A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

ÎNREGISTRĂRI

ÎNREGISTRĂRI

INFRACŢIUNI PRIVIND SIGURANŢA NAŢIONALĂ. DEŢINERE

ILEGALĂ DE MIJLOACE SPECIFICE DE INTERRCEPTARE

Între mai multe ipoteze alternative prevăzute în art. 19 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, deţinerea ilegală de mijloace specifice de interceptare a comunicaţiilor, ca şi folosirea ilegală a acestora constituie infracţiune; nefiind caracterizată prin scop şi nici o infracţiune de rezultat, fapta este consumată din momentul deţineri acelor mijloace, sau al folosirii lor, iar lipsa intenţiei calificate, de a pune în pericol siguranţa naţională, este relevantă numai cu privire la individualizarea pedepsei şi a modalităţii de executare a acesteia, iar nu cu privire la existenţa infracţiunii.

Inculpatul B.F. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de desfăşurare a unor activităţi care pun în pericol siguranţa naţională prevăzută în art. 20 C.pen. raportat la art. 19 alin. 1 teza III din Legea nr. 51/1991 şi a infracţiunii de sustragere de înscrisuri prevăzută în art. 242 alin. 1 C.pen., cu aplicarea art. 31 alin. 2 din acelaşi cod, reţinându-se că, în anul 1996, în calitate de director general al unei uzine cu profil special de producţie şi profitând de această funcţie,  ş I instalat, în birou, un sistem propriu de supraveghere audio-video la care avea numai el acces; prin acest sistem a supravegheat peste 600 de  cetăţeni români şi străini aflaţi în incinta uzinei, iar în ziua de 12 iulie 1997, după ce fusese suspendat din funcţie, a pătruns în uzină de unde a sustras 22 de documente secret de stat şi de serviciu.

Tribunalul Alba, prin sentinţa penală nr. 174 din 30 septembrie 1999, a condamnat pe inculpat pentru infracţiunea de sustragere de înscrisuri şi l-a achitat pentru tentativă la infracţiunea de desfăşurare a unor activităţi care pun în pericol siguranţa naţională, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d C. pr. pen. cu motivarea că inculpatul nu a intenţionat să creeze un asemenea pericol.

Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia penală nr. 286 din 21 septembrie 2000, a respins apelurile procurorului şi inculpatului.

Recursul declarat de procuror este fondat.

În raport cu probele administrate în cauză, este stabilit că în timpul cât inculpatul a fost directorul general al uzinei, a fost instalat în unitate un sistem legal de monitorizare.

Inculpatul, din proprie iniţiativă şi contrar legii, şi-a instalat un sistem propriu de supraveghere audio-video, mascat, la care avea acces numai el, sistem prin care au fost supravegheate numeroase persoane.

Martorii care au instalat sistemul de supraveghere au atras atenţia inculpatului că sunt necesare aprobări speciale, iar inculpatul  I asigurat că va obţine aceste aprobări.

Potrivit art. 19 alin. 1 teza III din Legea nr. 51/1991, constituie infracţiune deţinerea de mijloace specifice de interceptare, precum şi folosirea ilegală a unor asemenea mijloace.

Ca atare, inculpatul a săvârşit infracţiunea prevăzută în textul de lege menţionat, în formă consumată, iar nu tentată, cum a fost încadrată fapta în rechizitoriu, motiv pentru care recursul declarat de procuror a fost admis şi s-a dispus condamnarea inculpatului şi pentru această infracţiune.

680 din 7 februarie 2002

Notă: – Convorbiri (telefonice), Al. Ţuculeanu, 1/1997, 43; I. Gorgăneanu în „R.D.P.” nr. 1/1997, p. 50; D. Ciuncan, „R.D.P.” nr. 1/1997,57

Supravegherea (secretă) = strângerea şi arhivarea datelor private.

Art.8 CEDH – sancţionează înregistrarea, folosirea şi refuzul dreptului de contestare.

(Leander vs. Suedia; Koop vs. Suedia; Amann vs. Elveţia).

Condiţiile supravegherii:

– prevăzută de lege = în dreptul intern, precisă + calitatea legii (compatibilitatea legii cu proeminenţa dreptului, ca protecţie contra arbitrariului):

– prevăzută de lege = accesibilă + previzibilă (= precisă, permiţând corectarea conduitei).

(Malone vs. UK,1984, Amann vs. Elveţia).

– pericolul arbitrariului – apare atunci când atribuţiile autorităţii se exercită în secret (CEDH, Rotaru vs. Rom. § 55) principiul preeminenţei este încălcat

– imposibilitatea cenzurării

– nelimitată marja acordată executivului.

Rotaru vs. Rom:

– S.R.I. nu are competenţa de a culege, păstra şi comunica date privind viaţa p.civilă, ci pentru securitatea naţională.

– Dreptul român nu defineşte genul de informaţie ce poate fi înregistrată;

– privată;

– categorii de persoane;

– obiectul măsurilor de supraveghere.

– Cristina Şandru, Interceptarea convorbirilor telefonice în jurisprudenţa organelor de la Strasbourg în „Rev. rom. de drepturile omului” nr. 6-7/1994,25.

– Al. Ţuculeanu, Convenţiile inviolabilităţii convorbirilor telefonice, „Dreptul” nr. 6/1997,54;

– Gh.Mateuţ, Înregistrările audio sau video în probaţiunea penală, „Dreptul” nr. 8/1997, p. 70.

– Elidor Tanislav, Dreptul la intimitate, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1997 (ascultări clandestine şi captarea imaginilor în ascuns) – cu o exhaustivă bibliografie.

– I. Dumitru, Imposibilitatea autorizării înregistrării pe bandă magnetică a unor convorbiri telefonice, la cererea motivată a persoanei vătămate în cazul săvârşirii unor infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, în „Dreptul” nr. 1/1998, p. 86

– I.Dumitru, Semnificaţia termenului de „convorbiri” cuprins în art. 911 C. pr. pen., în „Dreptul” nr. 1/1998, p. 87

– John Ranelagh, Agenţia Ascensiunea şi declinul C.I.A., Ed.Beck All, Bucureşti, 1997, p.456 şi urm.

– M.Bădilă, Consemnarea declaraţiilor inculpatului în instanţă, „R.D.P.” nr. 2/1998, p. 84

– D. Ciuncan, Autorizarea judiciară a înregistrărilor audio şi video „Pro lege” nr. 2/1998, 30 şi PCA Bucureşti, Buletin 1/1998, 7

– Percheziţie, interceptări. Cabinetele de avocatură fac parte din domiciliul persoanei şi, implicit, sunt cuprinse în noţiunea de viaţă privată (Kopp V., Elveţia, CEDH hot. 25.3.98, în „R.D.P.” 3/1998, 155-156)

– M.Apetrei, Înregistrările audio sau video – mijloace de probă în procesul penal, „R.D.P.” 3/1998, 94

– CEDH, Klass şi alţii vs. Germania, 1978 ref. la supraveghere poştală sau telefonică: aceasta trebuie dublată de o „garanţii potrivite şi suficiente contra abuzurilor” (chiar în materie de spionaj, droguri sau terorism) şi este de dorit ca acest control să aparţină unui judecător, în V.Berger, nr. 1008.

– G. Paraschiv, Fermitatea represiunii împotriva crimei organizate, „R.D.P.” nr. 4/1998, 101:

Încălcarea principiului inviolabilităţii secretului corespondenţei şi a convorbirilor chiar şi pentru combaterea crimei organizate, are loc în condiţiile autorizate cu respectarea strictă a dispoziţiilor legii (p.102)

– Actul Comunicaţiilor promulgat în 1934 Sect.605 interzicea interceptarea comunicaţiilor.

– Legea pentru cenzură, dec.1941 înfiinţat Oficiul pentru Cenzură, permite FBI interceptări fără decizie administrativă de la companiile telefonice.

FISA – Foreign Intelligence Surveillance Act, Legea supravegherii activităţii de informaţii externe, 25 octombrie 1978, înfiinţează Curtea pentru supravegherea activităţii de informaţii externe care autoriza activitatea NSA şi FBI (Legea FISA, 25 octombrie 1978)

– David Khan, The Codebreakers

– Documentele Pentagonului în NY TIMES, 13 iunie 1971 sqq

– James Bamford, Palatul enigmelor, Hanghton Mifflin, „Daily News”, 22 iulie 1975

-Allen Dulles, Arta spionajului

-… şi numai dacă alte mijloace de investigare nu sunt suficiente aflării adevărului;

– pe baza unor indicii precise că persoana a săvârşit infracţiunea privind şi locuri frecventate de aceea sau pe baza unui fapt precis, faţă de persoane care sunt în comunicare regulată cu suspectul. (L. belgiană 30 iunie 1994 privind ascultările, înregistrarea comunicaţilor şi telecomunicaţiilor private)

Indicii la interceptări:

– „un început de bănuială” (Ucraina, Lituania, Rusia);

– „o bănuială serioasă” (Austria, Germania);

– „o bănuială suficientă” (S.U.A.)

Plus criteriul gravităţii faptelor (peste 10 ani închisoare în Austria) dar întotdeauna

– principiul subsidiarităţii (riscul nedescoperirii prin alte mijloace)

– În Germania sunt interzise ascultările unor categorii obligate la secret profesional (experţi, contabili, medici, avocaţi etc.)

Vezi Jörg Arnold, Interceptarea convorbirilor, în „Revue de science criminnelle et de droit pénal comparé” nr. 2/1999

– Franţa- art. 100 – 100-7 C. pr. pen. ordonate judiciar

L. nr. 91/646 din 10 iulie 1991 relativ la secretul corespondenţei emise pe calea telecomunicaţiilor (J.O. 13 iulie 1991 cu rectif. J.O. 10 aug.1991 pentru interceptări de securitate cu autorizaţia motivată a primului ministru pe o durată de maxim 4 luni. Transcrierile vor privi doar sesizarea. Distrugerea se face la cel târziu 10 zile de la data la care a fost efectuată (şi în Precis Dalloz 1995-1996, p.1157 sqq).

– Gh. Bocşan, Informatica şi libertăţile individuale, „Rev. juridică” 14/1999, p.6.

Marţi,13 martie 2001, directorul Institutului Naţional de Expertiză Criminalistică din cadrul Ministerului Justiţiei, prof. Lucian Ionescu, a făcut o declaraţie-şoc, în faţa reprezentanţilor Băncii Naţionale, cu prilejul prezentării raportului privind corupţia în România. Lucian Ionescu a afirmat că „Nu există mijloace de stabilire a vocii. Expertizarea vocii este fără acoperire tehnică. Sistemul folosit până acum a dat mari erori. Este necesară formarea specialiştilor în domeniu şi apoi achiziţionarea aparaturii aferente. Realitatea tristă este că suntem departe de ziua în care vom putea face expertize în materie de voci, fiind complet lipsiţi de tehnica modernă de investigare a probelor materiale”. Declaraţia este de natură a influenţa serios cercetarea judecătorească a cazurilor în care există ca „probe” astfel de materiale.

Precizăm că în multe cazuri de corupţie cele mai „solide” probe, dacă nu singurele, sunt casetele audio, acestea fiind înregistrate, de regulă, de mituitori ca „o măsură de precauţie”, „un as în mânecă”. Cum vor putea autorităţile să lupte împotriva corupţiei fără să aibă bine pus la punct sistemul expertizării criminalistice, rămâne de văzut (Violeta Fotache, Adevărul, 14.13.2001.

– dr. Ioana Vasiu, Unele aspecte de procedură penală privind mediul informatizat, „R.D.P.” nr. 1/2001, p.41

– Legile care autorizează ascultarea convorbirilor trebuie să fie redactate în termeni „deosebiţi de precişi” ţinând seama că procedeele tehnice utilizate se perfecţionează rapid.

CEDH, Huvig vs. Franţa, 1990; Krushi vs. Franţa 1990; Curtea Constituţionalădec. nr. 21/2000, M.Of. nr. 159/17.4.2000

(Nu este necesară enumerarea cazurilor în care este admisă interceptarea)

– Puterea de a supraveghea cetăţenii este tolerată în măsura strict necesară apărării instituţiilor democratice.

CEDH, Klass, ş.a. vs. Germania, 1978; idem Curtea Constituţională, dec. nr. 21/2000, M.Of. nr. 159/17 aprilie 2000; dec. nr. 57/2002, M.Of. nr. 182/2002

– Cătălin Filisan, Consideraţii cu referire la temeiul de drept al emiterii de către procuror a mandatului în vederea interceptării convorbirilor telefonice, „Dreptul” nr. 11/2001, p.149

– Liviu Popescu, Înregistrările audio-video, „Pro lege” nr. 3/2001, p.12.

„Efectiv, puterea de a supraveghea în secret cetăţenii este o caracteristică a statului poliţienesc” ..,

CEDH, Hotărârea din 6.09.1978, cazul Klass şi alţii vs. Germania

(MODALITĂŢI CONCRETE DE REALIZARE A ÎNREGISTRĂRILOR AUDIO SAU VIDEO)

Secţiunea a V1 C. pr. pen.a fost introdusă prin Legea nr.141/1996 reglementând în concret (art. 911 – 915) condiţiile înregistrării convorbirilor.

Acestea pot servi ca mijloace de probă dacă:

din conţinutul înregistrărilor rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului judiciar formal;

dacă înregistrarea este apreciată de cel ce o autoriză ca fiind utilă, pentru aflarea adevărului, în acea fază a urmăririi penale;

dacă sunt date sau indicii privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni;

dacă acea infracţiune este suficient de gravă pentru ca legea să dispună că urmărirea penală se face din oficiu;

dacă datele sau indiciile existente la momentul autorizării, la cunoştinţa procurorului sunt apreciate de acesta ca fiind temeinice.

Pentru certificarea înregistrărilor, se întocmeşte un proces-verbal despre efectuarea înregistrărilor, singurul mijloc de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă (element de fapt care serveşte la constatarea existenţei – sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea făptuitorului şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei).

Întrucât nu există mijloace de stabilire a vocii, valoare probantă a acestor acte este foarte scăzută. Expertiza vocii – s-a subliniat în diverse ocazii – este fără acoperire tehnică; la noi sistemul folosit până acum a dat mari erori1.

Întrucât actele premergătoare se consemnează în procese-verbale, care numai ele pot constitui, potrivit art. 224 alin. final C. pr. pen., mijloace de probă, înseamnă că există o delimitare foarte clară, procedurală, între cele două consemnări. Ca atare, înregistrările fiind întotdeauna mijloc de probă2 (procedural, procesual), autorizarea procurorului nu are cum să fie dată pentru o eventuală (altă) consemnare într-un alt proces-verbal (de consemnare a actului premergător) decât acela de certificare a înregistrărilor; deci nu există autorizare a procurorului înainte de o urmărire penală începută3.

Referirea la „pregătirea unei infracţiuni” nu face posibilă, prin sine însăşi, efectuarea unui act premergător, ci face trimitere la acele infracţiuni la care legiuitorul a incriminat, ca infracţiuni de sine stătătoare, chiar şi actele premergătoare, ca excepţie.

Nici un fel de strângere de date nu este permis a fi obţinute sau autorizate de către procuror decât dacă sunt necesare organelor de urmărire penală într-o activitate judiciară, şi nu de informare.

Pe conţinut, ele pot fi (şi trebuie să fie obţinute) în orice spaţiu – public sau privat – în orice zonă, oricât de intimă, de la orice telefon sau incintă, a oricărei instituţii publice sau private, dacă este autorizată de procuror, în faza urmăririi penale4.

Spunem aceasta întrucât procurorul nu are cum să dea o autorizare fără să existe anterior, în prealabil, date şi indicii temeinice, care să îl determine la o atât de gravă încălcare a vieţii private.

Termenii legii sunt deosebit de precişi, ţinând seama de progresul tehnic. În lege nu mai este necesară enumerarea cazurilor în care este admisă interceptarea5, plecându-se de la principiul independenţei magistraţilor şi moralităţii lor.

Puterea de a supraveghea cetăţenii este tolerată în măsura strict necesară apărării instituţiilor democratice.

Este însă de dorit, în actualul stadiu al evoluţiei societăţii româneşti, să existe un control din partea puterii judecătoreşti. Numai un judecător – magistrat independent şi imparţial – reprezintă o garanţie potrivită şi suficientă contra abuzurilor6. Fără controlul unui magistrat independent – a spus curtea europeană – există îndoieli asupra respectării secretului relaţiilor interumane, aducând prejudicii evidente dreptului de apărare7.

Odată obţinută – cu limitările impuse, în cadrul temporal, în locaţia autorizată – se va înregistra orice convorbire ce priveşte infracţiunea pentru care este deja începută urmărirea penală, fără o distincţie – imposibil de făcut iniţial – între convorbirile obişnuite şi cele profesionale8.

Apreciind calitatea profesională a specialiştilor, constatăm că numai ei sunt cei ce vor tria materialul brut în procesul-verbal, prezentând magistratului toate datele necesare cauzei, obţinute în orice locaţie în care au fost produse (chiar în cele mai intime momente – răspunzând astfel întrebării direct formulate) ambientală sau domestică. Condiţia ce se impune pentru autorizare este, repetăm, dacă sunt temeiuri, şi numai dacă alte mijloace de investigare (a faptei, nu a relaţiei sociale) nu sunt suficiente aflării adevărului9.

Socotim că nu este necesară (nici măcar posibilă) autorizarea unei percheziţii, rostul înregistrărilor fiind, prin ipoteză, acela al interceptărilor, nu al ridicării silite generale de obiecte10.

Deşi art. 98 C. pr. pen. se referă doar la relaţiile organului de cercetare penală cu unităţile poştale şi de transport, fiind necesar, sub acest aspect, extinderea cadrului legislativ, apreciem că legislaţia noastră oferă posibilităţi largi de interpretare. Astfel, organul judiciar (nu informativ) efectuând activităţile specifice procedurale la o unitate la care se referă art. 145 C. pen., trebuie să se legitimeze şi, în mod absolut obligatoriu, trebuie să înfăţişeze reprezentantului instituţiei autorizaţia de înregistrare (nu de interceptare) dată de procuror. O copie a autorizaţiei trebuie lăsată unităţii pentru a se putea justifica de eventualele acuzaţii privind încălcarea raporturilor cu abonaţii acestora de exemplu, referitor la viaţa privată.

Dacă se doresc doar date privind raporturile cu abonaţii (de exemplu, telefonice) este necesar prezentarea către operator a unei cereri a procurorului sau a instanţei, urmată de dare de dovadă. Procurorul poate solicita asemenea probe, repetăm, întrucât nici o lege nu îi conferă o altă poziţie decât aceia de organ judiciar numai într-un dosar de urmărire penală11.

În concluzie, orice înregistrare judiciară trebuie autorizată motivat. Valoarea probatorie a transcripţiilor (procesului verbal) este foarte scăzută, trebuind înlăturată în lipsa altor probe legale. Înregistrările informative, fără scop judiciar nu îl privesc pe magistrat; un cadru legislativ este absolut necesar, sub sancţiune penală (art. 195, 192 sau 194, 196 C.pen.).

În S.U.A., legislaţia permite ca anumite comunicaţii să fie interceptate fără ordin judecătoresc. De exemplu, comunicaţiile interceptate de către una dintre părţile participante la convorbiri nu cad sub incidenţa Legii privind regimul privat al comunicaţiilor electronice din 1986.

Interceptările efectuate cu acordul uneia dintre părţi la o convorbire sunt, de asemenea, permise, dar numai dacă acuzarea va dovedi că acordul a fost voluntar.

În caz de urgenţe extreme care implică pericolul iminent de moarte, suveranitatea naţională sau crima organizată, ordinul tribunalului poate fi solicitat la 48 de ore după ce interceptarea a început.

În genere, cererea procurorului are alături o declaraţie scrisă a ofiţerului responsabil al cazului conţinând o prezentare completă a faptelor în baza cărora se justifică eliberarea unui ordin judecătoresc de interceptare.

Supravegherea electronică, în ansamblu, poate fi utilizată numai pentru investigarea anumitor infracţiuni grave. Supravegherea electronică autorizată nu poate depăşi 30 de zile, cu posibilitatea reînnoirii judecătoreşti a termenului. La finalul interceptării autorizate înregistrările originale trebuie predate imediat tribunalului.

Persoanele supravegheate vor fi înştiinţate despre aceasta

– în 90 zile de la respingerea unei cereri

– la încheierea supravegherii sau, cel târziu, la data judecăţii.

Acuzatul va primi probele obţinute înainte de proces.

Anularea probei se dispune dacă interceptarea a fost ilegală, ordinul a fost aparent insuficient sau interceptarea nu s-a efectuat conform ordinului.

Lipsa unei cauze probabile care să justifice interceptarea conduce la anulare, dar simpla amânare a notificării interceptării conduce la anularea doar dacă acuzatul poate demonstra un prejudiciu. Se prezumă aceasta dacă ordinul a fost dat bazat pe declaraţii false (al 4-lea amendament al Constituţiei prevede dreptul la securitate personală.

Legea franceză nr. 91 – 646 din 10 iulie 1991 referitoare la secretul corespondenţei expediate pe calea telecomunicaţiilor.

Începând cu Legea din 8 februarie 1995, art. 100-7 C. pr. pen. fr. dispune că nici o interceptare pe linia unui parlamentar nu poate fi făcută fără informarea preşedintelui camerei respective. Nici o interceptare a unui cabinet de avocatură nu poate fi făcută  fără informarea preşedintelui baroului, sancţiunea fiind nulitatea.

Reglementările se aplică oricăror telecomunicaţii, deci şi internetului, e-mail.

Interceptările de securitate se fac sub controlul Comisiei Naţionale de Interceptări de Securitate cf. Legii din 10 iulie 1991 şi privesc şi conservarea potenţialului ştiinţific şi economic al Franţei,prevenirea terorismului, crima organizată.

Nici o raţiune nu permite excluderea activităţii profesionale sau comerciale din sfera noţiunii de viaţă privată.

CEDH, Niemietz vs. Germania, hot.din 16 decembrie 1992. Rotaru vs. România, hot. din 29 martie 2000, în M.Of. nr. 19 din 11 ianuarie 2001

Înregistrarea de către o autoritate publică a unor date privind viaţa privată a unui individ, cât şi folosirea lor şi refuzul de a acorda posibilitatea ca acestea să fie contestate constituie o încălcare a dreptului la respectarea viaţii private, garantat de art. 8 alin. 1 CEDH.

CEDH, Leander vs. Suedia hot. din 26 martie 1987 .Kopp vs. Suedia, hot. din 25 martie 1998. Amann vs. Suedia

O persoană poate, în anumite condiţii, să pretindă că a fost victimă a unei încălcări, generată de simpla existenţă a unor măsuri secrete sau a unei legislaţii ce permite, astfel de măsuri chiar dacă acestea nu i-au fost efectiv aplicate.

CEDH, Klass ş.a. vs. Germania, hot. din 6 septembrie 1978. Rotaru vs. România, hot. din 29 martie 2000, în M.Of. nr. 19 din 11 ianuarie 2001

Un sistem secret de supraveghere, având drept scop apărarea siguranţei naţionale, creează riscul de a pune în pericol sau chiar de a distruge democraţia  pe motiv că o apără.

CEDH, Leander vs. Suedia, hot. din 26 martie 1987. Klass ş.a. vs. Germania, hot. din 6 septembrie 1978. Chahal vs. U.K., hot. din 15 noiembrie 1996.Tinnely & sons ltd. şi McElduff ş.a. vs. U.K., hot. din 10 iulie 1998. Rotaru vs. România, hot. din 29 martie 2000, în M.Of. nr. 19 din 11 ianuarie 2001

Interceptările nu pot fi ordonate decât sub prezumţia săvârşirii unei infracţiuni determinate, la cunoştinţa magistratului ce a fost sesizat, şi cu respectarea art. 8 CEDH.

Camera penală a Curţii franceze de casaţie, hot. din 23 iulie 1985, în Bulletin des arreT. S. de la Chambre criminelle nr. 275, Recueil Dalloz, 1986, Informations rapides 120 cu observaţii J. Pradel. hot. din 3 iunie 1992 în Bull. Crim. nr. 219

Interceptările trebuie să se fondeze pe o lege de o precizie aparte. Existenţa unor reguli clare şi detaliate apar indispensabile cu atât mai mult cu cât tehnicile se perfecţionează.

Deşi legea franceză oferă anumite garanţii, ea nu procură, în acelaşi timp, o securitate juridică suficientă. Absenţa regulilor obligă pe judecător să fixeze el o limită de durată sau să specifice condiţiile întocmirii procesului verbal respectiv.

CEDH, Kruslin vs. Franţa, hot. din 24 aprilie 1990

Jurisprudenţa franceză a refuzat să asimileze înscrisul cu înregistrarea magnetică.

Trib.civ.Siene, hot.din 28 iunie 1939, în Gaz. Pal. 1939, 2.353. Trib.Dijon, hot. din 16 noiembrie 1954 în J.C.P. 1955, 8550

Magistraţii nu au ajuns încă la un consens în ce priveşte specificul obţinerii, conservării şi evidenţierii relevanţei fiecărui mijloc de probă.

Raport către Parlament al S.R.I., 2002, în „România liberă” din 4.04.2002

Notă: Critica alegaţiei – drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului pentru care au fost recunoscute de lege.

Nu magistraţii sunt cei vinovaţi de interceptări ilegale. Proba trebuie să fie admisibilă şi relevantă.

Zeydel, wiretepping as Evidence în Court în Great Britain and the British Commonwealth of Nations, Washington, D.C., 1961, p.57 sqq

Teoria aparenţei. Teoria funcţionarului de fapt Error communis facit ius.Lex Barbarius Philipus valida actele săvârşite de un pretor incapabil (sclav). Ulpian justifica actul pe împrejurarea că dacă în momentul în care a fost ales pretorul s-ar fi ştiut că este sclav, în chiar acel moment ar fi fost declarat cetăţean roman liber şi, ca atare, actele sale ar fi fost, în acest fel, valabile. Buna-credinţă, onestitatea, loialitatea, prudenţa, ordinea, temperanţa, cu consecinţa intenţia dreaptă, diligenţa,liceitatea şi abţinerea. Echitatea

Excepţie – credinţa eronată şi scuzabilă cu antonimul său – dolul şi frauda.

Digeste, I, 14, 3, De oficiis praetorum

– Pe Legea siguranţei se fac interceptări, iar nu înregistrări. Pe C. pr. pen. se pot face întrgistrări. Pe Legea nr. 78/2000 se face punere sub ascultare, şi nu înregistrări.

Ascultarea liniilor telefonice, din O.U. nr. 43/2002 a fost corectată prin interceptarea comunicaţiilor, în L.503/2002

(VIAŢĂ PRIVATĂ. CONTROLUL INFORMAŢIILOR)

1. Legea română nu permite organelor judecătoreşti să se pronunţe asupra deţinerii şi utilizării fişierelor de securitate de către S.R.I.

Legea nu enunţă cu suficientă precizie condiţiile în care S.R.I. are dreptul de a-şi exercita atributele sale şi nu oferă unui justiţiabil o cale efectivă de recurs în faţa unei autorităţi naţionale.

2. Chiar dacă această culegere de date este mult anterioară în timp, lipsa unei căi de atac efective afectează dreptul la viaţă privată. Oricum, în speţă, memorizarea de date şi utilizarea sunt  ulterioare CEDH.

3. Legea nr. 14/1992 autoriza S.R.I. de a culege, memoriza şi utiliza numai informaţii atingând securitatea naţională.

Legea nu fixează nici o limită a respectării acestui prerogativ. Legea nu fixează genul de informaţii şi nici categoriile de persoane ce fac obiectul culegerii de date şi nici limite de vechime.

Art. 45 a legii nu include nici o dispoziţie explicită şi detaliată asupra persoanelor autorizate să consulte dosarele, natura acestora, procedura de urmat şi destinaţia ce se poate da informaţiilor.

Sistemul românesc de colectare şi schimbare a informaţiilor nu oferă o garanţie a unui control judiciar, cel puţin într-o ultimă fază.

Dreptul intern nu indică cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere din partea autorităţilor în acest domeniu.

În speţă, detenţia şi utilizarea de către S.R.I. de informaţii asupra vieţii private (asupra trecutului său eronat apreciat ca legionar şi comunicat unei instanţe în aplicarea D-l nr. 118/1990) nu este „prevăzută de către lege” în sensul art. 8 CEDH.

Formularea vagă a legii împiedică însăşi CEDH de a controla legitimitatea scopului urmărit fără măsurile ordonate, şi dacă acesta era – presupunând un scop legitim, necesară într-o societate democratică.

4. Existenţa art. 54 alin. 2 D.31/54 care dă dreptul celui ce a suferit o atingere a unor drepturi personale nepatrimoniale să obţină îndeplinirea oricărei măsuri pentru restabilirea acestora nu echivalează cu existenţa unei căi de ataca în baza art. 13 CEDH, a unui recurs permiţând oricui de a se prevala de dreptul şi libertăţile convenţiei, aşa cum sunt consacrate.

Instanţa de care face vorbire art. 13 nu poate fi, neapărat, în toate cazurile, o instituţie judiciară, în sens strict, fiind necesară existenţa unui mecanism obiectiv de control atât timp cât măsurile de supraveghere român secrete. Calea de recurs trebuie să fie deschisă individului atunci când datele sunt divulgate.

5. În baza art. 6 § 1 CEDH, CAB era competentă să acorde despăgubiri morale şi rambursarea cheltuielilor de judecată pentru a nu se aduce atingere dreptului la un proces echitabil.

Rotaru vs. România, hot. din 4 mai 2000

Notă: – O.54 al procurorului general al P.C.S.J. din 18.12.1996 a fost abrogat prin O. nr. 70 din 19.11.1997. De esenţă este introducerea ideii înregistrării „la solicitarea organelor de urmărire penală care efectuează acte premergătoare”.

– Doru Ioan Cristescu, Interceptarea comunicărilor, înregistrărilor audio-video, filmărilor şi fotografierilor „Pro lege” nr. 2/2001, p. 26

– D. Ciuncan, C.Turianu, Discuţii în legătură cu condiţiile în care procurorul competent poate autoriza o înregistrare audio-video, „Dreptul” nr. 1/2002, p.148

Există o violare a art. 8 CEDH dacă legislaţia nu reglementează mijloacele şi limitele în care ar putea fi întrebuinţate aparatele de  supraveghere. Instrucţiunile interne (care limitează abuzul) nu protejează eficient cetăţeanul contra abuzului autorităţilor.

CEDH, Khan vs. U.K. hot. din mai 2000, în C. Păun, „R.D.P.” nr. 4/ 2001, 159

(INTERCEPTĂRI)

Legislaţia în cauză are un scop legitim, acela de a proteja securitatea naţională şi de a asigura apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor. Supravegherea secretă este necesară dar măsurile trebuiesc luate cu existenţa unor garanţii potrivite şi suficiente contra abuzurilor.

Este de dorit, în principiu, ca acest control să fie încredinţat unui judecător (suficient de independent).

(plen) hot. din 6 septembrie 1978 (Klass ş.a. vs. Germania)

Notă: idem Malone vs. UK, în V.Berger, p.409

Este recomandabilă elaborarea unei legislaţii care să prevadă:

– categoriile de infractori

– natura infracţiunilor

– limitarea în timp

– decizia să aparţină judecătorului

– condiţiile procesului-verbal de sinteză

– utilizare

– respectarea secretului

– distrugerea după condamnare (neurmărire sau eliberare).

Toate în scopul unei protecţii adecvate împotriva abuzurilor posibile

(Cam.) hot. din 24 aprilie 90 (Huvig vs. Franţa)

Nu constituie o interceptare ilegală simpla rezumare auzită de poliţist a unei conversaţii purtate în prezenţa lor, fără artificii sau stratageme.

Utilizarea, în afara anchetei, a unui procedeu tehnic având ca singur scop identificarea autorului unui apel telefonic nu este iregular.

C. Casaţie franceză, camera penală, hot.din 2 aprilie 1997 în „Buletin des arrêts de la chambre criminelle” nr. 131; „Revue de science criminelle et de droit pénal compare” Sirey, 1997, 858 cu observaţii Dintelhac.

– Rodica Chelaru, Arta diversiunii, „Sfera politicii”, nr. 39, iunie 1996, p.49 şi urm.

Vezi: CEDH; Siguranţa naţională; Acte premergătoare; Telecomunicaţii.

(PROBE. MIJLOACE DE PROBĂ. ÎNREGISTRĂRI AUDIO. ADMISIBILITATE. LIMITE)

În speţă, inculpatul C.B. a. fost trimis în judecată pentru faptul că, în calitate de subofiţer de poliţie cu funcţie de agent de circulaţie, a luat mită 100.000 de lei de la un contravenient, pentru a nu încheia actul de constatare, iar inculpaţii B.A. şi G.N. au fost trimişi în judecată pentru că au făcut afirmaţii mincinoase în favoarea primului inculpat, cu ocazia ascultării lor ca martori, în cursul urmăririi penale.

Prima instanţă i-a achitat pe toţi inculpaţii pe considerentul că din probele administrate nu rezultă neîndoielnic vinovăţia inculpatului C.B. (agentul de circulaţie), iar înregistrarea audio a convorbirii dintre inculpat şi mituitorul care a denunţat fapta, înregistrare care a fost folosită de acuzare, nu poate servi ca mijloc de probă, fiind făcută fără respectarea prevederilor art. 911 – 915 din Codul de procedură penală.

Apelul declarat de procuror, cu motivarea că instanţele au înlăturat un mijloc de probă, contrar prevederilor art. 64 şi art. 915 alin. 2 din Codul de procedură penală, au fost respinse.

Împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă şi în apel, procurorul a declarat recurs cu aceeaşi motivare în drept.

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Pentru a putea constitui mijloc de probă, este necesar ca înregistrarea audio sau video să îndeplinească condiţiile pe care legiuitorul le-a prevăzut în art. 911 şi art. 912 din Codul de procedură penală. Or, este de observat că, pe de o parte; denunţătorul care a prezentat înregistrarea nu este parte în procesul desfăşurat în faţa instanţelor, în speţa respectivă, iar, pe de altă parte, înregistrările făcute fără autorizare, în condiţii de clandestinitate, constituie o încălcare a prevederilor art. 26 alin. 1 din Constituţie şi ale art. 68 alin. 2 din Codul de procedură penală, iar potrivit art. 915 alin. 2 din acelaşi Cod înregistrările prezentate de parte pot servi ca mijloc de probă numai dacă nu sunt interzise de lege.

În consecinţă, pentru considerentele sus-menţionate, recursul procurorului se respinge.

(Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, decizia. nr. 1602 din 6 martie 2001).


1 L.Ionescu, declaraţia făcută în faţa reprezentanţilor Băncii Mondiale, consemnată în “Adevărul”Din 14 martie 2001.

2 A se vedea distincţia mijloace de investigare, procedee probatorii şi probe şi mijloace de probă şi la G.Mateuţ, În legătură cu noua reglementară privind înregistrările în „Dreptul” nr. 8/1997, p.70.

3 Domeniul siguranţei naţionale este expres şi limitativ reglementat, potrivit art.13 din Legea nr.51/1991. A se vedea şi D. Ciuncan, Înregistrate audio şi video, mijloace de probă, în „R.D.P.” nr.1/1997, p.58.

4 Cabinet privat de avocatură (Kopp vs.Elveţia, 1998, în „R.D.P.” nr. 3/1998, p.154).

5 CEDH, cauza Huvig vs. Franţa, 1990; Krushi vs. Franţa, 1990; Curtea Constituţională, decizia nr. 21/2000, în M.Of.nr.159 din 17 aprilie 2000 etc.

6 Chiar în materie de spionaj, droguri sau terorism (Klass ş.a. vs.Germania, 1978, în V.Berger, Jurisprudenţa CEDH, nr.1008).

7 Chiar în materie de spionaj, droguri, crimă organizată privind lipsa controlului unui judecător pentru o înregistrare dispusă doar de Departamentul Federal al Justiţiei şi Poliţie, loc.cit. în „R.D.P.” nr. 3/1998, p.155.

În Franţa, interceptabile sunt ordonante judiciar conform art.100-100-7 C.pr.pen., existând obligaţia distingerii lor după consemnare (Pentru că doar procesul verbal este utilizabil judiciar).

8 În sens contrar C.Păun, Practică judiciară a CEDH, în „R.D.P.” nr.3/1998, p.155-156, care ar considera incomplet cadrul legislativ sub această distincţie.

A se vedea şi Ioana Vasiu, Unele aspecte de procedură penală privind mediul informatizat, în „R.D.P.” nr. 1/2001, p.41, referitor la Proiectul legii privind dezvoltarea şi utilizarea tehnologiilor informaţiei. Apreciem şi noi necesitatea asimilării legislative cu orice interceptare (di-n reţelele informatice).

9 În acest sens, Legea belgiană din 30 iunie 1994 privind ascultările, înregistrarea comunicaţiilor şi telecomunicaţiilor private.

În alte legiuiri: se cere „un început de bănuială” (Ucraina, Lituania, Rusia); “o bănuială serioasă (în Austria şi Germania); „o bănuială suficientă” (în S.U.A.); în plus, se impune criteriul gravităţii faptelor (peste zece ani închisoare) în Austria.

Întotdeauna se aplică principiul subsidiarităţii (riscul nedescoperirii prin alte mijoace).

În acest sens, a se vedea Jörg Arnold, Interceptarea convorbirilor, în „Revue de science criminelle et de droit pénal comparé” nr. 2/1999.

Pentru o prezentare comparativă vezi şi D. Ciuncan, Autorizarea judiciară a înregistrărilor audio şi video, în „Pro lege” nr. 2/1998, p.30 şi urm.

10 În sens contrar, Ioana Vasiu, loc.cit., p.41. Orice ridicare de obiecte făcută într-o autorizare de interceptare este ilegală.

11 Compară cu Legea nr. 58/1998, art. 35, unde datele bancare se acordă numai pentru un inculpat, cu o acţiune penală pusă în mişcare.

INFRACŢIUNILE DE SERVICIU SAU IN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL

Doctrină şi jurisprudenţă penală,2004…

INFRACŢIUNILE DE SERVICIU SAU IN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL

(INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR ACTIVITĂŢI DE INTERES PUBLIC)

I. Potrivit art. 245 C. pen. Carol al II-lea, funcţionarul public care, uzurpând o atribuţiune, sau abuzând de puterea sa legală, sau depăşind limitele competenţei sale, ori abătându-se în orice alt mod de la îndatoririle inerente funcţiunii sale, săvârşeşte un act pe care legea nu-l consideră infracţiune, în scopul de a procura cuiva, pe nedrept, vreun folos sau de a-i cauza o păgubire de orice fel comitea delictul de abuz de putere.

Legea incrimina şi pedepsea sub denumirea generală de abuz de putere orice activitate ilegală a funcţionarului public, care ar consista, fie din uzurparea unei atribuţii, fie dintr-un abuz al puterii sale legale, fie dintr-un exces de competenţă, ori abătându-se în orice mod de la îndatoririle inerente funcţiei sale printr-o activitate pe care legea nu o considera infracţiune şi care ar fi fost săvârşită în scopul de a procura cuiva pe nedrept un folos sau a-i cauza o pagubă. Aceeaşi pedeapsă se aplică şi când asemenea activităţi ar fi fost îndeplinite în scopul de a constrânge pe nedrept o persoană să facă sau să nu facă sau să sufere ceva[1].

În toate aceste cazuri subiectul activ al infracţiunii nu putea fi decât funcţionarul public, de orice categorie, administrativ sau judecătoresc.

În ultima formulare a art. 246 C.pen., după modificarea sa prin Legea nr. 140/1996[2], abuzul în serviciu este fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.

Dacă vom corobora acest text cu cel al art. 258, de asemenea modificat prin Legea nr. 140/1996, vom observa că legiuitorul extinde această incriminare – ca de altfel şi celelalte dispoziţii prevăzute în art. 257-250 C.pen. – privitoare la funcţionarii publici şi celorlalţi funcţionari, caz în care pedeapsa este între 6 luni şi 1 an şi jumătate.

În cele ce urmează încercăm să definim noul cadru propus de legiuitor al incriminărilor primului capitol al totlului VI al părţii speciale, întrucât sintagma activităţi de interes public va deschide o amplă dezbatere ştiinţifică asupra obiectului juridic al acestor incriminări.

Din perspectivă istorică, observăm că titlul secţiunii V „Abuzul de putere” al Codului penal antebelic a fost înlocuită cu „Abuzul de serviciu”, pentru a se pune de acord titlul secţiunii cu denumirea infracţiunii[3].

În 1950, textul privind pe funcţionarul public a fost modificat prin eliminarea atributului public [4].

În acest fel, ceea ce caracteriza în principal subgrupa infracţiunilor de serviciu, inclusiv în Codul din 1968 era bunul mers al activităţilor organizaţiilor de stat şi a celor obşteşti (şi implicit, apărarea intereselor legale ale particularilor), ca valoare socială apărată [5].

Ne amintim că din punct de vedere penal prin termenul obştesc se înţelegea tot ce interesa organizaţiile de stat, organizaţiile obşteşti sau orice organizaţii care desfăşura o activitate utilă din punct de vedere social şi care funcţiona potrivit legii.

Doctrina şi jurisprudenţa au extins – pe aceeaşi linie de gândire – înţelesul noţiunii nu numai la avutul patrimonial al organizaţiilor socialiste, ci la tot ceea ce interesa obştea (organizaţii sindicale, politice, de tineret, sportive, ştiinţifice, de masă, bisericile, comitetele de părinţi, asociaţiile locatarilor etc.[6]).

Astăzi, prin termenul public, se înţelege tot ceea ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt desemnate, nominalizate, arătate ca fiind de interes public.

Aceasta înseamnă că activităţile civile sau comerciale nu reprezintă o activitate de interes public decât în măsura în care activitatea societăţilor comerciale este declarată potrivit legii ca interesând un interes public, întrucât prin definiţie, societăţile comerciale nu sunt persoane juridice de interes public.

Aceasta nu înseamnă absolut deloc că o persoană juridică de drept privat nu poate desfăşura activităţi de interes public.

Un prim argument este acela că, deşi titlul IV limitează ocrotirea juridică la activităţi de interes public, textele incriminărilor menţin extinderea justificată, credem noi, la orice funcţionar, chiar al unei persoane juridice de drept privat.

Prin funcţionar, în sensul codului nostru penal, se înţelege persoana funcţionarului public, dar şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul oricărei persoane juridice (de drept public sau de drept privat)[7].

Astfel, noţiunea de funcţionar în sens penal, o conţine pe aceea de funcţionar public. După cum arătam, funcţionarul public nu este limitat numai la un salariat. Sensul noţiunii de funcţionar public este definit prin extensie şi către orice persoană care exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent de forma de învestire, o însărcinare de orice natură, evident, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 C. pen.

Prin termenul public se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public.

Aceasta înseamnă că funcţionarul public poate fi şi un funcţionar public de fapt, altul decât un anumit salariat. Error communis facet ius. În dreptul familiei, ne amintim, lipsa de calitate de delegat de stare civilă nu împiedică deci valabilitatea căsătoriei dacă a existat convingerea generală că persoana avea calitatea de a instrumenta actul.

În cadrul larg al gestiunii de afaceri, se creează obligaţii pentru ambele părţi implicate în operaţie. Garantul trebuie să depună grija deosebită „ca un bun tată de familie” şi să dea socoteală de gestiunea sa. În dreptul civil această problemă este analizată ca o faptă juridică voluntară. Delimitarea de delictul civil se face, în principiu, în funcţie de elementul subiectiv al acţiunii. (A se vedea T.R. Popescu-Brăila, Drept civil, Bucureşti, 1993, p. 48 şi urm.).

În schimb, funcţionarul, altul decât funcţionarul public, trebuie să fie întotdeauna un salariat, adică o persoană aflată într-un raport juridic de muncă, pe baza unui contract de muncă.

Este posibil ca nu aceasta să fi fost intenţia legiuitorului (de a schimba sensul larg al termenului). Dar cum orice interpretare este (chiar raţională) dar de strictă interpretare, nici noi nu putem adăuga la textul legii.

Persoana despre care este vorba în alin. 1, la care face trimitere alin. 2 al art. 147 C.pen. este persoana cu toate caracteristicile, atributele şi delimitările indicate în text.

Aceasta înseamnă că funcţionarul de fapt arătat în alineatul 1 al art. 147 C.pen. este numai acela care este în serviciul unei unităţi publice sau de interes public.

Salariatul care exercită o însărcinare în serviciul unui agent economic poate să nu aibe întotdeauna ca atribuţie de serviciu, sau ca principală atribuţie de serviciu gestionarea sau administrarea unor bunuri, dar trebuie să fie în orice caz salariat al persoanei juridice pe care o prejudiciază prin însuşirea, folosirea sau traficarea de bunuri. Chiar dacă el acţionează, cum spuneam, ca gestionar de fapt, el este subiect activ al infracţiunii de delapidare numai dacă subiectul pasiv este agentul economic care l-a angajat. Menţionăm că, potrivit dreptului muncii persoana delegată rămâne mai departe în serviciul unităţii cu care a încheiat contractul (schimbându-se, temporar, doar locul prestării muncii).

În cazul detaşării, are loc o cesiune temporară a contractului de muncă, în interesul şi al noii unităţi.

Dacă legiuitorul ar fi dorit să extindă aria de cuprindere a salariatului de fapt ar fi menţionat condiţia exercitării activităţii chiar şi temporar, chiar cu orice alt titlu (decât contractul de muncă), indiferent de forma de învestire sau desemnare, însărcinarea fiind de orice natură, chiar neretribuită.

Dar dacă orice salariat exercită orice (altă) însărcinare în serviciul agentului economic, el poate fi subiect activ al infracţiunii de delapidare chiar dacă nu este angajat în funcţia de administrator sau gestionar. Este singura extindere raţională a calităţii de gestionar de fapt pe care o putem accepta.

Textul art. 147 C. pen. în vechea redactare asimila funcţionarilor orice persoană (nu orice salariat) care îndeplinea o însărcinare în serviciul unui organ sau instituţii de stat, ori unei întreprinderi sau organizaţii economice de stat, indiferent dacă primea sau nu o retribuţie.

Credem că este suficient pentru a nu mai insista în evidenţierea diferenţei[8].

Atât vechiul art. 150, cât şi noua reglementare dată alineatului 2 prin Legea nr. 140/1996 dispun că prin înscris oficial se înţelege, în sensul legii penale orice înscris care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145 sau care aparţine unei asemenea unităţi[9].

În momentul încredinţării actului unei administraţii publice (spitaliceşti, de stat sau aşezământ privat etc.) înscrisul este înscris oficial întrucât, din acest moment, actul care avea aparenţa de adevăr, aparţine unei unităţi la care se referă art.  145 C.pen. [10].

II. Credem că prin interes public, în sensul art. 145 C.pen. se înţelege un drept recunoscut de lege reflectând o necesitate socială ce impune instituirea de activităţi de servicii de utilitate colectivă de către autorităţile publice prin mijloace de drept administrativ, în organizarea unor servicii la nivel statal, răspunzând unor nevoi comunitare, sau uzului public, în serviciul statului şi al societăţii civile.

Considerăm referirea la instituţii ca inutilă, aceste entităţi operând în regim de autorităţi publice, de autorităţi autonome ale administraţiei locale sau în regim de regii autonome sau de societăţi comerciale[11].

În consecinţă, interesul public priveşte orice persoană juridică altele decât societăţile comerciale în relaţii civile sau comerciale.

Dar este posibil ca un funcţionar al unei persoane juridice de drept privat să fie subiectul unei traficări a funcţiei: este cazul actelor ce dobândesc regim de acte publice.

Astfel, actele comerciale întocmite în vederea impozitării, vămuirii înaintate (sau care trebuiesc prezentate) unei autorităţi publice pot fi obiect al traficului funcţiei (de exemplu, prin falsificări).

De asemenea, actele de dreptul muncii încheiate de funcţionarul privat pot privi administraţii publice, cum ar fi cele în domeniul protecţiei sociale, al asigurărilor sociale etc. (de exemplu, se trafichează întocmirea unui act fals de pensii, de alocaţii, de şomaj etc.).

Acesta este sensul larg al interesului public de care trebuie să se aibă în vedere la corecta încadrare juridică a unor manopere frauduloase.

Vor constitui falsuri în înscrisuri oficiale contrafacerile sau alterările de timbru sec, ştanţări, compostări, perforări, denumiri de origine, titluri de bancă, menţiuni privind brevetele, orice acte ce produc efecte juridice care privesc autorităţile publice şi sunt depuse la acestea sau sunt întocmite pentru aceste autorităţi (cum ar fi declaraţiile de impozitare, chitanţele fiscale, declaraţiile vamale, actele de protecţie socială sau asigurări sociale etc.).

În concluzie, FAPTA FUNCŢIONARULUI, CARE IN EXERCIŢIUL ATRIBUŢIILOR SALE DE SERVICIU CU ŞTIINŢĂ NU INDEPLINEŞTE UN ACT SAU IL INDEPLINEŞTE IN MOD DEFECTUOS ŞI, PRIN ACEASTA, CAUZEAZĂ O VĂTĂMARE INTERESELOR PRIVATE ALE UNEI PERSOANE (FIZICE SAU JURIDICE DE DREPT PRIVAT – INCLUSIV STATULUI, ATUNCI CÂND ACESTA INTRĂ IN RELAŢII DE DREPT PRIVAT, CUM AR FI RELAŢII COMERCIALE) NU REPREZINTĂ UN ABUZ IN SERVICIU (SAU O OMISIUNE FRAUDULOASĂ, O NEGLIJENŢĂ IN SERVICIU)[12].

DACĂ FAPTA PRIVEŞTE O AUTORITATE PUBLICĂ, O INSTITUŢIE PUBLICĂ, O PERSOANĂ JURIDICĂ DE INTERES PUBLIC, UN SERVICIU PUBLIC, PRECUM ŞI O ACTIVITATE PRIVATĂ DAR DE UTILITATE PUBLICĂ (DE EXEMPLU, O ACTIVITATE BANCARĂ) SAU DE UZ PUBLIC VOM FI IN FAŢA UNUI ABUZ IN SERICIU[13].

Raporturile dintre proprietar (patron, acţionari), – indiferent natura proprietăţii (publică sau privată, concesionată sau închiriată) şi salariat (şi de fapt, în relaţii de mandat sau cel puţin de gestiune de afaceri) sunt raporturi de drept civil (respectiv de dreptul muncii).

Problema răspunderii este o problemă de responsabilitate civilă contractuală sau delictuală, nu de drept penal (în măsura în care, prin legi speciale, ale acestor domenii de activitate nu există incriminări specifice sau în măsura în care nu priveşte o infracţiune privind proprietatea publică, subminarea economiei naţionale etc. Dar, în principiu, nu se poate admite ideea că funcţionarii (alţii decât funcţionari publici) ar fi excluşi ca subiecţi ai infracţiunilor de serviciu, infracţiuni (subsidiare) care privesc activităţi de interes public.

Notă: – Cristiana Filişanu,  Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, Sugestii de îmbunătăţirea legislaţiei, ”Dreptul” nr. 2/1990, 172

– D. Ciuncan, Criterii distinctive la unele infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, „R.R.D.” nr. 1/1987, 41

Vezi şi: Abuz în serviciu; Dare de mită; Luare de mită; Neglijenţă în serviciu; Purtare abuzivă

INFRACŢIUNI DE SERVICIU (PUBLIC)

Art. 145 C.pen. nu ş I propus să explice noţiunile de proprietate publică, ci explică înţelesul noţiunii public, raportată nu numai la proprietate, dar şi la naţiunile autorităţii, instituţii, servicii de interes public etc.

Curtea Constituţională dec. nr. 178/1998, M. Of. nr. 77 (cu opinia separată N. Popa şi Kozsokar Gabor)

Notă: Incriminarea diferenţiată a infracţiunilor de serviciu contra intereselor publice NU ţine seama de calitatea titularului patrimoniului.

Ocrotirea mai gravă a proprietăţii, intereselor, serviciilor, abilităţilor publice, nu încalcă principiul ocrotirii egale a proprietăţii private.

Ionel Munteanu; Corneliu Turianu, Discuţii în legătură cu conţinutul infracţiunilor de serviciu prevăzute de art. 248 şi 249 C. pen. în „Dreptul” nr. 9/2000, p. 89

Vezi: Abuz în serviciu; Neglijenţă în serviciu.


[1] I. Ionescu-Dolj, Comentare, în „Codul penal Carol al II-lea adnotat”, vol. II, Partea specială, I, Socec, Bucureşti, 1937, p. 129 şi urm.

[2] Publicată în M.Of. nr. 289 din 14 noiembrie 1996.

[3] De asemenea, amintim că titlul III al codului privea infracţiunile contra administraţiei publice.

[4] Decretul nr. 192, publicat în B.Of. nr. 67 din 5 august 1950.

[5] A se vedea V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice … vol. IV, p. 75 şi urm.

[6] Şt. Daneş, Comentariu în Colectiv, „Codul penal al R.S.R. comentat şi adnotat”, Partea generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 698-700.

[7] În doctrină şi în jurisprudenţă a fost consacrată noţiunea de „gestionar de fapt”, considerându-se că gestionarul de fapt poate fi subiect al infracţiunii de delapidare. A se vedea doctrina la O. Loghin,

T. Toader, Drept penal român, Partea specială, „Şansa”, Bucureşti, 1996, p. 292-293. Jurisprudenţa se află în Colectiv, Practică judiciară penală, vol III, p. 149, cu comentariul V. Papadopol.

Prin gestionar de fapt se înţelegea persoana care îndeplinea, în fapt, activităţile pe care le desfăşura, ca atribuţie principală de serviciu, un gestionar.

Aceasta însemna o lărgire deosebită dată subiectului activ al infracţiunii de delapidare, sferă care se menţine în principiu şi astăzi, cu limitele pe care le observăm mai jos.

[8] Am arătat la început că analizăm sfera noţiunii de funcţionar în sensul Codului penal.

În principiu, noţiunile trebuiesc folosite cu acelaşi conţinut în orice ramură de drept, dacă este posibil.

Atunci când legiuitorul doreşte, el se poate depărta de la sensul general definit.

Funcţionarul trebuie să fie întotdeauna în serviciul unei unităţi (în sensul alineatului 1 al articolului 147 Cod penal) sau în serviciul unei alte persoane juridice.

Aceasta, evident, înseamnă că sfera noţiunii de persoană juridică nu se suprapune peste aceea de agent economic.

Spunem aceasta întrucât pe data intrării în vigoare a Legii nr. 31 din 16 noiembrie 1990 privind societăţile comerciale (publicată în M.Of. nr. 126-127 din 17 noiembrie 1990) au fost abrogate prevederile referitoare la întreprinderile mici şi la asociaţiile cu scop lucrativ, cu personalitate juridică din Decretul-lege nr. 54/1990 privind organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice pe baza liberei iniţiative.

Cu alte cuvinte, au rămas în vigoare dispoziţiile privind asociaţiile familiale şi cele privind activităţile prestate de persoane fizice în mod independent (art. 1 lit. c şi d din Decretul-lege nr. 54/1990).

Au rămas în vigoare toate dispoziţiile acestui act normativ referitor la activităţi economice care se desfăşoară în forme care nu necesită „personalitate juridică” (art. 225 din Legea nr. 31/1990).

Atragem atenţia, de asemenea, că înţelesul noţiunii de funcţionar de fapt din Codul penal nu se aplică unor dispoziţii speciale, cum sunt, de exemplu cele din Legea nr. 22/1969.

În Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor organizaţiilor socialiste, termenul „organizaţii socialiste” a fost înlocuit cu „agenţi economici, autorităţi sau instituţii publice”, prin Legea nr. 54/1994 (publicată în M.Of. nr. 181 din 15 iulie 1994).

Potrivit textului art. 35 din Legea nr. 22/1969, crearea de plusuri în gestiune prin mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.

Textul se referă la gestionarea în bune condiţii a tuturor bunurilor aparţinând agenţilor economici, autorităţilor sau instituţiilor publice, indiferent de natura şi caracterul acestora, chiar dacă astfel de bunuri aparţin proprietăţii publice sau proprietăţii private. A se vedea în acest sens, Curtea Constituţională, decizia nr. 56 din 31 mai 1995, publicată în M.Of. nr. 211 din 15 septembrie 1995.

Subiectul activ al infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 22/1969 este gestionarul, chiar şi cel de fapt, indiferent dacă el este funcţionar public sau simplu funcţionar în sensul Codului penal.

Este suficient din acest punct de vedere, pentru existenţa gestiunii de fapt, ca agentul economic sau instituţia publică să aibă cel puţin cunoştinţă de desfăşurarea unei activităţi de fapt de către o persoană (în locul gestionarului de drept), pentru că numai astfel putem vorbi de o „însărcinare” în serviciul unei persoane juridice. A se vedea şi V. Rămureanu, Comentariu, în Colectiv, “Codul penal comentat şi adnotat”, Partea specială, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975,

p. 367.

Dacă activitatea de creare de plusuri în gestiune este urmată de o însuşire, folosire sau traficare, făptuitorul va putea fi sancţionat pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare prevăzută şi pedepsită în art. 2151 Cod penal, în concurs real de infracţiuni (art. 33 lit. a Cod penal) cu infracţiunea prevăzută în art. 35 din Legea nr. 22/1969. A se vedea doctrina şi jurisprudenţa în D. Ciuncan, Evoluţia practicii supremei instanţe în legătură cu crearea de plusuri în gestiune prin practicarea de preţuri superioare, în „Dreptul” nr. 1/1993, p. 58.

Potrivit Legii nr. 66 din 7 octombrie 1993, contractul de management este acordul prin care o persoană juridică ce desfăşoară activitate economică, în calitate de proprietar, încredinţează unui manager, organizarea, conducerea şi gestionarea activităţii sale, pe baza unor obiective şi criterii de performanţă cuantificabilă, în schimbul unei plăţi.

Natura juridică a acestui raport juridic este aceea a mandat comercial cu reprezentare. A se vedea

D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, Natura juridică a contractului de management, în „Revista de drept comercial” nr. 2/1994, p. 43 şi urm.

La întrebarea dacă managerul poate fi subiect activ al infracţiunii de delapidare, răspunsul este dat de faptul dacă persoana juridică este de ordine publică şi dacă managerul era salariat al acelei persoanei juridice.

Astfel, dacă managerul exercită însărcinările ce îi revin din contractul său pentru o unitate dintre cele la care se referă art. 145 Cod penal, el are calitatea de funcţionar, cerută de art. 2151 Cod penal.

Chiar dacă există un simplu raport de fapt, răspunderea pentru însuşirea, folosirea sau traficarea revine funcţionarului în sens larg.

Dacă managerul a fost anterior salariat, contractul de management reprezintă o însărcinare în serviciul unei persoane juridice şi deci şi un gestionar de fapt răspunde pentru săvârşirea infracţiunii

de delapidare.

Dacă managerul nu a fost anterior salariatul unui agent economic (persoane juridice private), el nu are nici calitatea de „salariat de fapt”, şi deci nu răspunde pentru delapidare.

Pricinuirea de pagube unei persoane, cu rea-credinţă, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Deci un nesalariat săvârşeşte infracţiunea de gestiune frauduloasă.

[9] Actul solicitat urmează a se îndrepta, în viitor, spre autorităţile publice, dar, deocamdată până la prezentarea sa unei autorităţi, nu se poate considera ca emanând de la o unitate publică.

În jurisprudenţa mai veche s-a statuat pe bună dreptate că partea din formularul de restituire C.E.C. care a fost falsificată reprezintă o simplă cerere de restituire a deponentului, deci un înscris sub semnătură privată. (T.reg. Braşov, cod pen., dec. nr. 2413/1967, în „R.R.D.” nr. 3/1968, p. 175). Totuşi, din moment ce această cerere s-a înregistrat la oficiul C.E.C., ea a devenit un înscris oficial.(O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, Ed. „Şansa”, Bucureşti, 1996, p. 481).

Indiferent dacă asupra formularului s-au făcut sau nu operaţiuni de verificare a datelor înscrise, dacă s-au făcut menţiuni sau nu, din momentul primirii actului de către oficiant, el aparţine unei unităţi publice, în sensul art. 150 Cod penal, el dobândeşte calitatea de “înscris oficial”.

În consecinţă, falsificarea adeverinţei reprezintă falsificarea unui înscris sub semnătură privată (dacă a fost făcută prin vreunul din modurile arătate în art. 288) patronul-făptuitor încredinţându-l altei persoane, spre folosire, în vederea producerii consecinţelor juridice.

Prin modalităţile arătate în art. 288 (fals material în înscrisuri oficiale) la care art. 290 face trimitere se înţelege contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau alterarea lui în orice mod.

A falsifica un înscris prin contrafacerea scrierii nu înseamnă a falsifica un înscris (neapărat) oficial prin imitarea scrisului, ci reproducerea conţinutului pe care, în mod absolut, îl are un asemenea înscris adevărat, înseamnă a plăsmui, a ticlui un asemenea înscris căruia, chiar numai prin prezentarea sa, i se atribuie aparenţa unui înscris adevărat.(Plen Trib.Supr..,dec.îndrum. 1/1970, în C.D., p. 42; a se vedea şi V. Dongoroz, ş.a., Explicaţii teoretice, vol. IV, p. 426; Colectiv, Codul penal comentat şi adnotat, vol. II, p. 251-252; O. Loghin, T. Toader, op.cit., ed. 1996, p. 482).

Ceea ce vrem să subliniem este faptul că din punct de vedere penal acestui înscris sub semnătură privată i se atribuie aparenţa unui înscris oficial autentic, adevărat, el reprezentând, de la data intenţiei de a fi folosit în a produce efecte juridice un mod de falsificare, în sensul art. 288, fără a fi, deocamdată, înscris oficial; falsul prin ticluire este un fals sub semnătură privată.

În ce priveşte persoana căreia i s-a încredinţat spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice, un asemenea înscris, ea este instigator la infracţiunea prevăzută în art. 290 Cod penal.

Prin folosirea înscrisului sub semnătură privată, (evident) cunoscând că este fals, folosire făcută în vederea producerii unei consecinţe juridice, s-a consumat infracţiunea de uz de fals.

[10] Un alt aspect pe care înţelegem să îl abordăm este al comparaţiei cu infracţiuni de fals în declaraţii. La falsul în înscrisuri sub semnătură privată obiectul material îl constituie înscrisul falsificat, care constituie, în acelaşi timp, şi produs al infracţiunii; în schimb, la falsul în declaraţii obiectul material nu este înscrisul ticluit, ci declaraţia scrisă sau înscrisul (real, adevărat în materialitatea lui, în sensul că în el s-a consemnat o declaraţie) în care s-a consemnat (de oficiant) declaraţia făcută oral.

Diferenţa între un înscris ce va aparţine unei unităţi şi este încredinţat altei persoane spre folosire şi o declaraţie scrisă făcută în vederea producerii unei consecinţe juridice pentru altul (de exemplu, asistenţa medicală se acordă gratuit în baza prevederilor art. 145 alin. 2 lit. a, b şi c din Codul muncii şi a Decretului nr. 246/1958) este faptul că în ambele cazuri înscrisul aparţine unei unităţi, dar declaraţia consemnată este întotdeauna orală şi consemnată într-un înscris întotdeauna oficial. Terţa persoană atestă ea semnătura declarantului.

Dar ceea ce trece pe prim plan este scopul folosirii falsurilor.

În esenţă, inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă constituie infracţiunea de înşelăciune, în forma calificată, şi anume prin folosirea unei calităţi de angajat, mincinoase.

Ca atare, ne înscriem, alături de o parte a doctrinei şi jurisprudenţei (A se vedea discuţiile la V. Papadopol, Comentarii, în Colectiv, „Practica judiciară penală”, vol. III, p. 134 şi urm. În sens contrar, Trib.Supr., S.pen., dec. 2390/1970 în „R.R.D.” nr. 2/1971, p. 182), în curentul de opinie potrivit căruia infracţiunea de înşelăciune calificată nu absoarbe infracţiunile de fals şi uz de fals.

Pentru terţ, mijlocul fraudulos constituind el însuşi o infracţiune, se aplică regulile concursului de infracţiuni (art. 215 alin. 2 Cod penal); fapta funcţionarului care emite un asemenea act nu reprezintă o înşelăciune în dauna unităţii spitaliceşti, ci un abuz în serviciu contra intereselor publice, infracţiune prevăzută în art. 248 Cod penal raportat la art. 258 Cod penal.

Dacă adeverinţa este eliberată chiar de patron (de exemplu, la o societate mică), acesta va fi autorul infracţiunii numai dacă el este salariat în sensul Codului muncii la propria societate. De exemplu, directorii sau administratorii pot fi asociaţi sau neasociaţi, desemnaţi prin contractul de societate sau de adunarea acţionarilor. (Vezi şi S. Cărpenaru, Drept comercial român, vol. II, Bucureşti, 1993, p. 253 şi urm.). Evident că dacă raporturile sunt numai de drept comercial (un mandat de exemplu cf. art. 42 din Legea nr. 31/1990), dacă nu sunt plătiţi cu un salariu, ei nu dobândesc nici calitatea de salariat în sensul art. 147 alin. 2 Cod penal, întrucât nu orice însărcinare în serviciul unei persoane juridice transformă pe patron într-un funcţionar de fapt.

Susţinem aceasta întrucât în sensul dreptului penal nu există o incompatibilitate de principiu angajat / persoană care angajează.

Potrivit art. 106 din Legea nr. 31/1990, salarii fixe vor putea fi acordate administratorilor şi cenzorilor.

Dacă unitatea (privată) reprezintă în serviciu sau utilitate publică, în sensul art. 147 alin. 1 raportat la art. 145 Cod penal, nu se mai cere calitatea de salariat, patronul fiind, din punct de vedere penal, funcţionar public.

[11] Cu privire la domeniul public a se vedea L.Giurgiu, Domeniul public, Editura tehnică, Bucureşti, 1997, p. 69 şi urm.

Cu privire la serviciile publice a se vedea A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Nemira, Bucureşti 1996, p. 103 şi p. 106.

Subliniem că institutele de cercetări sunt organizate ca servicii publice (de învăţământ – institute pedagogice conform Decretului nr. 228/1976; de medicină legală – Decretul nr. 446/1966); ca persoane juridice (fundaţii) pe baza Legii persoanei juridice din 1924; cele mai multe, ca R.A. în cadrul sau sub coordonarea unor interese (Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare Clinico-Farmaceutică, potrivit H.G. nr. 1314/1996); iar cele mai multe ca societăţi comerciale (a se vedea H.G. nr. 1284/1990; H.G. nr. 100/1991 modificată prin O.G. nr. 25/1995).

Până la reorganizarea lor vor avea, generic, regimul R.A.

[12] Nu pot constitui nici infracţiunea prevăzută în art. 165 C.pen. la care subiectul pasiv îl constituie tot o unitate de interes public.

[13] A se vedea şi A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Nemira, Bucureşti, 1996, vol. O, p. 107, 324 şi 327.

FUNCŢIONAR

FUNCŢIONAR

S.mil.dec. nr. 44 din 14 iulie 1997 în „Pro lege” nr. 2/1998, 196; 3/1998, 105

Notă: – Luare de mită. Militar în termen în serviciu de santinelă la P.C.T.F. Funcţionar. Subiect activ al infracţiunii

– C. pen. (242, 257, 258, 263, 288, 289) (funcţionar public – C.pen.147, 272, 246-250, 254, 257, 263, 288, 289).

– Curtea Constituţională dec. nr. 35/1994, dec. nr. 108/1994 M.Of. nr. 339/1994, 18/1994, 95/1994, 138/1994 M.Of. nr. 68/1995, 38/1994, 11/1995, M.Of. nr. 36/1995, 130/1994, M.Of. nr. 169/1995, 81/1996, 76/1997 M.Of. nr. 236/1997;

– V.C. Mitroi, Subiectul activ al infracţiunilor de luare de mită şi primire de foloase necuvenite, PCAB, Bul.inf.jur. nr. 1/1997, 37;

– Cu privire la noţiunea de “alţi salariaţi” a se vedea şi C.C. dec. nr. 138 în M.Of. nr. 68/14.apr.1995; şi dec. nr. 35/1994, definitivă prin dec. nr. 108/1994, în M.Of. nr. 339/7 dec. nr. 1994 şi dec. nr. 18 şi 95/1994;

– medic, C.S.J., C.pen., dec. nr. 983/1996

– avocat, C.C, dec. nr. 57/1996, M.Of. nr. 293/1996; 66, 124, M.Of. nr. 325/1996

– Act de autoritate (administrativ) / act de gestiune la P. Pergu, Sinteză, în „Dreptul” nr. 4/1996,90 şi urm.;

– I. Dumitru, Funcţionar public, „Dreptul” nr. 6/1997,66;

– M. Grigorie, Motivele din 147 în raport cu art. 2151 şi art. 1 din Legea nr. 22/69, „Dreptul” nr. 7/1997, p. 66;

– A se vedea, referitor la art. 258 C. pen., Curtea Constituţionalădec. nr. 81/1996; 76/1997, M. 236/1997;

– M. Grigore, Noţiunile de „funcţionar public” şi de „funcţionar” în raport cu art. 215 C.pen. şi art. 1 din Legea nr. 22/69 în „Pro lege” nr. 2/1997,10;

– C.C., dec. nr. 20, 50/1994; 34/1995, în Culegere;

– D. Ciuncan, Funcţionarul ca subiect la delapidare sau gestiune frauduloasă, „Pro lege” nr. 4/1997,24.

– V. Dabu, T. Boboc-Enoiu, Limitele răspunderii penale a funcţionarului bancar, „R.D.P.” nr. 1/1999, 67

– I. Munteanu (I), V. Pătulea(II), Discuţii despre conţinutul infracţiunilor de serviciu prevăzute în art. 248 şi 249 C.pen., „Dreptul” nr. 11/2002, p.113

(PAZA R.A. ŞI A S.R.L.)

Personalul de pază al R.A. şi al societăţilor comerciale este asimilat în baza art. 28, L. nr. 18/1996, pe timpul serviciului, persoanelor cu activităţi ce implică exerciţiul autorităţii publice.

Prin sentinţa nr. 238 din 22 mai 1998, Tribunalul Dolj, secţia penală, a condamnat pe inculpatul F.L. pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a şi d şi de ultraj prevăzută de art. 239 alin. 2 C. pen..

Instanţa a reţinut că, la 12 august 1997, inculpatul, însoţit de alte două persoane, a pătruns în depozitul SMEIL Cernele, pentru a sustrage scândură şi a fost prins de paznicul D.F. Inculpatul l-a imobilizat pe acesta prin violenţă, timp în care ceilalţi au sustras scânduri.

Curtea de Apel Craiova, secţia penală, prin decizia nr. 26 din 21 ianuarie 1999 a admis apelurile declarate de procuror şi de inculpat şi a înlăturat condamnarea pentru ultraj, cu motivarea că paznicul nu are calitatea de funcţionar public.

Procurorul a declarat recurs, cu motivarea că instanţa de apel trebuia să menţină condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj.

Recursul este fondat.

Conform art. 239 alin. 2 C. pen., lovirea sau orice acte de violenţă precum şi vătămarea corporală săvârşită împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii, constituie infracţiunea de ultraj.

Partea vătămată îndeplinea funcţia de paznic la depozitul SMEIL Cernele, atunci când a fost agresat.

Instanţa de apel a ignorat prevederile Legii nr. 18/1996 care întregeşte dispoziţiile Codului penal şi, referindu-se la paza obiectivelor, bunurilor şi valorilor, în art. 28 stabileşte că personalul de pază al regiilor autonome şi al societăţilor comerciale este asimilat pe timpul exercitării serviciului, persoanelor cu activităţi ce implică exerciţiul autorităţii publice.

Faţă de această precizare, constatând că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie cât şi ale celei de ultraj, condamnarea inculpatului de către prima instanţă pentru săvârşirea acestor infracţiuni a fost legală.

2775 din 30 iunie 1999, Bul.jud.,p.267

Notă: – Un alt punct de vedere la C.S.J., S.pen. dec. nr. 1225 din 30 martie 1999 (dos. Nr. 1227/1998) – şeful de pază la S.C.S.A. nu este funcţionar public, fiind asimilat acesteia cf.art. 28 din Legea nr.18/1996.

(FUNCŢIONAR STRĂIN)

Statul român este obligat să asigure protecţie funcţionarilor consulari străini şi să îi apere de orice atingere ori ştirbire a reputaţiei lor.

În aceste condiţii, funcţionarii consulari aflaţi în exercitarea îndatoririlor specifice urmează a fi asimilaţi funcţionarilor sau altor salariaţi prevăzuţi de art. 148 alin. 2 raportatla art. 145 C.pen. şi deci subiecţi ai infracţiunilor de trafic de influenţă.

2343/1995, „Dreptul” nr. 1/19967

(FUNCŢIONAR PUBLIC. NOTAR. ÎNSCRIS OFICIAL. SERVICIU DE INTERES PUBLIC)

3378/1998, Bul.jud., p.485

Notă: – V. Vedinaş, Statutul funcţionarului public, Nemira, 1998, p.41

– Ş. Beligrădeanu, „Dreptul” nr. 1/1995, 15; „Dreptul” nr. 4/1997, 44 (funcţionarii publici sunt “salariaţi” cf.contractului lor de muncă, până la intrarea în vigoare a Statutului)

raport de servicii, astăzi; un contract individual de muncă (Ş.Beligrădeanu, „Dreptul”nr.2/2000, 6);

-formă tipică a unui raport juridic de muncă (arhetip al raportului juridic de muncă) S.Belgrădeanu, „Dreptul” nr. 2/2000,7.

– Funcţionar public = salariat bugetar (Ş.Beligrădeanu, „Dreptul” nr. 2/2000, 9)

– C. Adochiţei, Consideraţii privind complicitatea la infracţiunea de contrabandă având ca obiect trecerea peste frontieră a unor bunuri, B.I.J. Suceava, 2/2001, p.95

– Dumitru Dumba, Incompatibilităţile funcţiei publice cu alte funcţii şi activităţi cu scoplucrativ reglementate prin Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, „Dreptul” nr. 6/2001, p.47

– Ioan Santai, Implicaţii ale incidenţei legii contenciosului administrativ asupra statutului funcţionarului public, „Dreptul” nr. 5/2001, p.100

– C. Bârsan, Statutul funcţionarului public în Jurisprudenţa CEDH,  „Rev.dr.public” nr., 1/1999, p.53

– C. Manda, Raportul de serviciu al funcţionarului public, „Rev.dr.public” nr. 1/2000, p.43

– Simona Cristea, Statutul legal al funcţionarului public, „Rev.dr.public” nr. 2/1999, 62; 1/1998, p.64

Ultraj. Subiect pasiv al infracţiunii. Funcţionar public asimilat (C.S.J.,,S.pen., dec. nr. 1225 din 30 martie 1999, cu note de D. Ciuncan; Vasile Pătulea, „Dreptul” nr. 9/2001, 139.

– H. Berthélémy (Traité élémentaire de droit administratef, Paris, 1926) împarte funcţiile publice în funcţii de autoritate şi funcţii de gestiune.

– M. Văraru (Tratat de drept administrativ, Socec, 1928) arată că împărţirea aceasta este mai mult sau mai puţin arbitrară, deoarece nu poate „Explica toate fenomenele de ordin administrativ şi duc la consecinţe străine administraţiei publice”.

Funcţiile publice

– de autoritate

– de gestiune, execuţie, servicii publice, utilitate

publică

– Învestire ca titulari de putere cu o anumită competenţă (ca întindere, limitare a puterii şi a responsabilităţii).

Funcţionar public este persoana învestită (prin numire sau alegere) într-o funcţie publică, ca autoritate, serviciu public sau utilitate publică, de drept administrativ sau din orice altă ramură a dreptului.

– În dreptul administrativ – învestire legală; autoritate; apartenenţă

– În dreptul penal indiferent cum a fost învestită orice persoană indiferent apartenenţa. (V. Dabu, Răspunderea juridică a funcţionarului public, Global Lex.)

– Verginia Vedinaş, Consideraţii referitoare la modificările şi completările aduse Statutului funcţionarilor publici prin Legea nr. 161/2003, în „Dreptul” nr. 10/2003, p. 80

Vezi: Abuz în serviciu; Luare de mită; Nedenunţarea unor infracţiuni

FALSIFICARE DE MONEDE

FALSIFICARE DE MONEDE. ÎNŞELĂCIUNE. CONCURS

Punerea în circulaţie a monedei străine falsificate, de către o persoană care a cumpărat-o, neştiind că este falsă, constituie infracţiunea de falsificare de monede prevăzută în art. 282 alin. 2 raportat la art. 284 C. pen., în concurs cu infracţiunea de înşelăciune.

2048/19 iulie 19 95 în „Pro lege” nr. 4/1996, p. 111

Notă: Comentată în Rev.dr.com. nr. 11/1996,92.

Idem 787/1994 în „Dreptul” nr. 3/1995, p.92

(falsificarea de monede. punerea ÎN CIRCULAŢIE, ÎNŞELĂCIUNE. CONCURS IDEAL DE INFRACŢIUNI.)

Punerea în circulaţie a unor monede false, prin vânzare, întruneşte elementele constitutive nu numai ale infracţiunii prevăzute în art. 282 alin. 2, ci şi pe cele ale infracţiunii de înşelăciune prevăzute în art. 215 C. pen., deoarece cumpărătorul a fost indus în eroare şi i s-a pricinuit o pagubă, iar inculpatul a urmărit realizarea unui folos material injust. Întrucât acţiunea, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele ambelor infracţiuni, sunt Aplicabile prevederile art. 33 lit. b C. pen. privitoare la concursul ideal de infracţiuni.

367/15 februarie 1996 în „Pro lege” nr. 3/1997, p. 77; Bul.jud., 188

Notă: – T.Teodorescu, Consecinţele penale ale unui cec fără acoperire în total sau în parte, „Dreptul” nr. 10/1998, 99

(FALSIFICARE DE MONEDĂ. DEŢINERE DE VALORI FALSIFICATE. TENTATIVĂ LA INFRACŢIUNEA DE ÎNŞELĂCIUNE.)

Deţinerea de monedă, cu ştiinţă că este falsificată, în vederea punerii în circulaţie, constituie infracţiunea prevăzută în art. 282 alin. 2 C. pen., chiar dacă nu a fost pusă în circulaţie.

Înainte de a încerca să vândă moneda falsificată, făptuitorii nu au comis tentativa la infracţiunea de înşelăciune, deoarece lipseşte actul de punere în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, condiţie prevăzută în art. 20 C. pen.. Sub aspectul acestei infracţiuni, deci, fapta a rămas în faza actelor preparatorii, nesancţionată de lege.

1557 din 20 iunie 1996 în „Pro lege” nr. 4/1997, 125

(FALSIFICARE DE MONEDE SAU DE ALTE VALORI. ÎNŞELĂCIUNE. NU FALS ŞI UZ DE FALS.)

Faptele de a înscrie în cecuri sume fără acoperire în contul bancar şi folosirea lor pentru plata unor mărfuri cumpărate, constituie 3 infracţiuni aflate în concurs, şi anume de falsificare de cecuri prevăzută în art. 282 alin. 1, de punere în circulaţie a valorilor falsificate prevăzute în art. 282 alin. 2 şi de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 3 C. pen..

646 din 15 martie 1996 în „Pro lege” nr. 4/1997, 107; Bul.jud., 189

(FALSIFICARE DE MONEDE SAU ALTE VALORI. TITLU PENTRU EFECTUAREA PLĂŢILOR. ORDIN DE PLATĂ. DEOSEBIRI)

Ordinul de plată nu constituie titlu pentru efectuarea plăţilor în accepţiunea art. 282 C. pen. deoarece, potrivit Regulamentului Băncii Naţionale a României nr.8 din 19 august 1994, pentru a face plăţi pe baza acestui ordin, fără putere circulatorie în sine, societatea bancară este obligată să îndeplinească anumite operaţiuni fără de care transferul sumei de bani nu se poate realiza. În atare situaţie, fapta de falsificare şi folosire a unui ordin de plată constituie infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 alin. 1 C. pen., iar nu infracţiunile de falsificare de monede sau de alte valori prevăzute de art. 282 alin. 1 şi de art. 282 alin. 2 C. pen.

2839 din 2 august 1999 – 3/2000, 190

(FALSIFICARE DE MONEDE SAU ALTE VALORI. ÎNŞELĂCIUNE. PARTICIPAŢIE IMPROPRIE)

Încredinţarea de către un administrator de societate comercială, fără disponibil în cont, a unei file cec semnată de el, în vederea completării ei cu valoarea mărfii ce urma a fi ridicată de la furnizor, constituie atât participaţie improprie la infracţiunea de falsificare de monede sau de alte valori prevăzute de art. 31 alin. 1 raportat la art. 282 alin. 1 şi 2 C.pen., cât şi participaţia improprie la infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 31 alin. 1 raportat la art. 215 alin. 2 şi 3 C.pen., pentru ambele cu aplicarea  art. 13 C.pen., dacă persoana căreia i s-a încredinţat fila CEC a completat-o şi a folosit-o ca instrument de plată.

829 din 5 martie 1999 – 3/2000, 160

(FALSIFICAREA DE MONEDE SAU ALTE VALORI. ÎNŞELĂCIUNE PRIN EMITERE DE CECURI FĂRĂ ACOPERIREA NECESARĂ. DEOSEBIRI. APLICAREA LEGII MAI FAVORABILE)

Activităţile de falsificare de cecuri, încriminată prin art. 282 alin. 1 C.pen., şi de punere a acestora în circulaţie, încriminată prin alineatul 2 al aceluiaşi articol, constituie, în urma modificărilor şi completărilor aduse Codului penal prin Legea nr. 140 din 14 noiembrie 1996, infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 4 teza I  C.pen., prin care se sancţionează fapta de emitere a unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există povizia sau acoperirea necesară.

Cum sancţiunea prevăzută pentru infracţiunile de falsificare de monede sau de alte valori şi de punere în circulaţie de valori falsificate, în formele prevăzute la art. 282 alin. 1 şi la alin. 2 C.pen., este mai uşoară decât sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 4 C.pen., în raport cu prevederile art. 13 C.pen., referitoare la aplicarea legii mai favorabile, faptele de emitere şi de punere în circulaţie de cecuri fără acoperire săvârşite anterior apariţiei Legii nr. 140/1996 trebuie încadrate, după caz, în art. 282 alin. 1 sau în art. 282 alin. 2 C. pen.

1099 din 23 martie 1999 – 3/2000, 188

(FALSIFICAREA DE MONEDE SAU ALTE VALORI. ORDIN DE PLATA)

Ordinul de plată nu are, în sine, putere circulatoriem şi deci nu poate servi, direct, ca mijloc de plată; el nu constituie titlu pentru efectuarea plăţilor în sensul art. 282 C.pen.

4548 din 16 noiembrie 2000

Notă: Potrivit Regulamentului B.N.R. nr.8 din 19 august 1994.

(BILET LA ORDIN)

Biletul la ordin constituie un titlu pentru efectuarea plăţilor şi se încadrează  în categoria valorilor la care se referă art. 282 C.pen.

3309 din 12 septembrie 2000, în Bul.jud.,324

(FALSIFICARE DE VALORI STRĂINE PRIN PUNEREA ACESTORA ÎN CIRCULAŢIE. ÎNŞELĂCIUNE. EXISTENŢA CONCURSULUI.)

Infracţiunea prevăzută în art. 282 alin. 2 C. pen., raportat 284 C. pen. constând în punerea în circulaţie de valori străine falsificate este în esenţă, prin toate elementele sale constitutive, o înşelăciune comisă în legătură cu circulaţia monetară. De aceea, infracţiunea prev. în art. 215 alin. 2 C. pen. nu poate fi reţinută în concurs, nici chiar ideal, ci ea este absorbită în aceasta.

1265 din 22 august 19 91 în „Pro lege” nr. 1/1992, p. 128

Notă: – În acelaşi sens, s.pen.dec. nr. 1913/1989, în Caietele TRIB.SUPR, nr.60

Pentru participaţie improprie, vezi dec. nr. 44/1987 a completului de 7, în C. D., 312

– Fals în înscrisuri – înşelăciune

Trib. Supr., s.p., dec. nr. 486/1984

Lingouri de aur, la D. Ciuncan, în Dreptul nr. 8/1995, p. 51.

– Dec. C.S.J. nr. 2048/1995- A se vedea analiza ei la D. Ciuncan, Fals de monede. Înşelăciune. Concurs, în „Revista de drept comercial” nr. 11/1996, p.92 şi urm.;

Emiterea de cecuri fără acoperire constituie, numai înşelăciune, şi la C. Sima, Calificarea judiciară a faptei de a emite un cec, „Pro lege” nr. 4/1997, 5;

– Gh.Diaconu, Infracţiunea de falsificare de monede, „R.D.P.” nr. 4/1996, 45; M.Susman, Încadrarea juridică a faptei de a emite un cec fără disponibil, „Dreptul” nr. 9/1997, p. 96;

Titlurile publice trebuie emise de o bancă ori de alte instituţii de credit competent (V. Papadopol, Notă la dec.CAB, S.I pen. nr. 189/A/1997 în Culegere p.112 şi urm.)

– D. Ciuncan, Falsificare de monede, „R.D.P.” nr. 4/1996, p.43.

– Punerea în circulaţie presupune, întotdeauna, înşelarea bunei credinţe a celui căruia I s-a oferit moneda, titlul sau valoarea falsificată presupune ieşirea valorii din mâna ofertantului şi primirea sa de către cel indus în eroare; ea implică o trecere reală a produsului infracţiunii în stăpânirea celui căruia i s-a aflat o schimbare efectivă a detentorului. Până atunci nu se poate vorbi decât de o încercare de punere în circulaţie. Prin urmare, prezentarea la plată cu o monedă falsificată, fără a se reuşi să fie acceptată, deoarece falsul este observat nu constituie o infracţiune consemnată, ci o tentativă (V. Papadopol în Codul penal comentat şi adnotat; vol. II, p.214).

Fapta poate fi privită, eventual, ca o infracţiune consumată de fals în declaraţii.

La uzul de fals este suficientă înfăţişarea, depunerea, prevalarea de un anume înscris.

Folosirea (291) este instantanee.

De asemenea, infracţiunea este consemnată ca deţinere a valorilor falsificate în vederea punerii în circulaţie (varianta 2 la 282 al.2 C.pen.), dacă a existat o îndoială (rea-credinţă) de viciere.

Tentativa la înşelăciune se opreşte la producerea pagubei.

– C. Butiuc, Deţinerea şi punerea în circulaţie a valorilor falsificate, „R.D.P.” nr. 3/1998, 74

Emiterea unui cec fără acoperire nici nu constituie o contrafacere (producere prin imitare), nici o alterare (modificare materială), deci nu este 282, ci 215.

V. Papadopol, Notă în CAB, C.D. .1998, p.125 consideră că iniţial modalitatea era „exclusă faptic” Din 215, acum „nou introdus”. Contra, V.Dongoroz, Noul cod … prezentare comparatică, p.140

(incriminarea este asemănătoare, doar redactarea este mai concisă).

Cecul are numai funcţia de instrument de plată, nu de credit.

St. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed.All, Bucuresti, 1998, p.516

Pentru a fi apreciată ca monedă, titlul trebuie să fi avut anterior putere de circulaţie.

V. Papadopol, Notă, CAB, C.D. .1998, p.125

Contra:

– Incriminarea din 282 alin. 2 are prioritate faţă de 215 (O. Loghin, T. Teodor, Drept penal român, Partea specială, ed.1996, p.467).

Noi apreciem justă afirmaţia la punerea în circulaţie de monede, nu de cecuri (fără valoare circulatorie iniţială; dar un cec fără acoperire poate fi – imediat – falsificat) deci poate fi reţinută – faţă de persoana falsificatorului, falsificarea de monede, art. 282, separat, independent la înşelăciunea prin cecuri prin emiterea unui instrument fără acoperire.

FALS

FALS INTELECTUAL

Notă: prin omisiune, „Dreptul” nr. 4/1996, p. 47.

– D. Ciuncan, Consecinţele penale ale neînregistrărilor contabile, „Dreptul” nr. 3/1996, p. 65.

– D. Ciuncan, Fals intelectual al unui înscris contabil oficial în „Dreptul” nr. 12/1996,63.

– Victoria Aurora Bosu, Neînregistrarea facturilor, concurs real, „Dreptul” nr. 4/1997, p. 66.

– V.A. Bouru, 9/1997, p. 66.

Vezi şi: C.C.dec. nr. 35 şi 36/1994.

(FALSUL INTELECTUAL AL UNUI ÎNSCRIS CONTABIL OFICIAL)

Notă: – I. Neagu, Unele aspecte procesuale privind falsul în înscrisuri, A.U.B. 1974,123

– O. Rădulescu, Aspecte ale falsului intelectual în actele notariale, „Dreptul” nr. 5/1998, p. 66

– D. Ciuncan, Fals. Determinarea sferei noţiunii „înscrisuri oficiale”. Producerea de consecinţe juridice, „R.R.D.” nr. 6/88, p. 51.

(FALS INTELECTUAL. PARTICIPAŢIE IMPROPRIE. MODALITATE DE SĂVÂRŞIRE)

Fapta administratorului unei societăţi comerciale de a determina pe o funcţionară subalternă, fără ca aceasta să cunoască adevărul, să înscrie într-o adeverinţă fiscală o cantitate mai mică de marfă decât aceea vândută, precum şi o valoare a acesteia inferioară celei reale, în scopul de a fi plătite de către cumpărător taxe vamale mai mici decât cele cuvenite, constituie infracţiunea de fals intelectual săvârşită în condiţiile participaţiei improprii prevăzută de art. 289 alin. 1, cu aplicarea art. 31 alin. 2 C.pen.

(FALS INTELECTUAL. PARTICIPAŢIE IMPROPRIE)

Prin sentinţa penală nr. 191 din 4 septembrie 1997 a Tribunalului Iaşi a fost condamnat inculpatul A.Al. pentru infracţiunea de fals intelectual săvârşită în condiţiile participaţiei improprii prevăzută de art. 289, cu aplicarea art. 31 alin. 2 C. pen.

S-a reţinut că Gh.M., cetăţean străin, a cumpărat la data de 2 septembrie 1993, de la S.C. AMESAN S.R.L. Iaşi, al cărei administrator era inculpatul A.Al., cantitatea de 120 kg fire sintetice în valoare de 1.485.000 lei.

La solicitarea cetăţeanului străin de a i se menţiona în chitanţa fiscală o valoare mai mică, pentru a plăti taxe vamale în cuantum mai redus, din dispoziţia inculpatului, o salariată a firmei respective a întocmit chitanţa cerută pentru cantitatea de 61,25 kg fire în valoare de 735.000 lei.

La controlul făcut de organele de politie, în autoturismul cetateanului strain a fost gasita cantitatea de 129 kg fire sintetice.

Apelul declarat de inculpat a fost respins prin decizia penala nr. 54 din 19 februarie 1998 a Curtii de Apel Iaşi.

Declarând recurs, inculpatul a cerut schimbarea încadrarii juridice în instigare la infracţiunea de fals intelectual.

Recursul nu este fondat.

Din examinarea actelor dosarului rezultă în mod vădit ca inculpatul a dat dispoziţii unei subalterne să treacă în chitanţa fiscală datele pe care aceasta le-a înscris fără să-şi dea seama că, în realitate, cantitatea vândută era mult mai mare.

Ca urmare, fapta inculpatului de a determina, cu intenţie, pe o salariată subalternă lui, de a atesta, într-o chitanţă fiscală, date necorespunzatoare adevărului, cu scopul de a fi plătite taxe vamale mai reduse de către persoana căreia i-a fost eliberată chitanţa, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual săvârşită în condiţiile participaţiei improprii prevăzută de art. 289 alin. 1, cu aplicarea art. 31 alin. 2 C.pen.

În consecinţă, recursul inculpatului a fost respins.

53 din 21 ianuarie 1999, 2/2000, 104

(EVAZIUNE FISCALĂ. FALS INTELECTUAL)

Neînregistrarea unor facturi având ca urmare denaturarea veniturilor şi neplata impozitului constituie infracţiunile de evaziune şi fals, în concurs.

2245/1997, în Bul.jud. p.349

Notă: În sensul absorbţiei falsului în infracţiunea complexă de evaziune fiscală a se vedea  D. Ciuncan, Consecinţele penale ale neînregistrărilor contabile, „Dreptul” nr. 3/1996, p. 65

– Gh. Voinea, Falsul în contabilitate şi falsul intelectual, „Dreptul” nr. 3/1999, p. 98

– B. Diamant, V. Luncean, În legătură cu infracţiuni de fals intelectual, „R.D.P.” nr. 1/1999, p. 139

– E. Crişu, Dacă pot fi subiecte active ale infracţiunii prevăzute în art. 40 din Legea nr. 82/1991, persoanele fizice autorizate în baza D-l 54/1990 să desfăşoare o activitate economică, „Dreptul” nr. 4/1999, p. 101

– Falsificarea oricărui înscris ce capătă caracter de înscrisuri oficiale de către orice persoană ce are din p.v. penal calitatea de salariat, prin atestarea unor neadevăruri sau prin omisiuni poate fi privită ca infracţiune prevăzută în art. 289 C. pen.

– Gh. Voinea, Falsul în actele contabile, „R.D.P.” nr. 2/1999, p. 106

(APLICAREA LEGII PENALE MAI FAVORABILE. FALS. ART.40 LEGEA 87/1994)

Prin sentinţa penală nr. 1818 din 18 octombrie 1995 a Judecătoriei Slobozia, rămasă definitivă prin neapelare, inculpata D.A. a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual prevăzută în art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen..

Instanţa a reţinut că inculpata, asociată la o societate comercială, nu a înscris, în perioada iulie-septembrie 1994, 5 facturi în evidenţele contabile, sustrăgându-se astfel de la plata impozitului datorat, în sumă de 188.077 lei.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

Efectuarea, cu ştiinţă, de înregistrări inexacte în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor şi cheltuielilor, săvârşită în septembrie 1994, şi judecată în octombrie 1995, nu se sancţionează potrivit art. 40 din Legea nr. 82/1991, ca infracţiune de fals intelectual, raportat la art. 289 C. pen., cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, ci potrivit art. 13 din Legea nr. 87/1994 publicată la 24 octombrie 1994 şi intrată în vigoare la 23 noiembrie 1994, ca evaziune fiscală, cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă de la 1 la 10 milioane lei.

Între data săvârşirii faptei şi până la judecarea definitivă a cauzei intervenind o lege care prevede aceleaşi limite ale pdepsei închisorii ca şi legea anterioară, dar alternativ cu pedeapsa amenzii, legea nouă este mai favorabilă şi, ca atare, este aplicabilă conform prevederilor art. 13 C. pen..

2427 din 1 noiembrie 1996 în „Pro lege” nr. 1/1998, p. 96

Notă: -Ceea ce s-a întâmplat deja nu mai poate fi anulat; însă interpretarea normativă a unor lucruri întâmplate demult poate fi modificată ulterior pe baza unor norme care au fost stabilite după evenimentele ce urmează a fi interpretate.

Cu un asemenea efect retroactiv este posibil, de exemplu, ca legea unui guvern ajuns la putere printr-o revoluţie să anuleze o lege emisă de guvernul anterior lege care pedepseşte anumite acţiuni ale indivizilor din partidul revoluţionar calificându-le drept crime politice.

Guvernul naţional-socialist din Germania a legitimat retroactiv ca sancţiuni anumite acte coercitive care din punct de vedere juridic erau crime, calificând tot retroactiv ca delict comportamentul care le-a determinat.

O normă de drept poate anula cu efect retroactiv valabilitatea unei alte norme de drept, elaborate anterior, în aşa fel încât actele coercitive cu caracter de sancţiuni, valabile în condiţiile primei norme să fie lipsite de însuşirea lor de pedepse sau execuţii, iar comportamentul uman care le-a determinat să-şi piardă ulterior caracterul de delict.)Hans Kelsen, Reine RechT. S. lehre – Doctrina pură a dreptului, Ed. rom. 2000, Humanitas, p.27-28.

Notă: – În „Revista de drept comercial” nr. 12/1996, p. 63 şi urm.

– D. Ciuncan, Desfinţarea totală sau parţială a unui înscris, „R.D.P.” nr. 2/1997, p. 61.

– A. Botezan, Anularea actelor false, „PL” 4/1997, p. 227.

– F. Roman, Fapta funcţionarului comercial, „Dreptul” nr. 12/1997, p. 72.

– În cazul falsificării, acţiunea în constatarea nulităţii poate fi exercitată şi de procuror. (Alexandru-Mihaela Şinc, Anularea înscrisurilor de netrimitere în judecată dispuse de procuror în temeiul art. 10 lit. b1, d, e sau g C. pr.pen., „Dreptul” nr. 9/1999, 109)

(FALS INTELECTUAL. NOTAR PUBLIC. ÎNSCRIS OFICIAL. FUNCŢIONAR PUBLIC)

3378/1998, Bul.jud., p.485

Notă: – O. Rădulescu, Paula Ioana Rădulescu, Declararea unui preţ mai mic la notar nu e infracţiune , „Dreptul” nr. 10/1999, p. 132

(FALS INTELECTUAL. ABUZ ÎN SERVICIU. INEXISTENŢA CONCURSULUI)

Reţinându-se săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, caracterizat, potrivit art. 289 C. pen., prin calitatea de funcţionar a subiectului activ şi prin comiterea faptei în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu se poate reţine şi infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 248 din acelaşi cod.

1019 din 26 aprilie 1996 în „Pro lege” nr. 4/1997, p. 108

Vezi: Evaziune fiscală; Infracţiuni la Legea contabilităţii; Infracţiuni prevăzute în legi speciale

(FALS ÎN DECLARAŢII. ART. 45 DIN LEGEA NR. 26/1990)

Cererea, neîntemeiată, de a se opera o menţiune în Registrul Comerţului pe baza unei hotărâri judecătoreşti nedefinitive, verificată şi avizată de funcţionarii Oficiului Registrului Comerţului şi de judecătorul delegat, nu are caracterul unui fals în declaraţii, în sensul prevederilor art. 45 din Legea nr. 26/1990 şi art. 292 C. pen., de vreme ce înregistrarea menţiunii nu se poate face decât cu avizul Oficiului Registrului Comerţului şi din dispoziţia judecătorului delegat, cererea, în sine, nefiind de natură a produce consecinţe juridice.

Prin Sentinţa penală nr. 817 din 19 martie 1997, a Judecătoriei Braşov, inculpata C.L. a fost achitată în baza art. 11 pct. 2 lit. a, raportat la art. 10 lit. a C. pr. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 45 din Legea nr. 26/1990, raportat la art. 292 C. pen.

Instanţa a reţinut că, la 18 ianuarie 1995, la cererea inculpatei, Camera de Comerţ şi Industrie Braşov – Oficiul Registrului Comerţului – a înscris menţiunea de excludere a asociatei N.L. din Societatea Comercială C & N. Ca urmare a acestei operaţiuni, societatea a funcţionat cu inculpata figurând asociat unic.

Pentru înregistrarea menţiunii, inculpata a depus la Registrul Comerţului Sentinţa civilă nr. 301 din 23 ianuarie 1994 a Tribunalului Braşov, pe baza căreia judecătorul delegat a dispus înregistrarea, deşi hotărârea nu era definitivă.

Tribunalul Braşov, prin decizia penală nr. 431/A din 17 iunie 1997, a respins apelul declarat de procuror.

Recursul procurorului a fost admis prin decizia penală nr. 397/R din 10 decembrie 1997 a Curţii de Apel Braşov şi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. b1 C. pr. pen. şi la art. 181 C.pen., a dispus achitarea inculpatei.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut vinovăţia inculpatei în săvârşirea infracţiunii, însă a apreciat că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Recursul în anulare declarat în cauză, cu motivarea că fapta nu există, este fondat.

În conformitate cu prevederile art.  45 din Legea nr. 26/1990, persoana care, cu rea-credinţă, a făcut declaraţii inexacte, în baza cărora s-a operat o înmatriculare ori s-a făcut o menţiune în registrul comerţului, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Pentru existenţa acestei infracţiuni se cer întrunite, cumulativ, trei condiţii, şi anume: să se facă o declaraţie inexactă; pe baza declaraţiei inexacte să se fi făcut înregistrarea; declaraţia inexactă să fi avut un rol determinant în efectuarea operaţiunii respective.

În speţa dedusă judecăţii se constată că în nici una din cererile scrise de inculpată nu se face menţiune că sentinţa ar fi definitivă sau că a formulat cerere în calitate de asociat unic.

Dată fiind importanţa înscrierilor în Registrul Comerţului, cererea şi actele depuse de solicitanţi trebuie să urmeze o procedură prealabilă, în cadrul căreia funcţionarii acestei instituţii trebuie să le verifice şi să constate dacă îndeplinesc sau nu condiţiile legale, după care judecătorul delegat urmează să dispună sau nu, prin încheiere, înregistrarea menţiunilor solicitate în Registrul Comerţului.

În speţă, deşi sentinţa civilă ataşată de inculpată cererii sale nu conţine menţiunea „definitivă”, nici funcţionarii însărcinaţi cu verificarea actelor şi nici judecătorul delegat nu au observat că sentinţa nu avea aplicată această menţiune, considerând că actele depuse sunt în regulă.

Infracţiunea de fals în declaraţii nu s-a consumat prin simplul fapt că inculpata a depus la Registrul Comerţului sentinţa civilă care nu era definitivă, solicitând înscrierea menţiunilor din această hotărâre, deoarece nu a avut un rol determinant în producerea de consecinţe juridice, de vreme ce funcţionarii Oficiului Registrului Comerţului şi judecătorul delegat aveau obligaţia să verifice acest aspect, iar în lipsa menţiunii, conform art. 6 din Legea nr. 26/1990, erau obligaţi să respingă cererea inculpatei.

În consecinţă, achitarea inculpatei dispusă de prima instanţă şi menţinută de instanţa de apel este legală şi temeinică, motiv pentru care, în urma casării deciziei instanţei de recurs, această soluţie a fost menţinută.

2882 din 5 iunie 2001

Notă: – N. Conea, L. nr. 1105/1996 privind evidenţa populaţiei, „Dreptul” nr. 7/1997,59.

– A. Cocieru, Concurs 291, 292 şi 293 C.pen., 2/1997,171.

– Ioana Olaru, Fapta de a declara în faţa notarului un preţ mai decât cel real, „Dreptul” nr. 6/1999, 80

– T. Teodorescu, Aplicarea art. 12 L. nr. 87/1994 faţă de cămătari şi de cei ce declară notarului preţuri mai mici, „Dreptul” nr. 6/1999, 91

– Gh. Ivan, Fals în declaraţii. Condiţii de reţinere. Neproducerea consecinţei juridice. Urmărite de inculpat. Obligaţia verificării declaraţiei, „Dreptul” nr. 5/2000, 153

(FALS ÎN ÎNSCRISURI SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ)

Notă: – D. Ciuncan, Forma de vinovăţie necesară pentru realizarea laturii subiective în cazul infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată, „Pro lege” nr. 2/1999, 23;

– Al. Salan, Falsuri în înscrisuri. Observaţii critice,  „R.D.P.” nr. 1/2002, 87

(FALS ÎN ÎNSCRISURI SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ. FALS INTELECTUAL ŞI UZ DE FALS. DIFERENŢIERE)

Fapta angajatului unei societăţi comerciale private de a întocmi facturi nereale de livrare a unor mărfuri şi de a le folosi în scopul justificării unor lipsuri în gestiune constituie infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 C. pen., iar nu infracţiunile de fals intelectual şi de uz de fals prevăzute în art. 289 şi art. 291 din acelaşi cod, actele falsificate şi folosite în vederea producerii unor consecinţe juridice neavând caracter oficial.

5195 din 28.11.2001, în „Curierul judiciar” nr. 1/2003, p. 101

(FALS ÎN ÎNSCRISURI SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ. FALS INTELECTUAL. UZ DE FALS. ÎNSCRISURI OFICIALE. SOCIETATEA NAŢIONALĂ A PETROLULUI – PETROM S.A.)

Falsificarea unor înscrisuri aparţinând S.N.P. – Petrom S.A. şi folosirea lor nu constituie infracţiunea de fals intelectual şi uz de fals, deoarece această societate comercială nu este o persoană juridică de interes public, iar bunurile acesteia, de asemenea, nu sunt de interes public în sensul prevederilor art. 145 şi 150 alin. 2 C. pen.; ca atare, faptele menţionate constituie infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 C.pen.

Prin sentinţa penală nr. 180 din 10 aprilie 2001, Tribunalul Dolj a condamnat pe inculpatul B.N. pentru săvârşirea infracţiunilor de delapidare prevăzută în art. 2151 alin. 1, de fals intelectual şi de uz de fals prevăzute în art. 289 şi art. 291 C.pen.

Instanţa a reţinut că, îndeplinind funcţia de gestionar la Societatea Naţională a Petrolului-Petrom Sucursala Dolj, inculpatul ş I însuşit, în perioada 1 aprilie 1997 – 31 august 1999, din banii rezultaţi din vânzarea unor butelii de aragaz, suma de 276.473.000 de lei.

Pentru acoperirea delapidării, inculpatul a întocmit în fals mai multe  acte justificative pe care le-a depus la contabilitate.

Prin decizia nr.448 din 5 septembrie 2001, Curtea de Apel Craiova, Secţia penală, a admis apelul procurorului cu privire la omisiunea aplicării pedepsei accesorii.

Procurorul a declarat recurs, solicitând majorarea pedepsei.

Acest motiv de recurs este lipsit de temei.

Recursul este însă fondat  pentru cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. 1 pct.17 C. pr. pen., care va fi luat în considerare din oficiu, conform alin .3 al articolului menţionat.

Sub acest aspect se constată că hotărârile atacate sunt nelegale cu privire la  greşita  încadrare juridică în prevederile art. 289 şi art. 291 C. pen. a faptei inculpatului de a fi falsificata acte de gestiune pe care apoi le-a folosit pentru justificare.

Potrivit art. 289 C.pen., obiectul material al infracţiunii îl constituie înscrisul oficial care, în înţelesul dat prin art. 150 alin. 2 din acelaşi cod, este un înscris care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145 sau care aparţine unei asemenea unităţi.

Întrucât Societatea Naţională a Petrolului – Petrom, Sucursala Dolj, societate comercială căreia îi aparţin actele falsificate, nu face parte dintre autorităţile publice, instituţiile publice şi persoanele juridice de interes public şi nici buteliile sau încărcătura acestora nu constituie proprietate publică în sensul prevederilor art. 145 C. pen., rezultă că înscrisurile care emană de la această societate nu fac parte din categoria înscrisurilor oficiale.

Aşa fiind, fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, motiv pentru care recursul a fost admis, s-a schimbat încadrarea juridică în sensul celor ce preced şi s-a dispus condamnarea inculpatului în baza art. 290 C. pen.

660 din 6 februarie 2002

(FALS INTELECTUAL. FALS MATERIAL)

Falsificarea unor acte contabile prin modificare, ştersături şi adăugiri şi folosirea lor în evidenţele contabile ale societăţii nu constituie un fals intelectual şi uz de fals, ci un fals material în înscrisuri sub semnătură privată.

4266 din 1 noiembrie 2ooo, în Bul.jud., 323

Notă: Simulaţia care aduce prejudiciu este un adevărat fals (E. Garçon, Code pénale annoté, nr.60). Este posibil ca, după împrejurări, să se găsească, în asemenea acte, o manoperă frauduloasă constitutivă a unei înşelăciuni, dar în nici un caz un fals.

(R. Garraund, ed.III, t.IV, nr.1374, p.126).

Cf. M.I. Papadopolu, în C.Rătescu, Codul penal adnotat, vol. II, 1937, p.565; D. Ciuncan în „Dreptul” nr. 3/1994,92;

– D. Lucinescu, în „Codul penal comentat şi adnotat”, p.321.

Notă: Cu privire la înscrisul mincinos, şi nu fals, D. Ciuncan în „Dreptul” nr. 3/1994, p. 92; mai vechi D.Lucinescu în Codul penal comentat şi adnotat, P.spec., vol. I,p.321; V. Dongoroz în Explicaţii…, vol. III, p.533.

– Dacă biletul se poate gira, andosa, s-ar putea spune că are valoare circulatorie. Vezi falsificare de monede, dec. nr. 4548/2000;

– Numai cecul circular este emis de o bancă (instituţie de credit).

Cf. art. 322 pct.4 C. pr. civ. instanţa de revizuire poate stabili (la acest moment) dacă un înscris are caracter nereal, deci fals, deoarece nu conţine adevărata situaţie, ajungându-se la un rezultat mincinos (C.S.J., S. Comerc. dec. nr. 5606 din 15.11.2000).

Vezi: Înşelăciune

(FALS MATERIAL)

Notă: – D. Ciuncan, Circulaţia rutieră, Fals material, „R.D.P.” nr. 2/1998, p. 118

– V. Păvăleanu, în „Dreptul” nr. 8/1998, p. 96

– V. Timofte, în „Dreptul” nr. 8/1998, p. 107

Sunt considerate înscrisuri orice imprimate producătoare (care produc nu care ar putea produce) de consecinţe juridice: bilete de spectacole, tichete de transport, loto care fac dovada unei plăţi.

(V. Dongoroz, Explicaţii, IV, p.428)

Biletele de transport nominalizate (adică fără valoare circulatorie), abonamentul nominal sunt înscrisuri oficiale (C.Mitrache în Practica judiciară penală, III, p.245)

– Sunt înscrisuri oficiale valabile cu putere circulatorie şi nenominalizate

(TRIB.SUPR. s.p., dec. nr. 4700/1971, „R.R.D.” nr. 7/72, p. 158; dec. nr. 1155/71 în Repertoriu p.167; dec. nr. 1812/71, Rep.p.167; dec. nr. 4678/69, Rep., p.167)

(FALS PRIVIND IDENTITATEA. UZ DE FALS. INFRACŢIUNE UNICĂ. CONCURS DE INFRACŢIUNI)

Folosirea unui paşaport fals, pe numele altei persoane, în faţa autorităţilor, constituie infracţiunea de fals privind identitatea, iar nu şi cea de uz de fals în concurs cu cea dintâi. Prezentarea sub o identitate falsă prevăzută în art. 293 C. pen. poate fi săvârşită şi prin folosirea unor acte false de identitate, faptă absorbită în conţinutul laturii obiective a infracţiunii de fals privind identitatea, ca o modalitate de inducere în eroare a organului de stat.

755 din 26 martie 1997 în „Pro lege” nr. 2/1998, p. 171

Notă: – uz de fals, înscrisuri oficiale, I. Dumitru, „Dreptul” nr. 12/1995, 55.

– Concurs 291-293 sau infracţiune complexă, A.Cocieru în „Pro lege” nr. 2/1997, p. 171.

– P.Stanciu, Competenţa de soluţionare a faptelor prevăzute în art. 282 şi 284 C.pen. în PCA Timişoara „Rev.pen.” nr. 1/1994, p.18 (282 la Trib. iar 284 la J.-idem la V. Papadopol, „R.R.D.” nr. 10/79, 5), contra

– E.Lambert, Competenţa după materie în cazul 284 C.pen., PCAT „Rev.pen.” nr. 1/1994, 19 (pt.competenţa Tribunalului)

– Dacă făptuitorul, atribuindu-şi o altă identitate, se foloseşte şi de un fals, infracţiunile sunt autonome.

În acest sens, T.B., şi pen., dec. nr. 585/1993, cu notă V. Papadopol, în Culegere, p.84-86

– I. Dinu D. Nica; II. Liviu Matei; III. Gheorghe Mărgărit, Despre constituţionalitatea prevederilor articolului 293 alin. 1 C. pen., „Dreptul” nr. 4/2000, 116.

(FALSUL PRIVIND IDENTITATEA. PRODUCEREA UNEI CONSECINŢE JURIDICE. ART. 293 C.PEN.)

Infracţiunea de fals privind identitatea este condiţionată de scopul urmărit de făptuitor, ca prezentarea sub o identitate falsă să producă o consecinţă juridică.

Această condiţie priveşte latura subiectivă a infracţiunii caracterizată prin scop, fiind irelevant dacă, în fapt, consecinţa juridică s-a produs ori nu.

2847/1997, în Bul.jud., p.242

Notă: – Gigel Potrivitu, Infracţiunea de fals privind identitatea, „Dreptul” nr. 10/2001, p.162

– L. Mihu, Competenţa anulării unui înscris fals în cazul unei soluţii de neurmărire penală, în „Dreptul” nr. 7/2003, p. 191

(FALS ÎN ÎNSCRISURI SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ. FALS INTELECTUAL. UZ DE FALS. LEGEA NR. 87/1994)

Scoaterea din circuitul economic a cantităţii de ţigări netimbrate prin distrugerea acesteia, constituie o preluare a bunurilor în vederea folosirii, fiind asimilată livrării de bunuri şi constituie o operaţiune impozabilă care generează obligaţia de plată a T.V.A.

Fapta inculpatului de a înregistra suma de 130.855.637 lei la cheltuieli deductibile, în împrejurările arătate, operaţiune efectuată în scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale şi de a ascunde obiectul impozabil pentru a nu plăti T.V.A. datorată, îndeplineşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.

Prin sentinţa penală nr. 85 din 27 mai 1999 a Judecătoriei Orăştie, inculpatul B.P., a fost condamnat după cum urmează :

– 6 luni închisoare pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută şi pedepsită de art. 290 Cod penal, prin schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunile de fals intelectual prevăzută şi pedepsită de art. 289 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal şi uz de fals prevăzută şi pedepsită de art. 291 Cod penal cu aplicarea art. 41 Cod penal;

– 4 luni închisoare pentru infracţiunea de rupere de sigilii prevăzută şi pedepsită de art. 243 alin. 1 Cod penal.

În baza art. 1 din Legea nr. 137/1997 s-a constatat că pedepsele aplicate inculpatului sunt graţiate integral şi condiţionat.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală, inculpatul B.P. a fost achitat de sub învinuirea săvârşirii infracţiunilor de:

– evaziune fiscală prevăzută şi pedepsită de art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal;

– evaziune fiscală prevăzută şi pedepsită de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal;

– folosirea creditului societăţii în alte scopuri şi în favoarea acestuia prevăzută şi pedepsită de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1990 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.

În baza art. 1605 Cod procedură penală, s-a dispus restituirea către inculpat a cauţiunii în sumă de 4.000.000 lei, achitată cu recipisa CEC nr. 1/2533601 din 2 martie 1998 la Agenţia CEC Orăştie.

S-a dispus încetarea stării de liberare provizorie.

S-a dispus ridicarea sechestrului asigurator instituit prin încheierea din data de 10 septembrie 1998 a Judecătoriei Orăştie asupra apartamentului .

S-a reţinut în fapt că inculpatul este asociat unic al S.C. ”S.C.” societate înfiinţată de inculpat la data de 29 decembrie 1994.

La data de 11 august 1995 Guvernul României a emis Ordonanţa nr. 23, prin care s-a instituit obligativitatea importatorilor sau producătorilor de a marca ţigaretele prin aplicarea unor timbre, începând cu data de 1 martie 1996, dată de la care se interzicea vânzarea acestor produse fără elementele de marcare specifice.

Întrucât până la data de 1 martie 1996 s-a constatat că stocurile de ţigări aflate la producători şi comercianţi nu au fost epuizate, acest termen a fost prelungit cu încă două luni, respectiv până la 1 mai 1996.

Consecinţa imediată a acestei ordonanţe a fost că persoanele vizate trebuiau să-şi lichideze stocurile de ţigări netimbrate, până la data limită de 1 mai 1996, ulterior vânzarea acestora fiind interzisă sub sancţiunea confiscării ţigaretelor netimbrate şi aplicarea unor amenzi.

Cu toate acestea, în perioada anterioară datei de 1 mai 1996, inculpatul s-a aprovizionat în continuare cu cantităţi mari de ţigări netimbrate, profitând de preţul mai scăzut al acestora şi sperând că termenul limită va mai fi prelungit în continuare.

Deoarece acest lucru nu s-a întâmplat, inculpatul împreună cu martorul U.O. au întocmit la data de 5 mai 1996 un proces verbal prin care au consemnat că au distrus prin ardere o cantitate de ţigări netimbrate în valoare de 130.855.637 lei.

Acest proces verbal nu îndeplinea condiţiile prevăzute la pct. 119, cap.III al Regulamentului privind aplicarea Legii nr. 82/1991 şi ca atare, nu putea fi înregistrat în contabilitate ca document justificativ.

Controalele efectuate ulterior au scos în evidenţă împrejurarea că din dispoziţia scrisă a inculpatului pe procesul verbal, martora Prostean Ileana care îndeplinea funcţia de contabil, a trecut suma de 130.855.637 lei pe cheltuieli, scăzând astfel baza de impozitare, deşi în realitate distrugerea ţigărilor nefiind o cheltuială aferentă, este nedeductibilă din punct de vedere fiscal.

Această împrejurare este reglementată legal în art. 5 şi 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 70 din 29 august 1994 privind impozitul pe profit.

S-a reţinut, de asemenea, că la cumpărarea ţigărilor netimbrate, S.C. ”S.C.” a plătit T.V.A-ul aferent furnizorului, urmând ca la vânzarea acestora sau scoaterea lor din circuitul comercial, preţul stabilit să fie purtător de T.V.A., care la rândul său trebuia virat la stat.

Ţigările respective prin presupusa distrugere au fost scoase din circuitul comercial şi în momentul în care, contabila P.I. a încercat să includă în decontul privind T.V.A-ul şi suma de 23.053.582 lei, inculpatul a refuzat să plătească această sumă, contrar prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 3/1992 privind plata T.V.A-ului.

S-a reţinut la data trimiterii în judecată că prin aceste operaţiuni, inculpatul a adus statului un prejudiciu în sumă de 73.278.724 lei, sumă care s-a considerat că ar fi reprezentat impozitul pe profit + T.V.A-ul aferent contravalorii ţigărilor, respectiv suma de 130.855.637 lei.

Iniţial, partea civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Deva, s-a constituit parte civilă cu suma de 43.938.433 lei, constatând totodată că T.V.A-ul în sumă de 23.553.528 lei a fost de fapt achitat în luna iulie 1996, fiind astfel exclus din prejudiciul constatat.

Ulterior, inculpatul a contestat acest prejudiciu la organele financiare competente, care în final au concluzionat că, referitor la infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută şi pedepsită de art. 13 din Legea nr. 87/1994, nu există prejudiciu, plângerile inculpatului conform Legii nr. 105/1997 fiind admise, rămânând de plătit doar suma de 5.550.282 lei reprezentând impozitul pe profit aferent cantităţii de ţigări.

Din adresa nr. 173406 din 14 aprilie 1999 a Ministerului Finanţelor – Direcţia Generală Juridică, a rezultat că această sumă a fost considerată ca o abatere de la disciplina financiară privind impozitul pe profit, aplicându-i-se inculpatului o amendă contravenţională, care a fost achitată.

Partea civilă D.G.F.P.C.F.S. a concluzionat că neexistând prejudiciu, nu se constituie parte civilă.

A concluzionat instanţa că din concluziile părţii civile depuse la dosar a rezultat că inculpatul nu s-a sustras de la plata obligaţiilor fiscale către stat, astfel că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994 şi se impune achitarea în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d din Codul de procedură penală.

În legătură cu infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994 constând în aceea că inculpatul nu a achitat către stat suma de 5.215.759 lei reprezentând impozitul aferent salariilor achitate persoanelor angajate la societatea inculpatului instanţa a reţinut că nu sunt îndeplinite elementele constitutive şi se impune achitarea.

Persoanele menţionate în anexa 2 bis al procesului verbal încheiat la data de 8 mai 1997 nu figurează pe statele de plată ale S.C. ”S.C.” Persoanele în cauză nu au contracte de muncă şi contracte de prestări servicii, iar sumele menţionate în anexa 2 bis nu au fost incluse pe cheltuielile agentului economic. În consecinţă, suma reţinută ca impozit pe salariu neplătit către stat, respectiv 3.286.986 + 1.082.672 lei majorări întârziere, a fost exonerată de la plata de către inculpat, aşa cum rezultă din adresa D.G.F.P.C.F.S. Deva.

Această faptă a fost luată în examinare şi de către Direcţia Generală de Muncă şi Protecţie Socială a Jud. Hunedoara care a arătat că prestările de servicii nu sunt raporturi de muncă care cad sub incidenţa legislaţiei muncii, ci sunt raporturi de drept civil, persoanele astfel angajate nu au drepturile şi obligaţiile de asigurări sociale. S-a reţinut că totuşi, inculpatul a săvârşit o contravenţie prin neîncheierea şi neînregistrarea contractelor de prestări servicii şi a fost sancţionat pentru această faptă cu amenda de 500.000 lei.

Nici această parte civilă nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, considerând că nu există prejudiciu aferent pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

A mai reţinut instanţa că inculpatul nu a folosit creditele în alte scopuri, şi deci, nu a săvârşit nici infracţiunea prevăzută de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/ 1990.

S-a reţinut însă că inculpatul a săvârşit infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prin întocmirea procesului verbal de ardere a unor ţigări netimbrate, care a servit la producerea de consecinţe juridice.

În sfârşit, s-a reţinut în fapt, că în data de 12 martie 1997 organele de poliţie au efectuat un control la barul „P” aparţinând S.C. ”S.C.” şi au constatat că sunt expuse spre vânzare pachete de ţigări având aplicate necorespunzător timbrele de marcare.

Deoarece acest control a avut loc la o oră târzie, organele de control au sigilat barul cu scopul de a veni ulterior pentru verificarea pachetelor respective.

La scurt timp după sigilarea barului, inculpatul s-a prezentat la faţa locului şi a rupt sigiliile cu justificarea că organele de poliţie nu au dreptul să aplice asemenea sigilii.

Prima instanţă s-a bazat pe actele de constatare întocmite în cauză, pe expertiza contabilă judiciară şi pe declaraţiile martorilor şi inculpatului.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, Parchetul de pe lângă Judecătoria Orăştie şi inculpatul B.P.

În apelul parchetului s-a susţinut că hotărârea este netemeinică şi nelegală ca urmare a achitării inculpatului, întrucât acesta a săvârşit toate infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată şi, în mod deosebit, există probe concludente că s-a sustras de la plata impozitelor prin întocmirea în fals a procesului verbal de distrugere a unei cantităţi importante de ţigări fără timbre emise de Ministerul Finanţelor.

De asemenea, s-a susţinut că faptele de fals au fost corect încadrate în rechizitor în dispoziţiile art. 289 şi 291 Cod penal.

În sfârşit, sentinţa a fost criticată în ceea ce priveşte individualizarea pedepselor considerate prea mici.

În apelul inculpatului s-a susţinut că hotărârea este netemeinică şi nelegală în privinţa condamnării acestuia, deoarece nu a comis infracţiunea de fals şi nu sunt îndeplinite cerinţele infracţiunii de rupere de sigilii.

Prin decizia penală nr. 1481 din 22 decembrie 1999 a Tribunalului Hunedoara a fost admis apelul inculpatului, s-a desfiinţat sentinţa atacată şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a şi art. 10 lit. a Cod procedură penală, s-a dispus achitarea inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 290 Cod penal, iar în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală, s-a dispus achitarea şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 243 Cod penal, menţinându-se restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

Prin aceeaşi decizie s-a respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Orăştie.

A motivat instanţa de apel că din întregul material probator nu rezultă că procesul verbal întocmit de către inculpat în asistenţa unui martor, ar constitui un act care nu reflecta realitatea.

În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 194 din Legea nr. 31/1990, aceasta nu este dovedită prin nici un fel de probe.

Cu privire la infracţiunile de evaziune fiscală, soluţia instanţei de fond prin care a dispus achitarea este corectă.

S-a constatat astfel că apelul declarat de parchet nu este fondat.

În ceea ce priveşte apelul declarat de inculpat prin care a solicitat achitarea pentru infracţiunile prevăzute de art. 290 Cod penal, art. 243 alin. 1 Cod penal s-a apreciat că este întemeiat.

Inculpatul a fost greşit condamnat pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, neexistând probe care să dovedească că inculpatul ar fi atestat fapte neadevărate.

În cauză nu sunt întrunite nici elementele constituite ale infracţiunii de rupere de sigilii prevăzută de art. 243 Cod penal.

Organele de poliţie s-au prezentat la barul „P” şi au întocmit procesul verbal la orele 23,25 în care au consemnat că au găsit expuse la vânzare 6 cartuşe de ţigări tip LM şi 9 cartuşe de ţigări ASSOS care prezentau timbre incorect aplicate.

În aceste condiţii s-au ridicat toate ţigările de către organele de poliţie şi s-a aplicat pe uşa barului un sigiliu tip M.I., care a fost rupt de către inculpat după un interval de 30 de minute.

A motivat instanţa de apel că sigiliul nu a fost legal aplicat întrucât nu a existat nici o ordonanţă emisă de organul de cercetare penală sau de către procuror iar pe de altă parte aplicarea sigiliului nu se încadrează nici în procedura prevăzută de art. 96 şi art. 99 şi urm. din Codul de procedură penală, nefiind vorba de conservarea vreunei probe, mai ales că cele 15 cartuşe de ţigări fuseseră ridicate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara şi inculpatul.

Parchetul a invocat greşita achitare a inculpatului întrucât probele administrate confirmă vinovăţia acestuia pentru toate infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată.

Inculpatul a declarat că îşi retrage recursul.

Curtea de Apel Alba Iulia prin decizia penală nr. 403 din 25 mai 2000 a respins ca nefondat recursul declarat de parchet.

A motivat instanţa de recurs că în cauză s-a reţinut o corectă stare de fapt şi s-a dispus în mod temeinic achitarea inculpatului pentru infracţiunile reţinute în rechizitoriu. Acuzarea inculpatului s-a bazat pe prezumţii, neexistând probe care să confirme vinovăţia inculpatului.

Împotriva acestor hotărâri procurorul general a declarat recurs în anulare în temeiul art. 409 şi art. 410 alin. 1 partea I, pct. 71 teza I din Codul de procedură penală cu motivarea că achitarea inculpatului B.P. pentru infracţiunile prevăzute de art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 87/1994 este contrară legii.

S-a arătat că greşit instanţele au apreciat că faptele inculpatului constituie contravenţie şi nu s-a produs prejudiciu.

Instanţele au avut în vedere exclusiv relaţiile comunicate de partea civilă, în care s-a menţionat că s-au aplicat sancţiuni contravenţionale, că prejudiciul a fost acoperit de societatea comercială şi că aceeaşi sumă constituie obiect al unui litigiu civil, situaţie faţă de care partea civilă a declarat că renunţă la pretenţiile civile în cauza penală.

Simpla apreciere a părţii civile conform căreia faptele inculpatului constituie contravenţii nu îndreptăţea instanţele să-şi însuşească aceste considerente.

Instanţele trebuiau ca, dând dovadă de rol activ, să cerceteze faptele cu care au fost sesizate în lumina dispoziţiilor legale prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 70/1994 privind impozitul pe profit, a Legii nr. 87/1994 privind evaziunea fiscală, a Ordonanţei Guvernului nr. 3/1992 privind taxa pe valoarea adăugată, în raport de care se învederează cu suficienţă caracterul infracţional al activităţii inculpatului.

S-a solicitat, pentru faptele inculpatului de a dispune înregistrarea sumei de 130.855.637 lei drept cheltuială deductibilă şi pentru neplata T.V.A. să se reţină infracţiunea prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, dispunând schimbarea încadrării juridice în acest sens.

Pentru fapta inculpatului care în perioada iunie 1996 – martie 1997 a retribuit un număr de 9 persoane fără a înscrie în evidenţa patrimonială a societăţii comerciale întreaga sumă plătită, s-a solicitat a se reţine că inculpatul se face vinovat de infracţiunea prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994 săvârşită în condiţiile prevăzute de art. 41 alin. 2 din Codul penal.

Examinând recursul în anulare declarat, se constată următoarele :

În cauză nu se contestă că după intrarea în vigoare a Ordonanţei Guvernului nr. 23 din 11 august 1995, prin care se solicita lichidarea stocurilor de ţigări netimbrate până la data limită – 1 mai 1996 –, inculpatul B.P. a întocmit la data de 5 mai 1996 un proces verbal prin care a consemnat că a distrus prin ardere, o cantitate de ţigări netimbrate în valoare de 130.855.637 lei.

Realitatea celor consemnate în acest proces verbal nu face obiectul recursului în anulare declarat, astfel că sub acest aspect dispoziţia de achitare a inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 290 Cod penal, a intrat în puterea lucrului judecat.

Conform art. 4 alin. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 70/1994 privind impozitul pe profit, pentru determinarea profitului impozabil, cheltuielile sunt deductibile numai dacă sunt aferente realizării veniturilor.

Potrivit acestei dispoziţii, rezultă că din baza impozabilă se deduc numai cheltuielile efectuate pentru obţinerea unui venit şi numai în măsura în care venitul a fost realizat efectiv.

În cauză, cheltuiala pe care a făcut-o S.C. „S.C.” al cărei administrator şi asociat unic era inculpatul B.P. cu achiziţionarea ţigărilor, respectiv suma de 130.855.637 lei – reprezentând preţul şi T.V.A. achitată vânzătorului –, nu a fost urmată de realizarea unui venit, astfel că nu a dobândit natura de cheltuiala deductibilă, în sensul dispoziţiei legale mai sus arătate.

Pe de altă parte, potrivit art. 2 alin. 1 lit. a din Ordonanţa Guvernului nr. 3/1992 privind taxa pe valoarea adăugată, în sfera de aplicare a T.V.A. se cuprind, ca operaţiuni impozabile, operaţiunile cu plată şi cele asimilate acestora privind livrările de bunuri.

Conform art. 2 pct. 2.2 al aceluiaşi articol, este asimilată cu livrarea de bunuri preluarea de către agentul economic a unor bunuri în vederea folosirii sub orice formă.

Operaţiunile scutite de T.V.A. sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 3/1992

Conform art. 10 din acelaşi act normativ, obligaţia plăţii T.V.A. ia naştere la data efectuării livrării de bunuri, ori a operaţiunilor asimilate livrării.

Scoaterea din circuitul economic a cantităţii de ţigări netimbrate prin distrugerea acesteia, constituie o preluare a bunurilor în vederea folosirii, fiind asimilată livrării de bunuri şi constituie o operaţiune impozabilă care generează obligaţia de plată a T.V.A.

Se constată astfel că T.V.A aferentă preţului ţigărilor distruse trebuia considerată T.V.A. colectat şi trecut în contabilitatea societăţii în decontul de T.V.A. pe luna în care s-a făcut operaţiunea, urmând ca ea să se adauge la T.V.A. datorată.

Potrivit art. 25 pct. c lit. a din Ordonanţa Guvernului nr. 3/1992, plătitorii de T.V.A. au obligaţia să ţină în mod regulat evidenţa contabilă care să le permită să determine T.V.A. pentru livrările şi serviciile efectuate.

Art. 36 din actul normativ mai sus arătat stabileşte că nerespectarea prevederilor din art. 25 referitoare la obligaţia plătitorilor de T.V.A. se sancţionează conform Legii nr. 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale.

În legătură cu fapta inculpatului de a înscrie suma de 130.855.637 lei reprezentând contravaloarea ţigărilor distruse, drept cheltuială deductibilă, urmează a se analiza dacă această operaţiune a fost făcută cu intenţia de a se sustrage de la plata obligaţiunilor fiscale fiind îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994 ori inculpatul a acţionat din culpă, împrejurare faţă de care fapta este contravenţie.

Probatoriul administrat confirmă că inculpatul a fost încunoştiinţat de contabila sa, respectiv martora Prostean Ileana că înregistrarea sumei de 130.855.637 lei reprezentând contravaloarea ţigărilor distruse, la cheltuieli deductibile nu este legală şi că trebuie plătit T.V.A. aferentă ţigărilor distruse.

Fără să ţină seama de propunerile contabilei societăţii, în condiţiile în care legalitatea înregistrării avea consecinţe asupra plăţii impozitului pe profit şi a T.V.A. datorată, inculpatul B.P. a dat dispoziţie expresă, impunând martorei să înregistreze suma la cheltuieli deductibilă.

Pentru a nu suporta consecinţe de natură penală ori contravenţională, contabila P.I. a refuzat înregistrarea sumei de 130.855.667 lei în modalitatea impusă de inculpat şi i-a solicitat dispoziţie scrisă, ceea ce s-a şi întâmplat. La sfârşitul procesului verbal, inculpatul a menţionat „Se va înregistra pe pierderi la deductibile” semnând şi aplicând ştampila societăţii (fila 61 dosar urmărire penală). Ulterior martora a făcut înregistrarea conform voinţei inculpatului.

Aceste aspecte rezultă din declaraţiile constante ale martorei Prostean Ileana de la urmărirea penală şi instanţă „Eu i-am spus că nu trebuie să trec la cheltuieli deductibile pentru a nu scădea baza de impozitare, iar acesta mi-a spus să-i execut dispoziţiile şi să le trec la cheltuieli deductibile” (fila 74 dosar instanţă).

Modul în care inculpatul a impus înregistrarea sumei la cheltuieli deductibile, ignorând dispoziţiile legale, pe acest aspect, aduse la cunoştinţă de către contabila societăţii comerciale, conduce la concluzia că a acţionat în acest fel în scopul de a se sustrage de la plata obligaţiilor fiscale.

Cu privire la modalitatea înregistrării sumei, inculpatul a justificat că s-a consultat cu juristul societăţii, afirmaţie care nu are relevanţă şi nici nu a fost probată.

Pe de altă parte, materialul probator administrat în cauză confirmă că inculpatul obişnuia să impună angajaţilor şi alte operaţiuni nelegale în activitatea desfăşurată de S.C. „S.C.” cu consecinţa obţinerii de câştiguri ilicite.

Astfel, martorul T.I. – şofer – a declarat că după 1 mai 1996 a transportat cu inculpatul baxuri cu ţigări netimbrate în garajul acestuia, care ulterior au fost distribuite la unităţi de desfacere, fiind vândute de sub teşghea. Aceste aspecte sunt confirmate şi de martorii C.A. şi C.C. – vânzători – care au relatat că după 1 mai 1996, inculpatul le-a impus să vândă ţigări fără timbru la un preţ mai mic decât cel care se practica.

Aceste aspecte sunt de natură să întărească convingerea că inculpatul impunea angajaţilor şi efectuarea de operaţiuni nelegale cu consecinţa diminuării impozitelor şi a altor taxe datorate statului.

Fapta inculpatului de a înregistra suma de 130.855.637 lei la cheltuieli deductibile, în împrejurările arătate, operaţiune efectuată în scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale şi de a ascunde obiectul impozabil pentru a nu plăti T.V.A. datorată, îndeplineşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.

Cum pentru aceste fapte, sesizarea prin rechizitoriu s-a făcut cu infracţiunea prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, se va dispune schimbarea încadrării juridice în infracţiunea menţionată mai sus.

În legătură cu prejudiciul cauzat de inculpat, partea civilă D.G.F.P.C.F.S. Hunedoara se află în litigiu civil cu inculpatul la Curtea de Apel Alba Iulia.

La individualizarea pedepsei ce se va aplica inculpatului urmează a se avea în vedere pericolul social concret al faptei comisă de inculpat şi datele ce caracterizează persoana acestuia, aflându-se la prima încălcare a legii penale, urmând a-i aplica o pedeapsă orientată la limita minimă a textului de lege sancţionator.

Se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia în detenţie, fiind îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de art. 81 Cod penal, astfel că se va dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate.

Motivul recursului în anulare cu privire la condamnarea inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal constând în aceea că a retribuit în perioada iunie 1996 – martie 1997 un număr de 9 persoane fără a înscrie în evidenţa patrimonială a societăţii întreaga sumă plătită, nu este întemeiat.

Probatoriul administrat nu confirmă această învinuire.

Raportul de expertiză contabilă efectuat în faza de urmărire penală a stabilit că în evidenţele contabile ale S.C. ”S.C.” în perioada 1995 – 1997, ştatele de plată au fost corect întocmite reţinându-se impozitul pe salarii în conformitate cu prevederile legale.

Nici o altă probă nu confirmă că inculpatul a retribuit personalul angajat cu sume mai mari decât cele evidenţiate în statele de plată. Soluţia de achitare pentru această infracţiune este corectă.

Recursul în anulare declarat urmează a fi admis în conformitate cu art. 4141 cu referire la art. 38515 pct. 2 lit. d din Codul de procedură penală, în sensul celor reţinute.

În raport de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 26/1990 se va dispune trimiterea unei copii legalizate de pe dispozitivul prezentei decizii la Registrul Comerţului, pentru efectuarea înregistrărilor.

253 din 21 ianuarie 2003 (Dosar nr. 2301/2001), aflată pe site-ul www.scj.ro

EVAZIUNE FISCALĂ

EVAZIUNE FISCALĂ

(NEEVIDENŢIEREA PRIN ACTE CONTABILE A VENITURILOR REALIZATE. NEDECLARAREA VENITURILOR IMPOZABILE)

Fapta de a nu înregistra în actele contabile veniturile realizate, dacă a avut ca urmare neplata ori diminuarea impozitului se încadrează în art. 13 din Legea nr. 87/1994, iar nu în art. 12 al aceleiaşi legi, care se referă la sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului sau a sursei impozabile sau taxabile.

Prin sentinţa penală nr.133 din 6 iulie 1998 Judecătoria Chişinău Criş a condamnat pe inculpatul D.F. pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994 şi de fals intelectual prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen.

Instanţa a reţinut că, în calitate de administrator la SC. „Fidessa” Pilu, în perioada 1994-1997, inculpatul nu a evidenţiat prin acte contabile toate veniturile realizate şi în acest mod nu s-a plătit impozitul pe profit, taxa pe valoarea adăugată şi contribuţiile de asigurări, în valoare totală de 132.884.152 de lei.

Tribunalul Arad, prin decizia penală nr.1083 din 28 septembrie 1998 şi Curtea de Apel Timişoara, prin decizia penală nr. 139/R din 4 februarie 1999, au respins apelul şi recursul inculpatului.

Recursul în anulare declarat în cauză pentru greşita încadrare juridică a faptei de evaziune fiscală este fondat.

Potrivit art. 13 din Legea nr. 87/1994, constituie infracţiune fapta de a nu evidenţia prin acte contabile sau alte documente legale, în întregime sau în parte, veniturile realizate, ori de a înregistra cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale, dacă au avut ca urmare diminuarea impozitului, taxei şi a contribuţiei.

În cauză, din actul de control financiar rezultă că, în perioada ianuarie 1996 – martie 1997, inculpatul nu a înregistrat contabil venituri realizate în sumă de 440.819.222 de lei, ceea ce a avut drept urmare neplata impozitului şi taxei, prin aceste manopere frauduloase prejudiciindu-se bugetul statului cu suma de 132.884.152 de lei.

Ca atare, această faptă a inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 87/1994, text în baza căruia, în urma admiterii recursului în anulare, va fi condamnat.

1730 din 19 aprilie 2000 – 4/2001, p. 134

(EVAZIUNE FISCALĂ. FALS. UZ DE FALS)

Prin sentinţa penală nr. 302 din 12 octombrie 1998, Tribunalul Constanţa a condamnat pe inculpaţii D.N. şi G.M. pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, respectiv a complicităţii la această infracţiune, de fals intelectual prevăzută de art. 289 şi de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen.

Instanţa a reţinut că inculpatul D.N., asociat unic, şi G.M. casieră la S.C. Auto Kansas din Constanţa, au falsificat facturile privind vânzarea unui număr de 14 autoturisme şi au contabilizat facturile falsificate, pentru a nu plăti impozitul şi taxele datorate.

Autoturismele au fost achiziţionate în 1995 la preţul de 4.000 lei echivalent/dolar şi vândute în 1996 la preţul de 7.700 lei echivalent/dolar, ca urmare a deprecierii leului. În facturi s-a trecut preţul de achiziţionare al autoturismelor, iar nu cel real de vânzare, pe această cale în actele contabile evidenţiindu-se un beneficiu mai mic decât cel realizat, cu urmarea unei pagube de 340 milioane de lei cauzate bugetului.

Prin decizia penală nr. 259 din 29 octombrie 1999, Curtea de Apel Constanţa a menţinut condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor menţionate.

Recursurile declarate de procuror şi de inculpaţi sunt fondate în ce priveşte încadrarea juridică a faptelor.

Potrivit art. 13 din Legea nr. 87/1994, fapta de a nu evidenţia prin acte contabile sau alte documente legale, în întregime sau în parte, veniturile realizate ori de a înregistra cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale, dacă au avut ca urmare neplata ori diminuarea impozitului, taxei şi a contribuţiei, constituie infracţiunea de evaziune fiscală.

Falsificarea documentelor contabile, prin atestarea unor împrejurări necorespunzătoare realităţii şi folosirea acestora pentru a produce consecinţe juridice, şi anume diminuarea beneficiului firmei, cu urmarea neplăţii impozitelor, taxelor şi contribuţiilor datorate conform legii, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, respectiv de complicitate la această infracţiune, iar nu şi pe cele ale infracţiunilor de fals şi uz de fals, care intră în latura obiectivă a evaziunii fiscale.

În consecinţă, urmează a se admite recursurile declarate în cauză şi a se dispune schimbarea încadrării juridice în sensul arătat.

3665 din 28 septembrie 2000

(EVAZIUNE FISCALĂ. FALS. UZ DE FALS)

Tribunalul Mehedinţi, secţia penală, prin sentinţa nr. 16 din 15 februarie 1998, a condamnat pe inculpaţi, între altele, pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994 şi de fals intelectual prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen.

Instanţa a reţinut, în esenţă, că în perioada iunie – decembrie 1994, prin întocmirea documentelor contabile primare în mod necorespunzător, inculpaţii au diminuat accizele datorate bugetului de stat cu suma de 136.259.081 de lei.

Curtea de Apel Craiova, secţia penală, prin decizia nr. 689 din 22 decembrie 1998, a menţinut condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunile menţionate.

Recursul inculpaţilor, referitor la încadrarea juridică dată faptelor, este fondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 40 din Legea nr. 82/1991, constituie infracţiunea de fals intelectual şi se pedepseşte conform art. 289 C. pen., efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare şi elementelor patrimoniale ce se reflectă în bilanţul contabil.

Totodată, prin dispoziţiile cuprinse în art. 1 din Legea nr. 87/1994, se defineşte fapta de evaziune fiscală ca fiind sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor şi a altor sume datorate bugetului de stat, iar aceste mijloace menţionate în art. 9 – 16, constituie modalităţile normative ale săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală.

În raport cu datele speţei, constituie infracţiune de evaziune fiscală, conform art. 13 din lege, fapta de a nu evidenţia prin acte contabile sau alte documente legale, în întregime sau în parte, veniturile realizate ori de a înregistra cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale, dacă au avut ca urmare neplata ori diminuarea impozitului, taxei şi a contribuţiei.

Or, faptele încriminate prin art. 40 din Legea nr. 82/1991 sunt cuprinse în infracţiunea complexă de evaziune fiscală prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994.

În conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală se cuprinde şi uzul de fals, neevidenţierea prin acte contabile a veniturilor realizate având ca urmare consecinţe juridice, şi anume diminuarea impozitului datorat statului.

În consecinţă, recursurile urmează a fi admise şi a se schimba încadrarea juridică a faptelor într-o singură infracţiune prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994.

4028 din 19 octombrie 2000

(EVAZIUNE FISCALĂ. FALS. LEGE PENALĂ MAI FAVORABILĂ)

Efectuarea, cu ştiinţă, de înregistrări inexacte în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor şi cheltuielilor, săvârşită în septembrie 1994 şi judecată în octombrie 1995, nu se sancţionează potrivit art. 40 din Legea nr. 82/1991, ca infracţiune de fals intelectual, raportat la art. 289 C. pen., cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, ci potrivit art. 13 din Legea nr. 87/1994 publicată la 24 octombrie 1994 şi intrată în vigoare la 23 noiembrie 1994, ca evaziune fiscală, cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă de la 1 la 10 milioane lei.

Prin sentinţa penală nr. 1818 din 18 octombrie 1995 a Judecătoriei Slobozia, rămasă definitivă prin neapelare, inculpata D.A. a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual prevăzută în art. 40 din Legea nr. 82/1991, raportat la art. 289 C. pen..

Instanţa a reţinut că inculpata, asociată la o societate comercială, nu a înscris, în perioada iulie-septembrie 1994, 5 facturi în evidenţele contabile, sustrăgându-se astfel de la plata impozitului datorat, în sumă de 188.077 lei.

Or, între data săvârşirii faptei şi până la judecarea definitivă a cauzei intervenind o lege care prevede aceleaşi limite ale pedepsei închisorii, ca şi legea anterioară, dar alternativ cu pedeapsa amenzii, legea nouă este mai favorabilă şi ca atare, este aplicabilă conform prevederilor art. 13 C. pen..

2427 din 1 noiembrie 1996, în D.C.S.J.

(EVAZIUNE FISCALĂ. NEDECLARAREA VENITURILOR OBŢINUTE ÎN URMA ÎNCHIRIERII UNUI IMOBIL)

Neplata impozitului pe venitul obţinut din închirierea unui imobil constituie infracţiunea de evaziune fiscală.

C.A.Timişoara, dec.pen., nr. 229 din 15 martie 2001

Notă: – Tamara Manea, „Dreptul”nr. 8/1995, p. 46;

– Neplata taxelor vamale, V.Paşca „R.D.P.” nr. 1/1996, p. 35; „Dreptul” nr. 4/1996, p.42;

– A. Ungureanu, „R.D.P.” nr. 1/1995, p. 84;

– D. Ciuncan, Consecinţele penale ale neînregistrărilor contabile, „Dreptul” nr. 3/1996, p.65 (fals intelectual dacă nu e diminuarea impozitului). evaziune fiscală = infracţiune complexă

În sens contrar, C.S.J., s.p., dec. nr. 2245/1997, Bul.jud., p.349 (infracţiuni în concurs)

– Tamara Manea, Sinteză de practică judiciară în legătură cu Legea evaziunii fiscale, „Dreptul” nr. 4/1999, p.120

– G. Paraschiv, „R.D.P.” nr. 4/1996, p. 40.

– D. Arcer, 1/1997, 61

– V. Păvăleanu, Sustragere de la operaţii de vămuire, „Dreptul” nr. 2/1997,96.

– Neînregistrarea facturilor, V.A. Bosu, „Dreptul” nr. 4/1997,66.

– Nicolae Hoanţă, Evaziunea fiscală, Tribuna economică, Bucuresti1997.

– I.Condor, Drept fiscal şi financiar, Tribuna economică, Bucuresti1996, p.166 şi urm.

– F. Nicoară, din Practica Aplicării legislaţiei ec.-fin. 2/1997,183.

– V.A. Bosu, „Dreptul” nr. 4 şi 9/1997, p. 66.

– Gh. Vizitiu, Urmărirea penală în cauze complexe privind evaziunea fiscală, „Pro lege” 2/1999, p. 207

– C.S.J., s.cont.adm., d. 259/1997, „Pro lege” nr. 1/1998, 110 – 111 (utilizarea creditelor bancare pentru producţia altor societăţi).

– I. Dumitru, Aplicarea în timp a normelor civile, administrate sau de drept financiar, complementare celor penale prevăzute în Legea nr. 87/1994, „Dreptul” nr. 12/1998, 127; un alt punct de vedere la

– D. Ciuncan, în „Pro lege” nr. 2/1999, p. 66

– Alexandra Sinc, Neînregistrarea în contabilitate a unor venituri, CAB, Bij 2/1998, p. 56

– Aura Constantinescu, Deosebi ri între art. 11-13 din L.87/1997, PCAB, Bij 2/1998, p. 91

– Alina Dinu, Evaziune fiscală, PCAB, Bij 2/1998, p. 96

– Eugen Anton, Consumarea infracţiunilor art. 12 şi 13, PCAB Bij 2/1999, p. 121

– Mihai Betelic, Neînregistrarea facturilor de achiziţionare, PCAB, Bij, 2/1998, p. 132

– Ioana Olaru, Declararea unui preţ nereal notarului, „Dreptul” nr. 6/1999, p. 80

– T. Teodorescu, Aplicarea art. 12 L. nr. 87/1994 cămătarilor şi declaraţiilor în faţa notarului „Dreptul” nr. 6/1999, p. 91

– V. Paşca, Eroare regretabilă sau exces de putere legislativă, „Dreptul” nr. 6/1999, p. 99

– N. Conea, Infracţiunea reglementată în art. 4 din H.G.nr.108/1998, „Dreptul” nr. 12/1998, p. 124

– Anca Jurma, Evaziune fiscală. Comparaţie între infracţiunea prevăzută în art. 13 din Legea nr.87/1994 şi contravenţia prevăzută în art. 17 lit. b) din aceeaşi lege, „Pro lege” nr. 3/1999, 35.

– Anca Jurma, Evaziunea fiscală, „R.D.P.” nr. 1/2000, p.88

– Diferenţa dintre infracţiunea prevăzută în art. 11 şi contravenţia din art. 17 alin. 1 it. k din Legea nr.87/1994 constă în neplata pentru activităţi autorizate, comparativ cu sustragerea pentru activităţi neautorizate legal, similar cu nesancţionarea furtului de valută din portmoneu.

Postul „Erori şi omisiuni” a adus un sold net pozitiv în primele 9 luni ale anului 1999 care reprezintă 80% din valoarea soldului negativ al contului curent extern.

B.N.R. cit.apud I.Şerbănescu, Cu stângu’n dreptu’, în „22” nr. 51/21-27 decembrie 1999.

– Gheorghe Vizitiu, O metodă de evaziune fiscală realizată prin mecanismul unui aşa-zis contract de colaborare, „Dreptul” nr. 4/2000, p.127

– Ioan Constantin Gliga, Infracţiuni şi contravenţii în Legea nr. 87/1994, „R.D.P.” nr. 2/2000, 51

– Gheorghe Vizitiu, Evaziunea fiscală, „R.D.P.” 2/2000, p. 86

– Gheorghe Vizitiu, Un caz de retroactivitate a legii penale în materia evaziunii fiscale, „Dreptul” nr. 5/2000, p. 84

– D. Ciuncan, Un punct de vedere asupra incriminării evaziunii fiscale prin neplata accizelor la alcool, potrivit Legii nr. 42/1993, republicate şi ulterior abrogate prin O.G. 82/1997, „Pro lege” nr. 2/1999, p. 66

(EVAZIUNE. DESPĂGUBIRI)

În cazul condamnării pentru evaziune fiscală, cuantumul despăgubirii este cel stabilit prin expertiză şi nu stabilit prin actul de control al organelor fiscale.

Jud.Bistriţa, sent.pen.1739/1998, nepublicată, cu notă aprobată V.Pătulea (II) şi o notă contrară C.Oltean (I), în „Dreptul” nr. 11/1999, p.132

Notă: Alexandru Coroianu, Consideraţii în legătură cu aplicarea prevederilor articolului 19 din Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, „Dreptul” nr. 11/2000, p. 19

– G. Vizitiu, Probleme teoretice şi practice privind infracţiunile de evaziune fiscală, BIJ Suceava, 2/2001, p. 49

– G.Vizitiu, Asemănări şi deosebiri între infracţiunea de evaziune fiscală şi alte infracţiuni, BIJ Suceava, 2/2001, p. 63

– G. Vizitiu, Infracţiunile de evaziune fiscală, BIJ Suceava, 2/2001, p. 19

– D. Deac, Evaziunea fiscală prevăzută de art. 11 din Legea nr. 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale şi contravenţia prevăzută de art. 17 lit. k din acelaţi act normativ, „Dreptul”nr. 7/2001.

Spre deosebire de regimul Aplicat veniturilor pe profitul comercial, legea impozitului pe venitul global nu operează deduceri din salariu constând în costul real al forţei de muncă, care include şi avantajele în natură sau alte costuri.

Nicolae Dună, dir. Departamentului Doctrină Fiscală din Compania de consultanţă KPMG România, conferinţa de presă „Noile reguli de impozitare a veniturilor persoanelor fizice”, 1 octombrie 2001, în „Adevărul” 2 octombrie 2001.

(EVAZIUNE FISCALĂ.

NEEVIDENŢIEREA PRIN ACTE CONTABILE A VENITURILOR REALIZATE. NEDECLARAREA VENITURILOR IMPOZABILE.)

Fapta de a nu înregistra în actele contabile veniturile realizate, dacă a avut ca urmare neplata ori diminuarea impozitului se încadrează în art. 13 din Legea nr. 87/1994, iar nu în art. 12 al aceleiaşi legi, care se referă la sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului sau a sursei impozabile sau taxabile.

1730 din 19 aprilie 2000-4/2001, 134

Notă: Principiul legii speciale

– Ceea ce a prevalat în reglementarea contrabandei a fost combaterea evaziunii fiscale săvârşită prin sustragerea de la regimul taxelor vamale cuvenite statului.

Nerespectarea reglementărilor fiscale vamale se sancţionează prin C.vamal (art. 72 C.vamal). În acelaşi sens A.Ungureanu, A.Ciopraga, Dispoziţii penale din legi speciale vol. III, p. 188; V. Păvăleanu, „Dreptul” nr. 2/1997, 96; în sens contrar V. Paşca în „Dreptul” nr. 4/1996, p.43.

(EVAZIUNE FISCALĂ)

Infracţiunea de evaziune fiscală, în forma prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, nu se poate comite decât cu intenţie directă, condiţie care în speţă este îndeplinită.

Inculpatul T.S. a fost condamnat pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, reţinându-se că în calitatea sa de administrator al S.C. „VASOREX” SRL Prejmer, nu a evidenţiat un profit impozabil de 226.395 lei prin neînregistrarea unei cantităţi de peşte achiziţionată de el de la furnizor.

Din probele administrate în cauză rezultă neîndoielnic că cel în cauză a omis în mod voit să evidenţieze în actele contabile cantitatea respectivă de peşte achiziţionată, ceea ce a avut ca urmare diminuarea profitului impozabil, cum corect au reţinut instanţele de fond şi apel.

C.A.Braşov, dec.pen.nr. 291/R din 13 noiembrie 1996

(EVAZIUNE FISCALĂ. ÎNŞELĂCIUNE. SUSTRAGEREA DE LA PLATA

ACCIZELOR ŞI A TVA)

Fapta de a prezenta, cu ajutorul unor înscrisuri false, acte de comerţ efectuate în ţară drept acte de export, în scopul sustragerii de la plata accizelor şi a TVA, constituie infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 12 din Legea nr. 87/1994, iar nu infracţiunea de înşelăciune.

Prin sentinţa penală nr.334 din 21 iulie 2000, Tribunalul Mehedinţi a condamnat pe inculpatul T.M. între altele, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 1, 2, 3 şi 5 C.pen.

Instanţa a reţinut că inculpatul, consilier managerial la o companie din Iaşi şi patron al unei firme comerciale, pentru a nu plăti accizele şi TVA percepute pentru comerţul intern cu alcool, în septembrie 1998 s-a înţeles cu reprezentanţi ai unor firme din străinătate să încheie cu acestea contracte fictive de export de alcool, în realitate marfa fiind vândută în România.

Pentru a da aparenţă de realitate contractelor, inculpatul a fost favorizat de un funcţionar vamal, de asemenea condamnat în cauză, care confirma fictiv ieşirea din ţară a cisternelor cu alcool.

Prin aceste manopere frauduloase inculpatul a prejudiciat bugetul de stat cu suma de 581.625.578 de lei, reprezentând accize şi TVA neachitate.

Prin decizia penală nr.278 din 14 mai 2001, Curtea de Apel Craiova, admiţând apelurile declarate de procuror şi de inculpat, a schimbat încadrarea juridică a infracţiunii de înşelăciune prin înlăturarea prevederilor art. 215 alin. 5 C.pen.

Recursurile declarate de procuror şi de inculpat cu privire la încadrarea juridică dată faptelor sunt fondate.

Conform reglementărilor în vigoare, în cazul vânzării de alcool, plata TVA şi accizelor la bugetul statului revine producătorului, iar dacă alcoolul este livrat la export, producătorul este scutit de aceste obligaţii fiscale.

Prin urmare, în cazul în care producătorul livrează alcoolul la piaţa internă, el are calitatea de contribuabil în sensul Legii nr. 87/1994, prin obligaţia de a calcula şi a vira la buget atât TVA cât şi accizele datorate.

Sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale, în speţă neîmplinirea obligaţiilor de calculare şi virare la buget a accizelor şi a TVA de către inculpat, producătorul de alcool, constituie infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 12 din Legea nr. 87/1994.

Ca atare, instanţele au făcut o încadrare juridică greşită a faptelor comise de inculpat, motiv pentru care recursurile au fost admise şi s-a dispus condamnarea inculpatului conform noii încadrări juridice.

2287 din 8 mai 2002

(EVAZIUNE FISCALĂ. SUSTRAGEREA BUNURILOR DE LA VĂMUIRE)

Infracţiunea de evaziune fiscală este fapta contribuabilului de a se sustrage de la plata impozitelor, taxelor şi altor sume datorate bugetului. Nerespectarea reglementărilor fiscale în domeniul vamal, prin sustragerea unor bunuri de la operaţiile de vămuire, constituie contravenţie vamală, iar nu infracţiunea de evaziune fiscală.

Instanţa a reţinut că, în luna iulie 1997, inculpata a folosit adeverinţa de repatriere eliberată unui cetăţean al Republicii Moldova şi, prin încheierea fictivă a contractului de vânzare-cumpărare a unui autoturism, s-a sustras de la plata taxelor vamale în sumă de 26.833.735 de lei.

Inculpata, în speţă, nu a săvârşit fapta în calitate de contribuabil, care să fi omis să declare veniturile, ci ca persoană care a urmărit înmatricularea autoturismului, fără plata taxelor vamale, nerespectând reglementările în domeniul vamal.

În acest sens, art. 7 din Legea nr. 87/1994 prevede că nerespectarea reglementărilor fiscale în domeniul vamal, prin sustragerea bunurilor de la operaţiile de vămuire, în scopul neachitării taxelor vamale sau al diminuării acestora, se sancţionează potrivit legii.

În consecinţă, sancţionarea faptelor în domeniul vamal trebuie făcută conform reglementărilor vamale, şi anume cele din Legea nr. 141/1997 (Codul vamal), Hotărârea Guvernului nr. 626/1997 (Regulamentul vamal) şi alte norme legale speciale, potrivit cărora faptele de felul celei săvârşite de inculpată constituie contravenţie.

Reţinându-se că fapta de sustragere de la vămuire a autovehiculului nu este prevăzută de legea penală, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. b C. pr. pen. s-a dispus achitarea inculpatei.

409 din 29 ianuarie 2001

(EVAZIUNE FISCALĂ. ART. 12 ŞI 13 DIN LEGEA NR.  87/1994)

Pentru încadrarea faptei în prevederile art. 12 din Legea nr. 87/1994, se cere ca făptuitorul să nu fi declarat obţinerea unor venituri impozabile, să fi ascuns obiectul sau suma impozabilă.

Dacă obţinerea de venituri impozabile, obiectul şi sursa acestora au fost declarate, dar în actele contabile nu s-au înregistrat veniturile realizate, iar ca urmare nu s-au plătit impozitele datorate, fapta se încadrează în prevederile art. 13 din legea menţionată.

Potrivit art. 12 din Legea nr. 87/1994, se încriminează sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale în întregime sau în parte, prin nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului sau sursei impozabile ori taxabile sau efectuarea oricăror altor operaţiuni în acest scop.

Conform art. 13 din Legea nr. 87/1994 este încriminată fapta de a nu evidenţia prin acte contabile sau alte documente legale, în întregime sau în parte, veniturile realizate ori de a înregistra cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale, dacă au avut ca urmare neplata ori diminuarea impozitului, taxei, sau contribuţiei.

Din examinarea textelor menţionate rezultă că potrivit art. 12 se pedepseşte sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin încălcarea obligaţiei legale de a declara veniturile impozabile, iar potrivit art. 13 din lege se pedepseşte încălcarea de către contribuabil a obligaţiei de evidenţiere în acte contabile sau alte acte legale a veniturilor realizate sau a cheltuielilor efectuate pe bază de operaţii reale, dacă prin aceasta s-a cauzat neplata impozitului.

În cauză, inculpatul nu a evidenţiat prin acte contabile veniturile realizate, ceea ce a avut ca rezultat neplata impozitelor în valoare de 12.902.716 lei.

Aşa fiind, instanţele trebuiau să constate că fapta constituie numai infracţiunea prevăzută în art. 13 din Legea nr. 87/1994, iar nu şi cea prevăzută în art. 12 din aceeaşi lege.

611 din 7 februarie 2001

(EVAZIUNE FISCALĂ. CAZ DE NEDEMNITATE DE A EXERCITA PROFESIA DE COMERCIANT. COMUNICARE LA OFICIUL REGISTRULUI COMERŢULUI)

Dispozitivul hotărârii de condamnare pentru fapte penale care îl fac pe comerciant nedemn de a exercita această profesie, între care infracţiunea de evaziune fiscală, trebuie să cuprindă dispoziţia de efectuare a înregistrării condamnării în Registrul Comerţului.

În termen de 15 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, instanţa este obligată să trimită copie legalizată de pe dispozitiv Oficiului registrului comerţului.

Judecătoria Rupea, prin sentinţa penală nr.146 din 18 decembrie 2000, rămasă definitivă prin neapelare, a condamnat pe inculpatul L.A., pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzută în art. 11 din Legea nr. 87/1994 şi de fals în declaraţii prevăzută de art. 292 C.pen.

Instanţa a reţinut că, în perioada decembrie 1994 – septembrie 1998, inculpatul, în calitate de asociat unic la o societate comercială nu a plătit impozitele şi taxele datorate statului, ca urmare a neînregistrării în contabilitate a importului unor mărfuri, şi a declarat necorespunzător adevărului, la Circumscripţia Financiară Rupea, că societatea sa comercială nu a desfăşurat în această perioadă nici o activitate, fapte prin care a cauzat o pagubă de 57.204.829 de lei bugetului.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

Potrivit art. 7 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, instanţele judecătoreşti sunt obligate să trimită Oficiului registrului comerţului, în termen de 15 zile de la data când au rămas definitive, copii legalizate de pe dispozitivul hotărârilor definitive şi de pe încheierile ce se referă la acte şi menţiuni a căror înregistrare este cerută de lege (alin. 1), iar în aceste încheieri şi hotărâri instanţele vor dispune şi efectuarea înregistrărilor în registrul comerţului (art. 2).

Între altele, se vor înregistra menţiunile referitoare la hotărârea de condamnare a comerciantului pentru fapte penale care îl fac nedemn de a exercita această profesie (art. 21 lit. g).

În raport cu aceste dispoziţii legale, judecătoria, condamnând pe inculpat pentru infracţiunea de evaziune fiscală săvârşită în exercitarea profesiei de comerciant, acesta devenind nedemn de a o mai exercita, avea obligaţia să dispună în cuprinsul dispozitivului hotărârii de condamnare şi efectuarea înregistrării acesteia în registrul comerţului.

În consecinţă, recursul în anulare a fost admis, dispunându-se comunicarea deciziei conform considerentelor ce preced.

21 din 8 ianuarie 2002

Notă: Gh. Vizitiu, Evaziunea fiscală, Lumina Lex, Bucureşti, 2001

EROARE DE FAPT

EROARE DE FAPT

(DEŢINERE DE SUBSTANŢE TOXICE)

Potrivit art. 51 alin. ultim C.pen., necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei. Necunoaşterea legii nepenale poate constitui cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei, echivalentă erorii de fapt, cu condiţia ca făptuitorul să ignore acea dispoziţie legală, ceea ce nu subzistă în cazul angajatului unei firme care importă şi exportă substanţe toxice, dacă acesta sustrage şi deţine asemenea substanţe.

2440 din 6 octombrie 1995 în „Pro lege” nr. 3/1996, p. 82

Se comite o eroare  grosieră de fapt şi un exces de putere când curtea afirmă prin hotărârea sa contrariul de ce rezultă din actele produse.

(Secţiunea I a Curţii de Casaţie, dec. nr. 323 din 8 octombrie 1884 în „Buletin”, p.775)

Eroare extrapenală (necunoaşterea dispoziţiilor administrative) poate fi invocată.

Secţiunea a II-a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dec. pen. nr.1452 din 15 iunie 1943 în C. Buznea, M.Klein, Jurisprudenţa

Curtea Constituţională S.II şi a S.U., în materia penală, 1946, p. 130

(EROARE DE FAPT. CONDIŢII)

În momentul săvârşirii faptei nu se cunoaşte existenţa stării, situaţiei sau împrejurării de care depune cf.art. 51 alin. 1 C. pen., caracterul penal al faptei.

2137 din 5 august 1998, Bul. jud., p. 435

Notă: – G. Antoniu, Eroarea de drept penal, „R.D.P.” nr. 1/1994, p. 18-19

– Eroarea de drept rezultând din necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei legi nepenale înlătură caracterul penal, ea urmând aceeaşi eficienţă ca şi eroarea de fapt (autorizaţie silvică de la organ necompetent).

– Convertirea erorii de drept extrapenal în eroare de fapt se Aplică prin aceea că ceea ce ignoră sau cunoaşte greşit făptuitorul este o situaţie de fapt rezultând dintr-o lege nepenală, eroare care influenţează asupra modului cum acesta a apreciat valoarea activităţii sale (vezi monede false retrase din circulaţie).

– Gh. Dărângă, Comentariu, în „Codul penal comentat şi adnotat”, P. generală, p. 379.

(EROARE DE FAPT. CONDIŢII NECESARE PENTRU EXISTENŢA ACESTEIA)

Existenţa erorii de fapt presupune, potrivit art. 51 alin. 1 C. pen., necunoaşterea de către făptuitor, în momentul săvârşirii faptei penale, a unei anumite stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

Necunoaşterea proprietăţilor chimice ale unei substanţe toxice cum este mercurul, a cărui deţinere este interzisă datorită pericolului pe care îl prezintă, nu poate constitui motiv pentru înlăturarea caracterului penal al faptei cât timp acele proprietăţi, cu caracter permanent, nu au intervenit imprevizibil, iar procurarea substanţei respective s-a realizat printr-o acţiune ilicită, respectiv, prin sustragere din locul unde era instalată ori depozitată în condiţii de deplină siguranţă.

Prin sentinţa penală nr. 38 din 20 februarie 1998 a Tribunalului Maramureş au fost condamnaţi inculpaţii M.V., B.Al. şi V.S.V. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de stupefiante sau de substanţe toxice prevăzută de art. 312 alin. 1 C. pen., iar primul inculpat şi pentru săvârşirea infracţiunii de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 C. pen.

S-a reţinut că, în ziua de 10 august 1997, inculpatul M.V. a sustras, dintr-un contor al unei staţii de gaz metan, cantitatea de 4,17 kg mercur, cu o puritate de 99,86%, pe care a încercat să o valorifice cu ajutorul celorlalţi inculpaţi.

Apelurile declarate de inculpaţi au fost respinse prin decizia penală nr. 152 din 17 iunie 1998 a Curţii de Apel Cluj.

Declarând recurs, inculpaţii au susţinut că s-au aflat în eroare de fapt, deoarece nu au avut cunoştinţă despre toxicitatea mercurului sustras, astfel că deţinerea de către ei a acestei substanţe şi încercarea lor de a o valorifica nu constituie infracţiune potrivit art. 51 C. pen.

Recursurile nu sunt fondate.

Este adevărat că, în conformitate cu prevederile art. 51 alin. 1 C. pen., fapta prevăzută de legea penală nu constituie infracţiune în cazul când făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

Necunoaşterea proprietăţilor chimice ale unei substanţe toxice, cum este mercurul, a cărei deţinere este interzisă datorită pericolului pe care îl prezintă, nu poate fi invocată pentru înlăturarea caracterului penal al faptei cât timp acele proprietăţi, cu caracter permanent, nu au intervenit în mod imprevizibil, iar substanţa respectivă a fost procurată de inculpat prin sustragere din locul unde era instalată ori depozitată în condiţii de siguranţă deplină.

În consecinţă, recursurile declarate de inculpaţi au fost respinse.

1316 din 2 aprilie 19993/2000, 171

Vezi: Lege penală; Trafic de stupefiante

(EROARE GRAVĂ DE FAPT. ÎNLĂTURAREA DECLARAŢIILOR DE MARTORI NESINCERE.)

Art. 410 alin. 1 pct. I 8 C. pr. pen.

1021 din 21 aprilie 1995 în „Pro lege” nr. 4/1995, 79

Notă: – Respingerea cererii privind daune morale este eroare gravă fapt (3859 pct.18 C. pr. pen.) C.A. Bucuresti, S. I. pen., dec. nr. 479/1996, în „R.D.P.” nr. 2/1997, 138.

Eroarea gravă de fapt este contradicţia evidentă şi esenţială dintre ce spune dosarul prin actele lui, şi ceea ce a reţinut instanţa, prin hotărâre.

Eroarea gravă de fapt nu înseamnă o greşită apreciere dată faptelor de către instanţa de fond, ci o constatare a reţinerii unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau a nereţinerii unei astfel de împrejurări esenţiale (deşi probele administrate o confirmau), în ambele cazuri apărând o deturnare gravă a probelor

Gh. Theodoru, în „R.D.P.” nr. 3/1995, p. 106 v.şi V. Papadopol, Notă, în CAB, Culegere pe anul 1997, p. 95-97, 290 şi 270-271; D. Ciuncan, în „Dreptul” nr. 4/1995, p. 51

Eroare gravă de fapt trebuie să influenţeze în mod hotărâtor soluţia

2734/1993, în „Pro lege” nr.1/1995, p.112

În sens contrar, C.S.J., S. pen., dec. nr. 665/1994, „R.D.P.” nr. 3/1995, p. 141 referitor la probe Expl. administrate, omise, nu denaturate.

Notă: La infracţiuni de culpă, la V. Miroban, în „Dreptul” nr. 6/1995, p. 62; D. Ciuncan, Caz de recurs şi recurs în anulare, în „Dreptul” nr. 4/1995, p. 51; I. Ionescu, Recurs. Citare, în Rev. „Dreptul” nr. 2/1994, p. 141.

(EROARE GRAVĂ DE FAPT. ACŢIUNE CIVILĂ. STABILIREA GREŞITĂ A CUANTUMULUI DESPĂGUBIRILOR)

1152 din 14 mai 1996 în „Pro lege” nr.3/1997, 185

Notă: Eroarea gravă de fapt nu se identifică şi nu provine din neadministrarea unor probe, ci din denaturarea probelor administrate, ceea ce a dus fie la reţinerea unei împrejurări esenţiale, fără ca acele probe să o susţină, fie la nereţinerea unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau.

(EROARE GRAVĂ DE FAPT)

Atunci când participarea inculpatului la săvârşirea unei fapte penale este reţinută pe baza declaraţiei date la urmărirea penală de o persoană interesată care fiind adevăratul autor, s-a prezentat în locul său pentru a face recunoaşteri.

3165 din 3 decembrie 1998

Notă: – Gr. Theodoru, Recursul părţii civile. Înlăturarea provocării. Eroare gravă de fapt. Reactualizarea despăgubirilor civile, „R.D.P.” nr. 3/1995, p.106; V. Papadopol, Notă în CPJP, C.A. Buc, 1996, p.254 – 256.

Vezi: Furt între soţi; Lăsarea fără ajutor; Recurs; Recurs în anulare

(ÎNDREPTAREA ERORILOR MATERIALE. OMISIUNEA INSTANŢEI DE A SE PRONUNŢA CU PRIVIRE LA ÎNLĂTURAREA CONFISCĂRII TOTALE A AVERII INCULPATULUI PENTRU CARE S-A DISPUS ÎNCETAREA URMĂRIRII PENALE. INADMISIBILITATEA CERERII)

Încheierea secţiei militare nr. 24 din 19 februarie 1997 în „Pro lege” nr. 2/1998, 203

ERORI MATERIALE

Vezi: Îndreptarea erorilor materiale.

EROARE JUDICIARĂ

Notă: Dec. nr. 208/1996 în „Pro lege” nr. 4/1997, p. 132.

– M. Susman, Probleme ridicate în cazul erorilor judiciare, „Dreptul” nr. 2/1998, p. 71 şi în „Pro lege” nr. 2/1998, p. 276

– Adrian Ştefan Tulbure, Erori judiciare. Repararea pagubei, „R.D.P.” nr. 4/2000, p. 35

– Marius Cristian Pântea, Erori judiciare în procesul penal, „R.D.P.” nr. 4/2000, p. 84

– V. Paşca, Erori judiciare. Daune morale, Cauţiune, „R.D.P.” nr. 2/2001, p. 56

– Aurelia Cotuţiu, Răspunderea statului pentru erori judiciare penale, „Dreptul” nr. 1/2003, p. 69

DREPT DE APĂRARE

Doctrină şi jurisprudenţă penală,2004…

DREPT DE APĂRARE

Liberul exerciţiu al dreptului de apărare este condiţionat de chemarea învinuitului spre a-i aduce la cunoştinţă materialul probator ce stă la baza învinuirii sale.

Dacă procurorul are numai latitudinea, nu şi obligaţia, înseamnă că cel mai important moment al urmăririi penale – trimiterea în judecată, – s-ar putea realiza fără apărare, fără timpul necesar pregătirii apărării, fără a se cunoaşte chiar învinuirea.

În consecinţă dispoziţia „…dacă socoteşte necesar…” din art. 257 C. pr. pen. este neconstituţională.

Curtea Constituţionalădec. nr. 24 din 23 februarie 1999, M.Of. nr. 136 din 1aprilie 1999 şi „Pro lege” nr. 3/1999, 83

Notă: – C. Dâşcă, Dreptul de apărare, „Pro lege” nr. 1/1995, 31

– I. Dumitru, Unele aspecte privind aplicarea dispoziţiilor art. 1371 C. pr. pen., „Dreptul” nr. 5-6/1994, 148

– V. Paşca, Exercitarea dreptului de apărare şi sancţionarea încălcării sale, „Dreptul” nr. 3/1995, p. 77

– Costel Niculeanu, Garantarea şi asigurarea dreptului la apărare, 8/1998, p. 67

– A. Ungureanu, Lipsă de apărare, „R.D.P.” nr. 3/1998, p. 121

– V.Timofte, „Dreptul” nr. 8/1998, 121 (invocarea în recurs a încălcării art. 6 alin. 5 C. pr. pen.)

– Dreptul de apărare. Obligaţia de încunoştinţare a învinuitului sau inculpatului, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător. Omisiune. Consecinţe (Tribunalul Botoşani, decizia penală nr.63R din 4 martie 1999 – cu Notă de Titus Pungă), „Dreptul” nr. 4/2000, p.173.

– Nicu Jidovu, Apărarea inculpatului în procesul penal, „Dreptul” nr. 4/2000, 60.

– Ioan Lascu, Laura Codruţa Lascu, Dreptul la apărare – drept fundamental reglementat în legislaţia internaţională şi legea română, „Pro lege” nr. 3/2000, 5

– Ioan Amarie, Dreptul la apărare. Nulităţi, „R.D.P.” nr. 4/2000, p.107

– Dorin Ciuncan I, V. Pătulea II, Administrarea probelor şi respectarea dreptului la apărare, „Dreptul” nr. 6/2002, p. 115

(DREPT DE APĂRARE. RESTITUIREA CAUZEI LA PROCUROR)

Nerespectarea obligaţiei prevăzute în art. 6 C. pr. pen. de a încunoştinţa pe învinuit, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare, constituie şi o încălcare a obligaţiei de a-i asigura deplina exercitare a drepturilor procesuale.

Neîndeplinirea acestor obligaţii nou introduse în lege tocmai în scopul garantării cât mai depline a dreptului de apărare nu poate fi acoperită de motivarea recursului extraordinar – în sensul că inculpatul nu se găsea în nici una dintre situaţiile prevăzute expres şi limitativ în cuprinsul art. 171 alin. 2 C. pr. pen. – întrucât, în cazurile respective, există o nouă obligaţie pentru procuror, şi anume de a lua măsuri pentru asigurarea existenţei juridice a învinuitului dacă acesta nu are apărător ales.

Refacerea actelor menţionate este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, vătămarea respectivă neputând fi înlăturată decât prin anularea acestora.

Reluarea urmăririi penale de către procuror constituie o garanţie că i se vor asigura toate drepturile procesuale, inclusiv cel de apărare.

2194 din 26 octombrie 1993

Notă: Instanţa a menţinut soluţia de restituire la procuror, pentru refacerea urmăririi penale dispusă prin sent. pen. nr. 692 din 25 mai 1992 a Judec.Slobozia şi prin dec. pen. nr. 469 din 7 octombrie 1992 a Trib.Jud. Ialomiţa, respingând recursul extraordinar.

– Gheorghe Cocuţa, Dreptul la apărare în faza de urmărire penală, „R.D.P.” 2001, p.113

– Ioan Amărie, Consideraţii privind sancţiunea nulităţii în cadrul nerespectării dispoziţiilor art. 6 alin. 5 C. pr. pen., „Dreptul” nr. 1/2001, p. 133

– Titus Pungă, Drept de apărare. Exercitare abuzivă, „R.D.P.” nr. 2/2001, p. 110

– Adrian Ştefan Tulbure, Discuţii în legătură cu diferenţierea ce trebuie făcută între dreptul la apărare şi reprezentarea inculpatului în procesul penal, „Dreptul” nr. 11/2001, p. 131

DREPTUL SĂ FIE ASISTAT DE APĂRĂTOR ÎN TOT CURSUL URMĂRIRII PENALE ŞI AL JUDECĂŢII

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 171 alin. 1 teza a doua C. pr. pen., care au următorul cuprins: „Învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept.”

Autorii excepţiei de neconstituţionalitate consideră aceste dispoziţii ca fiind contrare prevederilor constituţionale ale art. 24 alin. (1), referitoare la dreptul la apărare, şi celor ale art. 23 alin. (5), potrivit cărora învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. Totodată, dispoziţiile legale criticate sunt considerate ca fiind contrare prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil.

Din examinarea comparativă a dispoziţiei legale criticate şi a prevederilor constituţionale pretins încălcate, Curtea constată că între acestea nu există nici o contradicţie. Dispoziţia legală criticată nu face decât să concretizeze dreptul constituţional la apărare, obligând organele judiciare să aducă la cunoştinţă învinuitului sau inculpatului că are dreptul de a fi asistat de apărător. Tocmai prin această obligaţie este garantat dreptul la apărare, la care se referă autorii excepţiei. De aceea, afirmaţia autorilor excepţiei în sensul că nu li s-a asigurat apărător în faza urmăririi penale nu poate fi considerată ca o încălcare a dreptului la apărare al învinuitului sau inculpatului. Legea prevede, în alin. 2 – 6 ale aceluiaşi articol 171 C. pr. pen., cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie, atât în faza urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, dispoziţii din care rezultă că asistenţa juridică a inculpatului este asigurată, practic, în tot cursul procesului penal. Faptul că aceste garanţii procesuale nu au fost respectate în cauză este o chestiune de aplicare a legii, care nu poate face obiectul contenciosului constituţional.

Totodată, Curtea constată că textul legal criticat este în concordanţă şi cu prevederile pct. 3 al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni are dreptul la garanţiile procesuale enumerate şi menţionate, printre care: acela de a fi informată asupra naturii şi cauzei acuzaţiei ce i se aduce, de a avea asistenţa unui apărător ales de ea, iar dacă nu are apărător, să poată fi asistată în mod gratuit de un avocat din oficiu, ori de câte ori interesul justiţiei o cere sau dacă ea nu are mijloace pentru a-l remunera.

Prin urmare, este evident că prin dispoziţiile legale criticate nu se aduce nici o atingere dreptului la apărare garantat de Constituţie prin prevederile art. 24 alin. (2), ci, dimpotrivă, prin aceste dispoziţii se înscriu în Codul de procedură penală dreptul la apărare şi obligaţia organelor judiciare de a-l respecta şi de a asigura exercitarea efectivă a acestui drept.

De altfel, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 171 alin. 1 C. pr. pen., sub aspectul asistenţei juridice obligatorii în tot cursul procesului penal, deci şi în faza urmăririi penale, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin decizia nr. 17 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 18 martie 1999. Curtea a constatat în acea cauză că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, reţinând în considerente că nu există nici o contradicţie între dispoziţiile art. 171 alin. 1 C. pr. pen.şi prevederile art. 24 alin. (2) din Constituţie, textul reglementând în detaliu însuşi principiul constituţional al dreptului la apărare. Aceste considerente îşi menţin actualitatea şi în prezenta cauză. . .

Curtea Constituţională, dec. nr. 13 din 16 ianuarie 2003, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 3 martie 2003

DESPĂGUBIRI

DESPĂGUBIRI

(OBLIGAREA LA PLATA UNOR DAUNE MORALE)

Victima unui accident de circulaţie, căreia i s-a cauzat o invaliditate permanentă de natură a o împiedica să ducă o viaţă normală, precum şi un prejudiciu estetic, este îndreptăţită a primi de la inculpat despăgubiri pentru daune morale.

3030 din 12 decembrie 19 95 în „Pro lege” nr. 4/1996, 121

(DESPĂGUBIRI. CHELTUIELI NECESITATE DE ASISTENŢA MEDICALĂ ACORDATĂ VICTIMEI INFRACŢIUNII. ART. 188 DIN LEGEA NR. 3/1978)

Costul transportării victimei unei agresiuni la spital cu autovehiculul staţiei de salvare constituie o componentă a cheltuielilor necesitate de asistenţa medicală acordată acesteia şi, deci, făptuitorul trebuie obligat la plata despăgubirilor către această unitate sanitară.

1878 din 28 iunie 19 95 în „Pro lege” nr. 3/1996, 80

(DESPĂGUBIRI. DOBÂNZI. OMOR)

Data de la care curg este data rămânerii definitive a hotărârii, moment din care daunele s-au transformat într-o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.

2941 din 14 decembrie 1989 în „Pro lege” nr. 1/1990, p. 83

Notă: Potrivit principiului reparării integrale a prejudiciului, victima are dreptul la valoarea lui de înlocuire la care se adaugă contravaloarea lipsei de folosinţă până la data pronunţării hotărârii. După această dată creanţa iniţială dobândeşte forma unei creanţe băneşti producătoare de dobânzi legale (până în momentul achitării ei efective) (vezi şi  S.pen., dec. nr. 189/1977 în „R.R.D.” nr. 8/1977, 67)

Dobânda nu reprezintă o despăgubire care să compenseze neexecutarea obligaţiei de plată (a unei sume), ci constituie echivalentul daunei rezultate din plata cu întârziere (S.civ., dec. nr. 1618/1976, „R.R.D.” nr. 3/1977, p. 58).

– Cu privire la rolul şi locul dobânii, ca productivitate potenţială a capitalului, a se vedea şi R.M.Antoniu, Legea nr. 94/1992 privind Curtea de Conturi, texte comentate, texte contestate, Ed. România de Mâine, Bucureşti, 1995, comentariul de sub art. 77 (p. 122 – 137).

– C. Turianu, Inflaţia, „Dreptul” nr. 11/1997, p. 35.

(DESPĂGUBIRI. ACCIDENT DE CIRCULAŢIE. INCULPAT)

Societate de asigurări străină reprezentată prin soc.asig.rom.. Cheltuieli de spitalizare. Lipsa calităţii procesuale.

1867 din 25 noiembrie 1989 în „Pro lege” nr. 1/1990, p. 82

(DESPĂGUBIRI. ADAS)

În limitele indemnizaţiei; ADAS se subrogă în drepturile beneficiarului asigurării, deci instanţa trebuia să introducă din oficiu (17 C. pr.pen. – per.vătămată o organizaţie austriacă). ADAS – Sucursala judeţeană în calitate de parte civilă corespunzător indemnizaţiei achitate asiguratorului şi dovada legală aferentă.

740din20 iunie 1990 în „Pro lege” nr. din 1991, 82

(DESPĂGUBIRI PERIODICE. DATA PÂNĂ LA CARE SE DATOREAZĂ)

Prejudiciul este cert până la majorat.

La irea majoratului, persoana care a beneficiat de o despăgubire periodică poate solicita instanţei pe calea unei acţiuni civile separate, plata în continuare, a despăgubirilor. Problema continuării stadiilor este probabilă, nu certă.

Compl.7, 26 din 26 martie 1990 în „Pro lege” nr. 2/1990, p. 107

(DESPĂGUBIRI)

Cuantumul corect nu este 1/2 din venituri cf. art. 94 C.f., ci cf. 998 C.civ..

Faţă de numărul membrilor familiei 2 + 4 copii, fără diferenţieri semnificative, se impuneau 4/6 din acele venituri.

Compl.7, 26 din 20 martie 1990 în „Pro lege” nr. 2/1990, 107

(DESPĂGUBIRI. ÎNCREDINŢAREA VOLANULUI UNEI PERSOANE, CUNOSCÂND CĂ NU ARE PERMIS)

Răspundere solidară întrucât între fapta inculpatului şi vătămarea integrităţii corporale există un raport de cauzalitate deoarece fără încredinţarea volanului accidentul nu ar fi avut loc. Vinovăţia e sub forma culpei întrucât se putea prevedea rezultatul survenit.

570 din 21 mai 1990 în „Pro lege” nr. 1/1991, 84; 2/1990, 108

(DESPĂGUBIRI. CHELTUIELI JUDICIARE)

Parte responsabilă civilmente, plata dobânzilor şi a cheltuielilor judiciare.

Compl.7, 12 din 26 februarie 1990 în „Pro lege” nr. 2/1990, 109

(DESPĂGUBIRI PERIODICE. TEMEI JURIDIC. CULPĂ COMUNĂ. MOD CALCUL. DURATA OBLIGAŢIEI)

Temeiul nu rezidă în dispoziţiile 94 C.fam., ci în art. 998 C. civ. Major, nu mai operează prezumţia stării de nevoie, deci copilul trebuie să facă dovada stăruinţei în continuare a studiilor şi obţinerea unor rezultate corespunzătoare.

617 din 28 mai 19 90 în „Pro lege” nr. 1/1991, 80

(DESPĂGUBIRI. CULPĂ COMUNĂ. ACHITARE)

Dacă la judecarea recursului părţii civile, inculpatul se declară de acord cu majorarea despăgubirii, manifestarea sa de voinţă de a dispune are drept casarea hotărârii.

1599 din 18 octombrie 1991 în „Pro lege” nr. 1/1992, p. 132

Idem: La plata împrumutului nu poate fi obligată solidar şi partea responsabilă civilmente achitarea inculpatului nefiindu-i operantă.

411 din 14 martie 19 91 în „Pro lege” nr. 1/1992, p. 132

Contra: Achitarea inculpatului la pretenţiile părţii civile este opozabilă părţii responsabile civilmente de vreme ce obligaţia solidară la despăgubiri nu are decât rolul de a garanta mai rapid şi eficient repararea pagubei, faţă de dreptul de a acţiona în regres pe prepus, ceea ce duce la concluzia că stabilirea unui anumit cuantum al despăgubirilor nu este de natură a produce un prejudiciu comitentului.

1269 din 18 septembrie 1990 în „Pro lege” nr. 1/1992, p. 134

(DESPĂGUBIRI. DAUNE MORALE)

Temeiul legal – art. 14 C. pr. pen., 998, 999 C. civ.- dacă victima a suferit, între alte urmări de natură a-i altera aspectul fizic, o paralizie facială parţială.

2073 din 8 octombrie 1992 în „Pro lege” nr. 1/1994, p. 177

Notă: – Angela Hărăstăşanu, Daune morale, în „R.D.P.” nr. 3/2003, p. 103

Vezi: Daune morale.

(DESPĂGUBIRI. ASIGURĂRI)

În cazul accidentului în transportul de călători, pretenţiile se sting în limita sumei asigurate plătite de asigurator.

818 din 26 martie 19 92 în „Pro lege” nr. 1/1994, p. 181

(DESPĂGUBIRI)

Victima neîncadrată în muncă are dreptul la despăgubiri dacă din probe rezultă că angajarea este aproape sigură.

Compl..7, dec. nr. 17 din 17 februarie 1992 în „Pro lege” nr. 1/1994, 180

(DESPĂGUBIRI. RESTITUIREA LUCRULUI)

Dacă lucrurile sustrase au fost găsite şi sechestrate, instanţa trebuie să dispună repararea pagubei în natură, prin restituirea lucrului, cf. 14 al. 3 lit. a C. pr. pen., fără obligarea la plata sumei echivalente cu dobândă legală.

2171 din 20 octombrie 19 92 în „Pro lege” nr. 1/1994, p. 179

(INFLUENŢA INFLAŢIEI)

6/1993

Vezi şi: T.J. Sibiu dec.civ. nr. 1079/1992 (dreptul creditorului la o nouă acţiune) în „Dreptul” nr. 5-6/1994, p.161 urm.

– B.Diamant, V. Luncean, Note în loc.cit.

Acţiune civilă separată, fără a se ţine seama de inflaţie.

6 din 12 ianuarie 1993 în C. Crişu ş.a., Repertoriu, vol. II, p. 272

(DESPĂGUBIRI. NERESPECTAREA HOTĂRÂRII JUDECĂTOREŞTI. RESTABILIREA SITUAŢIEI ANTERIOARE)

Odată cu condamnarea, instanţa trebuia să dispună restabilirea situaţiei anterioare în sensul obligării inculpatei să predea posesia.

1087 din 18 iunie 1993 în „Pro lege” nr. 2/1995, 102; 1/1995, 98

(DESPĂGUBIRI)

Dacă lucrul furat a fost vândut, cumpărătorul va fi obligat a-l restitui părţii civile, al având posibilitatea de a cere restituirea de la inculpat a preţului şi plata altor eventuale daune. Repararea prin echivalent bănesc se poate dispune numai dacă repararea pagubei nu este posibilă în natură, prin restituirea lucrului.

624 din 6 aprilie 1994 în „Pro lege” nr. 2/1995, p. 105

(DESPĂGUBIRI CIVILE. ACTUALIZAREA DESPĂGUBIRILOR)

La stabilirea cuantumului daunelor, prima instanţă trebuie să ţină seama de coeficientul de inflaţie la data pronunţării sentinţei, în raport cu data când au fost cauzate pagubele prin săvârşirea infracţiunii.

826 din 3 aprilie 1997 în „Pro lege” nr. 2/1998, p. 183

– Coeficientul de reactualizare a despăgubirilor în raport cu inflaţia trebuie cerut de la BNR, Dir.de politică monetară şi studii.

1095/1994, „Dreptul” nr. 5/1995, p.86

Notă: Obligaţii contractuale. Actualizarea datoriei potrivit indicelui de devalorizare (C.S.J., s.com., dec. nr. 510 din 12 februarie 1998, în „Pro lege” nr. 4/1998)

– Indexarea operează în faza de executare, nefiind justificată cererea în instanţa de recurs

CAB, s II pen., dec. nr. 791/1997, în Culegere, p.15-16, cu Notă V. Papadopol (arătând posibilitatea instanţei de apel, ca jurisdicţie de fond de a se pronunţa)

– Evaluarea beneficiului nerealizat este legală (art. 1589 C. civ.), ea nu a devenit o chestiune de fapt.

– Deprecierea monetară se reflectă în prejudiciul efectiv, nu în dobândă.

(În sens contrar I. Retca, Infracţiuni. Despăgubiri pentru beneficiul nerealizat, „R.D.P.” nr. 1/1999, p. 78)

– plen, C. Conturi, hot. nr. 252/10.11.97: până la reglementarea problemei (?!) se va practica rata dobânzii la care a fost adjudecată oferta de cumpărare a titlului de stat.

(contra, I. Retca, loc.cit., p.83)

(DESPĂGUBIRI. CULPĂ COMUNĂ)

La stabilirea proporţiei instanţa trebuia să aibă în vedere gravitatea concretă a culpei fiecăruia dintre fraţi şi să stabilească semnificaţia reală a comportamentului frăţiei şi a replicii făptuitorului, stabilind astfel o reparare justă a daunei, în raport cu gradul de culpă al făptuitorului.

937 din 2 iunie 1993 în „Pro lege” nr. 2/1995, 109

Notă: Stabilirea rolului inflaţiei la C. Stătescu; C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ALL, 1992, p.163;

– Calcul la valoarea de circulaţie actuală,

T.M. Bucuresti, în C. D. 92, p.81;

– Valuta la cursul pronunţării hotărârii în V. Stoica, Comentarii, în Practica judiciară penală, vol. IV., p.77-78; D. Ciuncan, Calculul prejudiciului, în „Rev. dr. pen.” nr. 1/1995, p. 80 şi urm.; „Dreptul” nr. 1/1991;

– C. Olteanu I, N. Pătulea II, Modificarea prejudiciului stabilit de organele fiscale, în cursul urmăririi penale, „Dreptul” nr. 11/1999, p. 132

– Şt. Daneş, Repararea pagubei produse prin infracţiune, în „R.D.P.” nr. 3/1995, p. 120 şi urm.

– D. Ciuncan, Infracţiunea de sacrificare ilegală a bovinelor şi cabalinelor. Lipsa pericolului social al faptei. Obligarea la plata despăgubirilor, „R.R.D.” nr. 10/86, p. 65

– I. Dumitru, plata taxelor pentru asistenţă medico-legală din oficiu, în cauze penale, „Dreptul” nr. 5/1995, p. 40.

– I. Dumitru, Totalizarea prejudiciului la furt calificat, „Dreptul” nr. 10/1997, p. 95.

Regimul juridic al dobânzilor, la I.Băcanu, în „Revista de drept comercial” nr. 1/1995, p. 33.

– V. Beligrădeanu, Gh. Eleş, Stabilirea despăgubirilor în funcţie de preţul bunurilor, în „Dreptul” nr. 9-12/1990, p. 133.

– C. Turianu, Inflaţie, „Dreptul” nr. 11/1997, p. 35.

Stabilirea, rolului inflaţiei, în C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Obligaţii, ed. 92, p. 163.

– St. Daneş, „R.D.P.” nr. 3/1995, p. 120.

– V. Stoica, B. Suciu, Repararea pagubei cauzate de o infracţiune dacă prin aceasta s-a realizat plata necuvenită a unei sume de bani de către o unitate în beneficiul alteia, „Dreptul” nr. 4/1990, p.25

– Calculul la valoarea de circulaţie de la data judecării – C.S.J., S.pen. 1556/1991, în „Jurisprudenţa C.S.J.” p.65; Trib.Supr.,S.pen., dec. nr. 623/82 în C. D., p.296; S.pen.,dec. nr. 469/76, în V. Papadopol, M.Popovici, Repertoriu 115; Trib.Supr.,S.pen., dec. nr. 238/1975, „R.R.D.” nr. 1/76, p.63; TMB în C. D. 92, p.81; TMB, Culegere 91, 80.

– Pentru încadrarea juridică – stabilirea prejudiciului la momentul consumării infracţiunii, pentru despăgubiri (civile) la momentul în care instanţa este chemată la acorde despăgubirea (D. Ciuncan, „Dreptul” nr. 11/1997, 75) sau la data admiterii acţiunii în reparaţie (M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, 466-469; I.Albu, în „R.R.D.” nr. 8/83m 12; Trib.Supr.s.civ.dec. nr. 1053/63 în C. D., 130-133; TRIB.SUPR.,S.pen., dec. nr. 623/82, „R.R.D.” nr. 12/82, 65 cit.apud, C. Turianu, „Dreptul” nr. 11/1997, 36).

– Hotărârea civilă are caracter constitutiv de vreme ce dreptul la reparaţie deşi se naşte din momentul când paguba a fost pricinuită nu dobândeşte un conţinut cert şi lichid decât prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti care consfiinţeşte existenţa dreptului şi determină întinderea lui. Obligaţia de dezdăunare nu corespunde unei creanţe existente anterior judecăţii, ci unei creanţe născute la data pronunţării hotărârii. (O excepţie: paguba determinată în bani – caz în care hotărârea are caracter declarativ. Ref. la dobânzi, vezi T. Popescu, P. Anca, Teoria generală a  obligaţiunilor, 1968, p. 172-173).

– Silvia Oancea, L. Popescu, Referitor la problema reparării prejudiciilor patrimoniale, în cazul în care, prin infracţiune, s-a cauzat moartea unei persoane. Cheltuieli de înmormântare, în PCAB Bul. nr. 1/1998, p. 72

– M. Criste, V. Stoica, Contract civil. Consecinţe păgubitoare. Natura juridică a răspunderii, „Dreptul” nr. 7/1990, p. 45

(DESPĂGUBIRI. VALOARE CUNOSCUTĂ)

Tăinuitorul nu poate fi obligat la plata despăgubirilor, solidar cu autorul furtului, decât în limita valorii bunurilor tăinuite şi a pagubei cauzate prin fapta sa.

2846/1997, în Bul.jud., p.330

(PREJUDICIU INCERT. CHELTUIELI VIITOARE)

Instanţa nu poate obliga decât pentru prejudiciul efectiv suferit, nu la unul ipotetic, a cărui producere în viitor nu reprezintă nici o certitudine.

C.A.Bacău, dec. pen. nr. 240 din 26 martie 19 98, Jurisprudenţa C.A. Bacău, 1998, p.125.

Notă: În speţă, intervenţiile chirurgicale sunt incerte şi greu evaluabile.

Dar reparaţiunea poate fi datorată nu numai pentru prejudiciul actual, ci şi pentru o daună viitoare. Nu este vorba de un element actual/viitor, ci de cert, şi nu eventual sau ipotetic.

Se acoperă şi o despăgubire actuală a unei pagube viitoare.

(M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Acad., 1972, p.93).

– Repararea pagubei pentru condamnări pe nedrept, cf.art. 504 C. pr. pen. este de competenţa instanţei civile, nu penale.

(C.A.B, dec.pen. nr.24 din 3 februarie 1999 în Gh. Josan, Sinteză de practică, „Dreptul” nr. 5/2000, p.132).

(DESPĂGUBIRI GREŞIT STABILITE. ACŢIUNE CIVILĂ. EROARE GRAVĂ DE FAPT)

1152 din 14 mai 1996 în „Pro lege” nr. 3/1997, p. 185

Notă: – Mihaela Elena Răchită, Implicaţii teoretice şi practice ale devalorizării monetare în raporturile de răspundere civilă delictuală, „Dreptul” nr. 2/1994, p. 172

(DESPĂGUBIRI. DOBÂNDĂ LEGALĂ. ÎNŞELĂCIUNE PREVĂZUTĂ ÎN ART. 215 ALIN. 3 DIN CODUL  PENAL)

În cazul înşelăciunii săvârşite cu prilejul încheierii sau executării unui contract, condamnatul datorează părţii civile despăgubiri cuprinzând şi dobânda legală de 6 % prevăzută în Decretul nr. 311/1954, indiferent dacă este o unitate bugetară sau nu.

1109 din 8 mai 1996 în „Pro lege” nr. 4/1997, p. 114

(DESPĂGUBIRI. DOBÂNZI)

Inculpatul nu poate fi obligat la plata dobânzilor aferente sumei pe care acesta urmează a o plăti  ca despăgubiri, decât dacă partea civilă a formulat cererea în acest sens.

T.B. s.II pen., decembrie.356/1995, Culegere, p.173

Notă: Despăgubirile trebuie să cuprindă prejudiciul efectiv şi folosul nerealizat.

Dacă prejudiciul este o sumă de bani, folosul nerealizat se acordă (pentru lipsa de folosinţă) de la data săvârşirii faptei, infractorului fiind de drept în întârziere (fapt civil ilicit).

Dacă obiectul material al infracţiunii îl constituie un bun mobil, instanţa va stabili întinderea despăgubirii (în funcţie de situaţia post factum a bunului) cu folos nerealizat de la data determinării despăgubirii, adică de la data hotărârii.

– L. Ungur, Despăgubiri civile la contravenţii, „Dreptul” nr. 8/1999, p.77

– Alina Iuniana Ţuca, Regimul juridic al dobânzilor în contractul de împrumut din perspectiva noilor reglementări cuprinse în O.G. nr. 9/2000, „Juridica” nr. 6/2000, p.228

– Dispoziţia „Sumele restituite nu sunt purtătoare de dobânzi şi nu se actualizează” (art. 19 alin. 3 teza finală din L. nr. 85/1992 prin vânzarea de locuinţe este neconstituţională.

C.C dec. nr. 70/2001, M.Of. 236 din 10 mai 2001

(DESPĂGUBIRI. INFLAŢIE)

Dacă întârzierea în efectuarea plăţii nu este imputabilă debitorului M.F., care nu a făcut decât să epuizeze mijloacele de apărare legale, în validare, nu se admite cererea de actualizare a despăgubirilor (acordate conform art. 504 C. pr. pen.) corespunzător coeficientului de inflaţie.

C.S.J., S.civ., dec. nr. 5 din 12 ianuarie 1999

Notă: – Reactualizarea despăgubirilor civile în raport cu inflaţia se face cerându-se relaţii de la BNR, Dir.de politică monetară şi studii cu privire la coeficientul ce trebuie Aplicat (C.S.J., S.civ., dec. nr. 1095/1994 în „Dreptul” nr. 5/1995, 86).

– Nivelul dobânzii legale în O.G. nr. 9/2000, M.Of. nr. 26/25.1.00.

(RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ)

Răspunderea se bazează pe culpa presupusă a comitentului în alegerea prepusului. El urmează să suporte riscurile faptelor păgubitoare comise de prepus, consecinţă a relei sale alegeri şi lipsei de supraveghere pe care era dator să o exercite asupra prepusului, dacă fapta a fost săvârşită în exerciţiul funcţiilor ce i s-au încredinţat.

C.Cass.franceză, hot. din 24 ianuarie 1923 în Recueil, Dalloz Périodique, 1923, partea I, p.55

Comitenţii nu răspund de faptele păgubitoare comise de prepuşi în afara serviciului.

C.Cass.fr., hot. din 3 martie 1884, Recueil Dalloz Périodique 1885, partea I, p.63 şi în Recueil Sirey, 1885, partea I, p.215; hot. din 20 decembrie 1904, „R.D.P.” 1905, partea I, p.16 sau Sirey 1905, partea I, p.173; hot.13 ianuarie 1922 în  „R.D.P.” 1923, partea I, p.5 cu notă R.Savatier

Dacă este dovedit că prepusul a lucrat în limitele însărcinării date, comitentul va răspunde, chiar dacă prepusul a încălcat ordinele primite.

C.A. Paris, dec. din 24 februarie 1909 în „R.D.P.” 1909, partea a 7-a, p.75

Statul, judeţul, comuna, instituţiile care depind de administraţia publică, societăţile comerciale, orice persoană juridică sunt răspunzătoare de daunele provocate prin actele funcţionarilor şi prepuşilor lor în exerciţiul funcţiunilor ce le sunt încredinţate, ca o garanţie esenţială a raporturilor dintre particulari şi autorităţi.

Înalta C.Cas., Secţia 1, hot. din 20 octombrie 1920, „Pandectele Române” 1922, partea 1, p. 18 cu note Cerban, A. Costin; hot. din 7 februarie 1921 „Pandectele Române” 1923, partea 1, p.51 cu notă I. Rosetti Bălănescu; hot. din 31 martie 1922 „Pandectele Române”, partea 1, p. 88, cu notă D. Alexandrescu.

Notă: – Prin tăcerea pe care o păstrează în privinţa comitenţilor, cu privire la puterea de a dovedi că nu au putut împiedica fapta, legea transformă prezumţia de culpă în prezumţie iuris et de iure fără posibilitatea probei contrare (C. Hamangiu ş.a., Tratat …, vol. II ed. 1997, p. 476)

Răspunderea derogatorie a comitentului este o formă tehnică ce dă expresie unei obligaţii legale de garanţie (cauţiune) întemeiată pe riscul de activitate (nu riscul – profit).

Împuternicirea poate fi şi aparentă, fundamentarea teoretică a răspunderii pe ideile de risc şi de garanţie este acela al subordonării juridice.

Prepus este cel care acceptă să facă ceva, în interesul altuia, sub direcţia, supravegherea şi controlul acestuia, comitentul fiind învestit cu o putere juridică, fără a fi necesar întotdeauna un contract (de muncă, scris) şi o detaşare la un nou comitent, nefiind necesar un caracter oneros (o altă persoană se conduce după instrucţiunile proprietarului), chiar o activitate obştească, voluntară.

M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed.Academiei, 1972, p.289

Contractul de muncă trebuie să implice prepuşenia, după cum şi un contract de întreprindere, intermediere sau mandat poate fiinţa dacă mandatarul a acceptat să se conformeze instrucţiunilor clientului, pierzându-şi independenţa.

col.civ., dec. nr. 886/57, C.D., 161; Trib. Supr.,col.pen., dec. nr. 1322/56, „LP” 9/56, 1083

Notă: – Militarul nu are calitatea de prepus fiind lipsit de voinţă proprie la acord, cu excepţia unor funcţii angajate.

M. Eliescu, Răspunderea, p.290-291

Acţiunile inculpaţilor M.I. ce au pătruns fără mandat şi au săvârşit un furt, deşi abuzivă, se consideră că au avut loc în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

236/1994, cit. apud C.Crişu ş.a., Repertoriu, p.457.

Notă: – Funcţiile încredinţate nu trebuie să corespundă celor ale postului din schemă, ci şi de fapt, în exerciţiul normal al funcţiei, în marginile scopului în vederea îndeplinirii căruia i-au fost conferite funcţiile, chiar fără a avea instrucţiunile comitentului sau chiar împotriva acestor instrucţiuni ori încălcând o prohibiţie expresă a comitentului (o bătaie la serviciu).

M.Eliescu., p. 291

– În schimb, C. Stănescu apreciază că răspunderea comitentului nu-şi găseşte temei în cazurile în care a luat măsurile necesare spre a preîntâmpina (p. 153), de parcă ar răspunde dincoace de cazul fortuit, interesând „legătura dintre comitent şi prejudiciu” (exclusă la Fr. Deak, p. 167)

Comitentul nu răspunde pentru fapte care nu au legătură cu funcţia încredinţată, chiar în timpul serviciului.

C.7.dec. nr. 49/77, C.D., p.314

Notă: – Coboară din maşină şi omoară, dar răspunde dacă se duce cu maşina la furat baloţi de paie, sau face braconaj cu farurile, face contrabandă cu maşina (C.Cas., fr., hot. din 22 martie 1907, Recueil d’arréT. S. Trib.Supr.de Sirey, 1907, partea I, p.473; hot. din 23 noiembrie 1928, în „Gazette du Palais” 1928, partea a 2-a, p.90), agentul unei societăţi face operaţiuni juridice servindu-se de titlul său (C.Cas.fr., hot. din 3 martie 1923, în „Gaz.Palais”, 1923; hot. din 15 decembrie 1926 în Rec.Sirey 1927, partea I, p.51 apud M. Planiol, Traité élémentaire de droit civil, 1947, LGDJ, t.II, p.391, nr. 1133)

– Tănase Joiţa, Acţiunea civilă în procesul penal, Ed. Naţional,1999

(RAPORTUL DE PREPUŞENIE)

Legătura de subordonare presupune în esenţă dreptul de a face acte de autoritate dând prepusului ordine şi instrucţiuni asupra modului de a îndeplini, temporar sau permanent, cu sau fără remunerare, chiar fără contract de închiriere de servicii, sarcini ce le sunt încredinţate pentru un timp şi având un obiect determinat

C.Cas.fr., cam. penală, hot. din 7 noiembrie 1968, „Bulletin des arretes de la Cour de cassation en matiére criminelle” nr. 291; hot. din 16 aprilie 1975 în „Gaz.Pal.” 1975, partea 2, p.506; hot. din 30 iunie 1987, „Bul.crim.” nr. 278. apud Dalloz, Code civil, 1988-1989, la art. 1384, p.888

Calitatea de membru în organele de conducere (mandatar) ale unei societăţi nu naşte în mod necesar pe aceea de propus.

C.Cas.fr.I, cam.civile, hot. din 27 mai 1986 în „Bulletin des arretes des chambres civiles de la cour de casation”, nr.m 134

(ÎN EXERCITAREA FUNCŢIEI ÎNCREDINŢATE)

Acceptând parcarea în altă parte, cu acordul conducerii, aceasta este în culpă pentru insuficienta instruire şi supraveghere a prepusului său.

S.pen. dec. nr. 533/1989 în Crişu ş.a. Repertoriu, p. 715. În acelaşi sens, Trib.Supr.,S.pen., dec. nr. 272/1982, 1698/1982, în C.D., p. 312 respectiv p.310.

Notă: – Comitentul răspunde şi în caz de exerciţiul abuziv al funcţiei dacă există raport de cauzalitate sau cel puţin de conexitate, astfel încât funcţia să fi procurat instrumentul faptei ilicite sau prejudiciul care a înlesnit fapta (o vătămare la locul de muncă, bătaie).

Condiţia este a timpului serviciului, chiar aparent prezenta legalitate.

– M. Eliescu, op.cit., p. 293, contra, limitând, exonerând de răspundere dacă s-a acţionat „fără ştirea organelor”, care „au luat toate măsurile” prepuşii şi-au „depăşit mandatul” (Trib.Supr., col.pen., dec. nr. 753/62, J.N. 1/63, p.173; T.reg. Oltenia, dec. nr. 9811/59, în „LP” nr. 2/61, p.124)

Legătura cauzată trebuie stabilită între fapta prepusului şi prejudiciu, iar nu între fapta comitentului (de a nu fi supravegheat) şi prejudiciu (Fr. Deak, Răspunderea pentru fapta altuia în Răspunderea civilă, de I. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, Ed. Şt., 1970, p.167).

Interpretarea extensivă a exerciţiului abuziv la Trib.Supr. col. pen., dec. nr. 494/63, C. D., p. 382; 1302/65, C.D., p. 450; Trib.Supr., col.mil., dec. nr. 144/63 în J.N. 4/64, 162

Limite ale extensiei:

– victima ştie;

– fără raport de subordonare, ca persoană străină, pătrunde clandestin în unitate, foloseşte clandestin instrumentul pe cale şi-l înstăpâneşte, la cauzarea prejudiciului.

(Deak. op.cit., p. 172-173)

Să existe cauzalitatea, conexitatea sau cel puţin „o corelaţie necesară” – nu o simplă corelaţie ocazională

C. Stătescu, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, Ed. Şf. Encp., 1984, p. 153

Responsabilitatea este cumulativă pentru ambii comitenţi, întreprindere de supraveghere şi magazin unde este plasat agentul.

C.A.Orleans, dec. nr. 21 aprilie 1986, în „Gaz. Pal” 1986, partea a II-a, p.628 cu Notă F. Levy

Comitentul nu răspunde pentru scopuri străine atribuţiilor, prepusul plasându-se în afara funcţiilor, incendiind voluntar clădirea ce trebuia să o păzească.

Hot. adunării plenare a C.Cas.fr. din 17 iunie 1983 în Dalloz 1984, p.134 cu Notă Denis sau hot. adunării plenare a C.Cas.fr.15 noiembrie 1985 în Dalloz 1986, p. 81 cu Notă Aubert; bibliografia în Dalloz, Code civil, 1988-1989, p. 889

(DESPĂGUBIRI. ŞANTAJ. LEGĂTURĂ DE CAUZALITATE)

Instanţa sesizată cu judecarea infracţiunii de şantaj are îndatorirea ca, în conformitate cu prevederile art. 14 C. pr. pen., să examineze pretenţiile formulate de victimă constituită parte civilă şi, în măsura în care le găseşte îndreptăţite, să oblige pe inculpat la repararea prejudiciului cauzat prin săvârşirea acelei infracţiuni. Nu se poate considera că o atare infracţiune nu este susceptibilă a fi cauzatoare de prejudiciu pe motiv că acţiunea inculpatului, fiind îndreptată spre lezarea libertăţii psihice a persoanei vizate, nu ar avea un obiect material, câtă vreme, prin acţiunea de constrângere exercitată, persoana respectivă a fost deposedată de o sumă de bani.

Prin sentinţa penală nr. 244 din 20 noiembrie 1997 a Tribunalului Bacău au fost condamnaţi, inculpatul S.Z. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 194 alin. 1 C. pen., iar inculpatul N.F. pentru complicitate la această infracţiune prevăzută de art. 26 raportat la art. 194 alin. 1 C. pen.

S-a reţinut că inculpatul S.Z. a reuşit, cu ajutorul coinculpatului N.F., să constrângă pe M.A.B.D., prin ameninţări, să le dea suma de 3.000 dolari SUA.

Cererea de despăgubiri formulată de partea civilă a fost respinsă cu motivarea că infracţiunea de şantaj nu are un obiect material, acţiunea inculpaţilor fiind îndreptată spre lezarea libertăţii psihice a victimei.

Apelul declarat de partea civilă a fost respins prin decizia penală nr. 131 din 12 mai 1998 a Curţii de Apel Bacău.

Declarând recurs, partea civilă a solicitat obligarea inculpaţilor să-i plătească suma de bani pe care i-au luat-o prin şantaj.

Recursul este fondat.

Potrivit art. 14 C. pr. pen., cu referire la art. 998 din Codul civil, cel vinovat de comiterea unei infracţiuni este obligat să repare în întregime prejudiciul cauzat prin acea infracţiune.

Or, în cauză, cei doi inculpaţi au fost condamnaţi pentru infracţiunea de şantaj şi, respectiv, pentru complicitate la această infracţiune, reţinându-se că prin comiterea acelor infracţiuni ei au dobândit de la partea civilă suma de 3.000 dolari SUA.

Cum este evident că această sumă, scoasă din patrimoniul părţii civile, prin constrângerea ei de către cei doi inculpaţi, constituie o pagubă în sensul art. 14 C. pr. pen. şi art. 998 din Codul civil, este firesc ca aceştia să fie obligaţi a o repara.

În această privinţă, în raport cu cerinţele textelor de lege menţionate, prezintă importanţă dacă prejudicierea părţii civile este urmarea acţiunii celor doi făptuitori, iar nu împrejurarea că infracţiunea de şantaj are ca obiect un drept personal nepatrimonial, respectiv libertatea psihică a persoanei, cum greşit s-a apreciat prin considerentele cu care a fost respinsă cererea de despăgubiri.

Ca urmare, admiţându-se recursul părţii civile, cei doi inculpaţi au fost obligaţi, solidar, să-i plătească echivalentul în lei al sumei de 3.000 dolari SUA.

1036 din 18 martie 1999 – 3/2000, 191 şi în Bul. jud., p.301

Notă: – Vasile Pătulea, Răspunderea patrimonială a statului pentru pagubele rezultate ca urmare a aplicării legilor, „Dreptul” nr. 7/2000, p. 19

– „Dreptul”, Adriana Corhan, Efectele hotărârii judecătoreşti de obligare la despăgubiri, PCA Timişoara 15/2000, p. 44

– Gheorghe Dumitru, Societăţile de asigurare. Calitate procesuală, „R.D.P.” nr. 4/2000, p. 89

– Ioan Lascu, Laura Codruţa Lascu, Acordarea de despăgubiri pentru daune morale. Depunerea unei cauţiuni, „Pro lege” nr. 4/2000, p. 84

– Alexandru Ţiclea, Verginel Lozneanu, Reflecţii în legătură cu principiul ocrotirii subdobânditorului de bună-credinţă, „Dreptul” nr. 12/2000, p. 43

– Gabriel Cristina Frenţiu, Răspunderea civilă delictuală în calitate de comitent, a tribunalului sau, respectiv, a parchetului de pe lângă tribunal pentru actele de procedură întocmite de magistrat sau de personalul auxiliar de specialitate sub semnătura magistratului, „Dreptul” nr. 3/2001, p. 39

– Gabriela Cristina Frenţiu, Inculpat, detaşat la o altă unitate. Calitatea de comitent, „R.D.P.” nr. 2/2001, p. 122

Responsabilitatea statului pentru daune cauzate prin infracţiuni în situaţia A.N. sau condamnaţi insolvabili. În N. Zeelandă (1963), Anglia, Austria, Germania, Franţa, Danemarca, Suedia, Norvegia, Canada, majoritatea statelor americane.

(M. Delmas-Mary, Le grands systemes de politique criminelle, PUF, Paris, 1992, p.25.V. şi Convenţia europeană privitoare la despăgubirea victimelor infracţiunilor violente, 1983 – care nu este ratificată suficient: V. Pasca, „R.D.P.” nr. 2/2001, p. 39)

(REPARAREA INTEGRALĂ A PAGUBEI. INFLAŢIE. DESPĂGUBIRE PENTRU CONDAMNARE)

Decizia C.S.J. prin care se admite, – după 5 ani de la condamnare, pentru calomnie, – R.A., constatându-se lipsa intenţiei, nu reprezintă o recunoaştere  explicită sau în substanţă a unei încălcări a dreptului la un proces echitabil (şi într-un termen rezonabil) şi, în orice caz, nu oferă o reparaţie în sensul jurisprudenţei Curţii (art. 6).

De asemenea, nu există o reparaţie adecvată nici în ce priveşte încălcarea dreptului la libertatea de exprimare (art. 10). Astfel, nu s-a acordat nici o despăgubire pentru condamnare, iar sumele la care reclamantul fusese obligat cu titlu de daune morale nu au fost restituite în urma admiterii R.A.

Amenda la care reclamantul a fost obligat nu a fost restituită la valoarea actuală (cu inflaţie).

CEDH, hot. Constantinescu vs. România, Plângerea nr. 28871/1995, M.Of., 279.30.5.2001

Aceasta înseamnă că pentru orice achitare prin R.A. trebuie să se solicite şi aplicarea art. 504.

Vezi şi: Curtea Constituţională dec. nr. 138, M.Of. nr. 495/1998; 45/1998 M.Of. nr. 182/1998; 138 M.Of. nr. 554/1999

Culmea este că CEDH consideră R.A. greşit, în sensul că atingerea adusă dreptului la libertatea de exprimare a fost proporţională cu scopul legitim urmărit (protejarea reputaţiei de afirmaţii gen „infractor”); Pedeapsa Aplicată (de 50.000 lei amendă) şi 500.000 lei despăgubiri pentru calomnie, pentru prejudiciul moral nu erau exagerate.

(INTERES LEGITIM)

O decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este, în principiu, suficientă pentru a se pierde calitatea de victimă, decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, în mod explicit sau în substanţă şi apoi au reparat încălcarea convenţiei.

CEDH, Aniuur vs France, hot. din 25 iunie 1996. idem Dalban vs. România, hot. din 28 septembrie 1999, în M.Of. nr.277 din 20 iunie 2000

(DESPĂGUBIRI. ACTUALIZAREA PREJUDICIULUI)

Prin sentinţa penala nr. 128 din 9 iulie 1997 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a II penala a fost condamnat inculpatul E.P. pentru săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută de art. 174 C. pen.

Inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile N.P. sumele de 15.000.000 lei despăgubiri materiale, de 35.000.000 lei daune morale şi de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare.

S-a reţinut că, în ziua de 26 august 1995, inculpatul a ucis prin sugrumare pe victima N.G., soţia părţii civile.

Prin decizia nr. 232 din 31 octombrie 1997 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I penală s-a respins apelul părţii civile şi, admiţându-se apelurile declarate de procuror şi inculpat, a fost redusă pedeapsa.

Împotriva deciziei au declarat recurs partea civilă şi inculpatul.

Recursul părţii civile, care se refera la actualizarea despăgubirilor în raport cu rata inflaţiei, precum şi la neacordarea sumei de 950 milioane lei pentru înfiinţarea unei societăţi caritabile, nu este fondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. 3 lit. b din Codul de procedura penală, cu referire la art. 998 din Codul civil, repararea pagubei produse prin săvârşirea unei infracţiuni trebuie să reprezinte o justă şi integrală acoperire a prejudiciului.

Cum partea civila a făcut dovada cheltuirii a circa 14 – 16 milioane lei cu înmormântarea şi pomenirile făcute potrivit tradiţiei, obligarea inculpatului să plătească despăgubiri civile în suma de 15 milioane lei corespunde dispoziţiilor legale menţionate.

Actualizarea acestei sume, precum şi a celei reprezentând daunele morale acordate în suma de 35 milioane lei, partea civilă o poate realiza, cu prilejul punerii în executare a hotărârii ramase definitive, pe calea unei acţiuni civile separate.

Nu poate fi primita nici cererea de obligare a inculpatului la plata sumei de 950 milioane lei, pentru a fi folosita la înfiinţarea unei societăţi caritabile întrucât, potrivit principiului dedus din textele de lege enunţate, el nu poate răspunde civil decât pentru cheltuielile legate direct de rezultatul activităţii sale infracţionale.

Ca urmare, recursul declarat de partea civilă a fost respins.

125 din 20 ianuarie 1999

(VICTIMĂ. CALITATE)

O hotărâre sau o măsură favorabilă, în principiu, nu este suficientă pentru ca reclamantul să piardă  calitatea de victimă, decât atunci când autorităţile naţionale au recunoscut, în mod explicit şi apoi au reparat pentru încălcarea  unui drept garantat de convenţie.

CEDH, hot. Dalban vs. România, GC, nr. 28114/1995, alin. 4, CEDH 1999 -VI; hot. Constantinescu vs. România (Plângerea nr. 28871/1995 M.Of. nr. 279. 30.5. 2001

Notă: – În Dalban în loc de „decât atunci când” este „decât dacă”. După „în mod explicit există sintagma sau în substanţă” în loc de „încălcarea unui drept garantat de Convenţie” este doar „încălcarea Convenţiei”, citând hot. Amuur vs. Franţa din 25 iunie 1996. (Culegere 1996-III, p. 8-46 alin. 36)

(CAZURI CARE SAU DREPTUL LA REPARAREA PAGUBEI)

Notă: – Curtea Constituţională, dec. nr. 138, M.Of. 495/1998; 45/1998, M.Of. 182/1998, art. 504 constituţional numai în măsura în care nu limitează.

– 1986, Deversare în Marea Neagră de către firmele securităţii – rechizitoriu M. Ionescu, I.Jipa, în Rom.lib. din 27 martie 2002

– Obligarea M.F. este o acţiune de drept comun şi nu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 504 C. pr. pen. dacă are ca obiect doar actualizarea valorică a unui drept deja acordat.

C.S.J., S.civ. dec. nr. 610 din 25 februarie 2000 în „Pro lege” nr. 4/2001.

DELAPIDARE

DELAPIDARE

Art. 223 C. pen. a fost abrogat parţial potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie şi, în consecinţă, acesta urmează a se aplica numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

Curtea Constituţională, dec. nr. 32 din 26 mai 1993, M. Of. nr. 126 din 23 mai 1994

Constată că, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 32 din 26 mai 1993, rămasă definitivă prin decizia Curţii Constituţionale nr. 14 din 8 martie 1994, art. 223 C. pen. este abrogat parţial, conform art. 150 alin. (1) din Constituţie, şi, în consecinţă, urmează a se aplica numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

Curtea Constituţională, dec. nr. 17 din 8 martie 1994, M. Of. nr. 126 din 23 mai 1994

Notă: Obligarea la restituirea sumei însuşite şi la plata dobânzii legale, casier, D. Ciuncan, în „Dreptul” nr. 1/1991, p. 60.

– D. Ciuncan, Funcţionarul ca subiect al delapidării şi gestiunii frauduloase, „Pro lege” nr. 4/1997, p. 24.

– I. Dumitru Subiect activ, funcţionar, „Dreptul”nr.12/1997,87.

– H. Diaconescu, Criterii de diferenţiere între infracţiunile de gestiune frauduloasă şi delapidare, „Dreptul” nr. 11/1998, p. 80

– C. Vizitiu, Delapidarea, Lumina Lex, Bucureşti,, 2001

Vezi şi: Curtea Constituţională dec.pen.1/1993

(DELAPIDARE. AVUT PUBLIC)

Avutul public are ca obiect doar bunurile exclusive (135 Constituţie). Aşa fiind, însuşirea din gestiunea S.C. Dacia constituie gestiune frauduloasă,

1/1994, în Crişu, Repertoriu, II, p.138

(DELAPIDARE. 223 ALIN. 1. SUSTRAGEREA DE CĂTRE FACTORUL POŞTAL A UNOR SUME DESTINATE PLĂŢII PENSIILOR NU CONSTITUIE ABUZ ÎN SERVICIU CONTRA INTERESELOR PERSOANELOR)

2344 din 24 octombrie 1996 în „Pro lege” nr. 3/1997, 174

Notă: – D. Ciuncan, D-tru Miturad, Delapidare. Casier remizier. Obligarea la restituirea sumei însuşite şi la plata dobânzii legale, de la data comiterii faptei, „Dreptul” nr. 1/1991, p. 60

– I. Amarie, Încadrarea juridică a faptei administratorului asociaţiei de locatari sau asociaţiei de proprietari de a sustrage bani din gestiune, „Dreptul” nr. 3/1999, p. 132

– Delapidarea/abuz încredere, furt, vezi Nota V. Papadopol în CAB, Culegere pe anul 1997, p. 144-146

– G.Potrivitu, Comparaţie 2151 C. pen./art. 266 pct. 2 din L. nr. 31/1990, „Dreptul” nr. 8/1999, p. 69

– I. Dumitru, Stabilirea legii mai favorabile pentru faptele de ~ săvârşite până la data intrării în vigoare a Legii nr. 140/1996, „Dreptul” nr. 3/1998, 103.

– G. Potrivitu, Despre calitatea de subiect activ al infracţiunii de delapidare, prevăzută în art. 2151 C. pen., „Dreptul” nr. 8/1999, 99

– Nu există nici un temei pentru a se distinge între Plusurile obţinute prin mijloace frauduloase şi altele. Plusurile în gestiune, indiferent de modul de creare, fac parte din gestiune, trebuie incluse în evidenţe pentru a servi la despăgubirea persoanelor prejudiciate. Însuşirea Plusurilor este delapidare.

Abuzul în serviciu contra intereselor personale are caracter subsidiar, numai dacă fapta nu este incriminată prin altă dispoziţie (chiar ca tentativă).

V. Papadopol, Notă, la CAB, S.pen., dec. nr. 1187/1998 (care a reţinut 2151, 246) în CAB, Culegere 1998, Ed.All Beck, 1999, p.2;

În acelaşi sens, C.S.J., S.pen., dec. nr. 1694/1992, „Dreptul” nr. 8/1993, p.89; plen în ”Dreptul” nr. 11/1967, C. D., p.343; G. Antoniu, Practică, vol. V, p.234

– I. Amarie, Încadrarea juridică a faptei administratorului asociaţiei de locatari sau asociaţiei de proprietari de a sustrage bani din gestiune, „Pro lege” nr. 2/1999, p.77

(GESTIUNE FRAUDULOASĂ. DELAPIDARE. DEOSEBIRI)

Calitatea de funcţionar cu atribuţii de gestiune.

1005/1998, în „Pro lege” nr. 4/1999, 66 şi în Bul.jud., p.453

(GESTIUNE FRAUDULOASĂ. DELAPIDARE. DEOSEBIRI)

Însuşirea de sume de bani sau alte bunuri aparţinând avutului public, de către funcţionarul care le gestionează sau administrează, constituie infracţiunea de delapidare, iar nu de gestiune frauduloasă, în cazul căreia nu este necesar ca bunul să facă parte din avutul public iar subiectul activ al infracţiunii să fie funcţionar.

1080 din 27 aprilie 1998 în „Pro lege” nr. 4/1999, 67 şi în Bul. jud., p.454

Însuşirea pensiilor din bugetul asigurărilor sociale pe anul 1995 este delapidare, nu gestiune frauduloasă pentru că sumele aparţin avutului public

1080/1998 în „R.D.P.” nr. 2/2001,p.173,174

Notă: – Emilia Catană-Găitan, Delapidare sau abuz de încredere, „R.D.P.” nr. 4/2000, p. 125

– Gheorghe Vizitiu, Delapidarea (Art.2151 C.pen.), PCA Suceava, Bul. 2/2000, p. 23

– Gheorghe Voinea, Subiectul activ al infracţiunii de delapidare, „R.D.P.” 4/2000, p. 120

– Victor Nicolcescu, Delapidarea şi gestiunea frauduloasă. Asemănări şi deosebiri, „Pro lege” nr. 4/2000, p. 99

– Gh.Mateuţ, Delapidare.Delimitări, „R.D.P.” nr. 4/2001, p. 38

(GESTIUNE FRAUDULOASĂ. DELAPIDARE. FACTOR POSTAL)

Însuşirea de către factorul poştal, a unor sume de bani reprezentând pensii şi late drepturi băneşti pe care trebuia să la achite destinatarilor constituie infracţiunea prevăzută în art. 215 1 C.pen., iar nu aceea din art. 214 C.pen.

2762 din 15 iunie 2000, în Bul. jud., p.288

(DELAPIDARE. FALS INTELECTUAL. FALS MATERIAL ÎN ÎNSCRISURI OFICIALE. INDIVIDUALIZAREA PEDEPSEI. PLATA TVA. DOBÂNDA LEGALĂ. LIMITA SESIZĂRII)

Prin sentinţa penală nr. 40 din 6 martie 2002, Tribunalul Suceava a dispus condamnarea inculpatului M.V.C., pentru săvârşirea următoarelor infracţiuni:

– delapidare, prevăzută şi pedepsită de art. 2151 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal şi art. 13 Cod penal, prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 2151 alin. 2 Cod penal, la pedeapsa de 2 ani închisoare;

– fals intelectual prevăzută şi pedepsită de art. 289 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, la pedeapsa de un an închisoare;

– fals material în înscrisuri oficiale prevăzută şi pedepsită de art. 288 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, la pedeapsa de un an închisoare;

-uz de fals prevăzută şi pedepsită de art. 291 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, la pedeapsa de 6 luni închisoare.

Inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile, Direcţia de Telecomunicaţii Suceava, suma de 332.230.542 lei despăgubiri civile, urmând a fi actualizată începând cu luna iunie 1999, până la achitarea debitului.

În fapt, inculpatul a îndeplinit din anul 1991 funcţia de magazioner-gestionar la Depozitul de materiale Scheia al Direcţiei de Telecomunicaţii Suceava; profitând de această funcţie, inculpatul şi-a însuşit din gestiune un număr de 2291 aparate telefonice, pe care le-a vândut unor persoane necunoscute, iar banii încasaţi i-a folosit în interes personal.

Pentru a acoperi lipsa în gestiune, inculpatul a întocmit avize de expediţie false şi a modificat, prin adăugire, bonurile de consum.

În urma unei verificări în gestiune efectuată în perioada 8-30 septembrie 1999 s-a constatat lipsa unor aparate telefonice şi cabluri în valoare de 332.230.542 lei.

Vinovăţia inculpatului a fost stabilită în baza următoarelor probe: proces-verbal de verificare gestionară, raport de expertiză contabilă, actele falsificate, declaraţiile martorilor, coroborate cu recunoaşterea săvârşirii faptelor de către autorul lor.

Împotriva sentinţei, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, partea civilă Direcţia de Telecomunicaţii Suceava şi inculpatul.

Partea civilă, susţinând că prejudiciul real este de 4.151.425.472 lei, a solicitat obligarea la plata acestei sume.

Prin decizia penală nr. 142 din 22 aprilie 2002, Curtea de Apel Suceava a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, desfiinţând în parte sentinţa apelată, în sensul că a înlăturat aplicarea prevederilor art. 81 Cod penal cu privire la pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare, aplicată inculpatului.

A respins, ca nefondate, apelurile declarate de partea civilă Direcţia de Telecomunicaţii Suceava şi de inculpatul M. V.

Recurenta parte civilă a solicitat actualizarea prejudiciului la suma de 4.151.425.472 lei.

Verificând actele dosarului cauzei, Curtea constată că recursul formulat de partea civilă urmează a fi admis pentru alt motiv decât cel formulat de partea civilă, şi anume omisiunea instanţei de a obliga pe inculpat la plata TVA-ului calculat la prejudiciul de 332.235.542 lei, plus dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Solicitarea părţii civile în sensul actualizării prejudiciului la suma de 4.151.425.472 lei urmează a fi respinsă întrucât, aşa cum rezultă şi din raportul de expertiză contabilă, rechizitoriul întocmit a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, reţinând ca valoare a prejudiciului creat suma de 332.230.520 lei, instanţa de fond judecând în limita sesizării.

Decizia nr. 806 din 18 februarie 2003 (Dosar nr. 2422/2002), aflată pe site-ul www.scj.ro