziunea fiscală, Lumina Lex, Bucureşti, 2001

EROARE DE FAPT

EROARE DE FAPT

(DEŢINERE DE SUBSTANŢE TOXICE)

Potrivit art. 51 alin. ultim C.pen., necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei. Necunoaşterea legii nepenale poate constitui cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei, echivalentă erorii de fapt, cu condiţia ca făptuitorul să ignore acea dispoziţie legală, ceea ce nu subzistă în cazul angajatului unei firme care importă şi exportă substanţe toxice, dacă acesta sustrage şi deţine asemenea substanţe.

2440 din 6 octombrie 1995 în „Pro lege” nr. 3/1996, p. 82

Se comite o eroare  grosieră de fapt şi un exces de putere când curtea afirmă prin hotărârea sa contrariul de ce rezultă din actele produse.

(Secţiunea I a Curţii de Casaţie, dec. nr. 323 din 8 octombrie 1884 în „Buletin”, p.775)

Eroare extrapenală (necunoaşterea dispoziţiilor administrative) poate fi invocată.

Secţiunea a II-a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dec. pen. nr.1452 din 15 iunie 1943 în C. Buznea, M.Klein, Jurisprudenţa

Curtea Constituţională S.II şi a S.U., în materia penală, 1946, p. 130

(EROARE DE FAPT. CONDIŢII)

În momentul săvârşirii faptei nu se cunoaşte existenţa stării, situaţiei sau împrejurării de care depune cf.art. 51 alin. 1 C. pen., caracterul penal al faptei.

2137 din 5 august 1998, Bul. jud., p. 435

Notă: – G. Antoniu, Eroarea de drept penal, „R.D.P.” nr. 1/1994, p. 18-19

– Eroarea de drept rezultând din necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei legi nepenale înlătură caracterul penal, ea urmând aceeaşi eficienţă ca şi eroarea de fapt (autorizaţie silvică de la organ necompetent).

– Convertirea erorii de drept extrapenal în eroare de fapt se Aplică prin aceea că ceea ce ignoră sau cunoaşte greşit făptuitorul este o situaţie de fapt rezultând dintr-o lege nepenală, eroare care influenţează asupra modului cum acesta a apreciat valoarea activităţii sale (vezi monede false retrase din circulaţie).

– Gh. Dărângă, Comentariu, în „Codul penal comentat şi adnotat”, P. generală, p. 379.

(EROARE DE FAPT. CONDIŢII NECESARE PENTRU EXISTENŢA ACESTEIA)

Existenţa erorii de fapt presupune, potrivit art. 51 alin. 1 C. pen., necunoaşterea de către făptuitor, în momentul săvârşirii faptei penale, a unei anumite stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

Necunoaşterea proprietăţilor chimice ale unei substanţe toxice cum este mercurul, a cărui deţinere este interzisă datorită pericolului pe care îl prezintă, nu poate constitui motiv pentru înlăturarea caracterului penal al faptei cât timp acele proprietăţi, cu caracter permanent, nu au intervenit imprevizibil, iar procurarea substanţei respective s-a realizat printr-o acţiune ilicită, respectiv, prin sustragere din locul unde era instalată ori depozitată în condiţii de deplină siguranţă.

Prin sentinţa penală nr. 38 din 20 februarie 1998 a Tribunalului Maramureş au fost condamnaţi inculpaţii M.V., B.Al. şi V.S.V. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de stupefiante sau de substanţe toxice prevăzută de art. 312 alin. 1 C. pen., iar primul inculpat şi pentru săvârşirea infracţiunii de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 C. pen.

S-a reţinut că, în ziua de 10 august 1997, inculpatul M.V. a sustras, dintr-un contor al unei staţii de gaz metan, cantitatea de 4,17 kg mercur, cu o puritate de 99,86%, pe care a încercat să o valorifice cu ajutorul celorlalţi inculpaţi.

Apelurile declarate de inculpaţi au fost respinse prin decizia penală nr. 152 din 17 iunie 1998 a Curţii de Apel Cluj.

Declarând recurs, inculpaţii au susţinut că s-au aflat în eroare de fapt, deoarece nu au avut cunoştinţă despre toxicitatea mercurului sustras, astfel că deţinerea de către ei a acestei substanţe şi încercarea lor de a o valorifica nu constituie infracţiune potrivit art. 51 C. pen.

Recursurile nu sunt fondate.

Este adevărat că, în conformitate cu prevederile art. 51 alin. 1 C. pen., fapta prevăzută de legea penală nu constituie infracţiune în cazul când făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

Necunoaşterea proprietăţilor chimice ale unei substanţe toxice, cum este mercurul, a cărei deţinere este interzisă datorită pericolului pe care îl prezintă, nu poate fi invocată pentru înlăturarea caracterului penal al faptei cât timp acele proprietăţi, cu caracter permanent, nu au intervenit în mod imprevizibil, iar substanţa respectivă a fost procurată de inculpat prin sustragere din locul unde era instalată ori depozitată în condiţii de siguranţă deplină.

În consecinţă, recursurile declarate de inculpaţi au fost respinse.

1316 din 2 aprilie 19993/2000, 171

Vezi: Lege penală; Trafic de stupefiante

(EROARE GRAVĂ DE FAPT. ÎNLĂTURAREA DECLARAŢIILOR DE MARTORI NESINCERE.)

Art. 410 alin. 1 pct. I 8 C. pr. pen.

1021 din 21 aprilie 1995 în „Pro lege” nr. 4/1995, 79

Notă: – Respingerea cererii privind daune morale este eroare gravă fapt (3859 pct.18 C. pr. pen.) C.A. Bucuresti, S. I. pen., dec. nr. 479/1996, în „R.D.P.” nr. 2/1997, 138.

Eroarea gravă de fapt este contradicţia evidentă şi esenţială dintre ce spune dosarul prin actele lui, şi ceea ce a reţinut instanţa, prin hotărâre.

Eroarea gravă de fapt nu înseamnă o greşită apreciere dată faptelor de către instanţa de fond, ci o constatare a reţinerii unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau a nereţinerii unei astfel de împrejurări esenţiale (deşi probele administrate o confirmau), în ambele cazuri apărând o deturnare gravă a probelor

Gh. Theodoru, în „R.D.P.” nr. 3/1995, p. 106 v.şi V. Papadopol, Notă, în CAB, Culegere pe anul 1997, p. 95-97, 290 şi 270-271; D. Ciuncan, în „Dreptul” nr. 4/1995, p. 51

Eroare gravă de fapt trebuie să influenţeze în mod hotărâtor soluţia

2734/1993, în „Pro lege” nr.1/1995, p.112

În sens contrar, C.S.J., S. pen., dec. nr. 665/1994, „R.D.P.” nr. 3/1995, p. 141 referitor la probe Expl. administrate, omise, nu denaturate.

Notă: La infracţiuni de culpă, la V. Miroban, în „Dreptul” nr. 6/1995, p. 62; D. Ciuncan, Caz de recurs şi recurs în anulare, în „Dreptul” nr. 4/1995, p. 51; I. Ionescu, Recurs. Citare, în Rev. „Dreptul” nr. 2/1994, p. 141.

(EROARE GRAVĂ DE FAPT. ACŢIUNE CIVILĂ. STABILIREA GREŞITĂ A CUANTUMULUI DESPĂGUBIRILOR)

1152 din 14 mai 1996 în „Pro lege” nr.3/1997, 185

Notă: Eroarea gravă de fapt nu se identifică şi nu provine din neadministrarea unor probe, ci din denaturarea probelor administrate, ceea ce a dus fie la reţinerea unei împrejurări esenţiale, fără ca acele probe să o susţină, fie la nereţinerea unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau.

(EROARE GRAVĂ DE FAPT)

Atunci când participarea inculpatului la săvârşirea unei fapte penale este reţinută pe baza declaraţiei date la urmărirea penală de o persoană interesată care fiind adevăratul autor, s-a prezentat în locul său pentru a face recunoaşteri.

3165 din 3 decembrie 1998

Notă: – Gr. Theodoru, Recursul părţii civile. Înlăturarea provocării. Eroare gravă de fapt. Reactualizarea despăgubirilor civile, „R.D.P.” nr. 3/1995, p.106; V. Papadopol, Notă în CPJP, C.A. Buc, 1996, p.254 – 256.

Vezi: Furt între soţi; Lăsarea fără ajutor; Recurs; Recurs în anulare

(ÎNDREPTAREA ERORILOR MATERIALE. OMISIUNEA INSTANŢEI DE A SE PRONUNŢA CU PRIVIRE LA ÎNLĂTURAREA CONFISCĂRII TOTALE A AVERII INCULPATULUI PENTRU CARE S-A DISPUS ÎNCETAREA URMĂRIRII PENALE. INADMISIBILITATEA CERERII)

Încheierea secţiei militare nr. 24 din 19 februarie 1997 în „Pro lege” nr. 2/1998, 203

ERORI MATERIALE

Vezi: Îndreptarea erorilor materiale.

EROARE JUDICIARĂ

Notă: Dec. nr. 208/1996 în „Pro lege” nr. 4/1997, p. 132.

– M. Susman, Probleme ridicate în cazul erorilor judiciare, „Dreptul” nr. 2/1998, p. 71 şi în „Pro lege” nr. 2/1998, p. 276

– Adrian Ştefan Tulbure, Erori judiciare. Repararea pagubei, „R.D.P.” nr. 4/2000, p. 35

– Marius Cristian Pântea, Erori judiciare în procesul penal, „R.D.P.” nr. 4/2000, p. 84

– V. Paşca, Erori judiciare. Daune morale, Cauţiune, „R.D.P.” nr. 2/2001, p. 56

– Aurelia Cotuţiu, Răspunderea statului pentru erori judiciare penale, „Dreptul” nr. 1/2003, p. 69

DREPT DE APĂRARE

Doctrină şi jurisprudenţă penală,2004…

DREPT DE APĂRARE

Liberul exerciţiu al dreptului de apărare este condiţionat de chemarea învinuitului spre a-i aduce la cunoştinţă materialul probator ce stă la baza învinuirii sale.

Dacă procurorul are numai latitudinea, nu şi obligaţia, înseamnă că cel mai important moment al urmăririi penale – trimiterea în judecată, – s-ar putea realiza fără apărare, fără timpul necesar pregătirii apărării, fără a se cunoaşte chiar învinuirea.

În consecinţă dispoziţia „…dacă socoteşte necesar…” din art. 257 C. pr. pen. este neconstituţională.

Curtea Constituţionalădec. nr. 24 din 23 februarie 1999, M.Of. nr. 136 din 1aprilie 1999 şi „Pro lege” nr. 3/1999, 83

Notă: – C. Dâşcă, Dreptul de apărare, „Pro lege” nr. 1/1995, 31

– I. Dumitru, Unele aspecte privind aplicarea dispoziţiilor art. 1371 C. pr. pen., „Dreptul” nr. 5-6/1994, 148

– V. Paşca, Exercitarea dreptului de apărare şi sancţionarea încălcării sale, „Dreptul” nr. 3/1995, p. 77

– Costel Niculeanu, Garantarea şi asigurarea dreptului la apărare, 8/1998, p. 67

– A. Ungureanu, Lipsă de apărare, „R.D.P.” nr. 3/1998, p. 121

– V.Timofte, „Dreptul” nr. 8/1998, 121 (invocarea în recurs a încălcării art. 6 alin. 5 C. pr. pen.)

– Dreptul de apărare. Obligaţia de încunoştinţare a învinuitului sau inculpatului, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător. Omisiune. Consecinţe (Tribunalul Botoşani, decizia penală nr.63R din 4 martie 1999 – cu Notă de Titus Pungă), „Dreptul” nr. 4/2000, p.173.

– Nicu Jidovu, Apărarea inculpatului în procesul penal, „Dreptul” nr. 4/2000, 60.

– Ioan Lascu, Laura Codruţa Lascu, Dreptul la apărare – drept fundamental reglementat în legislaţia internaţională şi legea română, „Pro lege” nr. 3/2000, 5

– Ioan Amarie, Dreptul la apărare. Nulităţi, „R.D.P.” nr. 4/2000, p.107

– Dorin Ciuncan I, V. Pătulea II, Administrarea probelor şi respectarea dreptului la apărare, „Dreptul” nr. 6/2002, p. 115

(DREPT DE APĂRARE. RESTITUIREA CAUZEI LA PROCUROR)

Nerespectarea obligaţiei prevăzute în art. 6 C. pr. pen. de a încunoştinţa pe învinuit, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare, constituie şi o încălcare a obligaţiei de a-i asigura deplina exercitare a drepturilor procesuale.

Neîndeplinirea acestor obligaţii nou introduse în lege tocmai în scopul garantării cât mai depline a dreptului de apărare nu poate fi acoperită de motivarea recursului extraordinar – în sensul că inculpatul nu se găsea în nici una dintre situaţiile prevăzute expres şi limitativ în cuprinsul art. 171 alin. 2 C. pr. pen. – întrucât, în cazurile respective, există o nouă obligaţie pentru procuror, şi anume de a lua măsuri pentru asigurarea existenţei juridice a învinuitului dacă acesta nu are apărător ales.

Refacerea actelor menţionate este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, vătămarea respectivă neputând fi înlăturată decât prin anularea acestora.

Reluarea urmăririi penale de către procuror constituie o garanţie că i se vor asigura toate drepturile procesuale, inclusiv cel de apărare.

2194 din 26 octombrie 1993

Notă: Instanţa a menţinut soluţia de restituire la procuror, pentru refacerea urmăririi penale dispusă prin sent. pen. nr. 692 din 25 mai 1992 a Judec.Slobozia şi prin dec. pen. nr. 469 din 7 octombrie 1992 a Trib.Jud. Ialomiţa, respingând recursul extraordinar.

– Gheorghe Cocuţa, Dreptul la apărare în faza de urmărire penală, „R.D.P.” 2001, p.113

– Ioan Amărie, Consideraţii privind sancţiunea nulităţii în cadrul nerespectării dispoziţiilor art. 6 alin. 5 C. pr. pen., „Dreptul” nr. 1/2001, p. 133

– Titus Pungă, Drept de apărare. Exercitare abuzivă, „R.D.P.” nr. 2/2001, p. 110

– Adrian Ştefan Tulbure, Discuţii în legătură cu diferenţierea ce trebuie făcută între dreptul la apărare şi reprezentarea inculpatului în procesul penal, „Dreptul” nr. 11/2001, p. 131

DREPTUL SĂ FIE ASISTAT DE APĂRĂTOR ÎN TOT CURSUL URMĂRIRII PENALE ŞI AL JUDECĂŢII

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 171 alin. 1 teza a doua C. pr. pen., care au următorul cuprins: „Învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept.”

Autorii excepţiei de neconstituţionalitate consideră aceste dispoziţii ca fiind contrare prevederilor constituţionale ale art. 24 alin. (1), referitoare la dreptul la apărare, şi celor ale art. 23 alin. (5), potrivit cărora învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. Totodată, dispoziţiile legale criticate sunt considerate ca fiind contrare prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil.

Din examinarea comparativă a dispoziţiei legale criticate şi a prevederilor constituţionale pretins încălcate, Curtea constată că între acestea nu există nici o contradicţie. Dispoziţia legală criticată nu face decât să concretizeze dreptul constituţional la apărare, obligând organele judiciare să aducă la cunoştinţă învinuitului sau inculpatului că are dreptul de a fi asistat de apărător. Tocmai prin această obligaţie este garantat dreptul la apărare, la care se referă autorii excepţiei. De aceea, afirmaţia autorilor excepţiei în sensul că nu li s-a asigurat apărător în faza urmăririi penale nu poate fi considerată ca o încălcare a dreptului la apărare al învinuitului sau inculpatului. Legea prevede, în alin. 2 – 6 ale aceluiaşi articol 171 C. pr. pen., cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie, atât în faza urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, dispoziţii din care rezultă că asistenţa juridică a inculpatului este asigurată, practic, în tot cursul procesului penal. Faptul că aceste garanţii procesuale nu au fost respectate în cauză este o chestiune de aplicare a legii, care nu poate face obiectul contenciosului constituţional.

Totodată, Curtea constată că textul legal criticat este în concordanţă şi cu prevederile pct. 3 al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni are dreptul la garanţiile procesuale enumerate şi menţionate, printre care: acela de a fi informată asupra naturii şi cauzei acuzaţiei ce i se aduce, de a avea asistenţa unui apărător ales de ea, iar dacă nu are apărător, să poată fi asistată în mod gratuit de un avocat din oficiu, ori de câte ori interesul justiţiei o cere sau dacă ea nu are mijloace pentru a-l remunera.

Prin urmare, este evident că prin dispoziţiile legale criticate nu se aduce nici o atingere dreptului la apărare garantat de Constituţie prin prevederile art. 24 alin. (2), ci, dimpotrivă, prin aceste dispoziţii se înscriu în Codul de procedură penală dreptul la apărare şi obligaţia organelor judiciare de a-l respecta şi de a asigura exercitarea efectivă a acestui drept.

De altfel, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 171 alin. 1 C. pr. pen., sub aspectul asistenţei juridice obligatorii în tot cursul procesului penal, deci şi în faza urmăririi penale, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin decizia nr. 17 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 18 martie 1999. Curtea a constatat în acea cauză că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, reţinând în considerente că nu există nici o contradicţie între dispoziţiile art. 171 alin. 1 C. pr. pen.şi prevederile art. 24 alin. (2) din Constituţie, textul reglementând în detaliu însuşi principiul constituţional al dreptului la apărare. Aceste considerente îşi menţin actualitatea şi în prezenta cauză. . .

Curtea Constituţională, dec. nr. 13 din 16 ianuarie 2003, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 3 martie 2003

DESPĂGUBIRI

DESPĂGUBIRI

(OBLIGAREA LA PLATA UNOR DAUNE MORALE)

Victima unui accident de circulaţie, căreia i s-a cauzat o invaliditate permanentă de natură a o împiedica să ducă o viaţă normală, precum şi un prejudiciu estetic, este îndreptăţită a primi de la inculpat despăgubiri pentru daune morale.

3030 din 12 decembrie 19 95 în „Pro lege” nr. 4/1996, 121

(DESPĂGUBIRI. CHELTUIELI NECESITATE DE ASISTENŢA MEDICALĂ ACORDATĂ VICTIMEI INFRACŢIUNII. ART. 188 DIN LEGEA NR. 3/1978)

Costul transportării victimei unei agresiuni la spital cu autovehiculul staţiei de salvare constituie o componentă a cheltuielilor necesitate de asistenţa medicală acordată acesteia şi, deci, făptuitorul trebuie obligat la plata despăgubirilor către această unitate sanitară.

1878 din 28 iunie 19 95 în „Pro lege” nr. 3/1996, 80

(DESPĂGUBIRI. DOBÂNZI. OMOR)

Data de la care curg este data rămânerii definitive a hotărârii, moment din care daunele s-au transformat într-o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.

2941 din 14 decembrie 1989 în „Pro lege” nr. 1/1990, p. 83

Notă: Potrivit principiului reparării integrale a prejudiciului, victima are dreptul la valoarea lui de înlocuire la care se adaugă contravaloarea lipsei de folosinţă până la data pronunţării hotărârii. După această dată creanţa iniţială dobândeşte forma unei creanţe băneşti producătoare de dobânzi legale (până în momentul achitării ei efective) (vezi şi  S.pen., dec. nr. 189/1977 în „R.R.D.” nr. 8/1977, 67)

Dobânda nu reprezintă o despăgubire care să compenseze neexecutarea obligaţiei de plată (a unei sume), ci constituie echivalentul daunei rezultate din plata cu întârziere (S.civ., dec. nr. 1618/1976, „R.R.D.” nr. 3/1977, p. 58).

– Cu privire la rolul şi locul dobânii, ca productivitate potenţială a capitalului, a se vedea şi R.M.Antoniu, Legea nr. 94/1992 privind Curtea de Conturi, texte comentate, texte contestate, Ed. România de Mâine, Bucureşti, 1995, comentariul de sub art. 77 (p. 122 – 137).

– C. Turianu, Inflaţia, „Dreptul” nr. 11/1997, p. 35.

(DESPĂGUBIRI. ACCIDENT DE CIRCULAŢIE. INCULPAT)

Societate de asigurări străină reprezentată prin soc.asig.rom.. Cheltuieli de spitalizare. Lipsa calităţii procesuale.

1867 din 25 noiembrie 1989 în „Pro lege” nr. 1/1990, p. 82

(DESPĂGUBIRI. ADAS)

În limitele indemnizaţiei; ADAS se subrogă în drepturile beneficiarului asigurării, deci instanţa trebuia să introducă din oficiu (17 C. pr.pen. – per.vătămată o organizaţie austriacă). ADAS – Sucursala judeţeană în calitate de parte civilă corespunzător indemnizaţiei achitate asiguratorului şi dovada legală aferentă.

740din20 iunie 1990 în „Pro lege” nr. din 1991, 82

(DESPĂGUBIRI PERIODICE. DATA PÂNĂ LA CARE SE DATOREAZĂ)

Prejudiciul este cert până la majorat.

La irea majoratului, persoana care a beneficiat de o despăgubire periodică poate solicita instanţei pe calea unei acţiuni civile separate, plata în continuare, a despăgubirilor. Problema continuării stadiilor este probabilă, nu certă.

Compl.7, 26 din 26 martie 1990 în „Pro lege” nr. 2/1990, p. 107

(DESPĂGUBIRI)

Cuantumul corect nu este 1/2 din venituri cf. art. 94 C.f., ci cf. 998 C.civ..

Faţă de numărul membrilor familiei 2 + 4 copii, fără diferenţieri semnificative, se impuneau 4/6 din acele venituri.

Compl.7, 26 din 20 martie 1990 în „Pro lege” nr. 2/1990, 107

(DESPĂGUBIRI. ÎNCREDINŢAREA VOLANULUI UNEI PERSOANE, CUNOSCÂND CĂ NU ARE PERMIS)

Răspundere solidară întrucât între fapta inculpatului şi vătămarea integrităţii corporale există un raport de cauzalitate deoarece fără încredinţarea volanului accidentul nu ar fi avut loc. Vinovăţia e sub forma culpei întrucât se putea prevedea rezultatul survenit.

570 din 21 mai 1990 în „Pro lege” nr. 1/1991, 84; 2/1990, 108

(DESPĂGUBIRI. CHELTUIELI JUDICIARE)

Parte responsabilă civilmente, plata dobânzilor şi a cheltuielilor judiciare.

Compl.7, 12 din 26 februarie 1990 în „Pro lege” nr. 2/1990, 109

(DESPĂGUBIRI PERIODICE. TEMEI JURIDIC. CULPĂ COMUNĂ. MOD CALCUL. DURATA OBLIGAŢIEI)

Temeiul nu rezidă în dispoziţiile 94 C.fam., ci în art. 998 C. civ. Major, nu mai operează prezumţia stării de nevoie, deci copilul trebuie să facă dovada stăruinţei în continuare a studiilor şi obţinerea unor rezultate corespunzătoare.

617 din 28 mai 19 90 în „Pro lege” nr. 1/1991, 80

(DESPĂGUBIRI. CULPĂ COMUNĂ. ACHITARE)

Dacă la judecarea recursului părţii civile, inculpatul se declară de acord cu majorarea despăgubirii, manifestarea sa de voinţă de a dispune are drept casarea hotărârii.

1599 din 18 octombrie 1991 în „Pro lege” nr. 1/1992, p. 132

Idem: La plata împrumutului nu poate fi obligată solidar şi partea responsabilă civilmente achitarea inculpatului nefiindu-i operantă.

411 din 14 martie 19 91 în „Pro lege” nr. 1/1992, p. 132

Contra: Achitarea inculpatului la pretenţiile părţii civile este opozabilă părţii responsabile civilmente de vreme ce obligaţia solidară la despăgubiri nu are decât rolul de a garanta mai rapid şi eficient repararea pagubei, faţă de dreptul de a acţiona în regres pe prepus, ceea ce duce la concluzia că stabilirea unui anumit cuantum al despăgubirilor nu este de natură a produce un prejudiciu comitentului.

1269 din 18 septembrie 1990 în „Pro lege” nr. 1/1992, p. 134

(DESPĂGUBIRI. DAUNE MORALE)

Temeiul legal – art. 14 C. pr. pen., 998, 999 C. civ.- dacă victima a suferit, între alte urmări de natură a-i altera aspectul fizic, o paralizie facială parţială.

2073 din 8 octombrie 1992 în „Pro lege” nr. 1/1994, p. 177

Notă: – Angela Hărăstăşanu, Daune morale, în „R.D.P.” nr. 3/2003, p. 103

Vezi: Daune morale.

(DESPĂGUBIRI. ASIGURĂRI)

În cazul accidentului în transportul de călători, pretenţiile se sting în limita sumei asigurate plătite de asigurator.

818 din 26 martie 19 92 în „Pro lege” nr. 1/1994, p. 181

(DESPĂGUBIRI)

Victima neîncadrată în muncă are dreptul la despăgubiri dacă din probe rezultă că angajarea este aproape sigură.

Compl..7, dec. nr. 17 din 17 februarie 1992 în „Pro lege” nr. 1/1994, 180

(DESPĂGUBIRI. RESTITUIREA LUCRULUI)

Dacă lucrurile sustrase au fost găsite şi sechestrate, instanţa trebuie să dispună repararea pagubei în natură, prin restituirea lucrului, cf. 14 al. 3 lit. a C. pr. pen., fără obligarea la plata sumei echivalente cu dobândă legală.

2171 din 20 octombrie 19 92 în „Pro lege” nr. 1/1994, p. 179

(INFLUENŢA INFLAŢIEI)

6/1993

Vezi şi: T.J. Sibiu dec.civ. nr. 1079/1992 (dreptul creditorului la o nouă acţiune) în „Dreptul” nr. 5-6/1994, p.161 urm.

– B.Diamant, V. Luncean, Note în loc.cit.

Acţiune civilă separată, fără a se ţine seama de inflaţie.

6 din 12 ianuarie 1993 în C. Crişu ş.a., Repertoriu, vol. II, p. 272

(DESPĂGUBIRI. NERESPECTAREA HOTĂRÂRII JUDECĂTOREŞTI. RESTABILIREA SITUAŢIEI ANTERIOARE)

Odată cu condamnarea, instanţa trebuia să dispună restabilirea situaţiei anterioare în sensul obligării inculpatei să predea posesia.

1087 din 18 iunie 1993 în „Pro lege” nr. 2/1995, 102; 1/1995, 98

(DESPĂGUBIRI)

Dacă lucrul furat a fost vândut, cumpărătorul va fi obligat a-l restitui părţii civile, al având posibilitatea de a cere restituirea de la inculpat a preţului şi plata altor eventuale daune. Repararea prin echivalent bănesc se poate dispune numai dacă repararea pagubei nu este posibilă în natură, prin restituirea lucrului.

624 din 6 aprilie 1994 în „Pro lege” nr. 2/1995, p. 105

(DESPĂGUBIRI CIVILE. ACTUALIZAREA DESPĂGUBIRILOR)

La stabilirea cuantumului daunelor, prima instanţă trebuie să ţină seama de coeficientul de inflaţie la data pronunţării sentinţei, în raport cu data când au fost cauzate pagubele prin săvârşirea infracţiunii.

826 din 3 aprilie 1997 în „Pro lege” nr. 2/1998, p. 183

– Coeficientul de reactualizare a despăgubirilor în raport cu inflaţia trebuie cerut de la BNR, Dir.de politică monetară şi studii.

1095/1994, „Dreptul” nr. 5/1995, p.86

Notă: Obligaţii contractuale. Actualizarea datoriei potrivit indicelui de devalorizare (C.S.J., s.com., dec. nr. 510 din 12 februarie 1998, în „Pro lege” nr. 4/1998)

– Indexarea operează în faza de executare, nefiind justificată cererea în instanţa de recurs

CAB, s II pen., dec. nr. 791/1997, în Culegere, p.15-16, cu Notă V. Papadopol (arătând posibilitatea instanţei de apel, ca jurisdicţie de fond de a se pronunţa)

– Evaluarea beneficiului nerealizat este legală (art. 1589 C. civ.), ea nu a devenit o chestiune de fapt.

– Deprecierea monetară se reflectă în prejudiciul efectiv, nu în dobândă.

(În sens contrar I. Retca, Infracţiuni. Despăgubiri pentru beneficiul nerealizat, „R.D.P.” nr. 1/1999, p. 78)

– plen, C. Conturi, hot. nr. 252/10.11.97: până la reglementarea problemei (?!) se va practica rata dobânzii la care a fost adjudecată oferta de cumpărare a titlului de stat.

(contra, I. Retca, loc.cit., p.83)

(DESPĂGUBIRI. CULPĂ COMUNĂ)

La stabilirea proporţiei instanţa trebuia să aibă în vedere gravitatea concretă a culpei fiecăruia dintre fraţi şi să stabilească semnificaţia reală a comportamentului frăţiei şi a replicii făptuitorului, stabilind astfel o reparare justă a daunei, în raport cu gradul de culpă al făptuitorului.

937 din 2 iunie 1993 în „Pro lege” nr. 2/1995, 109

Notă: Stabilirea rolului inflaţiei la C. Stătescu; C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ALL, 1992, p.163;

– Calcul la valoarea de circulaţie actuală,

T.M. Bucuresti, în C. D. 92, p.81;

– Valuta la cursul pronunţării hotărârii în V. Stoica, Comentarii, în Practica judiciară penală, vol. IV., p.77-78; D. Ciuncan, Calculul prejudiciului, în „Rev. dr. pen.” nr. 1/1995, p. 80 şi urm.; „Dreptul” nr. 1/1991;

– C. Olteanu I, N. Pătulea II, Modificarea prejudiciului stabilit de organele fiscale, în cursul urmăririi penale, „Dreptul” nr. 11/1999, p. 132

– Şt. Daneş, Repararea pagubei produse prin infracţiune, în „R.D.P.” nr. 3/1995, p. 120 şi urm.

– D. Ciuncan, Infracţiunea de sacrificare ilegală a bovinelor şi cabalinelor. Lipsa pericolului social al faptei. Obligarea la plata despăgubirilor, „R.R.D.” nr. 10/86, p. 65

– I. Dumitru, plata taxelor pentru asistenţă medico-legală din oficiu, în cauze penale, „Dreptul” nr. 5/1995, p. 40.

– I. Dumitru, Totalizarea prejudiciului la furt calificat, „Dreptul” nr. 10/1997, p. 95.

Regimul juridic al dobânzilor, la I.Băcanu, în „Revista de drept comercial” nr. 1/1995, p. 33.

– V. Beligrădeanu, Gh. Eleş, Stabilirea despăgubirilor în funcţie de preţul bunurilor, în „Dreptul” nr. 9-12/1990, p. 133.

– C. Turianu, Inflaţie, „Dreptul” nr. 11/1997, p. 35.

Stabilirea, rolului inflaţiei, în C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Obligaţii, ed. 92, p. 163.

– St. Daneş, „R.D.P.” nr. 3/1995, p. 120.

– V. Stoica, B. Suciu, Repararea pagubei cauzate de o infracţiune dacă prin aceasta s-a realizat plata necuvenită a unei sume de bani de către o unitate în beneficiul alteia, „Dreptul” nr. 4/1990, p.25

– Calculul la valoarea de circulaţie de la data judecării – C.S.J., S.pen. 1556/1991, în „Jurisprudenţa C.S.J.” p.65; Trib.Supr.,S.pen., dec. nr. 623/82 în C. D., p.296; S.pen.,dec. nr. 469/76, în V. Papadopol, M.Popovici, Repertoriu 115; Trib.Supr.,S.pen., dec. nr. 238/1975, „R.R.D.” nr. 1/76, p.63; TMB în C. D. 92, p.81; TMB, Culegere 91, 80.

– Pentru încadrarea juridică – stabilirea prejudiciului la momentul consumării infracţiunii, pentru despăgubiri (civile) la momentul în care instanţa este chemată la acorde despăgubirea (D. Ciuncan, „Dreptul” nr. 11/1997, 75) sau la data admiterii acţiunii în reparaţie (M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, 466-469; I.Albu, în „R.R.D.” nr. 8/83m 12; Trib.Supr.s.civ.dec. nr. 1053/63 în C. D., 130-133; TRIB.SUPR.,S.pen., dec. nr. 623/82, „R.R.D.” nr. 12/82, 65 cit.apud, C. Turianu, „Dreptul” nr. 11/1997, 36).

– Hotărârea civilă are caracter constitutiv de vreme ce dreptul la reparaţie deşi se naşte din momentul când paguba a fost pricinuită nu dobândeşte un conţinut cert şi lichid decât prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti care consfiinţeşte existenţa dreptului şi determină întinderea lui. Obligaţia de dezdăunare nu corespunde unei creanţe existente anterior judecăţii, ci unei creanţe născute la data pronunţării hotărârii. (O excepţie: paguba determinată în bani – caz în care hotărârea are caracter declarativ. Ref. la dobânzi, vezi T. Popescu, P. Anca, Teoria generală a  obligaţiunilor, 1968, p. 172-173).

– Silvia Oancea, L. Popescu, Referitor la problema reparării prejudiciilor patrimoniale, în cazul în care, prin infracţiune, s-a cauzat moartea unei persoane. Cheltuieli de înmormântare, în PCAB Bul. nr. 1/1998, p. 72

– M. Criste, V. Stoica, Contract civil. Consecinţe păgubitoare. Natura juridică a răspunderii, „Dreptul” nr. 7/1990, p. 45

(DESPĂGUBIRI. VALOARE CUNOSCUTĂ)

Tăinuitorul nu poate fi obligat la plata despăgubirilor, solidar cu autorul furtului, decât în limita valorii bunurilor tăinuite şi a pagubei cauzate prin fapta sa.

2846/1997, în Bul.jud., p.330

(PREJUDICIU INCERT. CHELTUIELI VIITOARE)

Instanţa nu poate obliga decât pentru prejudiciul efectiv suferit, nu la unul ipotetic, a cărui producere în viitor nu reprezintă nici o certitudine.

C.A.Bacău, dec. pen. nr. 240 din 26 martie 19 98, Jurisprudenţa C.A. Bacău, 1998, p.125.

Notă: În speţă, intervenţiile chirurgicale sunt incerte şi greu evaluabile.

Dar reparaţiunea poate fi datorată nu numai pentru prejudiciul actual, ci şi pentru o daună viitoare. Nu este vorba de un element actual/viitor, ci de cert, şi nu eventual sau ipotetic.

Se acoperă şi o despăgubire actuală a unei pagube viitoare.

(M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Acad., 1972, p.93).

– Repararea pagubei pentru condamnări pe nedrept, cf.art. 504 C. pr. pen. este de competenţa instanţei civile, nu penale.

(C.A.B, dec.pen. nr.24 din 3 februarie 1999 în Gh. Josan, Sinteză de practică, „Dreptul” nr. 5/2000, p.132).

(DESPĂGUBIRI GREŞIT STABILITE. ACŢIUNE CIVILĂ. EROARE GRAVĂ DE FAPT)

1152 din 14 mai 1996 în „Pro lege” nr. 3/1997, p. 185

Notă: – Mihaela Elena Răchită, Implicaţii teoretice şi practice ale devalorizării monetare în raporturile de răspundere civilă delictuală, „Dreptul” nr. 2/1994, p. 172

(DESPĂGUBIRI. DOBÂNDĂ LEGALĂ. ÎNŞELĂCIUNE PREVĂZUTĂ ÎN ART. 215 ALIN. 3 DIN CODUL  PENAL)

În cazul înşelăciunii săvârşite cu prilejul încheierii sau executării unui contract, condamnatul datorează părţii civile despăgubiri cuprinzând şi dobânda legală de 6 % prevăzută în Decretul nr. 311/1954, indiferent dacă este o unitate bugetară sau nu.

1109 din 8 mai 1996 în „Pro lege” nr. 4/1997, p. 114

(DESPĂGUBIRI. DOBÂNZI)

Inculpatul nu poate fi obligat la plata dobânzilor aferente sumei pe care acesta urmează a o plăti  ca despăgubiri, decât dacă partea civilă a formulat cererea în acest sens.

T.B. s.II pen., decembrie.356/1995, Culegere, p.173

Notă: Despăgubirile trebuie să cuprindă prejudiciul efectiv şi folosul nerealizat.

Dacă prejudiciul este o sumă de bani, folosul nerealizat se acordă (pentru lipsa de folosinţă) de la data săvârşirii faptei, infractorului fiind de drept în întârziere (fapt civil ilicit).

Dacă obiectul material al infracţiunii îl constituie un bun mobil, instanţa va stabili întinderea despăgubirii (în funcţie de situaţia post factum a bunului) cu folos nerealizat de la data determinării despăgubirii, adică de la data hotărârii.

– L. Ungur, Despăgubiri civile la contravenţii, „Dreptul” nr. 8/1999, p.77

– Alina Iuniana Ţuca, Regimul juridic al dobânzilor în contractul de împrumut din perspectiva noilor reglementări cuprinse în O.G. nr. 9/2000, „Juridica” nr. 6/2000, p.228

– Dispoziţia „Sumele restituite nu sunt purtătoare de dobânzi şi nu se actualizează” (art. 19 alin. 3 teza finală din L. nr. 85/1992 prin vânzarea de locuinţe este neconstituţională.

C.C dec. nr. 70/2001, M.Of. 236 din 10 mai 2001

(DESPĂGUBIRI. INFLAŢIE)

Dacă întârzierea în efectuarea plăţii nu este imputabilă debitorului M.F., care nu a făcut decât să epuizeze mijloacele de apărare legale, în validare, nu se admite cererea de actualizare a despăgubirilor (acordate conform art. 504 C. pr. pen.) corespunzător coeficientului de inflaţie.

C.S.J., S.civ., dec. nr. 5 din 12 ianuarie 1999

Notă: – Reactualizarea despăgubirilor civile în raport cu inflaţia se face cerându-se relaţii de la BNR, Dir.de politică monetară şi studii cu privire la coeficientul ce trebuie Aplicat (C.S.J., S.civ., dec. nr. 1095/1994 în „Dreptul” nr. 5/1995, 86).

– Nivelul dobânzii legale în O.G. nr. 9/2000, M.Of. nr. 26/25.1.00.

(RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ)

Răspunderea se bazează pe culpa presupusă a comitentului în alegerea prepusului. El urmează să suporte riscurile faptelor păgubitoare comise de prepus, consecinţă a relei sale alegeri şi lipsei de supraveghere pe care era dator să o exercite asupra prepusului, dacă fapta a fost săvârşită în exerciţiul funcţiilor ce i s-au încredinţat.

C.Cass.franceză, hot. din 24 ianuarie 1923 în Recueil, Dalloz Périodique, 1923, partea I, p.55

Comitenţii nu răspund de faptele păgubitoare comise de prepuşi în afara serviciului.

C.Cass.fr., hot. din 3 martie 1884, Recueil Dalloz Périodique 1885, partea I, p.63 şi în Recueil Sirey, 1885, partea I, p.215; hot. din 20 decembrie 1904, „R.D.P.” 1905, partea I, p.16 sau Sirey 1905, partea I, p.173; hot.13 ianuarie 1922 în  „R.D.P.” 1923, partea I, p.5 cu notă R.Savatier

Dacă este dovedit că prepusul a lucrat în limitele însărcinării date, comitentul va răspunde, chiar dacă prepusul a încălcat ordinele primite.

C.A. Paris, dec. din 24 februarie 1909 în „R.D.P.” 1909, partea a 7-a, p.75

Statul, judeţul, comuna, instituţiile care depind de administraţia publică, societăţile comerciale, orice persoană juridică sunt răspunzătoare de daunele provocate prin actele funcţionarilor şi prepuşilor lor în exerciţiul funcţiunilor ce le sunt încredinţate, ca o garanţie esenţială a raporturilor dintre particulari şi autorităţi.

Înalta C.Cas., Secţia 1, hot. din 20 octombrie 1920, „Pandectele Române” 1922, partea 1, p. 18 cu note Cerban, A. Costin; hot. din 7 februarie 1921 „Pandectele Române” 1923, partea 1, p.51 cu notă I. Rosetti Bălănescu; hot. din 31 martie 1922 „Pandectele Române”, partea 1, p. 88, cu notă D. Alexandrescu.

Notă: – Prin tăcerea pe care o păstrează în privinţa comitenţilor, cu privire la puterea de a dovedi că nu au putut împiedica fapta, legea transformă prezumţia de culpă în prezumţie iuris et de iure fără posibilitatea probei contrare (C. Hamangiu ş.a., Tratat …, vol. II ed. 1997, p. 476)

Răspunderea derogatorie a comitentului este o formă tehnică ce dă expresie unei obligaţii legale de garanţie (cauţiune) întemeiată pe riscul de activitate (nu riscul – profit).

Împuternicirea poate fi şi aparentă, fundamentarea teoretică a răspunderii pe ideile de risc şi de garanţie este acela al subordonării juridice.

Prepus este cel care acceptă să facă ceva, în interesul altuia, sub direcţia, supravegherea şi controlul acestuia, comitentul fiind învestit cu o putere juridică, fără a fi necesar întotdeauna un contract (de muncă, scris) şi o detaşare la un nou comitent, nefiind necesar un caracter oneros (o altă persoană se conduce după instrucţiunile proprietarului), chiar o activitate obştească, voluntară.

M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed.Academiei, 1972, p.289

Contractul de muncă trebuie să implice prepuşenia, după cum şi un contract de întreprindere, intermediere sau mandat poate fiinţa dacă mandatarul a acceptat să se conformeze instrucţiunilor clientului, pierzându-şi independenţa.

col.civ., dec. nr. 886/57, C.D., 161; Trib. Supr.,col.pen., dec. nr. 1322/56, „LP” 9/56, 1083

Notă: – Militarul nu are calitatea de prepus fiind lipsit de voinţă proprie la acord, cu excepţia unor funcţii angajate.

M. Eliescu, Răspunderea, p.290-291

Acţiunile inculpaţilor M.I. ce au pătruns fără mandat şi au săvârşit un furt, deşi abuzivă, se consideră că au avut loc în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

236/1994, cit. apud C.Crişu ş.a., Repertoriu, p.457.

Notă: – Funcţiile încredinţate nu trebuie să corespundă celor ale postului din schemă, ci şi de fapt, în exerciţiul normal al funcţiei, în marginile scopului în vederea îndeplinirii căruia i-au fost conferite funcţiile, chiar fără a avea instrucţiunile comitentului sau chiar împotriva acestor instrucţiuni ori încălcând o prohibiţie expresă a comitentului (o bătaie la serviciu).

M.Eliescu., p. 291

– În schimb, C. Stănescu apreciază că răspunderea comitentului nu-şi găseşte temei în cazurile în care a luat măsurile necesare spre a preîntâmpina (p. 153), de parcă ar răspunde dincoace de cazul fortuit, interesând „legătura dintre comitent şi prejudiciu” (exclusă la Fr. Deak, p. 167)

Comitentul nu răspunde pentru fapte care nu au legătură cu funcţia încredinţată, chiar în timpul serviciului.

C.7.dec. nr. 49/77, C.D., p.314

Notă: – Coboară din maşină şi omoară, dar răspunde dacă se duce cu maşina la furat baloţi de paie, sau face braconaj cu farurile, face contrabandă cu maşina (C.Cas., fr., hot. din 22 martie 1907, Recueil d’arréT. S. Trib.Supr.de Sirey, 1907, partea I, p.473; hot. din 23 noiembrie 1928, în „Gazette du Palais” 1928, partea a 2-a, p.90), agentul unei societăţi face operaţiuni juridice servindu-se de titlul său (C.Cas.fr., hot. din 3 martie 1923, în „Gaz.Palais”, 1923; hot. din 15 decembrie 1926 în Rec.Sirey 1927, partea I, p.51 apud M. Planiol, Traité élémentaire de droit civil, 1947, LGDJ, t.II, p.391, nr. 1133)

– Tănase Joiţa, Acţiunea civilă în procesul penal, Ed. Naţional,1999

(RAPORTUL DE PREPUŞENIE)

Legătura de subordonare presupune în esenţă dreptul de a face acte de autoritate dând prepusului ordine şi instrucţiuni asupra modului de a îndeplini, temporar sau permanent, cu sau fără remunerare, chiar fără contract de închiriere de servicii, sarcini ce le sunt încredinţate pentru un timp şi având un obiect determinat

C.Cas.fr., cam. penală, hot. din 7 noiembrie 1968, „Bulletin des arretes de la Cour de cassation en matiére criminelle” nr. 291; hot. din 16 aprilie 1975 în „Gaz.Pal.” 1975, partea 2, p.506; hot. din 30 iunie 1987, „Bul.crim.” nr. 278. apud Dalloz, Code civil, 1988-1989, la art. 1384, p.888

Calitatea de membru în organele de conducere (mandatar) ale unei societăţi nu naşte în mod necesar pe aceea de propus.

C.Cas.fr.I, cam.civile, hot. din 27 mai 1986 în „Bulletin des arretes des chambres civiles de la cour de casation”, nr.m 134

(ÎN EXERCITAREA FUNCŢIEI ÎNCREDINŢATE)

Acceptând parcarea în altă parte, cu acordul conducerii, aceasta este în culpă pentru insuficienta instruire şi supraveghere a prepusului său.

S.pen. dec. nr. 533/1989 în Crişu ş.a. Repertoriu, p. 715. În acelaşi sens, Trib.Supr.,S.pen., dec. nr. 272/1982, 1698/1982, în C.D., p. 312 respectiv p.310.

Notă: – Comitentul răspunde şi în caz de exerciţiul abuziv al funcţiei dacă există raport de cauzalitate sau cel puţin de conexitate, astfel încât funcţia să fi procurat instrumentul faptei ilicite sau prejudiciul care a înlesnit fapta (o vătămare la locul de muncă, bătaie).

Condiţia este a timpului serviciului, chiar aparent prezenta legalitate.

– M. Eliescu, op.cit., p. 293, contra, limitând, exonerând de răspundere dacă s-a acţionat „fără ştirea organelor”, care „au luat toate măsurile” prepuşii şi-au „depăşit mandatul” (Trib.Supr., col.pen., dec. nr. 753/62, J.N. 1/63, p.173; T.reg. Oltenia, dec. nr. 9811/59, în „LP” nr. 2/61, p.124)

Legătura cauzată trebuie stabilită între fapta prepusului şi prejudiciu, iar nu între fapta comitentului (de a nu fi supravegheat) şi prejudiciu (Fr. Deak, Răspunderea pentru fapta altuia în Răspunderea civilă, de I. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, Ed. Şt., 1970, p.167).

Interpretarea extensivă a exerciţiului abuziv la Trib.Supr. col. pen., dec. nr. 494/63, C. D., p. 382; 1302/65, C.D., p. 450; Trib.Supr., col.mil., dec. nr. 144/63 în J.N. 4/64, 162

Limite ale extensiei:

– victima ştie;

– fără raport de subordonare, ca persoană străină, pătrunde clandestin în unitate, foloseşte clandestin instrumentul pe cale şi-l înstăpâneşte, la cauzarea prejudiciului.

(Deak. op.cit., p. 172-173)

Să existe cauzalitatea, conexitatea sau cel puţin „o corelaţie necesară” – nu o simplă corelaţie ocazională

C. Stătescu, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, Ed. Şf. Encp., 1984, p. 153

Responsabilitatea este cumulativă pentru ambii comitenţi, întreprindere de supraveghere şi magazin unde este plasat agentul.

C.A.Orleans, dec. nr. 21 aprilie 1986, în „Gaz. Pal” 1986, partea a II-a, p.628 cu Notă F. Levy

Comitentul nu răspunde pentru scopuri străine atribuţiilor, prepusul plasându-se în afara funcţiilor, incendiind voluntar clădirea ce trebuia să o păzească.

Hot. adunării plenare a C.Cas.fr. din 17 iunie 1983 în Dalloz 1984, p.134 cu Notă Denis sau hot. adunării plenare a C.Cas.fr.15 noiembrie 1985 în Dalloz 1986, p. 81 cu Notă Aubert; bibliografia în Dalloz, Code civil, 1988-1989, p. 889

(DESPĂGUBIRI. ŞANTAJ. LEGĂTURĂ DE CAUZALITATE)

Instanţa sesizată cu judecarea infracţiunii de şantaj are îndatorirea ca, în conformitate cu prevederile art. 14 C. pr. pen., să examineze pretenţiile formulate de victimă constituită parte civilă şi, în măsura în care le găseşte îndreptăţite, să oblige pe inculpat la repararea prejudiciului cauzat prin săvârşirea acelei infracţiuni. Nu se poate considera că o atare infracţiune nu este susceptibilă a fi cauzatoare de prejudiciu pe motiv că acţiunea inculpatului, fiind îndreptată spre lezarea libertăţii psihice a persoanei vizate, nu ar avea un obiect material, câtă vreme, prin acţiunea de constrângere exercitată, persoana respectivă a fost deposedată de o sumă de bani.

Prin sentinţa penală nr. 244 din 20 noiembrie 1997 a Tribunalului Bacău au fost condamnaţi, inculpatul S.Z. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 194 alin. 1 C. pen., iar inculpatul N.F. pentru complicitate la această infracţiune prevăzută de art. 26 raportat la art. 194 alin. 1 C. pen.

S-a reţinut că inculpatul S.Z. a reuşit, cu ajutorul coinculpatului N.F., să constrângă pe M.A.B.D., prin ameninţări, să le dea suma de 3.000 dolari SUA.

Cererea de despăgubiri formulată de partea civilă a fost respinsă cu motivarea că infracţiunea de şantaj nu are un obiect material, acţiunea inculpaţilor fiind îndreptată spre lezarea libertăţii psihice a victimei.

Apelul declarat de partea civilă a fost respins prin decizia penală nr. 131 din 12 mai 1998 a Curţii de Apel Bacău.

Declarând recurs, partea civilă a solicitat obligarea inculpaţilor să-i plătească suma de bani pe care i-au luat-o prin şantaj.

Recursul este fondat.

Potrivit art. 14 C. pr. pen., cu referire la art. 998 din Codul civil, cel vinovat de comiterea unei infracţiuni este obligat să repare în întregime prejudiciul cauzat prin acea infracţiune.

Or, în cauză, cei doi inculpaţi au fost condamnaţi pentru infracţiunea de şantaj şi, respectiv, pentru complicitate la această infracţiune, reţinându-se că prin comiterea acelor infracţiuni ei au dobândit de la partea civilă suma de 3.000 dolari SUA.

Cum este evident că această sumă, scoasă din patrimoniul părţii civile, prin constrângerea ei de către cei doi inculpaţi, constituie o pagubă în sensul art. 14 C. pr. pen. şi art. 998 din Codul civil, este firesc ca aceştia să fie obligaţi a o repara.

În această privinţă, în raport cu cerinţele textelor de lege menţionate, prezintă importanţă dacă prejudicierea părţii civile este urmarea acţiunii celor doi făptuitori, iar nu împrejurarea că infracţiunea de şantaj are ca obiect un drept personal nepatrimonial, respectiv libertatea psihică a persoanei, cum greşit s-a apreciat prin considerentele cu care a fost respinsă cererea de despăgubiri.

Ca urmare, admiţându-se recursul părţii civile, cei doi inculpaţi au fost obligaţi, solidar, să-i plătească echivalentul în lei al sumei de 3.000 dolari SUA.

1036 din 18 martie 1999 – 3/2000, 191 şi în Bul. jud., p.301

Notă: – Vasile Pătulea, Răspunderea patrimonială a statului pentru pagubele rezultate ca urmare a aplicării legilor, „Dreptul” nr. 7/2000, p. 19

– „Dreptul”, Adriana Corhan, Efectele hotărârii judecătoreşti de obligare la despăgubiri, PCA Timişoara 15/2000, p. 44

– Gheorghe Dumitru, Societăţile de asigurare. Calitate procesuală, „R.D.P.” nr. 4/2000, p. 89

– Ioan Lascu, Laura Codruţa Lascu, Acordarea de despăgubiri pentru daune morale. Depunerea unei cauţiuni, „Pro lege” nr. 4/2000, p. 84

– Alexandru Ţiclea, Verginel Lozneanu, Reflecţii în legătură cu principiul ocrotirii subdobânditorului de bună-credinţă, „Dreptul” nr. 12/2000, p. 43

– Gabriel Cristina Frenţiu, Răspunderea civilă delictuală în calitate de comitent, a tribunalului sau, respectiv, a parchetului de pe lângă tribunal pentru actele de procedură întocmite de magistrat sau de personalul auxiliar de specialitate sub semnătura magistratului, „Dreptul” nr. 3/2001, p. 39

– Gabriela Cristina Frenţiu, Inculpat, detaşat la o altă unitate. Calitatea de comitent, „R.D.P.” nr. 2/2001, p. 122

Responsabilitatea statului pentru daune cauzate prin infracţiuni în situaţia A.N. sau condamnaţi insolvabili. În N. Zeelandă (1963), Anglia, Austria, Germania, Franţa, Danemarca, Suedia, Norvegia, Canada, majoritatea statelor americane.

(M. Delmas-Mary, Le grands systemes de politique criminelle, PUF, Paris, 1992, p.25.V. şi Convenţia europeană privitoare la despăgubirea victimelor infracţiunilor violente, 1983 – care nu este ratificată suficient: V. Pasca, „R.D.P.” nr. 2/2001, p. 39)

(REPARAREA INTEGRALĂ A PAGUBEI. INFLAŢIE. DESPĂGUBIRE PENTRU CONDAMNARE)

Decizia C.S.J. prin care se admite, – după 5 ani de la condamnare, pentru calomnie, – R.A., constatându-se lipsa intenţiei, nu reprezintă o recunoaştere  explicită sau în substanţă a unei încălcări a dreptului la un proces echitabil (şi într-un termen rezonabil) şi, în orice caz, nu oferă o reparaţie în sensul jurisprudenţei Curţii (art. 6).

De asemenea, nu există o reparaţie adecvată nici în ce priveşte încălcarea dreptului la libertatea de exprimare (art. 10). Astfel, nu s-a acordat nici o despăgubire pentru condamnare, iar sumele la care reclamantul fusese obligat cu titlu de daune morale nu au fost restituite în urma admiterii R.A.

Amenda la care reclamantul a fost obligat nu a fost restituită la valoarea actuală (cu inflaţie).

CEDH, hot. Constantinescu vs. România, Plângerea nr. 28871/1995, M.Of., 279.30.5.2001

Aceasta înseamnă că pentru orice achitare prin R.A. trebuie să se solicite şi aplicarea art. 504.

Vezi şi: Curtea Constituţională dec. nr. 138, M.Of. nr. 495/1998; 45/1998 M.Of. nr. 182/1998; 138 M.Of. nr. 554/1999

Culmea este că CEDH consideră R.A. greşit, în sensul că atingerea adusă dreptului la libertatea de exprimare a fost proporţională cu scopul legitim urmărit (protejarea reputaţiei de afirmaţii gen „infractor”); Pedeapsa Aplicată (de 50.000 lei amendă) şi 500.000 lei despăgubiri pentru calomnie, pentru prejudiciul moral nu erau exagerate.

(INTERES LEGITIM)

O decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este, în principiu, suficientă pentru a se pierde calitatea de victimă, decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, în mod explicit sau în substanţă şi apoi au reparat încălcarea convenţiei.

CEDH, Aniuur vs France, hot. din 25 iunie 1996. idem Dalban vs. România, hot. din 28 septembrie 1999, în M.Of. nr.277 din 20 iunie 2000

(DESPĂGUBIRI. ACTUALIZAREA PREJUDICIULUI)

Prin sentinţa penala nr. 128 din 9 iulie 1997 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a II penala a fost condamnat inculpatul E.P. pentru săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută de art. 174 C. pen.

Inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile N.P. sumele de 15.000.000 lei despăgubiri materiale, de 35.000.000 lei daune morale şi de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare.

S-a reţinut că, în ziua de 26 august 1995, inculpatul a ucis prin sugrumare pe victima N.G., soţia părţii civile.

Prin decizia nr. 232 din 31 octombrie 1997 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I penală s-a respins apelul părţii civile şi, admiţându-se apelurile declarate de procuror şi inculpat, a fost redusă pedeapsa.

Împotriva deciziei au declarat recurs partea civilă şi inculpatul.

Recursul părţii civile, care se refera la actualizarea despăgubirilor în raport cu rata inflaţiei, precum şi la neacordarea sumei de 950 milioane lei pentru înfiinţarea unei societăţi caritabile, nu este fondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. 3 lit. b din Codul de procedura penală, cu referire la art. 998 din Codul civil, repararea pagubei produse prin săvârşirea unei infracţiuni trebuie să reprezinte o justă şi integrală acoperire a prejudiciului.

Cum partea civila a făcut dovada cheltuirii a circa 14 – 16 milioane lei cu înmormântarea şi pomenirile făcute potrivit tradiţiei, obligarea inculpatului să plătească despăgubiri civile în suma de 15 milioane lei corespunde dispoziţiilor legale menţionate.

Actualizarea acestei sume, precum şi a celei reprezentând daunele morale acordate în suma de 35 milioane lei, partea civilă o poate realiza, cu prilejul punerii în executare a hotărârii ramase definitive, pe calea unei acţiuni civile separate.

Nu poate fi primita nici cererea de obligare a inculpatului la plata sumei de 950 milioane lei, pentru a fi folosita la înfiinţarea unei societăţi caritabile întrucât, potrivit principiului dedus din textele de lege enunţate, el nu poate răspunde civil decât pentru cheltuielile legate direct de rezultatul activităţii sale infracţionale.

Ca urmare, recursul declarat de partea civilă a fost respins.

125 din 20 ianuarie 1999

(VICTIMĂ. CALITATE)

O hotărâre sau o măsură favorabilă, în principiu, nu este suficientă pentru ca reclamantul să piardă  calitatea de victimă, decât atunci când autorităţile naţionale au recunoscut, în mod explicit şi apoi au reparat pentru încălcarea  unui drept garantat de convenţie.

CEDH, hot. Dalban vs. România, GC, nr. 28114/1995, alin. 4, CEDH 1999 -VI; hot. Constantinescu vs. România (Plângerea nr. 28871/1995 M.Of. nr. 279. 30.5. 2001

Notă: – În Dalban în loc de „decât atunci când” este „decât dacă”. După „în mod explicit există sintagma sau în substanţă” în loc de „încălcarea unui drept garantat de Convenţie” este doar „încălcarea Convenţiei”, citând hot. Amuur vs. Franţa din 25 iunie 1996. (Culegere 1996-III, p. 8-46 alin. 36)

(CAZURI CARE SAU DREPTUL LA REPARAREA PAGUBEI)

Notă: – Curtea Constituţională, dec. nr. 138, M.Of. 495/1998; 45/1998, M.Of. 182/1998, art. 504 constituţional numai în măsura în care nu limitează.

– 1986, Deversare în Marea Neagră de către firmele securităţii – rechizitoriu M. Ionescu, I.Jipa, în Rom.lib. din 27 martie 2002

– Obligarea M.F. este o acţiune de drept comun şi nu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 504 C. pr. pen. dacă are ca obiect doar actualizarea valorică a unui drept deja acordat.

C.S.J., S.civ. dec. nr. 610 din 25 februarie 2000 în „Pro lege” nr. 4/2001.

DELAPIDARE

DELAPIDARE

Art. 223 C. pen. a fost abrogat parţial potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie şi, în consecinţă, acesta urmează a se aplica numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

Curtea Constituţională, dec. nr. 32 din 26 mai 1993, M. Of. nr. 126 din 23 mai 1994

Constată că, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 32 din 26 mai 1993, rămasă definitivă prin decizia Curţii Constituţionale nr. 14 din 8 martie 1994, art. 223 C. pen. este abrogat parţial, conform art. 150 alin. (1) din Constituţie, şi, în consecinţă, urmează a se aplica numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

Curtea Constituţională, dec. nr. 17 din 8 martie 1994, M. Of. nr. 126 din 23 mai 1994

Notă: Obligarea la restituirea sumei însuşite şi la plata dobânzii legale, casier, D. Ciuncan, în „Dreptul” nr. 1/1991, p. 60.

– D. Ciuncan, Funcţionarul ca subiect al delapidării şi gestiunii frauduloase, „Pro lege” nr. 4/1997, p. 24.

– I. Dumitru Subiect activ, funcţionar, „Dreptul”nr.12/1997,87.

– H. Diaconescu, Criterii de diferenţiere între infracţiunile de gestiune frauduloasă şi delapidare, „Dreptul” nr. 11/1998, p. 80

– C. Vizitiu, Delapidarea, Lumina Lex, Bucureşti,, 2001

Vezi şi: Curtea Constituţională dec.pen.1/1993

(DELAPIDARE. AVUT PUBLIC)

Avutul public are ca obiect doar bunurile exclusive (135 Constituţie). Aşa fiind, însuşirea din gestiunea S.C. Dacia constituie gestiune frauduloasă,

1/1994, în Crişu, Repertoriu, II, p.138

(DELAPIDARE. 223 ALIN. 1. SUSTRAGEREA DE CĂTRE FACTORUL POŞTAL A UNOR SUME DESTINATE PLĂŢII PENSIILOR NU CONSTITUIE ABUZ ÎN SERVICIU CONTRA INTERESELOR PERSOANELOR)

2344 din 24 octombrie 1996 în „Pro lege” nr. 3/1997, 174

Notă: – D. Ciuncan, D-tru Miturad, Delapidare. Casier remizier. Obligarea la restituirea sumei însuşite şi la plata dobânzii legale, de la data comiterii faptei, „Dreptul” nr. 1/1991, p. 60

– I. Amarie, Încadrarea juridică a faptei administratorului asociaţiei de locatari sau asociaţiei de proprietari de a sustrage bani din gestiune, „Dreptul” nr. 3/1999, p. 132

– Delapidarea/abuz încredere, furt, vezi Nota V. Papadopol în CAB, Culegere pe anul 1997, p. 144-146

– G.Potrivitu, Comparaţie 2151 C. pen./art. 266 pct. 2 din L. nr. 31/1990, „Dreptul” nr. 8/1999, p. 69

– I. Dumitru, Stabilirea legii mai favorabile pentru faptele de ~ săvârşite până la data intrării în vigoare a Legii nr. 140/1996, „Dreptul” nr. 3/1998, 103.

– G. Potrivitu, Despre calitatea de subiect activ al infracţiunii de delapidare, prevăzută în art. 2151 C. pen., „Dreptul” nr. 8/1999, 99

– Nu există nici un temei pentru a se distinge între Plusurile obţinute prin mijloace frauduloase şi altele. Plusurile în gestiune, indiferent de modul de creare, fac parte din gestiune, trebuie incluse în evidenţe pentru a servi la despăgubirea persoanelor prejudiciate. Însuşirea Plusurilor este delapidare.

Abuzul în serviciu contra intereselor personale are caracter subsidiar, numai dacă fapta nu este incriminată prin altă dispoziţie (chiar ca tentativă).

V. Papadopol, Notă, la CAB, S.pen., dec. nr. 1187/1998 (care a reţinut 2151, 246) în CAB, Culegere 1998, Ed.All Beck, 1999, p.2;

În acelaşi sens, C.S.J., S.pen., dec. nr. 1694/1992, „Dreptul” nr. 8/1993, p.89; plen în ”Dreptul” nr. 11/1967, C. D., p.343; G. Antoniu, Practică, vol. V, p.234

– I. Amarie, Încadrarea juridică a faptei administratorului asociaţiei de locatari sau asociaţiei de proprietari de a sustrage bani din gestiune, „Pro lege” nr. 2/1999, p.77

(GESTIUNE FRAUDULOASĂ. DELAPIDARE. DEOSEBIRI)

Calitatea de funcţionar cu atribuţii de gestiune.

1005/1998, în „Pro lege” nr. 4/1999, 66 şi în Bul.jud., p.453

(GESTIUNE FRAUDULOASĂ. DELAPIDARE. DEOSEBIRI)

Însuşirea de sume de bani sau alte bunuri aparţinând avutului public, de către funcţionarul care le gestionează sau administrează, constituie infracţiunea de delapidare, iar nu de gestiune frauduloasă, în cazul căreia nu este necesar ca bunul să facă parte din avutul public iar subiectul activ al infracţiunii să fie funcţionar.

1080 din 27 aprilie 1998 în „Pro lege” nr. 4/1999, 67 şi în Bul. jud., p.454

Însuşirea pensiilor din bugetul asigurărilor sociale pe anul 1995 este delapidare, nu gestiune frauduloasă pentru că sumele aparţin avutului public

1080/1998 în „R.D.P.” nr. 2/2001,p.173,174

Notă: – Emilia Catană-Găitan, Delapidare sau abuz de încredere, „R.D.P.” nr. 4/2000, p. 125

– Gheorghe Vizitiu, Delapidarea (Art.2151 C.pen.), PCA Suceava, Bul. 2/2000, p. 23

– Gheorghe Voinea, Subiectul activ al infracţiunii de delapidare, „R.D.P.” 4/2000, p. 120

– Victor Nicolcescu, Delapidarea şi gestiunea frauduloasă. Asemănări şi deosebiri, „Pro lege” nr. 4/2000, p. 99

– Gh.Mateuţ, Delapidare.Delimitări, „R.D.P.” nr. 4/2001, p. 38

(GESTIUNE FRAUDULOASĂ. DELAPIDARE. FACTOR POSTAL)

Însuşirea de către factorul poştal, a unor sume de bani reprezentând pensii şi late drepturi băneşti pe care trebuia să la achite destinatarilor constituie infracţiunea prevăzută în art. 215 1 C.pen., iar nu aceea din art. 214 C.pen.

2762 din 15 iunie 2000, în Bul. jud., p.288

(DELAPIDARE. FALS INTELECTUAL. FALS MATERIAL ÎN ÎNSCRISURI OFICIALE. INDIVIDUALIZAREA PEDEPSEI. PLATA TVA. DOBÂNDA LEGALĂ. LIMITA SESIZĂRII)

Prin sentinţa penală nr. 40 din 6 martie 2002, Tribunalul Suceava a dispus condamnarea inculpatului M.V.C., pentru săvârşirea următoarelor infracţiuni:

– delapidare, prevăzută şi pedepsită de art. 2151 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal şi art. 13 Cod penal, prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 2151 alin. 2 Cod penal, la pedeapsa de 2 ani închisoare;

– fals intelectual prevăzută şi pedepsită de art. 289 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, la pedeapsa de un an închisoare;

– fals material în înscrisuri oficiale prevăzută şi pedepsită de art. 288 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, la pedeapsa de un an închisoare;

-uz de fals prevăzută şi pedepsită de art. 291 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, la pedeapsa de 6 luni închisoare.

Inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile, Direcţia de Telecomunicaţii Suceava, suma de 332.230.542 lei despăgubiri civile, urmând a fi actualizată începând cu luna iunie 1999, până la achitarea debitului.

În fapt, inculpatul a îndeplinit din anul 1991 funcţia de magazioner-gestionar la Depozitul de materiale Scheia al Direcţiei de Telecomunicaţii Suceava; profitând de această funcţie, inculpatul şi-a însuşit din gestiune un număr de 2291 aparate telefonice, pe care le-a vândut unor persoane necunoscute, iar banii încasaţi i-a folosit în interes personal.

Pentru a acoperi lipsa în gestiune, inculpatul a întocmit avize de expediţie false şi a modificat, prin adăugire, bonurile de consum.

În urma unei verificări în gestiune efectuată în perioada 8-30 septembrie 1999 s-a constatat lipsa unor aparate telefonice şi cabluri în valoare de 332.230.542 lei.

Vinovăţia inculpatului a fost stabilită în baza următoarelor probe: proces-verbal de verificare gestionară, raport de expertiză contabilă, actele falsificate, declaraţiile martorilor, coroborate cu recunoaşterea săvârşirii faptelor de către autorul lor.

Împotriva sentinţei, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, partea civilă Direcţia de Telecomunicaţii Suceava şi inculpatul.

Partea civilă, susţinând că prejudiciul real este de 4.151.425.472 lei, a solicitat obligarea la plata acestei sume.

Prin decizia penală nr. 142 din 22 aprilie 2002, Curtea de Apel Suceava a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, desfiinţând în parte sentinţa apelată, în sensul că a înlăturat aplicarea prevederilor art. 81 Cod penal cu privire la pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare, aplicată inculpatului.

A respins, ca nefondate, apelurile declarate de partea civilă Direcţia de Telecomunicaţii Suceava şi de inculpatul M. V.

Recurenta parte civilă a solicitat actualizarea prejudiciului la suma de 4.151.425.472 lei.

Verificând actele dosarului cauzei, Curtea constată că recursul formulat de partea civilă urmează a fi admis pentru alt motiv decât cel formulat de partea civilă, şi anume omisiunea instanţei de a obliga pe inculpat la plata TVA-ului calculat la prejudiciul de 332.235.542 lei, plus dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Solicitarea părţii civile în sensul actualizării prejudiciului la suma de 4.151.425.472 lei urmează a fi respinsă întrucât, aşa cum rezultă şi din raportul de expertiză contabilă, rechizitoriul întocmit a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, reţinând ca valoare a prejudiciului creat suma de 332.230.520 lei, instanţa de fond judecând în limita sesizării.

Decizia nr. 806 din 18 februarie 2003 (Dosar nr. 2422/2002), aflată pe site-ul www.scj.ro

DARE DE MITĂ

DARE DE MITĂ

CONFISCARE VALORI. TEMEI

În cazul condamnării inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prevăzută în art. 255 alin. 1 C.pen., banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul dării de mită se confiscă în temeiul art. 255 alin. 4, raportat la art. 254 alin. 3 C.pen. şi nu în temeiul art. 118 lit. b C.pen.

Prin sentinţa penală nr. 25 din 13 februarie 1997 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, inculpatul O.S. (cetăţean turc) a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prevăzută în art. 255 alin. 1 C.pen.

În baza art. 118 lit. b C. pen., s-a dispus confiscarea în folosul statului a sumei de 210.000 lei.

S-a reţinut că, la data de 29 noiembrie 1994, inculpatul a oferit suma de 210.000 lei martorului S.I. pentru a fi abandonate cercetările ce se efectuau cu privire la un transport de marfă importată de societatea comercială reprezentată de inculpat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o cu privire la temeiul greşit al confiscării sumei ce a constituit obiectul infracţiunii.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, prin decizia penală nr. 135 din 27 iunie 1997, a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, procurorul a declarat recurs.

Recursul este fondat.

În cazul infracţiunii de dare de mită, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 255 alin. 4 cu referire la art. 254 alin. 3 C.pen., banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul infracţiunii se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

Prin art. 118 lit. b C. pen., în baza căruia a fost confiscată suma ce a făcut obiectul infracţiunii de dare de mită, este reglementată confiscarea specială asupra lucrurilor care au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale infractorului.

Or, în raport cu dispoziţiile acestui din urmă text de lege, prevederile din art. 255 alin. 4 şi art. 254 alin. 3 C.pen. au un caracter special, derogatoriu, iar aplicarea lor este obligatorie.

Ca urmare, recursul declarat de procuror a fost admis şi, casându-se hotărârile pronunţate, s-a dispus confiscarea celor 210.000 lei în baza art. 255 alin. 4 raportat la art. 254 alin. 3 C.pen.

400/1998, „Dreptul” nr. 7/1999, 150, G.Ionescu, I.Ionescu, Probleme….1990-2000 şi în Bul.jud., p. 472; „Pro lege” nr. 3/1999, 125.

Notă: – Constrângerea, „R.D.P.” nr. 3/1995, p. 78.

– A.Socaciu, Apărare de pedeapsă, „Dreptul” nr. 12/1997, p. 84.

– L. nr. 83/1992: asistenţa juridică este obligatorie

(DARE DE MITĂ. SUBIECT PASIV AL IFRACŢIUNII)

Fapta inculpatului de a oferi unui ofiţer de poliţie un inel de aur pentru ca acesta să-i pună în libertate prietenul, constituie infracţiunea de dare de mită, prev. de art. 255 alin. 1 C. pen., fiind fără relevanţă, faptul că ordonanţa de reţinere a fost întocmită de un alt ofiţer de poliţie, atâta timp cât cel căruia i s-a înmânat inelul în scopul arătat mai sus, a efectuat cercetări penale în dosarul respectiv şi avea posibilitatea eliberării prietenului inculpatului.

Tribunalul Constanţa, dec.pen.nr. 272/1993, în „Dreptul„ nr. 1 / 1994, p. 104

(DARE DE MITĂ. INFRACŢIUNE CONTINUATĂ)

În fapt, inculpatul luând hotărârea de a da mită paznicilor ori de câte ori merge să facă rost de materiale, adică să dea paznicilor, pe care îi va întâlni, diferite sume de bani, a procedat în consecinţă şi a comis mai multe acte de dare de mită în baza acestei rezoluţii.

În consecinţă, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 41 alin. 2 C. pen., fiind vorba de o infracţiune continuată. Este lipsită de relevanţă împrejurarea că inculpatul a luat legătura nu concomitent ci ocazional cu fiecare din paznicii mituiţi.

Trib. Braşov, dec.pen.nr. 424/1993, în: „Dreptul„ nr. 2 / 1994, p. 86

(DARE DE MITĂ. CONFISCARE SPECIALĂ)

În cazul condamnării inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul dării de mită, se confiscă în temeiul art. 255 alin. 4 raportat la art. 254 alin. 3 C. pen. şi nu în temeiul art. 118 lit. b C. pen., aceasta întrucât dispoziţiile art. 255 alin. 4 raportat la art. 254 alin. 3 C. pen. au un caracter special, derogatoriu, iar aplicarea lor este obligatorie.

400/1998, în „Dreptul„ nr. 7/1999, p. 150

Notă: – T. Hâj, Dare de mită, „Dreptul” nr. 12/2002, p. 150

(DARE DE MITĂ. DENUNŢĂTOR. ÎNCETAREA PROCESULUI PENAL. RESTITUIREA VALORILOR)

În cazul în care mituitorul denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune, instanţa urmează a dispune încetarea procesului penal conform art. 11 pct. 2 lit. b. raportat la art. 10 alin. 1 lit. f C. pr. pen., iar nu achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. e, deoarece prevederea din art. 255 alin. 3 C. pen. constituie un caz de nepedepsire, iar nu un caz care înlătură caracterul penal al faptei.

În atare situaţie, conform art. 255 alin. 5 C. pen., banii, valorile şi orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat, şi nu se confiscă.

5439 din 7.12.2001, în „Curierul judiciar” nr. 1/2003, p. 100

Notă: – T. Hâj, Dare de mită. Funcţionar. Alt salariat, „Dreptul” nr. 12/2002, p. 150

(DARE DE MITĂ. TEMEIUL CONFISCĂRII SPECIALE A BANILOR, VALORILOR SAU BUNURILOR CARE AU FĂCUT OBIECTUL ACESTEI INFRACŢIUNI)

În cazul condamnării inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prevăzută în art. 255 alin. 1 Cod penal, banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul dării de mită se confiscă în temeiul art. 255 alin. 4, raportat la art. 254 alin. 3 Cod penal şi nu în temeiul art. 118 lit. b Cod penal.

În fapt, prin sentinţa penală nr. 25 din 13 februarie 1997 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, inculpatul O.S. (cetăţean turc) a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prevăzută în art. 255 alin. 1 Cod penal.

În baza art. 118 lit. b din Codul penal, s-a dispus confiscarea în folosul statului a sumei de 210.000 lei.

S-a reţinut că, la data de 29 noiembrie 1994, inculpatul a oferit suma de 210.000 lei martorului S.I. pentru a fi abandonate cercetările ce se efectuau cu privire la un transport de marfă importată de societatea comercială reprezentată de inculpat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o cu privire la temeiul greşit al confiscării sumei ce a constituit obiectul infracţiunii.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, prin decizia penală nr. 135 din 27 iunie 1997, a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, procurorul a declarat recurs.

Recursul este fondat.

În cazul infracţiunii de dare de mită, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 255 alin. 4 cu referire la art. 254 alin. 3 Cod penal, banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul infracţiunii se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

Prin art. 118 lit. b Cod penal, în baza căruia a fost confiscată suma ce a făcut obiectul infracţiunii de dare de mită, este reglementată confiscarea specială asupra lucrurilor care au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale infractorului.

Or, în raport cu dispoziţiile acestui din urmă text de lege, prevederile din art. 255 alin. 4 şi art. 254 alin. 3 Cod penal au un caracter special, derogatoriu, iar aplicarea lor este obligatorie.

Ca urmare, recursul declarat de procuror a fost admis şi, casându-se hotărârile pronunţate, s-a dispus confiscarea celor 210.000 lei în baza art. 255 alin. 4 raportat la art. 254 alin. 3 Cod penal.

400 din 17 februarie 1998, din programul Lex expert al Companiei de informatică Neamţ

(DARE DE MITĂ. CONDIŢII. SEMNIFICAŢIA REFUZULUI FUNCŢIONARULUI ÎN A ACCEPTA OFERTA DE MITUIRE)

Potrivit dispoziţiunilor art. 255 alin. 1 Cod penal, constituie infracţiunea de dare de mită, promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în modurile şi scopurile arătate în art. 254 Cod penal.

În speţă s-a reţinut, în esenţă, că inculpatul C.I. în ziua de 7 aprilie 1995, pentru a determina un lucrător de poliţie să nu controleze marfa pe care o transporta, i-a oferit acestuia 60.000 lei, ofertă care a fost respinsă de poliţist. Cu prilejul verificării mărfii s-au constatat nereguli.

Reţinând existenţa elementelor de conţinut ale infracţiunii de dare de mită prevăzută de art. 255 Cod Penal, Tribunalul Covasna l-a condamnat pe inculpat la un an închisoare.

În apelul său, inculpatul a susţinut că existenţa infracţiunii de dare de mită este sub semnul îndoielii, aceasta datorită lipsei de fermitate a respingerii ofertei pe care a manifestat-o lucrătorul de poliţie.

Apelul este nefondat, urmând a fi respins în condiţiile art. 379 pct. 1 lit. b Cod procedură penală.

Din probele administrate în cauză şi în primul rând din interogatoriul luat făptaşului de prima instanţă, rezultă în mod neîndoielnic că inculpatul a oferit o sumă de bani poliţistului, bani pe care i-a şi pus pe masa acestuia.

Din punct de vedere juridic, pentru existenţa infracţiunii de dare de mită, este lipsită de semnificaţie reacţia funcţionarului căruia i se oferă bani sau alte avantaje, astfel că insuficienta fermitate a refuzului – pe care o afirmă în speţă inculpatul -, nu poate avea nici un efect cu privire la mituitor şi fapta sa.

Eventual, fapta funcţionarului de a nu respinge prompt şi ferm oferta de mituire, poate angaja răspunderea sa pentru infracţiunea de luare de mită (art. 254 Cod penal) care printre modalităţile de latură obiectivă are şi pe aceea de a “nu o respinge” (ceea ce nu este cazul în speţă). Oricum promptitudinea şi fermitatea refuzului, nu pot angaja nici un fel de efect juridic – nici măcar în privinţa ameliorării răspunderii penale – referitor la infracţiunea de dare de mită.

Curtea de Apel Braşov, decizia penală nr. 6/a din 21 ianuarie 1996, publicată în Jurisprudenţa, 1996

(DARE DE MITĂ. ACHITARE. ART. 11 PCT. 2 LIT. A RAPORTAT LA ART. 10 LIT. A C. PR. PEN. DENUNŢ. ATRIBUŢII DE SERVICIU. FIŞA POSTULUI)

În fapt, prin sentinţa nr. 151 din din 29 iulie 2002 a Tribunalului Buzău – secţia penală, a fost condamnat la 6 luni închisoare, inculpatul P.G. pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 255 alin. 1 C. pen.

Potrivit art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata termenului de încercare prevăzut de art. 82 C. pen., atrăgându-i-se atenţia asupra consecinţelor nerespectării condiţiilor suspendării condiţionate.

De asemenea, instanţa a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 1.500.000 lei şi a următoarelor bunuri considerate a fi făcut obiectul infracţiunii de dare de mită: o sticlă de Coca-Cola, două pachete ţigări, cafea solubilă „Amigo” şi o cutie cu stiksuri.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 26/1990 s-a dispus ca, după rămânerea definitivă a hotărârii, aceasta să fie comunicată la Registrul Comerţului Buzău.

Instanţa a reţinut că inculpatul, la data de 15 noiembrie 2001, s-a deplasat la Administraţia Finanţelor Publice pentru a rezolva unele probleme legate de activitatea financiară a societăţii SC „G” SRL Buzău, la care acesta era administrator.

La Biroul de executare silită a persoanelor juridice s-a adresat economistei L.E. şi a discutat problema restanţelor la plata obligaţiilor datorate la bugetul de stat de către societatea al cărei administrator era.

Cu această ocazie, a solicitat relaţii cu privire la o eventuală eşalonare a plăţii datoriei şi a fost îndrumat asupra modului în care trebuie să procedeze şi ce anume acte îi trebuie pentru a putea obţine eşalonarea obligaţiei datorate.

A doua zi, inculpatul s-a prezentat la martora L.E. şi după ce aceasta a examinat actele prezentate, l-a trimis pe inculpat la Registrul contabil şi să ia declaraţii fiscale, la martora Enciu Liliana care se ocupa de rezolvarea acestei probleme.

Înainte de a pleca din biroul martorei L.E., inculpatul i-a dat acesteia un plic cu suma de 1.500.000 lei şi fiind întrebat ce conţine plicul, acesta i-a spus că reprezintă o sumă de bani destinată pentru „cafea”. Martora a refuzat primirea plicului dar inculpatul a lăsat plicul pe tastatura calculatorului şi a plecat. Imediat, martora a sunat la Serviciul Registrului contabil şi a discutat cu D.N. pe care a rugat-o să-i spună inculpatului să vină să ia ce a lăsat în biroul său, adică plicul cu bani. În urma discuţiei avută cu D.N., inculpatul a spus că este posibil să fi uitat ceva la L.E.a şi a lăsat lângă biroul lui E.L. o sacoşă cu o sticlă de Coca-Cola, două pachete ţigări LM şi o cutie cu stksuri. Au fost sesizate organele de anchetă penală care au stabilit situaţia de mai sus, pe baza declaraţiilor date de martori, a procesului-verbal de constatare, raportate la modul în care inculpatul a procedat cu cele două salariate, care, potrivit fişei postului, aveau obligaţia să discute cu cei care datorau sume de bani la bugetul statului sau voiau să obţină eşalonarea plăţii acestora.

Instanţa de fond a înlăturat susţinerile inculpatului ca neîntemeiate cu privire la posibilitatea pierderii plicului cu bani în momentul în care a arătat actele martorei L.E., cât şi cu privire la împrejurarea că din grabă, a uitat sacoşa cu bunurile respective lângă biroul martorei E.L.

Apelul declarat de inculpat împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, de către Curtea de Apel Ploieşti – Secţia penală, prin decizia nr. 449 din 4 octombrie 2002.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs inculpatul, susţinând că a fost condamnat greşit, fapta sa neîndeplinind elementele constitutive ale infracţiunii ce i se impută, deoarece denunţătoarea nu avea, prin funcţia ocupată, atribuţii de serviciu, care să-i permită rezolvarea problemelor pe care le avea de rezolvat. În plus, a arătat că i s-au confiscat şi bunuri ce n-au format obiectul vreunei infracţiuni.

Inculpatul a solicitat admiterea recursului declarat, casarea hotărârii şi achitarea de orice penalitate, cu consecinţa înlăturării confiscării.

Motivul de recurs formulat de inculpat, în principal, nu este întemeiat. Martora L.E. denunţătoarea faptei inculpatului, avea funcţia de şef de serviciu, calitate în care potrivit fişei postului, avea obligaţia organizării activităţii de primire şi înregistrare a cererilor privind acordarea de înlesniri de plata impozitelor şi întocmirea referatelor pentru soluţionarea acestei cereri.

Deci, inculpatul s-a adresat persoanei ce trebuia să îi primească cererea şi să-i întocmească referatul pentru eşalonare, iar suma de 1.500.000 lei i-a fost dată ca aceasta să-i întocmească un referat favorabil eşalonării datoriei.

Sub acest aspect, nu poate fi nici o discuţie legată de faptul că activitatea denunţătoarei n-ar avea aptitudinea care să dea activităţii inculpatului configuraţia infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată.

În ceea ce priveşte aplicarea măsurii confiscării unor bunuri, critica formulată de recurent este întemeiată în sensul că inculpatul nefiind trimis în judecată pentru infracţiunea de dare de mită către numita E.L., nu există temeiul juridic al confiscării bunurilor prevăzute în dovada cu seria B nr. 0009487 din 16 noiembrie 2001.

În raport cu cele arătate, Curtea va trebui să admită recursul declarat de inculpatul P.G. împotriva deciziei penale nr. 449 din 4 octombrie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, casând, în baza art. 38515 alin. 1 pct. 2 lit. d C. pr. pen. decizia atacată, precum şi sentinţa penală nr. 151 din 29 iulie 2002 a Tribunalului Buzău, numai cu privire la dispoziţia de confiscare a unor bunuri potrivit art. 255 alin. 4 C. pen., în sensul înlăturării măsurii confiscării de la inculpat a bunurilor aflate la I.P.J., conform dovezii seria B nr. 0009487 din 16 noiembrie 2001.

365 din 24 ianuarie 2003 (Dosar nr. 4518/2002), aflată pe site-ul www.scj.ro

(CONCURS DE INFRACŢIUNI. DARE DE MITĂ. UNITATE INFRACŢIONALĂ)

În esenţă, fapta constă în aceea că mituitorii s-au înţeles cu inculpaţii – paznici la livada de mere a S.C.P.P. Bacău – ca în schimbul unor cadouri să le permită în seara următoare să culeagă mere din livada staţiunii, ceea ce paznicii au acceptat. În baza acestei înţelegeri, cei doi mituitori şi alte două persoane netrimise în judecată, au pus fiecare anumite bunuri (3 sticle cu vin, 2 sticle cu lichior şi o găină) într-o singură plasă pe care a doua zi, unul dintre mituitori a predat-o celor doi paznici, după care s-a comis furtul de mere.

Faptul că a existat o singură înţelegere, iar toate bunurile formând o singură entitate (o plasă cu bunuri) au fost predate de către o singură persoană ambilor paznici, nu poate întruni decât elementele constitutive ale unei singure infracţiuni de luare de mită (în sarcina fiecărui paznic) şi, respectiv de dare de mită (în sarcina fiecăruia din cei doi mituitori) fiind irelevant faptul că la constituirea cadoului au contribuit mai multe persoane.

În consecinţă, apelurile declarate au fost admise, s-a înlăturat aplicarea prevederilor art. 33 lit. a Cod penal, privind concursul de infracţiuni pentru cei doi paznici cât şi pentru cei doi mituitori, cărora li s-a aplicat câte o singură pedeapsă în baza art. 254 alin. 1 Cod penal şi, respectiv art. 255 alin. 2 Cod penal.

Curtea de Apel Bacău, decizia penală nr. 131/a din 31 mai 1994, publicată în Curtea de Apel Bacău, Jurisprudenţa, 1995

Curtea Constituţională

CONSTITUŢIONALITATE. LEGE ÎN VIGOARE ANTERIOR ADOPTĂRII CONSTITUŢIEI ROMÂNIEI DIN 1991. EXCEPŢIE DE NECONSTITUŢIONALITATE. INSTANŢĂ COMPETENTĂ

Excepţia de neconstituţionalitate a unei legi în vigoare înaintea adoptării actualei Constituţii se judecă de instanţa unde este pe rol cauza penală în cursul judecării căreia a fost ridicată excepţia.

Curtea Supremă de Justiţie va examina soluţia dată excepţiei de neconstituţionalitate numai în cadrul controlului judiciar pe care-l exercită într-o cale de atac împotriva hotărârii prin care a fost soluţionată acea cauză penală.

Prin hotărârea nr.17 din 17 mai 1946, Tribunalul Poporului a condamnat, între alţii, pe A.G., pentru săvârşirea infracţiunilor de provocare a dezastrului ţării prevăzută în art. 13 alin. 1 din Legea nr. 312/1945 şi de dezastrul ţării prin crime de război prevăzută în art. 2 lit. a, d, f, k, e, m, n şi o din aceeaşi lege.

Împotriva acestei hotărâri, rămasă definitivă prin respingerea recursului, s-a formulat cerere de revizuire de către fiul condamnatului, care a invocat motivul prevăzut în art. 394 alin. 1 lit. a C. pr. pen.

La termenul din 23 octombrie 2001 petiţionarul, prin apărător, a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 312/1945, iar Curtea de Apel Bucureşti, secţia  I penală, a trimis cauza Curţii Supreme de Justiţie pentru a soluţiona excepţia, suspendând judecata cererii de revizuire.

Acest mod de a proceda al instanţei sesizate cu soluţionarea cererii de revizuire nu este cel legal.

În conformitate cu prevederile art. 403 alin. 1 C. pr. pen., instanţa, ascultând concluziile procurorului şi ale părţilor, examinează dacă cererea este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu.

Potrivit art. 404, art. 405 şi următoarele, în cazul admiterii în principiu, rejudecarea se face potrivit regulilor de procedură privind judecarea în primă instanţă.

În sfârşit, conform art. 407 din acelaşi cod, sentinţele instanţei de revizuire sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile la care se referă revizuirea.

Curtea Supremă de Justiţie, ca instanţă de recurs, judecă în baza art. 29 pct. 2 lit. a C. pr. pen. recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de curţile de apel.

Potrivit art. 144 din Constituţia României şi art. 12 şi 13 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, această autoritate de jurisdicţie constituţională nu are competenţa să examineze concordanţa legilor anterioare cu prevederile constituţionale existente la data adoptării lor şi nici să verifice modul în care au fost aplicate unele reglementări anterioare, ci este chemată să verifice conformitatea legilor în vigoare cu actuala Constituţie.

Aceasta înseamnă că instanţa judecătorească, soluţionând conflictul de drept penal dedus judecăţii, inclusiv într-o  cale extraordinară de atac cum este revizuirea, este îndreptăţită să hotărască asupra unor excepţii de neconstituţionalitate de felul celei invocate de petiţionar, de care depinde soluţionarea cauzei.

Prin urmare, potrivit dispoziţiilor menţionate, Curtea Supremă de Justiţie nu poate fi sesizată decât cu judecarea unui recurs împotriva soluţiei dată revizuirii conform art. 407 C. pr. pen., ea neavând în cadrul competenţei materiale prevăzută de lege pe aceea de a se pronunţa asupra unei excepţii de neconstituţionalitate invocată în cadrul unui proces penal pendinte la curtea de apel.

Este adevărat că, anterior, sub incidenţa unor acte legislative care nu mai sunt în vigoare (art. 103 al Constituţiei României din 1923 şi art. 29 din Legea nr. 144/1925 cu modificările ulterioare), Curtea de Casaţie avea competenţa exclusivă a examinării unor excepţii de neconstituţionalitate, însă această competenţă nu se regăseşte în dispoziţiile Legii nr. 56/1993 a Curţii Supreme de Justiţie, în vigoare în prezent şi nici în normele actuale de procedură penală ce vizează activitatea instanţei supreme.

Faţă de considerentele ce preced, Curtea a constatat că a fost greşit sesizată, motiv pentru care cauza a fost trimisă pentru continuarea judecăţii la Curtea de Apel Bucureşti.

C.S.J., S. pen., Încheierea nr.678 din 6 februarie 2002

Notă: Practica în Culegerea de decizii şi hotărâri 1992 – 1993, R. A. „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1994; C.D.H. 1994, M.Of. 1995 şi C.D.H. 1995, M.Of. 1996. Sinteză a practicii C.C. în materia controlului constituţionalităţii şi consideraţii de lege ferenda, repere cu valoare doctrinară în I.Deleanu, Justiţia constituţională, Lumina Lex, Bucureşti, 1995.

– V.C. Ivan, „Pro lege” nr. 2/1996, p.184.

– A. Ungureanu, 9/1995, p.58.

– M. Criste, Deciziile interpretative ale Curţii Constituţionale, „Dreptul” nr. 5/1995, 10

– M. Criste I, M.Constantinescu II, Discuţii referitoare la concordanţa art. 23 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale cu dispoziţiile Constituţiei României, „Dreptul” nr. 8/1995, 20

– M. Criste I, M.Constantinescu II, Discuţii cu privire la deciziile Curţii Constituţionale de interpretare conformă şi consecinţele acestora asupra controlului de constituţionalitate, „Dreptul” nr. 10-11/1995, p. 37

– T.Drăganu, Efectele juridice ale hotărârilor şi deciziilor Curţii Constituţionale, „Rev. dr.comercial”, nr. 13/1999, p. 38, respectiv 29

– V.Pătulea, Întinderea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, „Dreptul” nr. 9/1990, p. 26

– Curtea Constituţională nu abrogă, nu modifică prin legea penală, ci constată neconstituţionalitatea (V. Papadopol, notă la CAB,S.pen., dec. nr. 721/1998, Culegere, p. 40

– M. Constantinescu, R. Mareş, Neretroactivitatea legii, „Dreptul” nr. 11/1999, p. 82.

– Adrian Ştefan Tulbure, Excepţia de neconstituţionalitate în procesul penal, „Pro lege” nr. 3/2000, p. 10

– Ion Deleanu, Delegarea legislativă – ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, „Dreptul” nr. 9/2000, p. 9

– Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, decizia nr. 241 din 20 martie 2000, cu notă de Mihai Constantinescu şi Cornel Popa, Încheiere de sesizare a Curţii Constituţionale de către o instanţă judecătorească în urma invocării unei excepţii de neconstituţionalitate. Declararea unui recurs împotriva unei atare încheieri. Problema admisibilităţii exercitării, în cazul dat, a unei căi ordinare de atac, „Dreptul” nr. 12/2000, p. 106

(APLICAREA DIFERITĂ A LEGII)

În măsura în care deciziile Curtea Constituţională nu ar produce efecte erga omnes, s-ar putea ajunge la situaţia inacceptabilă ca una şi aceeaşi dispoziţie legală – a cărei neconstituţionalitate a fost constatată printr-o decizie anterioară – să nu se aplice în procesul în cadrul căruia excepţia a fost  ridicată, dar, pe de altă parte, să se aplice nestingherit în orice alt proces sau în orice altă împrejurare, în care nu se pune problema unui proces în faţa unei instanţe judecătoreşti. Asemenea consecinţe ar fi contrare principiului egalităţii cetăţeanului în faţa legii şi a autorităţilor publice (art. 16 Constituţie).

Curtea Constituţională,dec. nr. 98/2001, M.Of. nr. 256 din 18 mai 2001

Notă: – Problema contenciosului constituţional: faptul că nu asigură controlul interpretării conforme cu Constituţia.

– Interpretare conformă: atunci când o normă internă este susceptibilă de mai multe interpretări dintre care unele contravin Constituţiei, este obligatoriu să se aleagă acea interpretare care este în conformitate cu Constituţia.

– Curtea Constituţională s-a  pronunţat în repetate rânduri că atribuţiile sale se limitează la controlul conformităţii textului de lege ca atare cu Constituţia. Ea a susţinut ideea potrivit căreia competenţa interpretării legilor aparţine în exclusivitate instanţelor de drept comun şi, prin urmare, ea nu poate declara neconstituţional modul de interpretare sau aplicare a unei legi (L. Bojin, Fl. Ciopec, Judecătorul român şi dreptul comunitar în „Conceptul românesc privind viitorul U.E.”, Polirom, 2001, p. 429).

– Dispozitivul hotărârilor Curtea Constituţională nu conţine interpretări.

– Analiza efectelor, Explicarea textelor nu reprezintă o interpretare (contra L. Bojini, Fl. Ciopec, p. 430; autorii admit totuşi existenţa unei lacune constituţionale, p. 430, privind organizarea controlului interpretărilor).

Cu privire la competenţa Curtea Constituţională de a se pronunţa asupra constituţionalităţii instrucţiunilor emise de ministere, este de menţionat că, prin deciziile nr. 37/1993, nr. 5/1994 şi 89/1994, definitive, publicate în M.Of. nr. 215/1 sept. 1993, nr. 63 din 10 martie 1994 şi, respectiv, nr. 328 din 28 noiembrie 1994, Curtea a stabilit că nu intră în competenţa sa verificarea constituţionalităţii actelor normative şi a celor individuale ale Guvernului, ministerelor şi celorlalte autorităţi ale administraţiei publice centrale sau, după caz, locale, asupra legalităţii acestora urmând să se pronunţe instanţele judecătoreşti.

Curtea Constituţională dec. nr. 120 din 21 noiembrie 1995, M.Of. nr. 27/6.02.1996

Vezi: Arestare; Acte premergătoare; Străini.

CURTEA DE CONTURI

Notă: – Organ de jurisdicţie administrativă. În acest sens: Curtea Constituţională, dec. nr. II, /1995, plen, M.Of. 47/1995; dec. nr. 64/1994, în M.Of. nr. 222/1994.

– Eugen Ghiţă, Licuţa Petria, În legătură cu exercitarea şi susţinerea recursului la instanţele judecătoreşti împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele Curţii de Conturi, „Dreptul” nr. 9/2000, p. 68

– Liviu Căpraru, Maria Stroe, Înţelesul expresiei „persoană interpusă” prevăzută de art. 107 alin. 4 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi a României, „Dreptul” nr. 9/2000, 48

– Efecte erga omnes: Curtea Constituţionalădec. nr. 129/1994, M.Of. nr. 10/1995; plen, dec. nr. 1/1995, M.Of. 16/1995.

– Jurisdicţie specială judiciară la N.Cochinescu, Natura juridică a Curţii de Conturi, „Dreptul” nr. 6/1995, p. 48.

– Recomandări ale Preşedinţilor Instituţiilor Supreme de Audit (S.A.I.) din ţările Centrale şi Est-Europene privind funcţionarea Instituţiei Supreme de Audit în contextul integrării europene, Praga, octombrie 1999, Curtea de Conturi a României, „Revista de audit financiar” nr. 1/1999, p.7

– Rolul activ al Instituţiilor Supreme de Audit (S.A.I.) din ţările Europei centrale şi de Est în cadrul adoptării şi Aplicării „acquis” comunitar, raport final, Curtea de Conturi a României, „Revista de audit financiar” nr. 1/1999, p.67

– Dr. Frantz Fielder, secretar general INTOSAI, Rolul şi importanţa INTOSAI în cooperarea dintre SAI şi în procesul dezvoltării activităţii de audit, Curtea de Conturi a României, „Revista de audit financiar” nr. 1/1999, p. 79

– Dr. Ioan Condor, Doina Drăniceanu, Consideraţii generale privind mecanismul Uniunii Europene de edificare instituţională – TWINNING, Curtea de Conturi a României, „Revista de audit financiar” nr. 1/1999, p.107

CRIMA ORGANIZATĂ

CRIMA ORGANIZATĂ

Notă: – G.Paraschiv, Crima organizată, „R.D.P.” 4/1998

– Incriminările prevăzute în partea specială a legii penale în vigoare acoperă aproape toate faptele ilicite care ar putea fi comise de asociaţiile criminale, inclusiv în cazul crimei organizate. (G. Antoniu, Refecţii asupra crimei organizate, „R.D.P.”, nr. 3/1997, 35)

– C.Păun, Legea penală română şi crima organizată, „R.D.P.” nr. 3/1997, 47

CRIMINALITATEA ORGANIZATĂ = orice faptă ilicită comisă de o organizaţie criminală definită ca o asociaţie structurată, de mai mult de două persoane, formată în timp şi acţionând într-o manieră concertată în vederea comiterii de infracţiuni pentru care se prevede o pedeapsă privativă de libertate cu limita maximă de cel puţin 4 ani ori cu o pedeapsă mai gravă, aceste infracţiuni constituind un scop în sine sau un mijloc pentru a obţine unele avantaje patrimoniale ori, după caz, pentru a influenţa în mod ilicit funcţionarea autorităţilor publice (art. 2 L. nr. 50/2001, Convenţia Română/Belgia privind cooperarea poliţienească, M.Of. nr. 136/2001).

Asocierea de tip mafiot (art. 416 bis din Codul italian: „Asocierea este de tip mafiot când cei care fac parte din ea se prevalează de forţa de intimidare a legăturii dintre asociaţi şi de condiţia de supunere şi tăcere, care derivă din aceasta, pentru comiterea de infracţiuni, pentru obţinerea, direct sau indirect, a gestiunii sau controlului activităţii economice, concesiuni, autorizaţii, antreprize şi servicii publice sau pentru a realiza profituri ori avantaje ilicite pentru sine sau pentru alţii sau în scopul de a împiedica sau obstacole libera exercitare a votului sau pentru a-şi procura voturi pentru ei sau pentru alţii cu prilejul consultărilor electorale. Dacă asociaţia este înarmată pedeapsa este majorată… Asociaţia se consideră înarmată când participanţii au la dispoziţie, pentru realizarea scopurilor asociaţiei, arme, materiale Expl..ozive, chiar ascunse sau ţinute în depozite. Dacă activitatea economică asupra căreia asociaţii înţeleg să-şi asume sau să-şi menţină controlul este finanţată în total sau în parte cu preţul, produsul sau profitul obţinut din infracţiuni, pedepsele stabilite în alineatele precedente se majorează de la o treime la jumătate”. (George Antoniu, Reflecţii asupra crimei organizate, „R.D.P.” nr. 3/1997, p. 44-45).

Crima strategică = combinaţie profund legată de crima organizată, trafic droguri şi terorism; ea atacă sistemul legislativ şi puterea legitimă.

(Douglas Menarchik, „Crima strategică şi strategia de securitate naţională a României”.)

– V.N.Spânu, în PCA Timişoara, Revista „Juridică”, nr. 10/1996, p.5.

– Angela Nicolae, în PCA Timişoara, Revista „Juridică” nr. 10/1996, p.34.

Crima organizată este definită ca fiind orice faptă ilicită săvârşită de o organizaţie. Aceasta constă într-o asociaţie structurată de mai mult de două persoane, formată în timp şi acţionând într-o manieră concretă în vederea săvârşirii de infracţiuni pentru care se prevede o pedeapsă privativă de libertate cu limită maximă de cel puţin 4 ani ori cu o pedeapsă mai grea, aceste infracţiuni constituind un scop în sine sau un mijloc pentru a obţine unele avantaje patrimoniale ori după caz, pentru a influenţa în mod licit funcţionarea autorităţilor publice[1].

Potrivit Convenţiei Naţiunilor Unite contra criminalităţii transnaţionale organizate (deschisă spre semnare la Palermo, la 12 decembrie 2000), expresia grup criminal organizat desemnează un grup structurat de trei sau mai multe persoane existând un anumit timp, urmărind înţelegerea membrilor în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave sau strict determinate, incriminate cu o pedeapsă privativă de libertate de peste patru ani sau cu o pedeapsă mai grea pentru obţinerea, direct sau indirect, unui avantaj financiar sau a unui alt avantaj material.

Din definiţie, observăm distincţia faţă de incriminarea românească prevăzute în art. 323 C.pen., care presupune ca pluralitate constituită:

– o grupare de persoane,

– o specială organizare a acesteia şi

– un program infracţional ce urmează a fi realizat de membri acelei grupări[2].

Doctrina a arătat că este suficient un singur subiect activ în varianta iniţierii[3], fiind posibilă şi o anume pluritate ocazională[4]. În esenţă, este vorba de o anumită disciplină internă, anumite reguli privind ierarhia, rolurile membrilor şi planurile de activitate[5].

Ca atare, până la adoptarea legii privind combaterea criminalităţii organizate[6], apreciem că este întotdeauna competent procurorul specializat (al secţiei, respectiv al serviciului) ori de câte ori se va reţine şi infracţiunea prevăzută în art. 323 C. pen.

În ipoteza neîndeplinirii condiţiilor legale, cauza poate fi redirecţionată procurorului competent.

În ceea ce priveşte competenţa între parchete, remarca principală priveşte distincţia dintre competenţa procurorului ca organ de urmărire penală şi, respectiv, ca organ de supraveghere.[7]


[1] A se vedea, de exemplu, Convenţia între Guvernul României şi Guvernul Regatului Belgiei pentru cooperarea poliţienească, ratificată prin Legea nr. 50/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.136 din 20 martie 2001.

[2] V.Dongoroz, Participaţia înExplicaţii teoretice …”, Partea generală, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p.180.

[3] C. Bulai, Alte infracţiuni care aduc unor relaţii privind convieţuirea socială, în „Explicaţii teoretice …”, vol.IV, Partea specială, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 688.

[4] Ibidem.

[5] D. Ciuncan, Unele consideraţii privind săvârşirea infracţiunilor de mai multe persoane, în „Revista română de drept”, nr. 6/1983, p. 34 şi urm.

[6] Doctrina a particularizat:

– o stabilitate în cadrul asociaţiei;

– o structură internă ce presupune o diviziune a rolurilor între membri;

– continuitate şi sistematizare a activităţii;

– scopul obţinerii unor câştiguri importante şi

– profesionalizarea activităţii infracţionale (a se vedea D.Banciu, S. Rădulescu, Corupţia şi crima organizată în România, Editura Continent XXI, Bucureşti, 1994, I. Pitulescu, Al treilea război mondial. Crima organizată, Editura Naţional, Bucureşti, 1998, p.11). Criteriul de identificare, potrivit proiectului legii pentru combatere a criminalităţii organizate, sunt: derularea unor activităţi de către un grup constituit de mai mult timp, format din mai mult de trei persoane între care există raporturi ierarhice sau personale, care permit acestora să se îmbogăţească sau să controleze teritorii, pieţe în sectorul vieţii economice şi sociale, interne sau străine, prin utilizarea şantajului, intimidării, violenţei sau corupţiei, cu intenţia fie de a săvârşi infracţiuni, fie a infiltrării în economia naţională (a se vedea M.J., Direcţia relaţii internaţionale, adresa nr. 1/DI/18/30450/1999 din 16 iunie 1999 în Consiliul Europei, Comitetul de experţi asupra aspectelor de drept penal şi a aspectelor criminologice ale crimei organizate, P.C. CO Questionnaire Replies, Docs, Strasbourg, 29 noiembrie 1999).

[7] V.Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p.329 şi urm.