DARE DE MITĂ

DARE DE MITĂ

CONFISCARE VALORI. TEMEI

În cazul condamnării inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prevăzută în art. 255 alin. 1 C.pen., banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul dării de mită se confiscă în temeiul art. 255 alin. 4, raportat la art. 254 alin. 3 C.pen. şi nu în temeiul art. 118 lit. b C.pen.

Prin sentinţa penală nr. 25 din 13 februarie 1997 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, inculpatul O.S. (cetăţean turc) a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prevăzută în art. 255 alin. 1 C.pen.

În baza art. 118 lit. b C. pen., s-a dispus confiscarea în folosul statului a sumei de 210.000 lei.

S-a reţinut că, la data de 29 noiembrie 1994, inculpatul a oferit suma de 210.000 lei martorului S.I. pentru a fi abandonate cercetările ce se efectuau cu privire la un transport de marfă importată de societatea comercială reprezentată de inculpat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o cu privire la temeiul greşit al confiscării sumei ce a constituit obiectul infracţiunii.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, prin decizia penală nr. 135 din 27 iunie 1997, a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, procurorul a declarat recurs.

Recursul este fondat.

În cazul infracţiunii de dare de mită, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 255 alin. 4 cu referire la art. 254 alin. 3 C.pen., banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul infracţiunii se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

Prin art. 118 lit. b C. pen., în baza căruia a fost confiscată suma ce a făcut obiectul infracţiunii de dare de mită, este reglementată confiscarea specială asupra lucrurilor care au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale infractorului.

Or, în raport cu dispoziţiile acestui din urmă text de lege, prevederile din art. 255 alin. 4 şi art. 254 alin. 3 C.pen. au un caracter special, derogatoriu, iar aplicarea lor este obligatorie.

Ca urmare, recursul declarat de procuror a fost admis şi, casându-se hotărârile pronunţate, s-a dispus confiscarea celor 210.000 lei în baza art. 255 alin. 4 raportat la art. 254 alin. 3 C.pen.

400/1998, „Dreptul” nr. 7/1999, 150, G.Ionescu, I.Ionescu, Probleme….1990-2000 şi în Bul.jud., p. 472; „Pro lege” nr. 3/1999, 125.

Notă: – Constrângerea, „R.D.P.” nr. 3/1995, p. 78.

– A.Socaciu, Apărare de pedeapsă, „Dreptul” nr. 12/1997, p. 84.

– L. nr. 83/1992: asistenţa juridică este obligatorie

(DARE DE MITĂ. SUBIECT PASIV AL IFRACŢIUNII)

Fapta inculpatului de a oferi unui ofiţer de poliţie un inel de aur pentru ca acesta să-i pună în libertate prietenul, constituie infracţiunea de dare de mită, prev. de art. 255 alin. 1 C. pen., fiind fără relevanţă, faptul că ordonanţa de reţinere a fost întocmită de un alt ofiţer de poliţie, atâta timp cât cel căruia i s-a înmânat inelul în scopul arătat mai sus, a efectuat cercetări penale în dosarul respectiv şi avea posibilitatea eliberării prietenului inculpatului.

Tribunalul Constanţa, dec.pen.nr. 272/1993, în „Dreptul„ nr. 1 / 1994, p. 104

(DARE DE MITĂ. INFRACŢIUNE CONTINUATĂ)

În fapt, inculpatul luând hotărârea de a da mită paznicilor ori de câte ori merge să facă rost de materiale, adică să dea paznicilor, pe care îi va întâlni, diferite sume de bani, a procedat în consecinţă şi a comis mai multe acte de dare de mită în baza acestei rezoluţii.

În consecinţă, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 41 alin. 2 C. pen., fiind vorba de o infracţiune continuată. Este lipsită de relevanţă împrejurarea că inculpatul a luat legătura nu concomitent ci ocazional cu fiecare din paznicii mituiţi.

Trib. Braşov, dec.pen.nr. 424/1993, în: „Dreptul„ nr. 2 / 1994, p. 86

(DARE DE MITĂ. CONFISCARE SPECIALĂ)

În cazul condamnării inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul dării de mită, se confiscă în temeiul art. 255 alin. 4 raportat la art. 254 alin. 3 C. pen. şi nu în temeiul art. 118 lit. b C. pen., aceasta întrucât dispoziţiile art. 255 alin. 4 raportat la art. 254 alin. 3 C. pen. au un caracter special, derogatoriu, iar aplicarea lor este obligatorie.

400/1998, în „Dreptul„ nr. 7/1999, p. 150

Notă: – T. Hâj, Dare de mită, „Dreptul” nr. 12/2002, p. 150

(DARE DE MITĂ. DENUNŢĂTOR. ÎNCETAREA PROCESULUI PENAL. RESTITUIREA VALORILOR)

În cazul în care mituitorul denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune, instanţa urmează a dispune încetarea procesului penal conform art. 11 pct. 2 lit. b. raportat la art. 10 alin. 1 lit. f C. pr. pen., iar nu achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. e, deoarece prevederea din art. 255 alin. 3 C. pen. constituie un caz de nepedepsire, iar nu un caz care înlătură caracterul penal al faptei.

În atare situaţie, conform art. 255 alin. 5 C. pen., banii, valorile şi orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat, şi nu se confiscă.

5439 din 7.12.2001, în „Curierul judiciar” nr. 1/2003, p. 100

Notă: – T. Hâj, Dare de mită. Funcţionar. Alt salariat, „Dreptul” nr. 12/2002, p. 150

(DARE DE MITĂ. TEMEIUL CONFISCĂRII SPECIALE A BANILOR, VALORILOR SAU BUNURILOR CARE AU FĂCUT OBIECTUL ACESTEI INFRACŢIUNI)

În cazul condamnării inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prevăzută în art. 255 alin. 1 Cod penal, banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul dării de mită se confiscă în temeiul art. 255 alin. 4, raportat la art. 254 alin. 3 Cod penal şi nu în temeiul art. 118 lit. b Cod penal.

În fapt, prin sentinţa penală nr. 25 din 13 februarie 1997 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, inculpatul O.S. (cetăţean turc) a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prevăzută în art. 255 alin. 1 Cod penal.

În baza art. 118 lit. b din Codul penal, s-a dispus confiscarea în folosul statului a sumei de 210.000 lei.

S-a reţinut că, la data de 29 noiembrie 1994, inculpatul a oferit suma de 210.000 lei martorului S.I. pentru a fi abandonate cercetările ce se efectuau cu privire la un transport de marfă importată de societatea comercială reprezentată de inculpat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o cu privire la temeiul greşit al confiscării sumei ce a constituit obiectul infracţiunii.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, prin decizia penală nr. 135 din 27 iunie 1997, a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, procurorul a declarat recurs.

Recursul este fondat.

În cazul infracţiunii de dare de mită, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 255 alin. 4 cu referire la art. 254 alin. 3 Cod penal, banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul infracţiunii se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

Prin art. 118 lit. b Cod penal, în baza căruia a fost confiscată suma ce a făcut obiectul infracţiunii de dare de mită, este reglementată confiscarea specială asupra lucrurilor care au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale infractorului.

Or, în raport cu dispoziţiile acestui din urmă text de lege, prevederile din art. 255 alin. 4 şi art. 254 alin. 3 Cod penal au un caracter special, derogatoriu, iar aplicarea lor este obligatorie.

Ca urmare, recursul declarat de procuror a fost admis şi, casându-se hotărârile pronunţate, s-a dispus confiscarea celor 210.000 lei în baza art. 255 alin. 4 raportat la art. 254 alin. 3 Cod penal.

400 din 17 februarie 1998, din programul Lex expert al Companiei de informatică Neamţ

(DARE DE MITĂ. CONDIŢII. SEMNIFICAŢIA REFUZULUI FUNCŢIONARULUI ÎN A ACCEPTA OFERTA DE MITUIRE)

Potrivit dispoziţiunilor art. 255 alin. 1 Cod penal, constituie infracţiunea de dare de mită, promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în modurile şi scopurile arătate în art. 254 Cod penal.

În speţă s-a reţinut, în esenţă, că inculpatul C.I. în ziua de 7 aprilie 1995, pentru a determina un lucrător de poliţie să nu controleze marfa pe care o transporta, i-a oferit acestuia 60.000 lei, ofertă care a fost respinsă de poliţist. Cu prilejul verificării mărfii s-au constatat nereguli.

Reţinând existenţa elementelor de conţinut ale infracţiunii de dare de mită prevăzută de art. 255 Cod Penal, Tribunalul Covasna l-a condamnat pe inculpat la un an închisoare.

În apelul său, inculpatul a susţinut că existenţa infracţiunii de dare de mită este sub semnul îndoielii, aceasta datorită lipsei de fermitate a respingerii ofertei pe care a manifestat-o lucrătorul de poliţie.

Apelul este nefondat, urmând a fi respins în condiţiile art. 379 pct. 1 lit. b Cod procedură penală.

Din probele administrate în cauză şi în primul rând din interogatoriul luat făptaşului de prima instanţă, rezultă în mod neîndoielnic că inculpatul a oferit o sumă de bani poliţistului, bani pe care i-a şi pus pe masa acestuia.

Din punct de vedere juridic, pentru existenţa infracţiunii de dare de mită, este lipsită de semnificaţie reacţia funcţionarului căruia i se oferă bani sau alte avantaje, astfel că insuficienta fermitate a refuzului – pe care o afirmă în speţă inculpatul -, nu poate avea nici un efect cu privire la mituitor şi fapta sa.

Eventual, fapta funcţionarului de a nu respinge prompt şi ferm oferta de mituire, poate angaja răspunderea sa pentru infracţiunea de luare de mită (art. 254 Cod penal) care printre modalităţile de latură obiectivă are şi pe aceea de a “nu o respinge” (ceea ce nu este cazul în speţă). Oricum promptitudinea şi fermitatea refuzului, nu pot angaja nici un fel de efect juridic – nici măcar în privinţa ameliorării răspunderii penale – referitor la infracţiunea de dare de mită.

Curtea de Apel Braşov, decizia penală nr. 6/a din 21 ianuarie 1996, publicată în Jurisprudenţa, 1996

(DARE DE MITĂ. ACHITARE. ART. 11 PCT. 2 LIT. A RAPORTAT LA ART. 10 LIT. A C. PR. PEN. DENUNŢ. ATRIBUŢII DE SERVICIU. FIŞA POSTULUI)

În fapt, prin sentinţa nr. 151 din din 29 iulie 2002 a Tribunalului Buzău – secţia penală, a fost condamnat la 6 luni închisoare, inculpatul P.G. pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 255 alin. 1 C. pen.

Potrivit art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata termenului de încercare prevăzut de art. 82 C. pen., atrăgându-i-se atenţia asupra consecinţelor nerespectării condiţiilor suspendării condiţionate.

De asemenea, instanţa a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 1.500.000 lei şi a următoarelor bunuri considerate a fi făcut obiectul infracţiunii de dare de mită: o sticlă de Coca-Cola, două pachete ţigări, cafea solubilă „Amigo” şi o cutie cu stiksuri.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 26/1990 s-a dispus ca, după rămânerea definitivă a hotărârii, aceasta să fie comunicată la Registrul Comerţului Buzău.

Instanţa a reţinut că inculpatul, la data de 15 noiembrie 2001, s-a deplasat la Administraţia Finanţelor Publice pentru a rezolva unele probleme legate de activitatea financiară a societăţii SC „G” SRL Buzău, la care acesta era administrator.

La Biroul de executare silită a persoanelor juridice s-a adresat economistei L.E. şi a discutat problema restanţelor la plata obligaţiilor datorate la bugetul de stat de către societatea al cărei administrator era.

Cu această ocazie, a solicitat relaţii cu privire la o eventuală eşalonare a plăţii datoriei şi a fost îndrumat asupra modului în care trebuie să procedeze şi ce anume acte îi trebuie pentru a putea obţine eşalonarea obligaţiei datorate.

A doua zi, inculpatul s-a prezentat la martora L.E. şi după ce aceasta a examinat actele prezentate, l-a trimis pe inculpat la Registrul contabil şi să ia declaraţii fiscale, la martora Enciu Liliana care se ocupa de rezolvarea acestei probleme.

Înainte de a pleca din biroul martorei L.E., inculpatul i-a dat acesteia un plic cu suma de 1.500.000 lei şi fiind întrebat ce conţine plicul, acesta i-a spus că reprezintă o sumă de bani destinată pentru „cafea”. Martora a refuzat primirea plicului dar inculpatul a lăsat plicul pe tastatura calculatorului şi a plecat. Imediat, martora a sunat la Serviciul Registrului contabil şi a discutat cu D.N. pe care a rugat-o să-i spună inculpatului să vină să ia ce a lăsat în biroul său, adică plicul cu bani. În urma discuţiei avută cu D.N., inculpatul a spus că este posibil să fi uitat ceva la L.E.a şi a lăsat lângă biroul lui E.L. o sacoşă cu o sticlă de Coca-Cola, două pachete ţigări LM şi o cutie cu stksuri. Au fost sesizate organele de anchetă penală care au stabilit situaţia de mai sus, pe baza declaraţiilor date de martori, a procesului-verbal de constatare, raportate la modul în care inculpatul a procedat cu cele două salariate, care, potrivit fişei postului, aveau obligaţia să discute cu cei care datorau sume de bani la bugetul statului sau voiau să obţină eşalonarea plăţii acestora.

Instanţa de fond a înlăturat susţinerile inculpatului ca neîntemeiate cu privire la posibilitatea pierderii plicului cu bani în momentul în care a arătat actele martorei L.E., cât şi cu privire la împrejurarea că din grabă, a uitat sacoşa cu bunurile respective lângă biroul martorei E.L.

Apelul declarat de inculpat împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, de către Curtea de Apel Ploieşti – Secţia penală, prin decizia nr. 449 din 4 octombrie 2002.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs inculpatul, susţinând că a fost condamnat greşit, fapta sa neîndeplinind elementele constitutive ale infracţiunii ce i se impută, deoarece denunţătoarea nu avea, prin funcţia ocupată, atribuţii de serviciu, care să-i permită rezolvarea problemelor pe care le avea de rezolvat. În plus, a arătat că i s-au confiscat şi bunuri ce n-au format obiectul vreunei infracţiuni.

Inculpatul a solicitat admiterea recursului declarat, casarea hotărârii şi achitarea de orice penalitate, cu consecinţa înlăturării confiscării.

Motivul de recurs formulat de inculpat, în principal, nu este întemeiat. Martora L.E. denunţătoarea faptei inculpatului, avea funcţia de şef de serviciu, calitate în care potrivit fişei postului, avea obligaţia organizării activităţii de primire şi înregistrare a cererilor privind acordarea de înlesniri de plata impozitelor şi întocmirea referatelor pentru soluţionarea acestei cereri.

Deci, inculpatul s-a adresat persoanei ce trebuia să îi primească cererea şi să-i întocmească referatul pentru eşalonare, iar suma de 1.500.000 lei i-a fost dată ca aceasta să-i întocmească un referat favorabil eşalonării datoriei.

Sub acest aspect, nu poate fi nici o discuţie legată de faptul că activitatea denunţătoarei n-ar avea aptitudinea care să dea activităţii inculpatului configuraţia infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată.

În ceea ce priveşte aplicarea măsurii confiscării unor bunuri, critica formulată de recurent este întemeiată în sensul că inculpatul nefiind trimis în judecată pentru infracţiunea de dare de mită către numita E.L., nu există temeiul juridic al confiscării bunurilor prevăzute în dovada cu seria B nr. 0009487 din 16 noiembrie 2001.

În raport cu cele arătate, Curtea va trebui să admită recursul declarat de inculpatul P.G. împotriva deciziei penale nr. 449 din 4 octombrie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, casând, în baza art. 38515 alin. 1 pct. 2 lit. d C. pr. pen. decizia atacată, precum şi sentinţa penală nr. 151 din 29 iulie 2002 a Tribunalului Buzău, numai cu privire la dispoziţia de confiscare a unor bunuri potrivit art. 255 alin. 4 C. pen., în sensul înlăturării măsurii confiscării de la inculpat a bunurilor aflate la I.P.J., conform dovezii seria B nr. 0009487 din 16 noiembrie 2001.

365 din 24 ianuarie 2003 (Dosar nr. 4518/2002), aflată pe site-ul www.scj.ro

(CONCURS DE INFRACŢIUNI. DARE DE MITĂ. UNITATE INFRACŢIONALĂ)

În esenţă, fapta constă în aceea că mituitorii s-au înţeles cu inculpaţii – paznici la livada de mere a S.C.P.P. Bacău – ca în schimbul unor cadouri să le permită în seara următoare să culeagă mere din livada staţiunii, ceea ce paznicii au acceptat. În baza acestei înţelegeri, cei doi mituitori şi alte două persoane netrimise în judecată, au pus fiecare anumite bunuri (3 sticle cu vin, 2 sticle cu lichior şi o găină) într-o singură plasă pe care a doua zi, unul dintre mituitori a predat-o celor doi paznici, după care s-a comis furtul de mere.

Faptul că a existat o singură înţelegere, iar toate bunurile formând o singură entitate (o plasă cu bunuri) au fost predate de către o singură persoană ambilor paznici, nu poate întruni decât elementele constitutive ale unei singure infracţiuni de luare de mită (în sarcina fiecărui paznic) şi, respectiv de dare de mită (în sarcina fiecăruia din cei doi mituitori) fiind irelevant faptul că la constituirea cadoului au contribuit mai multe persoane.

În consecinţă, apelurile declarate au fost admise, s-a înlăturat aplicarea prevederilor art. 33 lit. a Cod penal, privind concursul de infracţiuni pentru cei doi paznici cât şi pentru cei doi mituitori, cărora li s-a aplicat câte o singură pedeapsă în baza art. 254 alin. 1 Cod penal şi, respectiv art. 255 alin. 2 Cod penal.

Curtea de Apel Bacău, decizia penală nr. 131/a din 31 mai 1994, publicată în Curtea de Apel Bacău, Jurisprudenţa, 1995

Curtea Constituţională

CONSTITUŢIONALITATE. LEGE ÎN VIGOARE ANTERIOR ADOPTĂRII CONSTITUŢIEI ROMÂNIEI DIN 1991. EXCEPŢIE DE NECONSTITUŢIONALITATE. INSTANŢĂ COMPETENTĂ

Excepţia de neconstituţionalitate a unei legi în vigoare înaintea adoptării actualei Constituţii se judecă de instanţa unde este pe rol cauza penală în cursul judecării căreia a fost ridicată excepţia.

Curtea Supremă de Justiţie va examina soluţia dată excepţiei de neconstituţionalitate numai în cadrul controlului judiciar pe care-l exercită într-o cale de atac împotriva hotărârii prin care a fost soluţionată acea cauză penală.

Prin hotărârea nr.17 din 17 mai 1946, Tribunalul Poporului a condamnat, între alţii, pe A.G., pentru săvârşirea infracţiunilor de provocare a dezastrului ţării prevăzută în art. 13 alin. 1 din Legea nr. 312/1945 şi de dezastrul ţării prin crime de război prevăzută în art. 2 lit. a, d, f, k, e, m, n şi o din aceeaşi lege.

Împotriva acestei hotărâri, rămasă definitivă prin respingerea recursului, s-a formulat cerere de revizuire de către fiul condamnatului, care a invocat motivul prevăzut în art. 394 alin. 1 lit. a C. pr. pen.

La termenul din 23 octombrie 2001 petiţionarul, prin apărător, a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 312/1945, iar Curtea de Apel Bucureşti, secţia  I penală, a trimis cauza Curţii Supreme de Justiţie pentru a soluţiona excepţia, suspendând judecata cererii de revizuire.

Acest mod de a proceda al instanţei sesizate cu soluţionarea cererii de revizuire nu este cel legal.

În conformitate cu prevederile art. 403 alin. 1 C. pr. pen., instanţa, ascultând concluziile procurorului şi ale părţilor, examinează dacă cererea este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu.

Potrivit art. 404, art. 405 şi următoarele, în cazul admiterii în principiu, rejudecarea se face potrivit regulilor de procedură privind judecarea în primă instanţă.

În sfârşit, conform art. 407 din acelaşi cod, sentinţele instanţei de revizuire sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile la care se referă revizuirea.

Curtea Supremă de Justiţie, ca instanţă de recurs, judecă în baza art. 29 pct. 2 lit. a C. pr. pen. recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de curţile de apel.

Potrivit art. 144 din Constituţia României şi art. 12 şi 13 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, această autoritate de jurisdicţie constituţională nu are competenţa să examineze concordanţa legilor anterioare cu prevederile constituţionale existente la data adoptării lor şi nici să verifice modul în care au fost aplicate unele reglementări anterioare, ci este chemată să verifice conformitatea legilor în vigoare cu actuala Constituţie.

Aceasta înseamnă că instanţa judecătorească, soluţionând conflictul de drept penal dedus judecăţii, inclusiv într-o  cale extraordinară de atac cum este revizuirea, este îndreptăţită să hotărască asupra unor excepţii de neconstituţionalitate de felul celei invocate de petiţionar, de care depinde soluţionarea cauzei.

Prin urmare, potrivit dispoziţiilor menţionate, Curtea Supremă de Justiţie nu poate fi sesizată decât cu judecarea unui recurs împotriva soluţiei dată revizuirii conform art. 407 C. pr. pen., ea neavând în cadrul competenţei materiale prevăzută de lege pe aceea de a se pronunţa asupra unei excepţii de neconstituţionalitate invocată în cadrul unui proces penal pendinte la curtea de apel.

Este adevărat că, anterior, sub incidenţa unor acte legislative care nu mai sunt în vigoare (art. 103 al Constituţiei României din 1923 şi art. 29 din Legea nr. 144/1925 cu modificările ulterioare), Curtea de Casaţie avea competenţa exclusivă a examinării unor excepţii de neconstituţionalitate, însă această competenţă nu se regăseşte în dispoziţiile Legii nr. 56/1993 a Curţii Supreme de Justiţie, în vigoare în prezent şi nici în normele actuale de procedură penală ce vizează activitatea instanţei supreme.

Faţă de considerentele ce preced, Curtea a constatat că a fost greşit sesizată, motiv pentru care cauza a fost trimisă pentru continuarea judecăţii la Curtea de Apel Bucureşti.

C.S.J., S. pen., Încheierea nr.678 din 6 februarie 2002

Notă: Practica în Culegerea de decizii şi hotărâri 1992 – 1993, R. A. „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1994; C.D.H. 1994, M.Of. 1995 şi C.D.H. 1995, M.Of. 1996. Sinteză a practicii C.C. în materia controlului constituţionalităţii şi consideraţii de lege ferenda, repere cu valoare doctrinară în I.Deleanu, Justiţia constituţională, Lumina Lex, Bucureşti, 1995.

– V.C. Ivan, „Pro lege” nr. 2/1996, p.184.

– A. Ungureanu, 9/1995, p.58.

– M. Criste, Deciziile interpretative ale Curţii Constituţionale, „Dreptul” nr. 5/1995, 10

– M. Criste I, M.Constantinescu II, Discuţii referitoare la concordanţa art. 23 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale cu dispoziţiile Constituţiei României, „Dreptul” nr. 8/1995, 20

– M. Criste I, M.Constantinescu II, Discuţii cu privire la deciziile Curţii Constituţionale de interpretare conformă şi consecinţele acestora asupra controlului de constituţionalitate, „Dreptul” nr. 10-11/1995, p. 37

– T.Drăganu, Efectele juridice ale hotărârilor şi deciziilor Curţii Constituţionale, „Rev. dr.comercial”, nr. 13/1999, p. 38, respectiv 29

– V.Pătulea, Întinderea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, „Dreptul” nr. 9/1990, p. 26

– Curtea Constituţională nu abrogă, nu modifică prin legea penală, ci constată neconstituţionalitatea (V. Papadopol, notă la CAB,S.pen., dec. nr. 721/1998, Culegere, p. 40

– M. Constantinescu, R. Mareş, Neretroactivitatea legii, „Dreptul” nr. 11/1999, p. 82.

– Adrian Ştefan Tulbure, Excepţia de neconstituţionalitate în procesul penal, „Pro lege” nr. 3/2000, p. 10

– Ion Deleanu, Delegarea legislativă – ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, „Dreptul” nr. 9/2000, p. 9

– Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, decizia nr. 241 din 20 martie 2000, cu notă de Mihai Constantinescu şi Cornel Popa, Încheiere de sesizare a Curţii Constituţionale de către o instanţă judecătorească în urma invocării unei excepţii de neconstituţionalitate. Declararea unui recurs împotriva unei atare încheieri. Problema admisibilităţii exercitării, în cazul dat, a unei căi ordinare de atac, „Dreptul” nr. 12/2000, p. 106

(APLICAREA DIFERITĂ A LEGII)

În măsura în care deciziile Curtea Constituţională nu ar produce efecte erga omnes, s-ar putea ajunge la situaţia inacceptabilă ca una şi aceeaşi dispoziţie legală – a cărei neconstituţionalitate a fost constatată printr-o decizie anterioară – să nu se aplice în procesul în cadrul căruia excepţia a fost  ridicată, dar, pe de altă parte, să se aplice nestingherit în orice alt proces sau în orice altă împrejurare, în care nu se pune problema unui proces în faţa unei instanţe judecătoreşti. Asemenea consecinţe ar fi contrare principiului egalităţii cetăţeanului în faţa legii şi a autorităţilor publice (art. 16 Constituţie).

Curtea Constituţională,dec. nr. 98/2001, M.Of. nr. 256 din 18 mai 2001

Notă: – Problema contenciosului constituţional: faptul că nu asigură controlul interpretării conforme cu Constituţia.

– Interpretare conformă: atunci când o normă internă este susceptibilă de mai multe interpretări dintre care unele contravin Constituţiei, este obligatoriu să se aleagă acea interpretare care este în conformitate cu Constituţia.

– Curtea Constituţională s-a  pronunţat în repetate rânduri că atribuţiile sale se limitează la controlul conformităţii textului de lege ca atare cu Constituţia. Ea a susţinut ideea potrivit căreia competenţa interpretării legilor aparţine în exclusivitate instanţelor de drept comun şi, prin urmare, ea nu poate declara neconstituţional modul de interpretare sau aplicare a unei legi (L. Bojin, Fl. Ciopec, Judecătorul român şi dreptul comunitar în „Conceptul românesc privind viitorul U.E.”, Polirom, 2001, p. 429).

– Dispozitivul hotărârilor Curtea Constituţională nu conţine interpretări.

– Analiza efectelor, Explicarea textelor nu reprezintă o interpretare (contra L. Bojini, Fl. Ciopec, p. 430; autorii admit totuşi existenţa unei lacune constituţionale, p. 430, privind organizarea controlului interpretărilor).

Cu privire la competenţa Curtea Constituţională de a se pronunţa asupra constituţionalităţii instrucţiunilor emise de ministere, este de menţionat că, prin deciziile nr. 37/1993, nr. 5/1994 şi 89/1994, definitive, publicate în M.Of. nr. 215/1 sept. 1993, nr. 63 din 10 martie 1994 şi, respectiv, nr. 328 din 28 noiembrie 1994, Curtea a stabilit că nu intră în competenţa sa verificarea constituţionalităţii actelor normative şi a celor individuale ale Guvernului, ministerelor şi celorlalte autorităţi ale administraţiei publice centrale sau, după caz, locale, asupra legalităţii acestora urmând să se pronunţe instanţele judecătoreşti.

Curtea Constituţională dec. nr. 120 din 21 noiembrie 1995, M.Of. nr. 27/6.02.1996

Vezi: Arestare; Acte premergătoare; Străini.

CURTEA DE CONTURI

Notă: – Organ de jurisdicţie administrativă. În acest sens: Curtea Constituţională, dec. nr. II, /1995, plen, M.Of. 47/1995; dec. nr. 64/1994, în M.Of. nr. 222/1994.

– Eugen Ghiţă, Licuţa Petria, În legătură cu exercitarea şi susţinerea recursului la instanţele judecătoreşti împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele Curţii de Conturi, „Dreptul” nr. 9/2000, p. 68

– Liviu Căpraru, Maria Stroe, Înţelesul expresiei „persoană interpusă” prevăzută de art. 107 alin. 4 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi a României, „Dreptul” nr. 9/2000, 48

– Efecte erga omnes: Curtea Constituţionalădec. nr. 129/1994, M.Of. nr. 10/1995; plen, dec. nr. 1/1995, M.Of. 16/1995.

– Jurisdicţie specială judiciară la N.Cochinescu, Natura juridică a Curţii de Conturi, „Dreptul” nr. 6/1995, p. 48.

– Recomandări ale Preşedinţilor Instituţiilor Supreme de Audit (S.A.I.) din ţările Centrale şi Est-Europene privind funcţionarea Instituţiei Supreme de Audit în contextul integrării europene, Praga, octombrie 1999, Curtea de Conturi a României, „Revista de audit financiar” nr. 1/1999, p.7

– Rolul activ al Instituţiilor Supreme de Audit (S.A.I.) din ţările Europei centrale şi de Est în cadrul adoptării şi Aplicării „acquis” comunitar, raport final, Curtea de Conturi a României, „Revista de audit financiar” nr. 1/1999, p.67

– Dr. Frantz Fielder, secretar general INTOSAI, Rolul şi importanţa INTOSAI în cooperarea dintre SAI şi în procesul dezvoltării activităţii de audit, Curtea de Conturi a României, „Revista de audit financiar” nr. 1/1999, p. 79

– Dr. Ioan Condor, Doina Drăniceanu, Consideraţii generale privind mecanismul Uniunii Europene de edificare instituţională – TWINNING, Curtea de Conturi a României, „Revista de audit financiar” nr. 1/1999, p.107

CRIMA ORGANIZATĂ

CRIMA ORGANIZATĂ

Notă: – G.Paraschiv, Crima organizată, „R.D.P.” 4/1998

– Incriminările prevăzute în partea specială a legii penale în vigoare acoperă aproape toate faptele ilicite care ar putea fi comise de asociaţiile criminale, inclusiv în cazul crimei organizate. (G. Antoniu, Refecţii asupra crimei organizate, „R.D.P.”, nr. 3/1997, 35)

– C.Păun, Legea penală română şi crima organizată, „R.D.P.” nr. 3/1997, 47

CRIMINALITATEA ORGANIZATĂ = orice faptă ilicită comisă de o organizaţie criminală definită ca o asociaţie structurată, de mai mult de două persoane, formată în timp şi acţionând într-o manieră concertată în vederea comiterii de infracţiuni pentru care se prevede o pedeapsă privativă de libertate cu limita maximă de cel puţin 4 ani ori cu o pedeapsă mai gravă, aceste infracţiuni constituind un scop în sine sau un mijloc pentru a obţine unele avantaje patrimoniale ori, după caz, pentru a influenţa în mod ilicit funcţionarea autorităţilor publice (art. 2 L. nr. 50/2001, Convenţia Română/Belgia privind cooperarea poliţienească, M.Of. nr. 136/2001).

Asocierea de tip mafiot (art. 416 bis din Codul italian: „Asocierea este de tip mafiot când cei care fac parte din ea se prevalează de forţa de intimidare a legăturii dintre asociaţi şi de condiţia de supunere şi tăcere, care derivă din aceasta, pentru comiterea de infracţiuni, pentru obţinerea, direct sau indirect, a gestiunii sau controlului activităţii economice, concesiuni, autorizaţii, antreprize şi servicii publice sau pentru a realiza profituri ori avantaje ilicite pentru sine sau pentru alţii sau în scopul de a împiedica sau obstacole libera exercitare a votului sau pentru a-şi procura voturi pentru ei sau pentru alţii cu prilejul consultărilor electorale. Dacă asociaţia este înarmată pedeapsa este majorată… Asociaţia se consideră înarmată când participanţii au la dispoziţie, pentru realizarea scopurilor asociaţiei, arme, materiale Expl..ozive, chiar ascunse sau ţinute în depozite. Dacă activitatea economică asupra căreia asociaţii înţeleg să-şi asume sau să-şi menţină controlul este finanţată în total sau în parte cu preţul, produsul sau profitul obţinut din infracţiuni, pedepsele stabilite în alineatele precedente se majorează de la o treime la jumătate”. (George Antoniu, Reflecţii asupra crimei organizate, „R.D.P.” nr. 3/1997, p. 44-45).

Crima strategică = combinaţie profund legată de crima organizată, trafic droguri şi terorism; ea atacă sistemul legislativ şi puterea legitimă.

(Douglas Menarchik, „Crima strategică şi strategia de securitate naţională a României”.)

– V.N.Spânu, în PCA Timişoara, Revista „Juridică”, nr. 10/1996, p.5.

– Angela Nicolae, în PCA Timişoara, Revista „Juridică” nr. 10/1996, p.34.

Crima organizată este definită ca fiind orice faptă ilicită săvârşită de o organizaţie. Aceasta constă într-o asociaţie structurată de mai mult de două persoane, formată în timp şi acţionând într-o manieră concretă în vederea săvârşirii de infracţiuni pentru care se prevede o pedeapsă privativă de libertate cu limită maximă de cel puţin 4 ani ori cu o pedeapsă mai grea, aceste infracţiuni constituind un scop în sine sau un mijloc pentru a obţine unele avantaje patrimoniale ori după caz, pentru a influenţa în mod licit funcţionarea autorităţilor publice[1].

Potrivit Convenţiei Naţiunilor Unite contra criminalităţii transnaţionale organizate (deschisă spre semnare la Palermo, la 12 decembrie 2000), expresia grup criminal organizat desemnează un grup structurat de trei sau mai multe persoane existând un anumit timp, urmărind înţelegerea membrilor în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave sau strict determinate, incriminate cu o pedeapsă privativă de libertate de peste patru ani sau cu o pedeapsă mai grea pentru obţinerea, direct sau indirect, unui avantaj financiar sau a unui alt avantaj material.

Din definiţie, observăm distincţia faţă de incriminarea românească prevăzute în art. 323 C.pen., care presupune ca pluralitate constituită:

– o grupare de persoane,

– o specială organizare a acesteia şi

– un program infracţional ce urmează a fi realizat de membri acelei grupări[2].

Doctrina a arătat că este suficient un singur subiect activ în varianta iniţierii[3], fiind posibilă şi o anume pluritate ocazională[4]. În esenţă, este vorba de o anumită disciplină internă, anumite reguli privind ierarhia, rolurile membrilor şi planurile de activitate[5].

Ca atare, până la adoptarea legii privind combaterea criminalităţii organizate[6], apreciem că este întotdeauna competent procurorul specializat (al secţiei, respectiv al serviciului) ori de câte ori se va reţine şi infracţiunea prevăzută în art. 323 C. pen.

În ipoteza neîndeplinirii condiţiilor legale, cauza poate fi redirecţionată procurorului competent.

În ceea ce priveşte competenţa între parchete, remarca principală priveşte distincţia dintre competenţa procurorului ca organ de urmărire penală şi, respectiv, ca organ de supraveghere.[7]


[1] A se vedea, de exemplu, Convenţia între Guvernul României şi Guvernul Regatului Belgiei pentru cooperarea poliţienească, ratificată prin Legea nr. 50/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.136 din 20 martie 2001.

[2] V.Dongoroz, Participaţia înExplicaţii teoretice …”, Partea generală, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p.180.

[3] C. Bulai, Alte infracţiuni care aduc unor relaţii privind convieţuirea socială, în „Explicaţii teoretice …”, vol.IV, Partea specială, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 688.

[4] Ibidem.

[5] D. Ciuncan, Unele consideraţii privind săvârşirea infracţiunilor de mai multe persoane, în „Revista română de drept”, nr. 6/1983, p. 34 şi urm.

[6] Doctrina a particularizat:

– o stabilitate în cadrul asociaţiei;

– o structură internă ce presupune o diviziune a rolurilor între membri;

– continuitate şi sistematizare a activităţii;

– scopul obţinerii unor câştiguri importante şi

– profesionalizarea activităţii infracţionale (a se vedea D.Banciu, S. Rădulescu, Corupţia şi crima organizată în România, Editura Continent XXI, Bucureşti, 1994, I. Pitulescu, Al treilea război mondial. Crima organizată, Editura Naţional, Bucureşti, 1998, p.11). Criteriul de identificare, potrivit proiectului legii pentru combatere a criminalităţii organizate, sunt: derularea unor activităţi de către un grup constituit de mai mult timp, format din mai mult de trei persoane între care există raporturi ierarhice sau personale, care permit acestora să se îmbogăţească sau să controleze teritorii, pieţe în sectorul vieţii economice şi sociale, interne sau străine, prin utilizarea şantajului, intimidării, violenţei sau corupţiei, cu intenţia fie de a săvârşi infracţiuni, fie a infiltrării în economia naţională (a se vedea M.J., Direcţia relaţii internaţionale, adresa nr. 1/DI/18/30450/1999 din 16 iunie 1999 în Consiliul Europei, Comitetul de experţi asupra aspectelor de drept penal şi a aspectelor criminologice ale crimei organizate, P.C. CO Questionnaire Replies, Docs, Strasbourg, 29 noiembrie 1999).

[7] V.Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p.329 şi urm.

CORUPŢIE

CORUPŢIE

(ORGANIZATIA PENTRU COOPERARE ŞI DEZVOLTARE ECONOMICA (O.C.D.E.)

RAPORTU PRIVIND GUVERNANŢA CORPORATIVĂ ÎN ROMANIA)

Politizarea, pregătirea insuficientă, lipsa de experienţă şi de precedente precum şi lipsa de resurse a afectat puternic sistemul, ajungându-se la întârzieri mari şi câteodată la hotărâri discutabile. […] Trebuie imbunătăţită pregătirea avocaţilor şi judecătorilor în domeniul dreptului şi procedurilor comerciale. Retribuţia judecătorilor şi a întregului personal al instanţelor judecătoresti trebuie să fie mărită. Trebuie să se încurajeze o specializare mai mare a judecătorilor. Opiniile scrise şi hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti trebuie să fie făcute publice pentru creşterea conştientizării publicului, pentru a facilita interpretarea legii şi pentru a mări răspunderea justiţiei. Trebuie să se pună la punct un mecanism eficient pentru a contracara corupţia din justiţie. De asemenea, Raportul conţine interesanta observaţie că „acţionarii care caută să-şi apere interesele în justiţie se confruntă cu întârzieri şi costuri care în marea majoritate a cazurilor depăşesc valoarea acţiunilor lor.

Notă: – În România, corupţia continuă să fie un fenomen larg răspândit şi să afecteze societatea sub toate aspectele sale. O serie de măsuri importante au fost lansate în decursul perioadei de raportare, dar punerea în practică, pe ansamblu, a politicii de combatere a corupţiei a fost limitată. Masurile luate mai trebuie şi să aibă efect şi, în acest sens, sunt necesare eforturi substanţial sporite (Regular Report. ro. 2003, Strategy paper 2003, Raportul Comisiei Europene privind România)

– Caracterul răspândit al corupţiei se menţine în societatea românească, subminând eficienţa şi legitimitatea instituţiilor statului si dezvoltarea economică. Deşi s-au făcut eforturi semnificative de accelerare a luptei împotriva corupţiei, nu s-a produs o reducere în percepţia nivelului acesteia, iar numărul urmăririlor penale în domeniul corupţiei rămâne mic, îndeosebi la nivel înalt, deşi aceasta a fost identificată ca o prioritate (Raportul Comisiei Europene privind România)

– Împotriva corupţiei nu se luptă înfiinţând comisii, si nici transformând arestarea preventivă in show de televiziune. Să nu cădem nici in greşeala de a o privi ca pe un fenomen tipic românesc, pentru ca este prezentă, mai mult sau mai puţin, in toate sistemele democratice, axate pe un veritabil cult al proprietăţii private. Potrivit lui Abraham S. Eisenstadt, „când alegi intre a servi publicul si a servi interesele proprietăţii private, e greu sa rezişti tentaţiei banilor. E uşor să-ţi acoperi concepţia despre ambele interese cu un nor gros de idei ale lui Bernard Mandeville si Adam Smith si să spui că promovând proprietatea privată se poate sprijini si cauza publica. […] Intr-un sistem politic in care maxima cheie este că banii vorbesc, nu e uşor sa spui unde au trecut vorbitorii si spusele lor bariera coruptiei”.

(Freddy Garbaci , Justitia – din nou criticată în Raportul O.C.D.E. privind guvernanţa corporativă, 19 decembrie 2001, Indaco >> info legislativ >> revista specialiştilor)

– Potrivit art. 26 O.U. nr. 25/1997, pretinderea şi primirea de bani de către părinţii unui minor în vederea exprimării consimţământului la adopţia minorului, precum şi în intermedierea respectivei adopţii de către alte persoane, în scopul obţinerii unui folos material necuvenit constituie corupţie.

– Potrivit art. 213 C. pr. civ., experţii care vor cere sau vor primi mai mult decât plata statornicită se vor pedepsi pentru luare de mită.

– În codul penal, termenul este folosit în art. 202 şi în art. 261.

Notă: – I. Lascu, Particularităţile de investigare şi cercetare a infracţiunilor de corupţie în lumina noilor modificări legislative, „Dreptul” nr. 11/2002, p.137

– Al. Boroi, N. Neagu, Armonizarea legislaţiei penale române cu legislaţia europeană în materie de corupţie, în „Dreptul” nr. 4/2003, p. 117

(DELIMITAREA MARII CORUPŢII, ÎN SENSUL LEGII NR. 78/2000)

Prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 43/2002 (aprobată ulterior prin Legea nr. 503/2002) s-a înfiinţat, la nivel naţional, Parchetul Naţional Anticorupţie, ca parchet specializat în combaterea infracţiunii de corupţie şi anume «pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000».

Determinarea competenţei materiale a Parchetului Naţional Anticorupţie ne face să observăm că intenţia legiuitorului a fost aceea de a limita activitatea procurorului specializat doar la marea corupţie, ceea ce vom analiza în continuare.

Potrivit art. 13 din O.U. nr. 43/2002, sunt de competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie „infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000”.

În înţelesul Legii nr. 78/2000 sunt infracţiuni de corupţie infracţiunile prevăzute în art. 254-257 C. pen., precum şi infracţiunile prevăzute în legile speciale «în funcţie de calitatea persoanelor care săvârşesc sau faţă de care se săvârşesc faptele şi în raport cu sectoarele de activitate unde acestea se comit»[1]. (se arată în art. 5 alin. 1 – subl. ns.).

Această calitate a persoanelor este arătată în chiar textul de iniţiere al legii, în art. 1 al dispoziţiilor generale:

a) care exercită o funcţie publică, indiferent de modul în care au fost învestite, în cadrul autorităţilor publice sau instituţiilor publice;

b) care îndeplinesc, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcţie sau o însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, în cadrul serviciilor publice, regiilor autonome, societăţilor comerciale, companiilor naţionale, societăţilor naţionale, unităţilor cooperatiste sau al altor agenţi economici;

c) care exercită atribuţii de control, potrivit legii;

d) care acordă asistenţă specializată unităţilor prevăzute la lit. a) şi b), în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa;

e) care, indiferent de calitatea lor, realizează, controlează sau acordă asistenţă specializată, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, cu privire la: operaţiuni care antrenează circulaţia de capital, operaţiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operaţiuni de plasament, în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare şi cele asimilate acestora, tranzacţii comerciale interne şi internaţionale;

f) care deţin o funcţie de conducere într-un partid sau într-o formaţiune politică, într-un sindicat, într-o organizaţie patronală ori într-o asociaţie fără scop lucrativ sau fundaţie;

g) alte persoane fizice decât cele prevăzute la lit. a) – f), în condiţiile prevăzute de lege.

În continuare, vom încerca să delimităm fiecare categorie de persoane cărora li se aplică dispoziţiile legale privind corupţia:

a) Prin funcţie publică se înţeleg funcţiile arătate în Lista anexă la Legea nr. 188/1999[2], precum şi orice funcţie desemnată sau asimilată drept funcţie publică în orice altă dispoziţie legală.

Sunt funcţii publice de conducere acelea de secretar general, director, şef departament, şef serviciu, sector, birou, funcţiile de inspector, secretar în autorităţile locale etc.

Sunt funcţii publice de execuţie acelea de consilier, expert, consultant, inspector şi referent. Mai adăugăm pentru autoritatea locală funcţia publică de inginer agronom, medic veterinar, perceptor şi agent agricol[3].

Funcţiile publice specifice unor autorităţi sau instituţii publice centrale ori unor instituţii subordonate acestora pot fi găsite la Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, cea care avizează stabilirea acestora de către conducătorii autorităţilor sau instituţiilor respective (cu acordul autorităţilor lor ierarhic superioare).

Funcţiile specifice din aparatul de lucru al prefectului se stabilesc prin ordin al acestuia, în timp ce funcţiile specifice din aparatul de lucru al autorităţilor administraţiei locale se stabilesc prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv local.

Dacă funcţia respectivă, ocupată de o persoană învinuită de săvârşirea unei fapte de corupţie nu se regăseşte în Lista cuprinzând funcţiile publice, respectiv în ordinele sau hotărârilor conducătorilor amintiţi mai sus, şi aflate în evidenţa Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, infracţiunea respectivă nu este de competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie potrivit art. 1 lit. a) din lege[4].

b) În această categorie intră persoanele care desfăşoară activitatea în domeniul economic, comercial, în genere în domeniul privat.

Textul vorbeşte de o funcţie sau de orice însărcinare.

Observăm că prin „însărcinare” nu se înţelege angajatul de fapt al vechii jurisprudenţe, care a extins calitatea de funcţionar.

Prin noua reglementare a art. 147 C.pen. se face distincţie clară între funcţionarul public (de fapt) la care, potrivit lit. a), este indiferent cum a fost investit şi funcţionarul alin. 2 al art. 147 C.pen., care trebuie să aibă calitatea de salariat (adică fiind stabilit un raport juridic de muncă, potrivit Codului muncii, prin încheierea unui contract individual sau colectiv de muncă).

Prin însărcinare trebuie să înţelegem existenţa unei alte forme juridice determinate, cum ar fi contractul de colaborare, management, agent, prêt-nom, prestări de servicii, mandat, în măsura în care poate influenţa deciziile în activitatea persoanelor juridice de drept privat.

c) Exercitarea de „atribuţii de control” presupune examinarea sau analiza permanentă şi periodică a unei activităţi sau situaţii, în vederea urmăririi evoluţiei acestora sau luării de măsuri de remediere, iar nu simpla constatare, surprindere sau înregistrare a unei realităţi.

În raport cu aceste criterii, persoana care exercită îndatorirea de a verifica şi emite variate permise nu are atribuţii de control în sensul agravantei prevăzute în art. 254 alin. 2 C.pen., încât nu poate fi subiect al infracţiunii de luare de mită în această formă calificată[5].

Ne apropiem astfel de delimitarea atribuţiilor de control şi care constă în acea activitate complexă de verificare şi analiză a unor situaţii, în vederea urmăririi evoluţiei acestora şi propunerii sau chiar a luării de eventuale măsuri de remediere[6].

Această calitate este o componentă a atribuţiei generale de conducere (management) alături de aceea de organizare, administrare sau de optimizare, de coordonare sau supraveghere[7], componentă, la rândul ei a autorităţii.

O asemenea activitate este de natură – dacă nu de a reprezenta o participare chiar la conducerea persoanelor juridice sau la luarea deciziilor – de a reprezenta o componentă de control în cadrul activităţii generale de conducere.

d) Societăţile comerciale, societăţile (companiile naţionale, regiile autonome, unităţile naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţile cooperatiste şi celelalte persoane juridice cu scop lucrativ, precum şi instituţiile publice, asociaţiile şi celelalte forme juridice fără scop lucrativ şi persoane fizice autorizate să desfăşoare activităţi independente, organizează şi conduc contabilitatea financiară, potrivit Legii nr. 82/1991 republicate[8] şi contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activităţii.

De regulă, organizarea şi conducerea contabilităţii se fac în compartimente distincte conduse de un director economic, contabil şef sau altă persoană împuternicită să îndeplinească această funcţie.

Subiecţii (pasivi şi activi) ai infracţiunilor de corupţie nominalizaţi sub lit. e) a art. 1 din Legea nr.78/2000 sunt, în principiu, aceştia, dacă contabilitatea se organizează pe bază de contracte de prestări servicii cu persoane juridice autorizate sau de persoane fizice care au calitatea de expert contabil, respectiv contabil autorizat. Societăţile comerciale de expertiză contabilă şi persoanele fizice autorizate nu exercită funcţii publice în sensul lit. a), nu participă la conducere exercitând atribuţii de control (lit. b).

Dacă raportul juridic este de muncă, directorul economic, contabilul şef, altă persoană împuternicită în acest sens participă la luarea deciziilor propriei persoane juridice sau le pot influenţa; în acest caz acestea sunt vizate de lit. d) a art. 1 din lege. Dacă raportul juridic este de drept civil sau comercial, răspunderea subiecţilor nu este o răspundere materială, ci civilă (comercială).

În această calitate este evident că ei – realizând, controlând sau acordând asistenţă de specialitate – chiar dacă nu participă direct (prin natura raportului juridic) la luarea deciziilor, organizând şi conducând contabilitatea ei, participă totuşi (şi anume într-o măsură determinantă) la luarea deciziilor sau cel puţin le pot influenţa. Dar, sub această lit. e) competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie va fi antrenată doar în anumite sectoare de activitate, şi anume: operaţiuni care antrenează circulaţia de capital, operaţiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operaţiuni de plasament, în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare şi cele asimilate acestora, tranzacţii comerciale interne şi internaţionale.

Sub această literă, legiuitorul a vrut să includă şi alte persoane, mai puţin importante din instituţia sau societatea comercială, dar fără a include orice salariat.

Includerea în marea corupţie nu este dată de capacitatea de influenţă a subiectului, ci de importanţa domeniului de activitate vizat. Acesta este un alt segment în delimitarea corupţiei de marea corupţie de competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie.

f) Un alt domeniu de activitate socotit important a fi ocrotit prin reglementarea specifică este acela al persoanelor juridice fără scop lucrativ.

Distinct, pot fi subiecţi (activi sau pasivi) ai marii corupţii şefii de sindicate şi de uniuni de sindicate, de partide, de federaţii, de alianţe politice, echivalenţii acestora din persoane juridice străine (potrivit principiilor dreptului penal roman) fără scop patrimonial, chiar nerecunoscute în România, dacă funcţionează legal în ţara lor de origine, precum şi ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale.

Organele de conducere includ, în sens larg, după cum am arătat mai sus şi organele de administrare şi control. Poziţia nominală a persoanelor fizice este aceea cuprinsă în actul constitutiv.

Dacă este vorba de un conducător de fapt, infracţiunea va fi aceea de înşelăciune, şi nu o infracţiune de corupţie.

De regulă, funcţiile de conducere sunt cele ale consiliului director şi ale membrilor comisiei de cenzori.

Asociaţiile şi fundaţiile pot înfiinţa societăţi comerciale. Persoanele care îndeplinesc permanent sau temporar funcţii sau însărcinări şi participă la luarea deciziilor şi le pot influenţa pot fi antrenate în marea corupţie în baza lit. b) a art. 1 din Legea nr. 78/2000 respectiv c)[9].

Funcţiile de conducere ale asociaţiilor nu sunt limitate doar la nivelul central (naţional). Spunem aceasta întrucât partidele politice pot avea subdiviziuni teritoriale, deci şi cu cadre de conducere. Răspunderea acestora este antrenată în măsura în care la nivel local, corespunzător, aceste funcţii de conducere au deschis conturi bancare şi răspund de gestionarea acestora (nu mai este cazul să repetăm condiţia alegerii statutare a conducătorilor locali).

La nivelul alianţelor politice, prin funcţia de conducere înţelegem factorii de decizie (potrivit art. 25 din Legea nr. 27/1996) ai alianţei.

g) Vom încerca să exemplificăm categoria altor persoane implicate în marea corupţie.

Enumerarea legii presupune ab initio dorinţa legiuitorului de a limita atât sfera subiecţilor, cât şi domeniile de activitate incluse în marea corupţie[10].

Astfel, de competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie nu vor fi toate infracţiunile desemnate ca atare referitor la orice subiect activ sau pasiv, ci doar cele cu impact social major.

Potrivit art. 5 alin. 1 de competenţa parchetului Naţional Anticorupţie nu sunt doar infracţiunile cu subiect actul desemnal la lit. a) – f) din lege. Orice altă persoană care săvârşeşte o infracţiune de corupţie (sau conexă) faţă de un subiect pasiv desemnat la lit. a) – f) din lege devine subiect activ al marii corupţii.

Prin „alte persoane” se pot înţelege, de asemenea, membrii organizaţiilor, asociaţiilor sau grupărilor criminale în interesul cărora sunt săvârşite acte de corupţie.

De asemenea, ne gândim la alte persoane decât cele arătate la art. 1 lit. a) – f) în cazul funcţionarilor bancari – alţii decât cei care pot influenţa luarea deciziilor – care dispun acordarea de credite sau de subvenţii.

Este locul aici să subliniem că activitatea de conducere are caracter administrativ, în timp ce acordarea de credite sau de subvenţii, în genere, activitatea de creditare, este o activitate curentă cu caracter comercial, operativ.

Alte prsoane, în sensul lit. g) (fără să se încadreze în celelalte categorii lit. a) – f)) pot fi:

–          persoanele cu atribuţiuni în acţiunea de privatizare;

–          lichidatorii – din momentul preluării funcţiei, al depunerii semnăturii lor în registrul comerţului (art. 246 şi urm. din Legea nr. 31/1990, republicată);

–          reprezentanţii permaneţi ai societăţilor lichidatoare (art. 247 din Legea nr.31/1990, republicată);

–          brockerul (art. 11 din Legea nr. 78/2000) – (repetăm, altul decât cel ce ar participa la luarea deciziilor sau care l-ar putea influenţa în tranzacţiile comerciale interne);

–          funcţionarul (altul decât public) în tranzacţiile financiare;

–          tăinuitorul, contrabandistul, favorizatorul unor infracţiuni din marea corupţie (art. 17 lit. b) din Legea nr. 78/2000);

–          orice persoană care se asociază în vederea săvârşirii unor infracţiuni de mare corupţie (art. 17 lit. b);

–          orice funcţionar care săvârşeşte un fals sau uzează de fals în scopul unei infracţiuni de mare corupţie etc.;

–          şi chiar şi proxenetul care

Credem că am enumerat destule categorii de persoane care, fără să fie persoane importante, fără să afecteze domenii distincte, pot fi subiecţi ale infracţiunilor de mare corupţie, în sensul art. 1 lit. g) din Legea nr. 78/2000.

În concluzie, marea corupţie este delimitată de trei categorii de competenţe privind:

– persoanele importante atât din viaţa publică, cât şi privată (competenţă personală);

– domenii importante de activitate atât ale vieţii publice, cât şi private (sectoare de activitate – competenţă materială);

– activităţi importante (tranzacţii comerciale, activitatea de privatizare, operaţiunii financiare, droguri, spălare de bani, bancrută – competenţă materială).

Ca atare, competenţa înscrisă în art. 5 raportat la art. 1 din Legea nr. 78/2000 este, în principal, o competenţă materială.

– Se pedepseşte acţionarul sau deţinătorul de obligaţii care, în cazurile nepermise de lege îşi ia – în schimbul unui avantaj material – obligaţia de a vota într-un anume sens în adunările generale sau de a nu lua parte la vot.

Persoana care determină pe un acţionar sau deţinător de obligaţiuni ca, în schimbul unui avantaj material, să voteze într-un anumit sens ori să nu voteze, se pedepseşte potrivit art. 202 din Legea nr. 31/1990 modificată prin O.U. nr. 32/1997. (L.31 republ. în M.Of. nr. 33/29.I.98).

Cazuri nepermise de lege sunt, de exemplu, prevăzute în art. 49 sau 194.

– Soluţionarea crizei (de sistem şi de legitimitate) presupune refacerea completă a cadrului politico-legislativ de desfăşurare a procesului de privatizare, prin redistribuirea într-un cadru de moralitate şi legalitate a avuţiei naţionale confiscate abuziv de fosta clasă politică (reciclată) – L. Turcu, – Comunism – postcomunism o metamorfoză românească, în „Aldine”, 14.3.98.

– M. Apetrei, Corupţie. Procedura de urmărire şi judecare, „R.D.P.” nr. 2/1998, p. 39

Eficienţa combaterii corupţiei constă în transparenţa activităţii funcţionarului public, care înseamnă liberul acces la informaţii.

Legalizarea accesului la informaţii trebuie dublată de garantarea protecţiei datelor personale.

(Monica Macovei, Pledoare pentru acces la informaţii, în „Ziarul financiar” nr. 1/1998)

– Arma cea mai diabolică şi mai eficientă este organizarea, prin corupţie, a confuziei

(Ana Blandiana, Organizarea confuziei, „România liberă” 16.09.2000)

Problema degradării tuturor mecanismelor şi tuturor funcţiunilor, a disoluţiei, la Ileana Mălăncioiu, în „Adevărul” 7.10.2000

Maniera generală de acţiune în regimul comunist lasă o mare libertate procurorilor în interpretarea şi aplicarea legislaţiei privind faptele de corupţie. Principala problemă a acestui domeniu al legislaţiei este că el poate fi folosit ca instrument politic împotriva opoziţiei. Prin urmare, procurorii însărcinaţi cu soluţionarea cazurilor de corupţie trebuie feriţi de presiunile poliţiei în mai mare măsură decât colegii lor din alte sectoare juridice

(Mc. Dermott, Will & Emery, Boston, Memorandum referitor la Legea română pentru prevenirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, 1998).

– Articolele au în general o exprimare foarte largă, ceea ce mă bucură ca procuror dar mă nelinişteşte ca avocat. Ideea americană constituţională de libertate civilă ar fi serios pusă la încercare de unele exprimări folosite aici.

(Smaltz, Anderson & Fahey, Evaluare a legii pentru prevenirea şi sancţionarea faptelor de corupţie Parlamentul României, 1998)

– Ioan Lascu, Laura-Codruţa Lascu, O nouă reglementare în legătură cu infracţiunile de corupţie, „Dreptul” nr.10/2000, 3

– Ioan Lascu, Laura-Codruţa Lascu, Infracţiuni de corupţie. Noi incriminări, „Pro lege” nr. 4/2000, p. 17

– A.Ungureanu, Interpretarea şi aplicarea Legii nr.83/1992, „Dreptul” nr. 9/1995, p. 58

– M.Apetrei, Procedura urgentă de urmărire pentru unele infracţiuni de corupţie, „Anale”, Acad.Poliţie Al.I.Cuza, 1994, p. 42

– Horia Diaconescu, Modificări aduse structurii şi conţinutului infracţiunilor de luare şi dare de mită, primire de foloase necuvenite şi trafic de influenţă prin Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, „Dreptul” nr. 4/2001, p. 44

– lector univ. Crişu Anastasiu, Aspecte procedurale ale legii privitoare la corupţie,  „R.D.P.” nr. 1/2001, p. 48.

– ioan lascu, Laura Codruţa Lascu, Fapte de corupţie. Noi incriminări, „R.D.P.” nr. 1/2001, p. 61

– Fl. Scaleţchi, Corupţia – Notă de plată a săracului, „Monitorul drepturilor omului” august 2001;

– Fl. Stoica, Justiţia la bani mărunţi, în „Monitorul drepturilor omului” august, 2001, p.54 şi urm.

– Dorin Ciuncan, Competenţa procurorului specializat în combaterea corupţiei, „Dreptul” nr. 10/2001, p. 154.

Manifestări ale corupţiei în justiţie:

– trafic de influenţă,

– influenţarea cercetărilor penale,

– influenţarea deciziilor judiciare

în A. Năstase, Programul naţional de prevenire a corupţiei şi în planul naţional, 2001.

– Vasile Pătulea, Implicaţii ale reglementării, prin Legea nr. 78/2000, a competenţei procurorilor specializaţi în prevenirea şi combaterea infracţiunilor de corupţie, „Dreptul” nr. 11/2001, p. 123

România nu a combătut realmente corupţia;drept urmare, corupţia a devenit endemică în societatea românească (Michael Guest, la 24 ianuarie 2002, Iaşi, cit. apud Evenimentul zilei 26 ianuarie 2002.

Sistemul juridic este slab,ineficient şi atacat de o corupţie endemică” (Raportul pe anul 2001 al Departamentului de Stat privind respectarea drepturilor omului, Ziua 6 martie 2002)

În Rom. lib. din 6 martie 2002 „se avertizează asupra<<corupţiei sistemice a justiţiei >>”

Th. Mrejeru, Dtru P. Andreiu Florescu ş.a. Infracţiunea de corupţie, All Beck, 2000

Criză structurală şi de legitimitate politică

Între guvernanţi şi guvernaţi se creează o ruptură ireconciliabilă în care societatea refuză să participe efectiv la actul politic, fie mimează participarea, creându-şi forme proprii de manifestare social-politică ce au scopul de a-şi asigura supravieţuirea prin eludarea canalelor oficiale. Societatea se fragmentează într-o constelaţie de interese anomice (prin absenţa unei conduceri politice legitime), iar procesul modernizării politice eşuează.

Procesul de reciclare constă în supravieţuire nu numai prin menţinerea controlului politic, dar şi prin crearea unei baze economice capitaliste. Se produce amalgamarea noii clase economice capitaliste cu elemente clientelare ale relaţiilor economice internaţionale, adăugându-se categoria căpuşă a lumpenaventurierilor autohtoni şi străini.

Consolidarea controlului presupune utilizarea birocraţiei de tip parazitar din cadrul administraţiei şi prin selectarea şi promovarea unei noi generaţii de funcţionari potrivit aceloraşi interese.

O dovadă că activităţile de reciclare au avut de la un bun început girul politic al guvernanţilor, că s-a desfăşurat în mod planificat şi au fost executate în mod riguros este şi faptul că semnalările mass-mediei cu privire la aspectele ilegale, imorale ale tranzacţiilor de privatizare, cu privire la activitatea unor firme sau bănci fantomă sau de faţadă nu şi-au găsit încă o rezolvare firească, specifică unui sistem politic real democratic.

Soluţionarea crizei presupune refacerea completă a cadrului politico- legislativ de desfăşurare a procesului de privatizare, prin redistribuirea într-un cadru de moralitate şi de legalitate a avuţiei naţionaler confiscate abuziv de fostul regim.

– L. Turcu, România în pragul mileniului trei, Rom. lib. 14 martie 1998

– I. Dumitru,Consecinţele juridice ale nerespectării prevederilor Legii nr. 78/2000 referitoare la competenţa materială, „Dreptul nr. 1/2002, p. 191

– Convenţia referitoare la protecţia intereselor financiare ale C.E. şi protocoalele adiţionale, în Journal officiel des Communautes europeennes, 27.11.1995, nr. C.316/49 şi urm

– V. Dabu, S. Cătineanu, Unele reflecţii asupra organizării şi funcţionării Parchetul Naţional Anticorupţie, în „R.D.P.” nr. 4/2002, p. 38

– D. Ciuncan, „Pro lege” nr. 2/1996, p. 190

Domnilor preşedinţi, doamnelor şi domnilor deputaţi şi senatori, Stimaţi invitaţi, Guvernul aduce astăzi în faţa Parlamentului, sub forma angajării răspunderii asupra unui proiect de lege, o problemă care a frământat societatea românească în ultimul deceniu, cu mare rezonanţă, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern – problema corupţiei. Recurgerea la această procedură legislativă reprezintă un act de responsabilitate din partea Guvernului faţă de un obstacol în asigurarea credibilităţii României, a instituţiilor statului, a clasei politice.

Ţin să declar în mod expres, în plenul celor două Camere ale Parlamentului, că Guvernul României, bazându-se pe dispoziţiile art. 113 alin. (1) din Constituţie, îşi angajează răspunderea asupra unui proiect de lege menit să ofere soluţii eficiente de prevenire şi de combatere a corupţiei, asigurând transparenţă în exercitarea funcţiei publice şi mediului de afaceri.

Prin proiectul de lege pe care îl promovăm astăzi, am deplina convingere că facem un pas important pe calea onorării ofertei noastre electorale şi de guvernare, precum şi angajamentelor faţă de Uniunea Europeană şi NATO.

Această iniţiativă a Guvernului, care sprijină direct aplicarea Strategiei naţionale pentru combaterea corupţiei, are loc la un an de la adoptarea Programului naţional şi Planului de prevenire a corupţiei şi a Planului naţional de acţiune împotriva corupţiei.

Măsurile propuse în proiectul de lege sunt rezultatul unei analize de profunzime efectuată de Guvern asupra realităţii româneşti şi a percepţiilor interne şi internaţionale privind fenomenul corupţiei în ţara noastră. În acest sens, au fost analizate riguros concluziile unor evaluări instituţionale, guvernamentale şi neguvernamentale, ale investitorilor străini şi ale mediului de afaceri din ţara noastră, precum şi rezultatele unor studii sociologice realizate în România.

Odată cu accelerarea integrării României în Uniunea Europeană şi NATO, trebuie să ne concentrăm tot mai mult asupra bunei funcţionări a statului de drept, a administraţiei publice, asupra modului de aplicare a legii sau asupra compatibilităţii mediului economic cu regulile unei economii de piaţă. Din această perspectivă, combaterea fenomenului corupţiei este esenţială pentru materializarea angajării consecvente a Guvernului României, a societăţii româneşti în ansamblu, în asumarea şi îndeplinirea criteriilor de aderare la Uniunea Europeană şi NATO.

Nu ne propunem, cu această ocazie, să facem un bilanţ detaliat al măsurilor preventive, precum şi al acţiunilor concrete desfăşurate în primii doi ani de guvernare pentru combaterea fenomenului de corupţie.

Am aprobat de urgenţă, la începutul anului 2001, legile care permit retrocedarea terenurilor agricole şi forestiere, precum şi a imobilelor confiscate abuziv. Aceasta ne-a permis ca, acum, în primăvara anului 2003 să avem peste 92% titluri de proprietate eliberate, faţă de 70% cât erau în decembrie 2000. A fost retrocedat un număr însemnat de imobile, peste 8200, urmând ca restituirea în natură să se intensifice potrivit reglementărilor adoptate în ultima perioadă.

Măsuri esenţiale de combatere a corupţiei au fost luate, practic, în toate domeniile: achiziţiile publice, licitaţiile electronice, unde, prin cele 73.000 de licitaţii s-au economisit peste 1.100 miliarde lei. Stoparea adopţiilor internaţionale în condiţiile cunoscute. Înfiinţarea ghişeului unic în instituţii publice şi la Registrul Comerţului. Reglementarea transparenţei tuturor actelor normative.

Îmbunătăţirea şi monitorizarea mediului de afaceri. Prevenirea şi combaterea criminalităţii informatice şi altele.

Un rol important în această luptă îl are, fără îndoială, şi înfiinţarea Parchetului Naţional Anticorupţie, care până în prezent şi-a dovedit utilitatea şi eficienţa prin instrumentarea unor fapte şi acte relevante de corupţie. Toate acestea acţiuni s-au desfăşurat în conformitate cu Programul de prevenire şi Planul de combatere a corupţiei, adoptate de Guvern.

În continuarea acestui ansamblu de acţiuni, prin prezentul proiect de lege, Guvernul asigură deschiderea unei ofensive radicale împotriva corupţiei. Punerea în aplicare a legii are menirea să restabilească încrederea populaţiei şi a comunităţii oamenilor de afaceri în capacitatea de acţiune a Guvernului şi în puternica sa voinţă de a acţiona pentru a elimina corupţia din structurile societăţii româneşti, pe toate palierele sale. Voinţa politică a Guvernului va trebui să-şi găsească un ecou consistent, materializat în participarea întregii societăţi româneşti: partide politice, Parlament, mass-media, societate civilă, populaţie.

Noile reglementări pe care vi le supunem atenţiei reprezintă reacţii concrete în plan legislativ, instituţional şi în planul promovării publice, la dinamica pe care acest flagel a cunoscut-o după 1989. Totodată, aceste reglementări au fost concepute în spiritul unui imperativ foarte clar, de asigurare a acelui pragmatism care să le scoată din abstractul literei legii şi să le facă eficiente, aducându-le mai aproape de oameni şi de problemele lor reale.

Soluţiile din proiectul de lege privind angajarea răspunderii Guvernului constituie o reacţie la semnalele critice provenite din mediul intern, dar şi din unele aprecieri externe. Am în vedere evaluările Comisiei Europene, ale FMI şi Băncii Mondiale, ale Transparency International, Freedom House, BERD, GRECO -Consiliul Europei, ca şi semnale ale asociaţiilor oamenilor de afaceri români şi străini, ale Consiliului Investitorilor Străini din România, ale unor ambasade străine la Bucureşti.

Doamnelor şi domnilor parlamentari,

Măsurile şi obiectivele cuprinse în proiectul de lege ar rămâne inutile dacă nu le-am racorda la pulsul concret al societăţii, dacă nu s-ar pune în aplicare cu şi pentru cetăţeni. Efortul guvernamental de combatere a corupţiei depinde, în mare măsură, de sprijinul tuturor formaţiunilor politice, precum şi al societăţii civile şi mass-media. Etapa de acţiune iniţiată prin acest proiect legislativ implică practici instituţionale îmbunătăţite, deschise şi transparente, care impun o participare mai activă a cetăţenilor la evidenţierea şi izolarea fenomenului corupţiei, participarea ONG-urilor specializate pentru a semnala fenomene asociate corupţiei şi a monitoriza consistenţa răspunsului instituţional.

Trebuie să privim realitatea cu ochi critic şi autocritic, dar, în acelaşi timp, nu trebuie să facem rabat de la echilibru şi luciditate. Să recunoaştem că avem o problemă – corupţia – însă, şi zvonistica şi mai ales falsele etichetări politice îşi au contribuţia lor, care nu trebuie omise din vedere. Pe lângă realitatea dată, există şi importante mistificări.

Aş adăuga faptul că, din păcate, partidele politice s-au preocupat mult prea puţin de prevenirea şi combaterea corupţiei atunci când se aflau la putere. În prezent, partidele din opoziţie se manifestă ca şi când ar afla de corupţie acum şi nu ar avea nici o responsabilitate în legătură cu acest fenomen.

În sensul răspândirii unei culturi civice solide, Guvernul îşi propune un parteneriat cu reprezentanţii organizaţiilor neguvernamentale, preocupate de urmărirea şi semnalarea fenomenului corupţiei, pentru implicarea efectivă a societăţii civile în evaluarea programelor şi proiectelor iniţiate pe acest domeniu. Avem în vedere, în acest sens, realizarea unor campanii publice de anvergură pentru creşterea conştientizării cetăţenilor asupra consecinţelor fenomenului corupţiei şi, totodată, o mobilizare mai puternică pentru cunoaşterea şi promovarea măsurilor preventive pe care le întreprindem în combaterea acestui flagel.

Stimaţi parlamentari,

Nu există o singură concepţie privind corupţia, dar cetăţenii tind să absolutizeze componenta bănească a corupţiei, neglijând serviciile reciproce, sursă indirectă de îmbogăţire. Cu toţii, cred că suntem de acord cu privire la caracterul extins, de proporţii, al corupţiei la nivelul societăţii româneşti. Insuficienta diferenţiere a fenomenelor de corupţie ce au loc, a instituţiilor implicate, duce la un criticism general, la o radicalizare a opiniei publice în acuzarea sistemului politic de corupţie. Acesta este, practic, principalul motiv al deteriorării relaţiei de reprezentativitate dintre cetăţeni şi clasa politică. În momentul în care această relaţie ajunge să fie perturbată, însăşi funcţionarea regimului politic democratic este pusă în pericol. Nemulţumirile exprimate şi de societatea civilă sunt o dovadă a faptului că relaţia dintre cetăţean şi autorităţi este încă afectată de disfuncţionalităţi cronice, greu de remediat.

Au existat considerabile eforturi de recuperare a handicapurilor în plan legislativ, urmărindu-se apropierea autorităţilor de nevoile concrete ale cetăţenilor. Marea problemă rămâne, însă, tocmai discrepanţa dintre prevederea legală şi practica instituţională existentă.

Doamnelor şi domnilor deputaţi şi senatori,

Sunt anumite domenii evidenţiate de cetăţeni ca fiind cele mai expuse fenomenului corupţiei. Printre acestea, figurează sistemul vamal, sistemul judiciar, poliţia, sistemul administraţiei publice. Comenzile publice reprezintă activitatea cea mai favorabilă corupţiei, în judecata majorităţii cetăţenilor, aici fiind incluse lucrările publice pentru construcţii, sănătatea publică şi poliţia. Aşadar, putem să tragem concluzia că spaţiul public şi activităţile care au legătură cu sfera politică sunt cele mai suspecte, potrivit percepţiei populaţiei,dar şi estimărilor sociologice.

Proiectul de lege pentru care Guvernul îşi angajează astăzi răspunderea în faţa Parlamentului îşi propune să elimine cauzele generatoare de corupţie, tocmai în domeniile în care coeficientul de vulnerabilitate este mai ridicat. Având în vedere implicaţiile fenomenului corupţiei asupra societăţii, prevenirea şi combaterea acestui fenomen necesită, pe plan legislativ, o abordare multidisciplinară şi sistematică, pornind de la reglementarea aspectelor de drept penal, până la disciplinarea raporturilor de drept comercial şi asigurarea transparenţei în viaţa economică.

În acest sens, Guvernul a elaborat prezentul proiect de lege ca o reglementare complexă care, pe lângă dispoziţiile ce se circumscriu pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cuprinde şi dispoziţii din alte materii conexe, indispensabile realizării scopului urmărit.

(DISCURSUL domnului Prim-ministru Adrian Năstase la şedinţa Camerelor reunite ale Parlamentului, consacrată angajării răspunderii Guvernului asupra proiectului de Lege privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei -Palatul Parlamentului, 19 martie 2003 )

(INFRACŢIUNI ASIMILATE INFRACŢIUNILOR DE CORUPŢIE ÎN LEGEA NR. 78/2000)

Potrivit art. 10 din Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie[11], sunt pedepsite cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite:

a) stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală, a bunurilor aparţinând agenţilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare sau cu ocazia unei tranzacţii comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţilor publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare sau de gestionare;

b) acordarea de credite sau de subvenţii cu încălcarea legii sau a normelor de creditare, neurmărirea, conform legii sau normelor de creditare, a destinaţiilor contractate ale creditelor sau subvenţiilor ori neurmărirea creditelor restante;

c) utilizarea creditelor sau a subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate.

Incriminarea unor asemenea fapte asimilate infracţiunilor de corupţie ne determină la analiza câtorva elemente definitorii ale acestora.

Caracteristica esenţială a infracţiunilor de corupţie constă în existenţa unui funcţionar venal.

Subiectul activ al acestor infracţiuni sunt persoanele care au atribuţii de conducere, de administrare sau de gestiune, persoanele cu atribuţii în acordarea de credite sau de subvenţii sau respectiv persoanele care le utilizează, în măsura în care participă la luarea deciziilor în aceste sens sau care le pot influenţa, persoanele care ocupă o funcţie publică, sau care participă la conducerea unităţii respective îndeplinind atribuţii de control sau acordând asistenţă specializată.

Banii sau celelalte foloase primite, pretinse ori promise trebuie să fie necuvenite, adică legal nedatorate, să aibă caracter de retribuţie, întrucât invocarea unui alt titlu atrage calificarea de abuz în serviciu[12].

Acţiunea (inacţiunea) făptuitorului trebuie să constituie sine qua non un contraechivalent al conduitei sale lipsite de probitate. Reciproca acesteia trebuie să aibă caracterul unei plăţi sau a unei răsplătiri în vederea efectuării unui anume act perfect determinat, şi nu în general. Chiar dacă legea permite un avantaj patrimonial indirect, acesta trebuie să profite tot făptuitorului, deşi în chip mediat. Fără existenţa unei asemenea proporţii, fapta nu este caracterizată penal (daruri ocazionale, expresia unor sentimente de recunoştinţă ori respect personal – cf art. 4 alin. (1) din lege), după cum lipsa raportului de legătură, de retribuire poate caracteriza o altă infracţiune, cum ar fi, de exemplu, un abuz în serviciu.

Atunci când legea vorbeşte de foloase necuvenite ea se referă la sensul de drept comun al sintagmei, în accepţiunea dreptului penal român; iar aceste foloase pot fi directe sau indirecte, dar fără a se renunţa la caracterul de plată a prestaţiei funcţionarului. Sensul de folos „indirect” se referă la persoane interpuse, dar tot în ideea exact a recompensării actului făptuitorului, cum ar fi un dar făcut soţiei funcţionarului şi nerestituit[13], reparaţii, zugrăveli, efectuarea de lucrări în favoarea făptuitorului sau a acoliţilor săi, aceştia putând fi o rudă, un prieten sau chiar o persoană juridică. Cel ce îndreaptă spre aceştia folosul necuvenit este făptuitorul din voinţa sa, şi nu plătitorul favorului care trebuie să fie mereu altul decât beneficiarul plăţii necuvenite. La rândul său, această persoană va beneficia întotdeauna de celelalte avantaje astfel cumpărate în contrapartidă.

Pentru existenţa infracţiunii descrise în art. 10 din Legea nr. 78/2000, este necesar ca acţiunea care constituie elementul material să fie săvârşită cu vinovăţie, şi anume cu intenţie directă, fiind necesară voinţa făptuitorului de a primi banii, bunurile sau celelalte foloase necuvenite şi ştiinţa că acestea nu îi sunt legalmente cuvenite, reprezentarea stării de pericol a acţiunii sale. Făptuitorul trebuie să fi urmărit obţinerea, pentru sine sau pentru altul, de bani, bunuri sau de alte foloase necuvenite. Dacă scopul este integral realizat, existând dovada hotărârii aproprierii avantajului patrimonial şi au fost începute acte de executare dar care au fost întrerupte sau neizbutite, tentativa se pedepseşte.

De asemenea, persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 şi 2 din Legea nr. 682 din 19 decembrie 2002 privind protecţia martorilor[14], şi care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă sau facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni, beneficiază, potrivit art. 19, de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.

Ceea ce vrem să subliniem este necesitatea unei departajări nete a patrimoniilor, profitul trebuind să fie întotdeauna al altei persoane decât vânzătorul serviciilor. Caracteristic acestei infracţiuni este faptul că subiectul activ trebuie să aibă întotdeauna o altă calificare decât persoana care plăteşte. Este de neconceput ca făptuitorul să aibă acelaşi profit cu plătitorul complice sau instigator. Prin definiţie nu ar exista un profit care caracterizează infracţiunea asimilată cu o corupţie. Instigatorul este instigator, iar complicele este complice – ei nu sunt şi nu devin coautori. În sistemul nostru de drept mituitorul nu este considerat participant la infracţiunea de luare de mită, ci de autor al altei infracţiuni, de sine stătătoare, de dare de mită.

De lege ferenda, era necesară o incriminare a faptei cumpărătorului (de influenţă). Dacă legiuitorul ar fi dorit şi sancţionarea profitorului, ar fi făcut-o în mod expres, aşa cum a procedat cu utilizarea creditelor sau a subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate. Fapta incriminată la lit. c) din art. 10 din lege are ca subiect activ doar pe beneficiarul creditului acordat. La această faptă, dacă scopul urmărit ar fi altul decât un folos necuvenit sancţiunea nu este penală. De exemplu, au fost utilizate subvenţiile, prin deturnare de la sensul pentru care au fost cerute, dar nu pentru a profita ilicit de ele, ci pentru a salva afacerea. Dacă autorul, beneficiarul creditului nu anunţă schimbarea destinaţiei iniţiale răspunderea sa este tot civilă sau comercială. Exonerarea de răspundere penală intervine atunci când nu există o voinţă de a obţine foloase necuvenite şi ştiinţa de a însuşi ceva nemeritat.

Potrivit art. 81 din Legea nr. 78/2000, modificată prin Legea nr. 161/2003, promisiunea, oferirea sau darea, direct ori indirect, de bani sau alte foloase unui funcţionar al unui stat străin sau al unei organizaţii publice internaţionale, pentru a îndeplini sau a nu îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, în scopul obţinerii unui folos necuvenit în cadrul operaţiunilor economice internaţionale, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 7 ani.

(INFRACŢIUNEA PREVĂZUTĂ ÎN ART. 11 DIN LEGEA NR. 78/2000)

Procurorii specializaţi din cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală în cazul infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală, în Legea nr. 78/2000 şi în Ordonanţa de urgenţă nr. 43 din 4 aprilie 2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie .

Astfel, printre aceste fapte figurează ca o infracţiune asimilată infracţiunilor de corupţie: fapta persoanei care, în virtutea funcţiei, a atribuţiei ori a însărcinării primite, are sarcina de a supraveghea, de a controla sau de a lichida un agent economic privat, de a îndeplini pentru acesta vreo însărcinare, de a intermedia sau de a înlesni efectuarea unor operaţiuni comerciale sau financiare de către agentul economic privat ori de a participa cu capital la un asemenea agent economic, dacă fapta este de natură a-i aduce direct sau indirect foloase necuvenite.

1. Sintagma funcţia, atribuţia ori însărcinarea primite are în vedere persoanele care exercită o funcţie publică, indiferent de modul în care ele au fost învestite, în cadrul autorităţilor publice sau instituţiilor publice, persoanele care îndeplinesc, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcţie sau o însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, la serviciile publice, regiile autonome, societăţile comerciale, companiile naţionale, societăţile naţionale, unităţile cooperatiste sau la alţi agenţi economici, persoanele care exercită atribuţii de control, potrivit legii, care acordă asistenţă specializată agenţilor economici privaţi, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, precum şi persoanele care, indiferent de calitatea lor, realizează, controlează sau acordă asistenţă specializată, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, cu privire la operaţiuni care antrenează circulaţia de capital, operaţiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operaţiuni de plasament, în burse[15], în asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare şi cele asimilate acestora, tranzacţii comerciale interne şi internaţionale[16].

2. Aceste persoane pot avea sarcina de a supraveghea, de a controla un agent economic privat, exercitând o funcţie publică, atribuţii de control, acordând asistenţă de specialitate unui agent economic – participând, potrivit legii, la luarea deciziilor sau putându-le influenţa; este vorba de entitatea în numele căreia subiectul acţionează şi care îi asigură legătura oficială cu un agent economic privat. Primind sarcina legală de a supraveghea, de a controla un agent economic privat, subiectul infracţiunii prevăzute în art. 11 din lege acţionează în favoarea agentului economic, fără a avea dreptul de a o face.

3. Sarcina de a lichida presupune existenţa unui lichidator, organ care aplică procedura legală a reorganizării judiciare şi a falimentului, având ca atribuţii:

– examinarea activităţii debitorului în raport cu situaţia de fapt şi cu întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la încetarea de plăţi, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, şi supunerea acelui raport judecătorului-sindic în termen de 30 de zile de la desemnarea sa;

– conducerea în tot sau în parte a activităţii debitorului;

– introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor operaţiuni comerciale încheiate de debitor şi a constituirii unor garanţii acordate de acesta, susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor;

– aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor şi luarea măsurilor corespunzătoare pentru conservarea lor;

– menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor;

– examinarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la acestea;

– urmărirea încasării creanţelor din averea debitorului, rezultate din transferul de bunuri sau de sume de bani efectuate de acesta înaintea deschiderii procedurii;

– primirea plăţilor pe seama debitorului şi consemnarea lor în contul averii debitorului;

– vânzarea bunurilor din averea debitorului în conformitate cu prevederile prezentei legi;

– încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii, descărcarea fidejusorilor, renunţarea la garanţii reale sub condiţia confirmării de către judecătorul-sindic;

– sesizarea judecătorului-sindic cu orice problemă care ar cere o soluţionare de către acesta; – orice alte atribuţii stabilite prin încheiere de către judecătorul-sindic[17].

4. Agentul economic privat presupune forma de organizare a Legii nr. 31 din 16 noiembrie 1990[18] sau din Legea nr. 507 din 12 iulie 2002 privind organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice de către persoane fizice[19]. Ca atare, sunt excluşi agenţii economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, şi, în totul, autorităţile publice sau instituţiile publice despre care face vorbire  numai art.  10 din Legea nr. 78/2000.

5. – Latura obiectivă a infracţiunii incriminate în art.  11 din Legea nr. 78/2000 presupune din partea persoanelor arătate mai sus fapta de:

  • a îndeplini pentru acesta vreo însărcinare,
  • de a intermedia sau
  • de a înlesni efectuarea unor operaţiuni comerciale sau financiare,
  • de a participa cu capital.

Dacă prima modalitate ne duce cu gândul la o gestiune ilicită de afaceri, efectuarea unor operaţiuni comerciale sau financiare se raportează la acte de intermediere sau de înlesnire a acestora, ca forme de participaţie penală, de favorizare sau tăinuire.

5.1. Gestiunea de afaceri presupune atât fapte materiale, cât şi acte juridice în folosul gerantului. Dar, de fapt, îndeplinirea vreunei însărcinări presupune mai totdeauna un acord de voinţă, chiar greu de probat, ceea ce schimbă datele problemei într-un mandat (tacit). Spunem că gestiunea este ilicită nu pentru că ar fi împotriva gerantului, ci pentru că persoana nu are dreptul să facă acte de comerţ, fiind în îndeplinirea unei funcţii, însărcinări etc. incompatibile. Fapta atrage răspunderea delictuală şi pentru că de cele mai multe ori este vorba de o conivenţă infracţională, culpa fiind şi de partea agentului economic.

Înlesnirea efectuării unor operaţiuni constă în acte de sprijinire a operaţiunilor, cu o contribuţie materială, care ajută realizarea faptei agentului economic, prin sprijinirea cauzalităţii fizice sau chiar printr-o contribuţie imaterială, doar morală, de natură a ajuta la realizarea laturii subiective, psihice a operaţiunilor agentului economic privat.

Constituie o contribuţie materială crearea condiţiilor favorabile săvârşirii operaţiunilor comerciale sau financiare, efectuarea de acte pentru înlăturarea unor obstacole materiale în vederea acţiunii principale, contribuţia trebuind să fie efectivă. Se consideră efectivă contribuţia materială dată, chiar dacă ea nu a fost folosită la săvârşirea faptei, fiindcă orice contribuţie materială are indirect şi rolul de contribuţie morală, prin aceea că a întărit hotărârea autorului de a săvârşi fapta. Fără o contribuţie materială, tentativa de complicitate nu are cum să fie pedepsită. În acest sens credem că trebuie citit art. 15 din Legea nr. 78/2000[20].

5.2. În ceea ce priveşte participarea cu capital, observăm că legea incriminează conflictul de interese contrare funcţiei, însărcinării primite de cel care are sarcina de a controla pe agent, şi nu de a se transforma într-un coautor sau complice al faptelor ilicite ale acestuia.

5.3. Referitor la operaţiunile comerciale sau financiare facem trimitere la doctrina de drept comercial, enumerarea codului putând fi organizată ca:

– operaţiuni de interpunere în schimb sau în circulaţie;

– operaţiuni  de organizare a producţiei;

– operaţiuni conexe acestora, dar şi

– mandatul, gajul,

– operaţiunile de bursă

– operaţiunile de consignaţie.

Se socotesc, de asemenea, ca fapte de comerţ orice contracte şi obligaţii dacă aparţin unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă nu rezultă contrariul din însuşi actul[21].

Operaţiunile bancare pot fi clasificate în mai multe categorii:

–                      operaţiuni pasive, de depozite la vedere şi la termen, în cont, cu numerar şi cu titluri,

–                      operaţiuni active, da acordare de credite,

–                      operaţiuni accesorii, de cumpărare, custodie administrare de active monetare, transferuri, clearing şi ale operaţiuni de virament, primirea de titluri în gaj sau în păstrare şi

–                      operaţiuni conexe, cum ar fi operaţiuni valutare, cu metale preţioase cu alte valori cu grad mare de lichiditate, plasamente, comerţul cu titluri, consultingul, garanţii, mandatări sau alte activităţi care pot fi legal asumate pe cont propriu sau în contul clienţilor[22].

Deci, din punct de vedere penal, prin operaţiuni comerciale se înţeleg faptele şi actele de comerţ în cel mai larg sens[23].

Raporturile juridice financiare pot fi grupate, în funcţie de particularităţile obiectului lor, în raporturi bugetare, raporturi fiscale, raporturi de credit public, raporturi privind emisiunea şi circulaţia bănească şi raporturi valutare[24].

Operaţiunile financiare pot privi impozitarea profitului, impozitele asupra tranzacţiilor, celelalte impozite şi taxe, operaţiunile valutare, licitaţii sau operaţiuni în afara acestora etc.

Obligaţiile legale în materia impozitelor de consumaţie (TVA sau accize) privesc organizarea şi conducerea evidenţei contabile, potrivit normelor legale, care să permită determinarea sumei impozabile, efectuarea înregistrărilor operaţiunilor impozabile ca element strict necesar determinărilor, facturări, decontări, precum şi controlul fiscal.

Cu titlu de exemplu, mai amintim operaţiunile de alocare şi de virare la bugetele locale (art. 8 alin. 3 din Ordonanţa de urgenţă nr. 216/1999 pentru modificarea Legii nr. 189/1998 privind finanţele publice locale, aprobată prin Legea nr. 774/2001), operaţiunile în care se concretizează veniturile şi cheltuielile bugetare totalitatea operaţiunilor care se referă la încasarea, păstrarea şi eliberarea resurselor financiare (art. 1 din Legea nr. 189/1998), în sens larg, din punct de vedere penal totalitatea operaţiunilor băneşti, financiare şi bugetare, de trezorerie operaţiuni legate de virarea creditelor bugetare, operaţiunile financiare ale ordonatorilor de credite bugetare (art. 33), operaţiuni de încasări şi de plăţi în contul bugetelor[25], orice operaţiuni de angajarea cheltuielilor din sumele aprobate prin bugetul de stat, al asigurărilor sociale de stat sau bugetul fondurilor speciale (art. 36 din Legea nr. 72/1996 privind finanţele publice), operaţiuni cuprinse în contul general al datoriei publice de stat (art. 47), operaţiuni financiare în execuţia de casă (art. 49), operaţiuni ale trezoreriei (păstrarea disponibilităţilor – art. 34), toate operaţiunile care aparţin exerciţiului corespunzător de executare a bugetelor, orice operaţiuni efectuate prin trezoreria finanţelor publice în contul organelor administraţiei etc.; dar mai trebuie totuşi să amintim şi de operaţiunile privind veniturile nefiscale decurgând din operaţiunile de menţinere a păcii. Ele existând în clasificaţia indicatorilor privind finanţele publice (anexă 1 la Ordinul ministrului finanţelor nr. 1394/1995) trebuiesc considerate, din punct de vedere penal, ca operaţiuni financiare.

De lege ferenda, fără a schimba cu nimic textul, propunem o mai bună redactare:

Fapta persoanei care, având sarcina de a supraveghea, de a controla sau de a lichida un agent economic privat, îndeplineşte pentru acesta vreo însărcinare, intermediază sau înlesneşte efectuarea unor operaţiuni comerciale sau financiare de către agentul economic privat ori participă cu capital la un asemenea agent economic, dacă fapta este de natură a-i aduce direct sau indirect foloase necuvenite, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 78 din 8 mai 2000, fapta persoanei care, în virtutea funcţiei, a atribuţiei ori a însărcinării primite, are sarcina de a supraveghea, de a controla sau de a lichida un agent economic privat, de a îndeplini pentru acesta vreo însărcinare, de a intermedia sau de a înlesni efectuarea unor operaţiuni comerciale sau financiare de către agentul economic privat ori de a participa cu capital la un asemenea agent economic, dacă fapta este de natură a-i aduce direct sau indirect foloase necuvenite, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani[26].

Subiectul acestei infracţiuni este persoana care, în virtutea funcţiei, a atribuţiei ori a însărcinării primite, având sarcina de a supraveghea, de a controla sau de a lichida un agent economic privat,cu obiectivitate, nepărtinitor şi fără interese personale – intermediază sau înlesneşte efectuarea unor operaţiuni comerciale sau financiare de către agentul economic privat, fără a uza nepermis de poziţia sa.

Aceasta înseamnă că subiectul infracţiunii este extraneu agentului economic privat pe care îl supraveghează, îl controlează sau îl lichidează. El poate fi un funcţionar public sau un funcţionar, în cadrul unor entităţi publice (serviciu public, de interes sau utilitate publică) sau unor persoane juridice de drept privat (fiind indiferentă sursa sau natura capitalului).

Prima parte a modalităţii – îndeplinirea vreunei însărcinări în „Pro lege” excede efectuarea unor operaţiuni comerciale sau financiare, privind deci doar operaţiuni cu caracter civile. În ceea ce priveşte intermedierea sau înlesnirea, subiectul are calitatea de cooperatant indirect, de complice, acordând sprijin, în acest fel, autorului, dacă acesta săvârşeşte o faptă penală (evaziune fiscală, fals, uz de fals etc.). Aici pedeapsa este de la 2 la 7 ani doar dacă faptele nu constituie potrivit Codului penal sau unor legi speciale, infracţiuni mai grave; pedeapsa pentru autorul acelei infracţiuni se răsfrânge, potrivit art. 27 C. pen., şi asupra celui care înlesneşte sau intermediază, favorizând săvârşirea unei infracţiuni de către agentul economic privat. În celelalte cazuri este vorba de un conflict de interese.

Acţiunea (inacţiunea) făptuitorului trebuie să constituie sine qua non un contraechivalent al conduitei sale lipsite de probitate în desfăşurarea competenţei acordate. Reciproca acesteia fapte trebuie să îmbrace caracterul unei plăţi sau a unei răsplătiri în vederea efectuării unui anume act perfect determinat, şi nu în general, după cum lipsa raportului de legătură, de retribuire poate caracteriza o altă infracţiune, cum ar fi, de exemplu, un abuz în serviciu în contra intereselor persoanelor, respectiv, a intereselor publice.

Dacă fapta constă în încălcarea unor atribuţii generice, ea nu atrage răspunderea prepusului. Dacă fapta constă în încălcarea unor dispoziţii exprese ale comitentului, am putea vorbi de o răspundere civilă, pentru un delict civil, la latitudinea acestuia. Dacă fapta constă în neîndeplinirea, cu ştiinţă, a unui act ori în îndeplinirea în mod defectuos a unei atribuţii de serviciu public de către un funcţionar public, sau simplu funcţionar aflat în exerciţiul acelei funcţiuni publice şi dacă, prin aceasta, cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane fizice ea trebuie privită ca un abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

Fapta funcţionarului public, sau a funcţionarului care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia constituie infracţiunea de abuzul în serviciu contra intereselor publice[27].

Am vorbit doar de atribuţii ale unui serviciu public pentru că incriminarea se referă numai la acest domeniu – public – pentru că numai în acest domeniu sunt funcţionari publici, dar am extins latura obiectivă a infracţiunii şi la orice funcţionar din dispoziţia art. 258 C. pen. Dispoziţiile care privesc, în esenţă, latura obiectivă a infracţiunilor, sunt cele din art. 246-250, şi nu altele, printr-o inexistentă extensie, în acest caz maximul pedepsei reducându-se, în cazul funcţionarilor.

Arătăm că acest articol nu extinde incriminarea la orice servicii – publice sau private -, ci extinde doar sfera subiecţilor activi ai infracţiunii. La fel, abuzul în serviciu contra intereselor publice se produce numai împotriva unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia, dar fapta se poate săvârşi, potrivit art. 258 C. pen. şi de un simplu funcţionar.

De asemenea, prin funcţionar nu vom înţelege niciodată altceva decât un salariat. Dacă legea ar fi dorit să extindă incriminarea la orice salariat sau alt funcţionar de fapt ar fi spus ritos că acesta trebuie „să exercite o însărcinare şi în serviciul unei alte persoane juridice decât aceea unde avem funcţionari publici”.

Doar prevederile art. 254 – 257 C. pen. se aplică şi managerilor, directorilor, administratorilor şi cenzorilor societăţilor comerciale, companiilor şi societăţilor naţionale, ai regiilor autonome şi ai oricăror alţi agenţi economici, fapt arătat în art. 8 din Legea nr. 78/2000.

Intervenţia acestui articol nu exclude în nici un fel aceste persoane dintre subiecţii incriminărilor din art. 10-13 din Legea anticorupţie. Dar aceasta înseamnă că subiectul infracţiunii trebuie să fie extraneu agentului economic privat pe care îl supraveghează, îl controlează sau îl lichidează.

Formularea art. 11 din Legea nr. 78/2000 arată că subiectul activ al acestei infracţiuni nu trebuie să fie neapărat nici funcţionar public, nici funcţionar. Raportul său juridic cu cel ce l-a abilitat poate să fie unul civil, de dreptul muncii sau comercial. De asemenea, mai trebuie să arătăm că agentul economic privat asupra căruia se acţionează poate avea în administrare, gestionare, închiriere sau concesionare orice bunuri, fie ele publice sau private.

De exemplu, încălcarea obligaţiei înscrise în art. 147 din Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990, privind societăţile comerciale, republicată[28], de a nu putea fi membri în consiliul de administraţie al societăţii directorii executivi[29], nu reprezintă per se un delict civil.

Ei pot fi răspunzători faţă de societate şi de terţi, ca şi administratorii, pentru neîndeplinirea îndatoririlor lor, conform dispoziţiilor art. 144 din lege, chiar dacă ar exista o convenţie contrară în cazul în care ar încălca o dispoziţie expresă a proprietarului. Această normă înscrisă în art. 147 alin. (3) din Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990 se referă la o răspundere civilă, respectiv de dreptul muncii.

Mai departe, dacă vor fi încălcate atribuţii de serviciu, o faptă ar putea fi privită ca un abuz în serviciu cu limitările sus-arătate.

Tot o infracţiune de acest gen este şi aceea înscrisă în art. 266 alin. (2) din Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990, republicată, atunci când fondatorii, administratorii, cenzorii, directorii, directorii executivi sau reprezentanţii legali folosesc, cu rea-credinţă, bunuri sau creditul de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lor propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect.

Confundând, credem, acţiunea publică cu acţiunea în răspundere contra acestora (de natură exclusiv civilă), Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin decizia nr. 3566 din 22 septembrie 2000[30] a decis că, potrivit art. 108 alin. (1) din această lege, exercitarea acţiunii în răspundere, deci şi a celei penale, în lipsa unei prevederi contrare, împotriva fondatorilor, a acţionarilor sau a directorilor aparţine numai adunării generale, care decide cu majoritate de voturi.

Suprema noastră instanţă a apreciat că prevederile art. 108 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 sunt caracteristice regimului proprietăţii private în cadrul economiei de piaţă şi trebuie considerate ca un mod derogatoriu de sesizare a instanţei, inclusiv a celei penale, atunci când fapta este săvârşită de vreunul dintre subiecţii la care textul se referă. În consecinţă, recursul în anulare a fost respins.

Noroc că, în baza art. 275 din aceeaşi lege, asemenea fapte, dacă constituie – potrivit Codului penal sau unor legi speciale – infracţiuni mai grave, se pedepsesc în condiţiile şi cu sancţiunile acolo prevăzute.

Latura obiectivă a infracţiunii incriminate în art. 11 din Legea nr. 78/2000 presupune din partea persoanelor arătate mai sus fapta de:

  • a îndeplini pentru acesta vreo însărcinare,
  • de a intermedia sau
  • de a înlesni efectuarea unor operaţiuni comerciale sau financiare,
  • de a participa cu capital.

Dacă prima modalitate ne duce cu gândul la o gestiune ilicită de afaceri, efectuarea unor operaţiuni comerciale sau financiare se raportează la acte de intermediere sau de înlesnire a acestora, ca forme de participaţie penală, de favorizare sau tăinuire.

Gestiunea de afaceri presupune atât fapte materiale, cât şi acte juridice în folosul gerantului. Dar, de fapt, îndeplinirea vreunei însărcinări presupune mai totdeauna un acord de voinţă, chiar greu de probat, ceea ce schimbă datele problemei într-un mandat (tacit). Spunem că gestiunea este ilicită nu pentru că ar fi împotriva gerantului, ci pentru că persoana nu are dreptul să facă acte de comerţ, fiind în îndeplinirea unei funcţii, însărcinări etc. incompatibile. Fapta atrage răspunderea delictuală şi pentru că de cele mai multe ori este vorba de o conivenţă infracţională, culpa fiind şi de partea agentului economic.

În cazul infracţiunii de gestiune frauduloasă, prevăzută în art. 214 C.pen., pricinuirea de pagube unei persoane, cu rea-credinţă, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Gestiunea frauduloasă săvârşită în scopul de a dobândi un folos material se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.

Dacă bunul este proprietate privată, cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte proprietatea statului, acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. 1 se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Am reprodus acest articol în forma modificată prin Legea nr. 140/1996. Deşi textul alineatului final a fost declarat neconstituţional, el a modificat în totalitate înţelesul termenului de persoană folosit în alin. 1. Astfel, textul provenea din fostul titlu III, – Infracţiuni contra avutului personal sau particular, unde prin „persoană” se înţelegea persoana fizică. Dar, prin introducerea alineatului final, care nu face distincţie după calitatea proprietăţii – private sau nu – trebuie să admitem că prin „persoana” arătată în alin. 1 se înţelege şi o persoană juridică, căci un bun proprietate publică nu poate fi „proprietatea”unei persoane fizice.

Prin intervenţia Curţii Constituţionale[31], doar sintagma „cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte proprietatea statului,” a fost declarată neconstituţională, astfel încât în orice situaţie acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. 1 se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Dar Codul penal are o altă incriminare mult mai gravă, prevăzută în art. 2151Delapidarea. Astfel, însuşirea, folosirea sau traficarea, de către un funcţionar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează, se pedepsesc cu închisoare de la unu la 15 ani.

În cazul în care delapidarea a avut consecinţe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Am ajuns astfel la cea mai puternică reglementare care ocrotea înainte valori şi alte bunuri din avutul obştesc, astăzi fiind o infracţiune contra patrimoniului.

În cazul acestei incriminări, subiectul activ este întotdeauna un funcţionar, adică un salariat. Prin noile reglementări putem însă include în această categorie şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care nu se derogă[32]. Un director executiv gestionează sau administrează bunurile societăţii sale indiferent de natura raporturilor sale de muncă.

Ca atare, fapta unui director – membru ilegal al consiliului de administraţie al propriei firme – de a cumpăra în nume propriu bunuri ale societăţii şi de a le revinde cu suprapreţ poate fi privită ca o încălcare a datoriei de fidelitate sau a clauzei de neconcurenţă faţă de propriul serviciu, dar, în lipsa unor elemente care să caracterizeze o delapidare, un abuz în serviciu sau o infracţiune prevăzută într-o lege specială, poate să nu fie nici măcar o abatere disciplinară, ci doar un model de imoralitate.

În concluzie, în funcţie de gravitatea faptelor, de caracterul privat al activităţilor desfăşurate, încălcarea unor atribuţii de serviciu exprese pot fi sancţionate corespunzător; dar alegerea textelor este din ce în ce mai delicată!

Acordarea ilegală de credite

Potrivit art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 43/2002, aprobată prin Legea nr. 503/2002, procurorii specializaţi din cadrul Parchetul Naţional Anticorupţie efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală în cazul infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000.

În sensul acestei legi, sunt infracţiuni de corupţie infracţiunile prevăzute în art. 254-257 C. pen., precum şi infracţiunile prevăzute în legi speciale numai în funcţie de calitatea persoanelor care săvârşesc sau faţă de care se săvârşesc faptele respective, ori în raport cu sectoarele de activitate unde acestea se săvârşesc (art. 1).

Ca atare, procurorul Parchetului Naţional Anticorupţie este competent a efectua urmărirea penală şi în cazul infracţiunii asimilate infracţiunilor de corupţie prevăzute în art. 10 lit. b).

Infracţiunea constă în acordarea de credite sau de subvenţii cu încălcarea legii sau a normelor de creditare, neurmărirea, conform legii sau normelor de creditare, a destinaţiilor contractate ale creditelor sau subvenţiilor ori neurmărirea creditelor restante, dacă fapta este săvârşită în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite.

Or, în sensul art. 1 lit. e) din Legea nr. 78, competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie va fi atrasă pentru persoanele care realizează, controlează sau acordă asistenţă specializată numai în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa cu privire la operaţiuni de bancă (sau de creditare).

Dacă acordarea de credite în favoarea unor persoane juridice fără respectarea normelor de creditare ar cădea, prin absurd, numai în sarcina unor funcţionari bancari (alţii decât „reprezentanţii societăţii bancare”), le-ar putea fi atribuită calitatea de subiect activ al infracţiunii. Credem totuşi că o asemenea capacitate nu poate exista. Funcţionarii bancari „pot influenţa” luarea deciziilor bancare, dar aceasta este de latitudinea exclusivă a factorilor de decizie, a „responsabililor bancari”.

Răspunderea persoanelor care îndeplinesc o funcţie sau o însărcinare în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, este atrasă în baza art. 1 lit. b) din lege, aceştia  aprobând credite şi fiind responsabili de modul de acordare (legal sau ilegal) a acestora.

Banca este angajată numai prin semnătura conducătorilor ei sau, cel puţin, a persoanelor împuternicite de către aceştia (art. 23 din Legea nr. 58/1998), în genere a membrilor consiliului de administraţie şi ai comitetului de direcţie. În aceste condiţii, simpli funcţionari bancari care au influenţat luarea deciziilor apar ca fiind complici ai reprezentanţilor bancari.

Teoretic însă acordarea de credite „în favoarea” unor persoane nu înseamnă totuşi neapărat şi dovada unui scop ilicit, în sensul art. 10, al obţinerii, de către debitor (sau de altcineva, determinat) a unor foloase necuvenite; simpla nerespectare a unor norme de creditare, per se, nu este o faptă penală sau, neapărat, o faptă de competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie.

De aceea, ţinem să subliniem că:

– nu orice creditare ilegală este infracţiune;

– nu orice funcţionar bancar este răspunzător penal în calitate de autor al unei infracţiuni de corupţie;

– numai reprezentanţii societăţii bancare aprobă în mod legal, potrivit propriilor norme, acordarea de credite;

– nu orice faptă de corupţie este prevăzută în Legea nr. 78/2000 ca fiind de competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie, după cum am încercat să arătăm mai sus.

Procurorul parchetului de pe lângă instanţa corespunzătoare este cel ce are competenţa de a se pronunţa cu privire la orice infracţiune din raza sa de activitate; dacă el va aprecia că, într-o anume cauză, sunt întrunite elementele infracţiunii prevăzute în art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000, va sesiza el Parchetul Naţional Anticorupţie.

În situaţia în care, din datele cauzei, nu rezultă că sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni de competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie (lucru ce poate fi observat şi de către primul procuror care instrumentează), va rezulta un conflict de competenţă soluţionabil conform art.  45 alin. final C. pr. pen. La rândul său, verificându-şi competenţa, procurorul specializat P.N.A. va dispune asupra urmăririi penale, indiferent de data săvârşirii faptelor. Oricum, în baza art. 209 C. pr. pen., urmărirea penală, în cazul oricăror fapte incriminate în art. 254, 255, 257 C.pen. se efectuează, în mod obligatoriu, de către un procuror.

Notă: – Th. Mrejeru, D. Florescu, D. Sfta, Marieta Safta, Infracţiunile de corupţie. Aspecte teoretice şi practice, editura „AllBECK” 2000

– Vasile Dobrinoiu, Corupţia în dreptul penal român, Editura „ROMFEL”, Bucureşti, 1995

– Franco Roberti, Cooperarea judiciară în combaterea criminalităţii organizate şi a criminalităţii economice, material apărut în culegerea „Lupta împotriva corupţiei şi criminalităţii organizate”, editată în anul 2001 de Ministerul Public – Centrul de pregătire continuă a procurorilor.

– T.C. Medeanu, Nulitatea actelor efectuate de procurorii care desfăţoară urmărirea penală în cazul infracţiunilor de corupţie, în „Dreptul” nr. 7/2003, p. 103

– C. Rus, G. Dimofte, Infracţiune de corupţie, în „R.D.P.” nr. 3/2003, p. 85

Vezi: Abuz în serviciu, Acte premergătoare, Arestare preventivă, Asocierea în vederea săvârşirii de infracţiuni, Cheltuieli judiciare, Drept bancar, Drept comercial, Extrădare, Înregistrări, Funcţionar, Măsuri procesuale, Minister Public, Urmărire penală.

(RECURS. TERMEN DE DECLARARE. INFRACŢIUNI DE CORUPŢIE PREVĂZUTE ÎN LEGEA NR. 83/1992)

Prin Legea nr. 83/1992 s-a instituit procedura urgentă de urmărire şi judecare pentru unele infracţiuni de corupţie şi anume, cele menţionate în art. 1 din această lege – infracţiunile de luare de mită (art. 254 Cod penal), dare de mită (art. 255 Cod penal), primire de foloase necuvenite (art. 256 Cod penal) şi trafic de influenţă (art. 257 Cod penal).

Conform art. 2 alin. 3 din Legea nr. 83/1992, în cazul în care aceste infracţiuni nu sunt flagrante, judecata se face potrivit art. 471 – 479 din Codul de procedură penală, cu derogările şi completările prevăzute în alineatele următoare.

Potrivit art. 477 Cod procedură penală, termenul de recurs împotriva hotărârii instanţei este de 3 zile de la pronunţare.

În caz de concurs, între legea generală (Codul penal) şi legea specială (Legea nr. 83/1992) se aplică legea specială, conform principiului înscris în art. 362 Cod penal.

Totodată, regulile de procedură (deci şi cele stabilite în Legea nr. 83/1992) sunt de strictă şi imediată aplicare conform prevederilor art. 2 Cod procedură penală.

Nerespectarea termenelor de judecată stabilite prin această lege la cel mult 15 zile, conform art. 472 alin. 1 şi art. 473 alin. ultim Cod procedură penală nu poate duce la concluzia că judecata s-a făcut conform procedurii obişnuite, pentru că această situaţie nu este prevăzută în art. 466 Cod procedură penală, iar pe de altă parte nu se poate deroga de la procedura specială prevăzută de Legea nr. 83/1992.

Instanţa de recurs a respins ca tardiv recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond care a dispus, conform art. 333 Cod procedură penală, restituirea cauzei la Parchet pentru refacerea urmăririi penale privind pe inculpatul N.F. pentru infracţiunea de trafic de influenţă.

Curtea de Apel Bacău, decizia penală nr. 271 din 21 iulie 1994, publicată în Curtea de Apel Bacău, Jurisprudenţa, 1995


[1] În continuare, pe scurt, infracţiuni de corupţie

[2] Legea privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în M.Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999.

[3] Vezi anexa la Legea nr. 188/1999.

[4] Ceea ce nu exclude aplicabilitatea celorlalte litere ale art. 1.

[5] Referitor la şeful de tren (controlorul de bilete) care nu are atribuţii de control, C.S.J., S. pen., dec. nr. 67 din 14.01.1999 în Bul.Jud., p. 276.

[6] Referitor la gardianul public, care exercită activităţi de pază, supraveghere şi gardă, dar care sunt limitate doar la surprinderea, constatarea şi împiedicarea actelor de nerespectare a regulilor impuse de bunul mers al activităţii, şi care nu poate fi considerat funcţionar cu atribuţii de control, vezi C.S.J., S. pen., dec. nr. 566 din 18.02.1999, în Bul.Jud., p. 278.

[7] Atribuţii de verificare tehnică (de ex. a branşamentelor) de a nu sesiza ilegalitatea unor operaţii se include în alin.1 şi 2 al art. 254 C. pen.) C.S.J., S. pen., dec. nr. 3716 din 29.09.2000, în Bul.Jud., p.313.

[8] Republicată în M.Of. nr. 531 din 31.08.2001.

[9] De asemenea partidele politice pot desfăşura activităţi specifice societăţilor comerciale în domeniul culturii politice, sportului sau loisir–ului etc. Răspunderea va fi antrenată conform lit. b) sau c) din lege.

[10] Dacă mai era nevoie de adăugarea unui segment de text: numai „În cazul infracţiunilor atribuite prin prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie se aplică dispoziţiile art.118 din Codul penal privind confiscarea bunurilor” (se arată în art. 22 din O.U. nr. 43/2002 – subl.ns.).

[11] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, modificată prin Ordonanţa nr. 83 din 29 august 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 1 septembrie 2000.

[12] Există opinia că fapta va constitui abuz dacă motivarea destinaţiei şi chiar destinaţia efectivă nu va fi în folos propriu, ci al unităţii (D. Ciuncan, Criterii distinctive la unele infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „R.R.D.” nr. 1/1987, p. 43). Argumentul este acela al lipsei laturii subiective. În acelaşi sens, O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Editura Şansa, Bucureşti, ed. 1996, p. 336.

[13] Persoana interpusă poate fi, în acest caz, complice sau instigator. S. Kahane, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, vol. IV, Partea specială, de V. Dongoroz ş.a., Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 149. În afara îndatoririlor de serviciu o faptă, care altminteri ar fi o luare de mită, poate primi încadrarea juridică de trafic de influenţă sau înşelăciune etc…

[14] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 964 din 28 decembrie 2002. Infracţiunea gravă este infracţiunea care aparţine uneia dintre următoarele categorii: infracţiunile contra păcii şi omenirii, infracţiunile contra siguranţei statului sau contra siguranţei naţionale, terorismul, omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, infracţiunile privind traficul de droguri şi traficul de persoane, spălarea banilor, falsificarea de monede sau de alte valori, infracţiunile privitoare la nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, infracţiunile privitoare la regimul materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, infracţiunile de corupţie, infracţiunile contra patrimoniului care au produs consecinţe deosebit de grave, precum şi orice altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii al cărei minim special este de cel puţin 10 ani sau mai mare (cf. art. 2 lit. h din lege).

[15] Deşi bursele de mărfuri sunt autorizate ca organisme cu putere de autoreglementare de către Autoritatea de Supraveghere şi Reglementare – dacă îndeplinesc condiţiile stabilite în Regulamentul privind autorizarea şi funcţionarea organismelor de autoreglementare – ele se înfiinţează de către societăţile de bursă în baza legii (cf. Legii nr. 129 din 21 iulie 2000 pentru aprobarea Ordonanţei nr. 69/1997 privind bursele de mărfuri, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 3 august 2000). Societatea de bursă este societate comercială pe acţiuni, constituită conform Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Ordonanţei de urgenţă nr. 27/2002, autorizată de C.N.V.M., autonomă în raport cu participanţii la piaţă care prestează servicii de interes public prin intermediul burselor de mărfuri înfiinţate (Legea nr. 512 din 12 iulie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă nr. 27/2002 privind pieţele reglementate de mărfuri şi instrumente financiare derivate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 5 august 2002).

[16] Excluzându-se, astfel, alte persoane fizice (art. 1 lit. g. din Legea nr. 78/2000).

[17] Legea nr. 64 din 22 iunie 1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608 din 13 decembrie 1999, a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 38/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 30 august 1996, abrogată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 3 octombrie 1997, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 3 octombrie 1997, abrogată prin Legea nr. 99/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999, Ordonanţa Guvernului nr. 38 din 30 ianuarie 2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 2 februarie 2002

[18] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 29 ianuarie 1998, cu modificările ulterioare.

[19] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 6 august 2002

[20] V. Dongoroz, Participaţia, în „Explicaţii teoretice…”, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 206.

[21] I. Turcu, Dreptul afacerilor, Editura Chemarea, Iaşi, 1992, p. 15; referitor la distincţia fapte, acte sau operaţiuni de comerţ, vezi şi R. Petrescu, Drept comercial român, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996, p. 22.

[22] I. Turcu, Operaţiuni şi contracte bancare, Lumina Lex, Bucureşti,,Bucureşti,, Bucureşti, 1994, p. 84

[23] Subliniem totuşi utilizarea unui sens restrâns al noţiunii:operaţiuni de bancă şi de schimb, operaţiunile de mijlocire (în afacerile comerciale), operaţiuni cambiale, operaţiuni maritime. Contul curent şi cecul se prezumă a nu fi considerate ca fapte de comerţ (în ceea ce îi priveşte pe necomercianţi), cu excepţia situaţiilor când ele au o cauză comercială. Mai trebuie să spunem că deosebirea dintre un fapt de comerţ şi unul civil constă în caracterul de speculă care trebuie să existe la baza oricărui act de comerţ, precum şi în specialitatea comerţului. Cu privire la definirea comerciantului a se vedea şi R. Petrescu,op. cit, p. 64.

[24] I. Condor, Drept financiar, R.A. „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1994, p. 54.

[25] Este interzis instituţiilor publice să efectueze operaţiuni de încasare şi plăţi prin băncile comerciale, operaţiune sancţionabilă doar în sarcina acelora, şi nu şi a băncilor.

[26] Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000

[27] Aceste infracţiuni sunt cuprinse în titlul VI, – Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege, capitolul I, – Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul.

[28] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 29 ianuarie 1998

[29] Potrivit art. 147 alin. (1) din Legea nr. 31, directori executivi pot fi funcţionari ai societăţii.

[30] Publicată în „Curierul judiciar” nr. 1/2002, p. 130-131

[31] Decizia nr. 39/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199/1999.

[32] A se vedea şi art. 295 alin. (2) din Codul muncii, Legea nr. 53/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

CONVENŢIA PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI ŞI A LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

(CAZUL PETRA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI)

(115/1997/899/1.111)

Hotărârea din 23 septembrie 1998,

publicată în M.Of. nr.637 din 27 decembrie 1999

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie

A. Cu privire la obiectul litigiului

31. În cererea adresată Curţii la 21 ianuarie 1998 reclamantul se plânge de îngrădirea dreptului său la corespondenţă (deschiderea corespondenţei şi întârzieri în expedierea acesteia) nu numai cu Comisia, ci şi cu familia şi cu autorităţile publice. El invocă art. 8 din convenţie, care prevede:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

32. Guvernul subliniază că domnul Petra nu a invocat niciodată în faţa Comisiei îngrădirea corespondenţei cu autorităţile române şi susţine că limitarea libertăţii corespondenţei reclamantului cu familia sa este justificată din punct de vedere al art. 8.

33. Delegatul Comisiei nu a luat nici o poziţie în această privinţă.

34. Curtea reaminteşte că, în ceea ce priveşte competenţa sa ratione materiae, aceasta este determinată de cadrul deciziei Comisiei asupra admisibilităţii unei cereri (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Guerra şi alţii împotriva Italiei din 19 februarie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I, şi 44). Or, Comisia a reţinut la 13 ianuarie 1997 că „fără a prejudicia fondul, capătul de cerere al reclamantului privitor la îngrădirea corespondenţei sale (art. 8 din convenţie)”, apoi, la 30 octombrie 1997, ş I expus punctul de vedere conform căruia a existat o încălcare a acestui articol, datorită „deschiderii corespondenţei şi întârzierii expedierii”.

Totuşi, chiar dacă ultimele două capete de cerere, invocate de către domnul Petra în plângerea sa din 21 ianuarie 1998 (paragraful 31 de mai sus), se referă la aceleaşi fapte, dosarul cauzei nu conţine nici o scrisoare adresată de reclamant familiei sale sau autorităţilor din ţara sa, care să fi fost interceptată şi controlată de către conducerea penitenciarelor din Mărgineni şi din Aiud. În lipsa probelor care să sprijine aceste susţineri, Curtea consideră că nu trebuie să le ia în considerare.

B. Cu privire la respectarea art. 8

35. Reclamantul afirmă că este obligat să prezinte scrisorile adresate Comisiei comandantului penitenciarului, care le trimite la Bucureşti, producându-se astfel întârzieri considerabile. Cât despre corespondenţa provenită de la Comisie, aceasta soseşte desfăcută şi cu întârzieri de mai mult de o lună. El invocă o încălcare a art. 8.

36. De comun acord cu Guvernul şi cu Comisia, Curtea apreciază că a avut loc „o ingerinţă din partea unei autorităţi publice” în exercitarea dreptului reclamantului la respectarea corespondenţei sale, drept garantat de alin. 1 al art. 8. O astfel de ingerinţă încalcă dispoziţiile acestui text, dacă „nu este prevăzută de lege” şi nu urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime dintre cele menţionate la alin. 2. În plus, atingerea adusă dreptului trebuie să fie „necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acestor scopuri (a se vedea hotărârile Silver şi alţii împotriva Regatului Unit din 25 martie 1983, seria A, nr. 61, p. 32, paragraful 84, Campbell împotriva Regatului Unit din 25 martie 1992, seria A, nr. 233, p. 16, paragraful 34 şi Calogero Diana împotriva Italiei din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996 – V, p.1.775, paragraful 28).

37. Curtea reaminteşte că din moment ce o anumită lege oferă autorităţilor o putere de apreciere este imposibil să fie redactată în termeni foarte cerţi, o rigiditate excesivă a textului fiind rezultatul probabil al unei astfel de griji pentru certitudine (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Calogero Diana mai sus citată, p.1.775, paragraful 32).

În speţă, dispoziţiile interne aplicabile controlului corespondenţei deţinuţilor sunt incluse în Legea nr. 23/1969 şi în regulamentul său de aplicare. Or, art. 17, 18 şi 20 ale amintitei legi lasă autorităţilor naţionale o marjă prea mare de apreciere: legea se limitează la a indica, într-o manieră foarte generală, dreptul condamnaţilor de a primi şi de a trimite corespondenţă şi acordă directorilor penitenciarelor autoritatea de a păstra orice scrisoare, ziar, carte sau revistă „neadecvate reeducării condamnatului” (paragraful 25 de mai sus). Controlul corespondenţei pare deci automat, independent de orice decizie a unei autorităţi judecătoreşti şi nesupus căilor de atac.

Cât despre regulamentul de aplicare, acesta nu este publicat, motiv pentru care reclamantul nu a putut să ia cunoştinţă de conţinutul acestuia.

38. Curtea observă, în plus, faptul că Guvernul nu contestă concluziile Comisiei, conform cărora regulamentul de aplicare nu corespunde exigenţei de accesibilitate cerute de art. 8 alin. 2 din convenţie, iar legea română nu indică destul de clar întinderea şi modalităţile de exercitare a acestei puteri de apreciere acordate autorităţilor.

39. În concluzie, domnul Petra nu s-a bucurat de protecţia minimă cerută de preeminenţa dreptului într-o societate democratică (Hotărârea Calogero Diana mai sus citată, p. 1.776, paragraful 33). Prin urmare, Curtea constată că ingerinţa în discuţie nu era prevăzută de lege şi că a avut loc o încălcare a art. 8.

40. Având în vedere concluzia precedentă, Curtea nu consideră că este necesar să verifice în speţă respectarea celorlalte cerinţe ale alin. 2 al art. 8.

(CAZUL I. DALBAN ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI)

Hotărârea din 28 septembrie 1999,

publicată în M.Of. nr. 277 din 20 iunie 2000

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din convenţie

40. Conform susţinerilor reclamantului condamnarea sa pentru calomnie a adus atingere dreptului său la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 din convenţie, care prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”

A. Cu privire la pierderea calităţii de „victimă”

41. Curtea constată, în primul rând, că decizia Curţii Supreme de Justiţie din 2 martie 1991, care a admis recursul în anulare al parchetului, a anulat cele două hotărâri de condamnare aflate la originea cererii întemeiate pe art. 10 din convenţie (a se vedea alin. 28 de mai sus).

42. În observaţiile sale din data de 1 iunie 1999 Guvernul susţine că în ceea ce priveşte condamnarea reclamantului pentru calomnierea lui G.S. instanţa supremă a pronunţat achitarea, considerând că domnul Dalban acţionase cu bună-credinţă. Această concluzie, alături de posibilitatea pe care o avea văduva de a recupera pe cale judiciară civilă daunele pretinse a fi fost suferite, constituie, conform Guvernului, o recunoaştere „în substanţă a unei eventuale încălcări a convenţiei şi permite din plin despăgubirea în conformitate cu dreptul intern”. Guvernul invită prin urmare Curtea să respingă cererea pentru pierderea calităţii de „victimă”.

În ceea ce priveşte condamnarea pentru calomnierea senatorului R.T. Guvernul subliniază că cele două hotărâri care făceau obiectul recursului parchetului au fost casate de Curtea Supremă de Justiţie „şi, după o nouă judecată, şaceastaţ a pronunţat încetarea procesului penal ca urmare a decesului inculpatului”. Considerând că în acest mod a reparat pretinsa încălcare a art. 10 din convenţie, Guvernul „lasă la aprecierea Curţii” faptele respective.

43. Avocatul doamnei Dalban consideră decizia Curţii Supreme un adevărat rechizitoriu la adresa defunctului reclamant şi o apologie explicită a lui R.T.

44. În Hotărârea sa Amuur împotriva Franţei din 25 iunie 1996 Curtea a reafirmat că „o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este în principiu suficientă pentru a-şi pierde calitatea de victimă, decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, în mod explicit sau în substanţă, şi apoi au reparat încălcarea convenţiei” (Culegere, 1996 – III, pag.8 – 46, alin. 36).

În cazul de faţă, chiar dacă decizia Curţii Supreme de Justiţie, care a anulat hotărârile atacate cu motivarea că reclamantul acţionase cu bună-credinţă, pe baza unor documente oficiale privitoare la G.S. (a se vedea mai sus alin. 28), ar putea trece drept o recunoaştere în substanţă a limitării nejustificate a „dreptului la libertatea de exprimare”, Curtea apreciază că decizia menţionată nu constituie o reparaţie adecvată în sensul propriei sale jurisprudenţe. Într-adevăr, pe de o parte, deşi Guvernul citează art. 998 şi 999 din Codul civil şi art. 505 C. pr. pen. (a se vedea alin. 30 de mai sus), nu este clar dacă şi prin ce mijloace doamna Dalban va putea obţine vreo despăgubire. Pentru ca responsabilitatea civilă să fie angajată, calea deschisă de Codul civil prevede existenţa unei culpe. Doamna Dalban afirmă, fără a fi contrazisă de Guvern, că trebuie plătită o taxă de timbru consistentă. În ceea ce priveşte calea prevăzută de Codul de procedură penală nu ar fi rezonabil să se solicite doamnei Dalban să declanşeze o nouă procedură cu un final cel puţin incert, după ce cercetarea judecătorească s-a finalizat printr-o condamnare confirmată în recurs.

În ceea ce priveşte concluziile privindu-l pe senatorul R.T., inserate în decizia din data de 2 martie 1999, Curtea constată că instanţa supremă română a considerat întemeiată condamnarea reclamantului, întrucât acesta acţionase în scopul creării unui prejudiciu, fără a verifica înainte informaţiile publicate în articolele incriminate (a se vedea alin. 28 de mai sus). Decizia prin care s-a încetat procesul penal nu a fost pronunţată decât datorită decesului domnului Dalban. Este evident că nu există nici o recunoaştere explicită sau implicită din partea autorităţilor naţionale a încălcării art. 10.

45. În concluzie Curtea apreciază că văduva reclamantului poate să se pretindă „victimă” în sensul art. 34 din convenţie.

B. Cu privire la temeinicia plângerii

46. Nimeni nu contestă în faţa Curţii că a existat o ingerinţă a unei autorităţi publice în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, garantat de primul alineat al art. 10 din convenţie, datorată condamnării în litigiu. Nu se poate contesta faptul că ingerinţa era „prevăzută de lege” şi urmărea un scop legitim, „apărarea reputaţiei (…) altora”, şi că răspundea deci la două dintre condiţiile care permit ca ingerinţa să fie considerată ca justificată din punct de vedere al alin. 2 al art. 10 din convenţie. Curtea a făcut aceleaşi constatări pe care le-a făcut deja Comisia.

47. În ceea ce priveşte chestiunea de a şti dacă atingerea era necesară „într-o societate democratică”, Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă, trebuie stabilit dacă atingerea în litigiu corespundea unei nevoi sociale imperioase, dacă era proporţională cu scopul legitim urmărit, dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt întemeiate şi suficiente (a se vedea, între altele, Hotărârea Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei din 20 mai 1999, Colecţie de hotărâri şi decizii, 1999). Curtea nu are sarcina de a se substitui instanţelor naţionale, ci de a verifica din perspectiva art. 10, având în vedere toate circumstanţele cauzei, deciziile pe care acestea le-au pronunţat în virtutea puterii lor de apreciere (ibidem, alin. 60, şi, printre altele, Hotărârea Fressoz şi Roire împotriva Franţei din 21 ianuarie 1999, Colecţie de hotărâri şi decizii – I, 1999.

48. Articolele incriminate tratau un subiect de interes public: administrarea patrimoniului statului şi modul în care oamenii politici îşi îndeplinesc mandatul. Primul articol dădea informaţii extrase din dosarele de cercetare penală ale direcţiei economice a poliţiei, punând în discuţie gestionarea Întreprinderii Agricole de Stat „Fastrom”, al cărei director a fost G.S., R.T. fiind reprezentantul statului în consiliul de administraţie. Al doilea articol menţiona indemnizaţia primită în această calitate de senatorul R.T., precum şi faptul că a folosit un autoturism pus la dispoziţia sa de către societate (a se vedea pct.13 şi 14 de mai sus).

49. Pentru a se pronunţa în cauză Curtea trebuie deci să ţină seama de un element deosebit de important: rolul esenţial jucat de presă într-o societate democratică. Dacă presa nu trebuie să depăşească anumite limite, îndeosebi în ceea ce priveşte reputaţia şi drepturile celorlalţi, precum şi necesitatea de a împiedica divulgarea unor informaţii confidenţiale, sarcina sa este totuşi comunicarea, cu respectarea datoriilor şi responsabilităţilor proprii, a informaţiilor şi ideilor referitoare la orice problemă de interes general. Mai mult, Curtea este conştientă de faptul că libertatea în domeniul presei scrise include, de asemenea, şi recurgerea la o anume doză de exagerare, chiar de provocare. În cauze asemănătoare celei de faţă marja de apreciere a autorităţilor naţionale se circumscrie interesului unei societăţi democratice de a permite presei să îşi joace rolul indispensabil de „câine de pază” şi să îşi exercite aptitudinea de a da informaţii cu privire la problemele de interes general (Hotărârea în cauza Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei, citată mai sus la alin. 59). Într-adevăr, este inadmisibil ca un ziarist să nu poată formula judecăţi critice de valoare decât sub condiţia demonstrării veridicităţii (Hotărârea Lingens împotriva Austriei din 8 iulie 1986, seria A nr. 103, pag. 28, alin. 46).

50. În acest caz Curtea constată, la fel ca şi Comisia, că nu s-a făcut dovada că faptele descrise în articole erau în totalitate false şi că serveau alimentării unei campanii de defăimare a lui G.S. şi a senatorului R.T. Articolele domnului Dalban nu se refereau la aspecte ale vieţii particulare ale lui R.T., ci la comportamentul şi atitudinea sa în calitate de ales al poporului (a se vedea alin. 13 şi 14 de mai sus). Formulele folosite de reclamant pentru a-şi exprima părerea asupra practicilor sus-numitului senator şi asupra modului în care acesta ş I îndeplinit mandatul au fost considerate de instanţele naţionale ca necorespunzătoare realităţii şi deci calomnioase. În ceea ce îl priveşte pe G.S., acestea au apreciat că neînceperea urmăririi penale dispusă de către parchet era suficientă pentru a stabili că informaţiile conţinute în articole erau false, şi aceasta fără să se fi examinat anterior probele furnizate de reclamant (a se vedea alin. 17 şi 20 de mai sus).

51. Guvernul nu contestă concluzia Comisiei, conform căreia, avându-se în vedere chiar îndatoririle şi responsabilităţile unui ziarist atunci când acesta se prevalează de dreptul pe care i-l garantează art. 10 din convenţie (…), condamnarea reclamantului nu poate fi considerată ca „necesară într-o societate democratică”.

52. Curtea ia act de aceasta şi constată şi ea că, în raport cu scopul legitim urmărit, condamnarea penală a domnului Dalban la o pedeapsă cu închisoarea a constituit o încălcare disproporţionată a dreptului la libertatea de exprimare a unui ziarist.

În consecinţă a existat o încălcare a art. 10 din convenţie.

IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie

53. Reclamantul afirmă că nu a beneficiat de un proces echitabil din cauza faptului că instanţele naţionale nu au avut în vedere probele administrate în apărare, respectiv documentele oficiale care au servit ca sursă articolelor sale (a se vedea alin. 17 şi 20 de mai sus). El invocă art. 6 alin. 1 care prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, (…) de către o instanţă (…), care va hotărî (…) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa (…)”

54. Guvernul invită Curtea să declare că nu a existat o încălcare a acestor dispoziţii, deoarece „absenţa unor trimiteri explicite la argumentele invocate de domnul Dalban” nu poate fi considerată o neexaminare a argumentelor sale. Faptul că documentele în discuţie au fost admise ca probă şi depuse la dosar conduce la concluzia că judecătorii naţionali au examinat şi au avut în vedere toate actele depuse de reclamant.

55. Având în vedere concluzia în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 10 din convenţie, Curtea, la fel ca şi Comisia, consideră că nu este necesar să examineze faptele reţinute şi din punct de vedere al art. 6 alin. 1.

V. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie

56. Conform art. 41 din convenţie:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Despăgubiri

57. Doamna Dalban solicită acordarea sumei de 250 milioane lei româneşti (ROL) ca reparaţie a prejudiciului moral cauzat de condamnarea care a condus la discreditarea defunctului său soţ şi a prejudiciului material care ar decurge din pierderile suferite în urma dispariţiei revistei „Cronica Romaşcană”. Ea precizează că „această sumă reprezintă o recompensă minimă, destinată exclusiv reapariţiei ziarului”, şi nu o sporire a averii personale.

58. Guvernul subliniază în primul rând absenţa oricărei legături de cauzalitate între pretenţiile formulate şi prejudiciul material pretins şi consideră că suma indicată ar fi oricum exagerată. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, simpla constatare a încălcării art. 10 din convenţie ar constitui în sine o satisfacţie echitabilă suficientă. În privinţa despăgubirilor la care a fost obligat reclamantul, Guvernul susţine că ele nu au fost niciodată achitate, reamintind posibilitatea pe care o are doamna Dalban de a le recupera printr-o acţiune civilă.

59. Curtea împărtăşeşte punctul de vedere al Guvernului cu privire la pretinsul prejudiciu material. În ceea ce priveşte daunele morale, ea consideră, dimpotrivă, că reclamantul şi văduva sa au suferit un asemenea prejudiciu care nu poate fi reparat suficient prin simpla constatare a încălcării. În cauză, decesul domnului Dalban, intervenit înaintea introducerii de către parchet a recursului în anulare, este un element care trebuie luat în considerare la evaluarea prejudiciului. Ţinând seama de rata ridicată a inflaţiei în România, Curtea va exprima suma acordată în franci francezi (FRF), convertibili în lei româneşti la cursul zilei. Curtea acordă doamnei Dalban 20.000 FRF. În ceea ce priveşte al treilea argument al Guvernului Curtea se limitează să constate că doamna Dalban nu solicită rambursarea despăgubirilor la care a fost obligat reclamantul, cu atât mai mult cu cât ele nu au fost plătite (a se vedea alin. 22 de mai sus).

B. Taxe şi cheltuieli

60. Reclamantul a beneficiat de asistenţă judiciară în faţa Comisiei şi apoi a Curţii, iar văduva sa nu a solicitat rambursarea unor taxe şi cheltuieli suplimentare.

C. Dobânzi

61. Curtea consideră necesar să reţină dobânzile legale aplicabile în Franţa la data adoptării prezentei hotărâri, adică 3,47% pe an.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA,

ÎN UNANIMITATE:

1. Hotărăşte că moştenitoarea reclamantului are calitatea de a se substitui în drepturile sale.

2. Hotărăşte că văduva reclamantului poate să se pretindă „victimă” în sensul art. 34 din convenţie.

3. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a art. 10 din convenţie.

4. Hotărăşte că nu se impune examinarea cauzei din punct de vedere al art. 6 alin. 1.

5. Hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să plătească văduvei reclamantului, în termen de 3 luni, 20.000 (douăzeci de mii) franci francezi cu titlu de prejudiciu moral, convertibili în lei româneşti la cursul din momentul plăţii;

b) că această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă de 3,47% pe an, începând cu data expirării termenului mai sus menţionat şi până la data achitării sumei.

(CAZUL IGANCCOLO-ZENIDE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI)

hot. din 11 ianuarie 2000,în M.Of. nr.6 din 8 ianuarie 2001

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie

89. Reclamanta susţine că autorităţile române nu au luat măsurile adecvate pentru asigurarea executării rapide a hotărârilor judecătoreşti pronunţate şi pentru a favoriza întoarcerea fiicelor lângă ea. Autorităţile menţionate mai sus ar fi încălcat astfel art. 8 din convenţie, care prevede următoarele:

1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.

90. Reclamanta denunţă îndeosebi lipsa de seriozitate a încercărilor făcute pentru executarea ordonanţei din 14 decembrie 1994, pe care le califică drept „simulacre”, subliniind că nu a fost întreprins nici un demers pentru găsirea fiicelor sale, ascunse de tatăl lor de fiecare dată înainte de sosirea executorului judecătoresc. În ceea ce priveşte întâlnirea organizată de autorităţi la 29 ianuarie 1997, ea apreciază că, ţinând seama de circumstanţe, nu a fost vorba decât de încă un simulacru. Ea reproşează, de asemenea, autorităţilor române totala inactivitate între decembrie 1995 şi ianuarie 1997.

91. Guvernul susţine că autorităţile în discuţie au întreprins demersurile adecvate şi suficiente pentru executarea ordonanţei din 14 decembrie 1994, de exemplu dispunând asistarea executorului judecătoresc de către poliţişti sau convocându-l pe tatăl minorelor la Ministerul Justiţiei. Acesta subliniază că, dacă hotărârea menţionată mai sus nu a fost executată, aceasta se datorează, pe de o parte, atitudinii tatălui, de care nu poate fi făcut răspunzător Guvernul, iar pe de altă parte, refuzului copiilor de a locui cu reclamanta, lucru care iarăşi nu poate fi reproşat Guvernului.

92. Opinia Comisiei a fost în sensul că autorităţile naţionale nu au depus eforturi rezonabile pentru a impune respectarea drepturilor reclamantei, încălcând astfel dreptul la respectarea vieţii de familie garantat de art. 8 din convenţie.

93. În primul rând, Curtea a constatat că în prezenta cauză nimeni nu a negat faptul că trebuie analizat dreptul la viaţa de familie, în sensul textului mai sus citat.

94. Prin urmare, trebuie stabilit dacă a existat sau nu o încălcare a dreptului la respectarea vieţii de familie a reclamantei. Curtea reaminteşte că, dacă art. 8 din convenţie încearcă în principal să apere individul împotriva ingerinţelor arbitrare din partea autorităţilor publice, el implică, de asemenea, şi unele obligaţii pozitive inerente „respectării” efective a vieţii de familie. Şi într-un caz şi în celălalt trebuie avut în vedere raportul de proporţionalitate care trebuie să existe între interesul persoanei şi cel al societăţii, în ansamblul ei; de asemenea, în ambele ipoteze statul se bucură de o anume marjă de apreciere (Hotărârea Keegan împotriva Irlandei din 26 mai 1994, seria A nr. 290, pag. 19, alin. 49).

Fiind vorba de obligaţia statului de a dispune măsuri pozitive, Curtea a afirmat în permanenţă că art. 8 implică dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, precum şi obligaţia autorităţilor naţionale de a dispune aceste măsuri (a se vedea, de exemplu, hotărârile Eriksson împotriva Suediei din 22 iunie 1989, seria A nr. 156, pag.26 – 27, alin. 71, Margareta şi Roger Andersson împotriva Suediei din 25 februarie 1992, seria A nr.226-A, pag. 30, alin. 91, Olsson împotriva Suediei (nr.2) din 27 noiembrie 1992, seria A nr. 250, pag. 35 – 36, alin. 90, şi Hokkanen împotriva Finlandei din 23 septembrie 1994, seria A nr. 299-A).

Cu toate acestea, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri în acest scop nu este absolută, deoarece este posibil ca reluarea convieţuirii cu minorii care au locuit un timp cu celălalt părinte să nu se realizeze atât de uşor, să nu se poată face imediat şi să necesite unele măsuri pregătitoare. Natura şi anvergura acestora depind de circumstanţele fiecărei cauze, dar înţelegerea şi cooperarea din partea tuturor persoanelor vizate constituie întotdeauna un factor important. Dacă autorităţile naţionale trebuie să se străduiască să faciliteze o astfel de colaborare în acest domeniu, obligaţia lor de a recurge la coerciţie nu poate fi decât limitată: acestea trebuie să ţină seama de interesele şi de drepturile şi libertăţile acelor persoane şi în special de interesele superioare ale copilului şi de drepturile sale, stipulate în art. 8 din convenţie. În ipoteza în care contactele cu părinţii riscă să ameninţe aceste interese sau să încalce drepturile respective, autorităţile naţionale trebuie să vegheze la stabilirea unui raport de proporţionalitate între ele (Hotărârea Hokkanen mai sus citată, pag. 22, alin. 58).

95. În sfârşit, Curtea apreciază că obligaţiile pozitive impuse de art. 8 din convenţie statelor contractante, în materie de reunire a unui părinte cu minorii, trebuie interpretate în lumina Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii (Convenţia de la Haga). Aceasta este cu atât mai valabil în cauza de faţă, deoarece statul pârât este şi el parte la acest instrument, al cărui articol 7 conţine o listă de măsuri ce trebuie luate de state pentru asigurarea reîncredinţării imediate a copiilor.

96. Esenţial în analiza din prezenta cauză este dacă autorităţile naţionale au dispus măsuri rezonabile pentru punerea în executare a ordonanţei din 14 decembrie 1994 (Hotărârea Hokkanen, ibidem).

1. Perioada ce urmează a fi analizată

97. Guvernul susţine că obligaţia de a lua măsuri pentru facilitarea întâlnirii reclamantei cu fiicele sale a început la 14 decembrie 1994, dată la care Judecătoria Sectorului II Bucureşti a pronunţat ordonanţa, şi a luat sfârşit o dată cu hotărârea irevocabilă din 28 mai 1998, prin care Curtea de Apel Bucureşti a dispus reîncredinţarea minorilor lui D.Z.

98. Reclamanta contestă susţinerile Guvernului şi argumentează că hotărârea din 28 mai 1998 nu i-a fost niciodată comunicată şi că nu cunoaşte implicaţiile acesteia. În plus, a negat faptul că ar fi mandatat pe cineva să o reprezinte în respectiva procedură şi a apreciat că, din moment ce nu a fost citată în instanţă, hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi nu îi este opozabilă. În cele din urmă reclamanta contestă competenţa instanţelor de a lua o hotărâre pe fond cu privire la autoritatea părintească şi argumentează că, faţă de dispoziţiile art. 16 din Convenţia de la Haga, competenţa exclusivă în materie aparţine instanţelor franceze. Cu privire la acest aspect a subliniat că instanţele române au fost sesizate de către D.Z. cu o acţiune pentru modificarea modului de exercitare a autorităţii părinteşti, în timp ce o acţiune identică se afla deja pe rol în faţa instanţelor franceze, tot la iniţiativa lui D.Z.

99. Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă obligaţia autorităţilor de a dispune măsurile necesare în vederea executării ordonanţei din 14 decembrie 1994 a încetat în urma hotărârii de reîncredinţare din 28 mai 1998.

Curtea reaminteşte că în Hotărârea McMichael împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 24 februarie 1995 (seria A nr.307-B, pag. 55, alin. 87) a considerat că, deşi art. 8 nu face referire la o anumită procedură, este necesar totuşi „ca procesul de decizie privind luarea măsurilor să fie echitabil şi să respecte corespunzător drepturile ocrotite de art. 8”:

„Rezultă (…) că trebuie stabilit, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze şi în special de gravitatea măsurilor ce urmează a fi luate, dacă părinţii au putut să aibă în procesul de decizie, considerat ca un întreg, un rol atât de important pentru a li se acorda protecţia cerută de interesele lor. În caz contrar, a existat o încălcare a dreptului la respectarea vieţii de familie, iar încălcarea rezultată nu poate fi considerată „necesară” în sensul art. 8 (Hotărârea W. împotriva Regatului Unit din 8 iulie 1987, seria A nr. 121-A, pag. 8 şi 29, alin. 62 şi 64).”

Ca un prim element, Curtea reţine că nici reclamanta şi nici un reprezentant al acesteia nu au fost prezenţi în momentul pronunţării deciziei din 28 mai 1998 a Curţii de Apel Bucureşti, care nici măcar nu a fost comunicată reclamantei. Numai la 13 septembrie 1999, dată la care Guvernul pârât a transmis-o Curţii, reclamanta a luat cunoştinţă de hotărârea în discuţie. Pe de altă parte, reclamanta nu a fost prezentă la nici un termen al procedurii care s-a finalizat prin pronunţarea hotărârii în cauză. Din documentele prezentate de Guvern reiese că, în ciuda dispoziţiilor art. 87 alin. (8) din Codul de procedură civilă român, reclamanta nu a fost citată la domiciliul său din Franţa, deşi acesta era cunoscut.

În ceea ce priveşte citarea lui Ştefan Constantin, Curtea reţine că ea nu putea suplini citarea reclamantei conform art. 87 în fine din Codul de procedură civilă şi jurisprudenţei instanţelor interne (alin. 83 de mai sus).

100. Având în vedere aceste circumstanţe, Curtea apreciază că procedura care s-a finalizat prin decizia Curţii de Apel Bucureşti nu îndeplinea cerinţele de procedură stipulate în art. 8 din convenţie. În consecinţă, nu se poate considera că decizia menţionată mai sus a exonerat Guvernul de obligaţiile pozitive care îi incumbă potrivit art. 8.

(CAZUL ROTARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI)

hot. din 29 martie 2000,

în M.Of. nr.19 din 11 ianuarie 2001

A. Cu privire la calitatea de victimă

33. În primul rând, menţinându-şi poziţia exprimată în faţa Comisiei, Guvernul a arătat că reclamantul nu se mai poate pretinde „victimă” a unei încălcări a convenţiei în sensul art. 34. A subliniat că reclamantul a obţinut câştig de cauză în faţa Curţii de Apel Bucureşti care, prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997, a declarat nule menţiunile incluse în scrisoarea Serviciului Român de Informaţii (S.R.I.) din 19 decembrie 1990. Or, în opinia Guvernului, singura încălcare a drepturilor reclamantului a provenit din această scrisoare.

În orice caz, a susţinut Guvernul, reclamantul dispune în prezent de procedura deschisă de Legea nr. 187 din 29 octombrie 1999, care îi oferă toate garanţiile cerute de convenţie pentru protejarea drepturilor sale.

34. Reclamantul a solicitat Curţii să continue examinarea cauzei, arătând că Hotărârea din 25 noiembrie 1997 nu a schimbat în mod fundamental situaţia care a determinat plângerea iniţială. În primul rând, simplul fapt de a recunoaşte eroarea menţiunilor, după hotărârea de admisibilitate a Comisiei, nu poate constitui o reparaţie adecvată a încălcării drepturilor garantate de convenţie. În al doilea rând, reclamantul nu are încă acces la dosarul său secret, care nu este doar păstrat, ci şi folosit de S.R.I. Din această cauză, chiar şi după Hotărârea din 25 noiembrie 1997 folosirea de către S.R.I. a informaţiilor privitoare la pretinsul trecut legionar al reclamantului sau a oricăror alte informaţii conţinute în dosarul său nu poate fi exclusă.

35. În ceea ce priveşte noţiunea de victimă Curtea reaminteşte că o persoană poate, în anumite condiţii, să pretindă că este victimă a unei încălcări, generată de simpla existenţă a unor măsuri secrete sau a unei legislaţii ce permite astfel de măsuri chiar dacă acestea nu i-au fost efectiv aplicate (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, pag. 18, alin. 34).

De altfel, „o hotărâre sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, pentru a pierde calitatea de <<victimă>>, decât în situaţia în care autorităţile naţionale au recunoscut, explicit sau implicit, iar apoi au reparat încălcarea convenţiei” (Hotărârea Amuur împotriva Franţei din 25 iunie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III, pag. 846, alin. 36, şi Hotărârea Dalban împotriva României şGCţ nr. 28.114/1995, alin. 44, CEDO 1999-VI).

36. În speţă Curtea observă că reclamantul critică deţinerea unui registru secret conţinând date care îl privesc, a cărui existenţă a fost dezvăluită în mod public în cursul unei proceduri judiciare. Din acest motiv reclamantul se poate pretinde victimă a unei încălcări a convenţiei.

Curtea mai arată că prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997 Curtea de Apel Bucureşti a anulat menţiunile privind pretinsul trecut legionar al reclamantului, inserate în scrisoarea din 19 decembrie 1990, constatând că nu erau conforme realităţii – probabil se refereau la o altă persoană cu acelaşi nume.

Chiar acceptând ideea că într-o anumită măsură reclamantul a obţinut prin această hotărâre o reparaţie în ceea ce priveşte informaţiile false din fişierul său, Curtea apreciază că această reparaţie nu este decât parţială şi că, în orice caz, ea este insuficientă, în sensul jurisprudenţei sale, pentru pierderea calităţii de victimă. În afara considerentelor de mai sus cu privire la calitatea de victimă ce izvorăşte din deţinerea unui fişier secret, Curtea a avut în vedere şi alte elemente importante.

Se pare că informaţiile asupra pretinsului trecut legionar al reclamantului mai sunt încă păstrate în fişierele S.R.I. fără să fi fost făcută vreo menţiune cu privire la Hotărârea din 25 noiembrie 1997. În plus Curtea de Apel Bucureşti nu s-a pronunţat, şi nici nu avea competenţa să o facă, asupra faptului că S.R.I. este autorizat de legislaţia română să deţină şi să folosească fişiere create de fostele servicii de informaţii, care conţin informaţii cu privire la reclamant. Or, capătul principal de cerere se referă la faptul că legea internă nu reglementează suficient de precis condiţiile în care S.R.I. îşi exercită atribuţiile şi nu pune la dispoziţie persoanei o cale de a obţine repararea eventualelor prejudicii în faţa unei autorităţi naţionale.

În sfârşit Curtea de Apel Bucureşti, în Hotărârea din 25 noiembrie 1997, nu s-a pronunţat cu privire la despăgubirile solicitate pentru prejudiciul moral suferit şi nici asupra cheltuielilor de judecată.

37. În ceea ce priveşte Legea nr. 187 din 20 octombrie 1999, invocată de Guvern, Curtea apreciază, având în vedere circumstanţele prezentei cauze, că această lege nu este aplicabilă (alin. 71 de mai jos).

38. Curtea concluzionează că reclamantul se poate pretinde „victimă” în sensul art. 34 din convenţie şi, în consecinţă, respinge excepţia invocată de Guvern.

B. Cu privire la epuizarea căilor de atac interne

39. Guvernul a mai ridicat şi excepţia neepuizării căilor de atac interne. S-a arătat că reclamantul putea invoca dispoziţiile Decretului nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice şi juridice, în baza cărora instanţa poate dispune orice măsură pentru a face să înceteze atingerea reputaţiei unei persoane.

40. Curtea arată că există o strânsă legătură de cauzalitate între această susţinere a Guvernului şi temeinicia cererii privind art. 13 din convenţie. Prin urmare, Curtea reuneşte această excepţie cu fondul (alin. 70 de mai jos).

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie

41. Reclamantul se plânge că S.R.I. deţine şi poate folosi în orice moment date cu privire la viaţa sa particulară, dintre care unele sunt false şi defăimătoare. El invocă încălcarea art. 8 din convenţie, care prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

A. Cu privire la aplicabilitatea art. 8

42. Guvernul contestă aplicabilitatea art. 8, arătând că informaţiile menţionate în scrisoarea S.R.I. din 19 decembrie 1990 nu ţin de viaţa particulară a reclamantului, ci de viaţa sa publică. Hotărând să se implice în activitatea politică şi să publice pamflete, reclamantul a renunţat implicit la anonimatul inerent vieţii private. În ceea ce priveşte interogarea sa de către poliţie şi cazierul său judiciar, este vorba de informaţii publice.

43. Curtea reaminteşte că art. 8 alin. 1 din convenţie este aplicabil atunci când este vorba despre stocarea într-un registru secret şi comunicarea datelor privind „viaţa privată” a unei persoane (Hotărârea Leander împotriva Suediei din 26 martie 1987, seria A nr. 116, pag. 22, alin. 48).

Respectarea vieţii private include dreptul individului de a întreţine şi de a dezvolta relaţii cu semenii săi; în plus nici o raţiune nu permite excluderea activităţii profesionale sau comerciale din sfera noţiunii de „viaţă privată” (hotărârile Niemietz împotriva Germaniei din 16 decembrie 1992, seria A nr. 251-B, pag. 33, alin. 29, şi Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere 1997-III, pag. 1015 – 1016, alin. 42 – 46).

Curtea a subliniat deja concordanţa dintre această interpretare extensivă şi Convenţia Consiliului Europei din 28 ianuarie 1981 privind protecţia persoanelor faţă de procesarea datelor cu caracter personal, intrată în vigoare la 1 octombrie 1985, care are drept scop „protejarea (…) oricărei persoane fizice (…), respectarea (…) în special a dreptului la viaţă privată, faţă de procesarea datelor cu caracter personal” (art. 1), acestea fiind definite la art. 2 ca „orice informaţie privind o persoană fizică identificată sau identificabilă” Amann împotriva Suediei (GC) nr. 27.798/1995, alin. 65, CEDO 2000.

În plus unele date de natură publică pot ţine de viaţa privată atunci când ele sunt în mod sistematic adunate şi introduse în fişiere ţinute de autorităţile publice, cu atât mai mult cu cât se referă la trecutul îndepărtat al unei persoane.

44. În speţă Curtea constată că scrisoarea S.R.I. din 19 decembrie 1990 conţinea diverse informaţii asupra vieţii reclamantului, în special asupra studiilor sale, activităţilor politice şi cazierului său judiciar, parte din ele fiind culese cu mai mult de 50 de ani înainte. În opinia Curţii, astfel de informaţii, sistematic culese şi introduse într-un fişier ţinut de agenţi ai statului, pot fi analizate din punctul de vedere al noţiunii de „viaţă privată”, în sensul art. 8 alin. 1 din convenţie. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât unele informaţii au fost declarate nereale, ca în prezenta cauză, riscând să aducă atingere reputaţiei reclamantului.

În consecinţă, art. 8 din convenţie este aplicabil.

B. Cu privire la respectarea exigenţelor art. 8

1. Cu privire la existenţa unei încălcări

45. În opinia Guvernului trei condiţii trebuie îndeplinite cumulativ pentru a exista o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private:

– înregistrarea să intereseze persoana în discuţie;

– informaţiile să fi fost folosite;

– imposibilitatea persoanei respective de a le contesta.

Or, în speţă atât înregistrarea, cât şi folosirea datelor referitoare la reclamant au avut loc înaintea ratificării convenţiei de către România. În ceea ce priveşte pretinsa imposibilitate de a contesta informaţiile, Guvernul susţine că, dimpotrivă, reclamantul are posibilitatea de a contesta datele care contravin realităţii, dar că el nu a folosit căi de atac adecvate.

46. Curtea reaminteşte că atât înregistrarea de către o autoritate publică a unor date privind viaţa privată a unui individ, cât şi folosirea lor şi refuzul de a acorda posibilitatea ca acestea să fie contestate constituie o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private, garantat de art. 8 alin. 1 din convenţie (hotărârile Leander împotriva Suediei citată mai sus, pag. 22, alin. 48, Kopp împotriva Suediei din 25 martie 1998, Culegere 1998-II, pag. 540, alin. 53, şi Amann împotriva Suediei citată mai sus, alin. 69 şi 80).

În speţă, din scrisoarea S.R.I., datată 19 decembrie 1990, reiese fără nici o îndoială că acest serviciu deţine informaţii referitoare la viaţa privată a reclamantului. Dacă este adevărat că această scrisoare este anterioară datei de 20 iunie 1994, dată la care dispoziţiile convenţiei au intrat în vigoare pentru România, Guvernul nu a susţinut că începând cu această dată S.R.I. a încetat să deţină informaţii asupra vieţii private a reclamantului. Curtea subliniază, de asemenea, că aceste date au fost folosite şi ulterior, de exemplu în cadrul acţiunii în revizuire care s-a finalizat prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997.

Atât înregistrarea acestor date, cât şi folosirea lor, însoţite de refuzul de a-i acorda reclamantului posibilitatea să le conteste, constituie o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private, garantat de art. 8 alin. 1 din convenţie.

2. Justificarea încălcării

47. Principala problemă care se pune este aceea de a şti dacă încălcarea astfel constatată se poate justifica din punct de vedere al art. 8 alin. 2 din convenţie. Reglementând o excepţie la un drept garantat de convenţie, acest alineat este de strictă interpretare. Recunoscând că într-o societate democratică existenţa unor servicii de informaţii se poate dovedi legitimă, Curtea reaminteşte că supravegherea secretă a persoanelor nu este acceptată de convenţie decât ca o măsură strict necesară pentru apărarea instituţiilor democratice (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei mai sus citată, pag. 21, alin. 42).

48. Pentru a răspunde exigenţelor art. 8 din convenţie, o astfel de ingerinţă trebuie să fie „prevăzută de lege”, să urmărească unul dintre scopurile legitime menţionate la alin. 2 şi, în plus, să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea scopului respectiv.

49. Guvernul a considerat că măsurile în discuţie erau prevăzute de lege. Datele au fost folosite de S.R.I. în cadrul unei proceduri reglementate de Decretul-lege nr. 118/1990, care dă posibilitatea persoanelor persecutate de regimul comunist să primească despăgubiri. Conform art. 11 din actul normativ menţionat, nu se acordă despăgubiri persoanelor care au avut o activitate fascistă.

50. Conform susţinerilor reclamantului, păstrarea şi folosirea fişierului nu sunt măsuri prevăzute de lege, deoarece dreptul intern nu are reglementări suficient de precise pentru ca cetăţenii să cunoască în ce împrejurări şi condiţii autoritatea publică poate culege, stoca şi folosi informaţii cu privire la viaţa lor privată. Mai mult decât atât, legea internă nu defineşte cu suficientă precizie modalitatea de exercitare a acestor competenţe şi nu conţine garanţii împotriva abuzurilor.

51. Comisia a considerat că dreptul intern nu definea cu suficientă precizie condiţiile în care S.R.I. putea să arhiveze, să comunice şi să folosească informaţii referitoare la viaţa privată a reclamantului.

52. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă, conform căreia „prevăzut de lege” înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, dar şi calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei şi previzibilă (a se vedea Hotărârea Amann împotriva Elveţiei mai sus citată, alin. 50).

53. În cauza de faţă Curtea constată că art. 6 din Decretul-lege nr. 118/1990, invocat de Guvern ca temei al măsurii incriminate, permite oricărei persoane să facă dovada că răspunde cerinţelor necesare în vederea recunoaşterii anumitor drepturi, fie prin documente oficiale eliberate de autorităţile competente, fie prin orice element cu valoare de probă. Nu există totuşi o anumită reglementare cu privire la modalitatea în care poate fi obţinută o astfel de probă şi nici nu se acordă competenţe Serviciului Român de Informaţii de a culege, păstra şi comunica date privind viaţa privată.

Curtea trebuie deci să verifice dacă Legea nr. 14/1992 cu privire la organizarea şi funcţionarea S.R.I., invocată de altfel şi de Guvern, poate constitui fundamentul legal al acestor măsuri. Cu privire la acest aspect se constată că legea menţionată autorizează S.R.I. să culeagă, să arhiveze şi să folosească informaţii care vizează securitatea naţională, motiv pentru care Curtea are dubii cu privire la relevanţa pentru securitatea naţională a datelor deţinute despre reclamant. Cu toate acestea, reaminteşte că în primul rând autorităţile naţionale şi mai ales instanţele sunt chemate să interpreteze şi să aplice dreptul intern (Hotărârea Kopp împotriva Elveţiei mai sus citată, pag. 541, alin. 59) şi constată că prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997 Curtea de Apel Bucureşti a confirmat legalitatea deţinerii de către S.R.I. a datelor respective, în calitate de depozitar al arhivelor fostelor organe de siguranţă.

Acesta este motivul pentru care Curtea concluzionează că arhivarea unor date cu privire la viaţa privată a reclamantului are temei legal în dreptul intern.

54. Curtea apreciază că şi cerinţa accesibilităţii legii a fost îndeplinită, din moment ce Legea nr. 14/1992 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992.

55. În ceea ce priveşte cerinţa previzibilităţii legii, Curtea reaminteşte că o normă este „previzibilă” numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita. Curtea a subliniat importanţa acestui concept mai ales atunci când este vorba despre o supraveghere secretă (Hotărârea Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, reluată în Hotărârea Amann împotriva Elveţiei mai sus citată, alin. 56):

„Curtea reaminteşte că sintagma <<prevăzută de lege>> nu se referă doar la dreptul intern, ci vizează şi calitatea <<legii>>; prin această expresie se înţelege compatibilitatea legii cu principiul preeminenţei dreptului, menţionat explicit în preambulul convenţiei (…). Înseamnă – şi aceasta reiese din obiectul şi din scopul articolului 8 – că dreptul intern trebuie să ofere o anume protecţie împotriva încălcărilor arbitrare ale drepturilor garantate de paragraful 1 (…). Or, pericolul arbitrarului apare cu o deosebită claritate atunci când o autoritate îşi exercită în secret atribuţiile (…).

(…) Deoarece aplicarea unei măsuri secrete de supraveghere a convorbirilor telefonice nu poate fi cenzurată de persoana vizată sau de public, <<legea>> contravine principiului preeminenţei dreptului atunci când marja de apreciere acordată executivului, nu este limitată. Prin urmare, legea trebuie să definească suficient de clar limitele marjei de apreciere acordate executivului, dar şi modalităţile de exercitare, având în vedere scopul legitim al măsurii în discuţie, pentru a oferi persoanei protecţie adecvată împotriva arbitrarului.”

56. Pentru a se determina „calitatea” Dispoziţiilor legale invocate în cauză, trebuie analizat în ce măsură dreptul intern stabileşte cu suficientă precizie condiţiile în care S.R.I. poate să arhiveze şi să folosească informaţii referitoare la viaţa privată a reclamantului.

57. Curtea constată că art. 8 din Legea nr. 14/1992 prevede că pot fi culese, înregistrate şi arhivate în dosare secrete informaţii vizând siguranţa naţională.

Totuşi nici o reglementare internă nu prevede limite ce urmează să fie respectate în exercitarea acestei competenţe. Astfel, dreptul intern nu defineşte genul de informaţie ce poate fi înregistrată, categoriile de persoane susceptibile să facă obiectul măsurilor de supraveghere, precum strângerea şi arhivarea datelor, nici împrejurările în care pot fi luate aceste măsuri şi nici procedura care trebuie urmată. De asemenea, legea nu stabileşte limite cu privire la vechimea informaţiilor deţinute şi la durata păstrării lor.

Art. 45 dispune că S.R.I. va prelua în păstrare şi folosire arhivele care au aparţinut fostelor organe de informaţii care au avut competenţe pe teritoriul României şi permite consultarea documentelor S.R.I. cu aprobarea directorului.

Curtea observă că acest articol nu include nici o dispoziţie explicită şi detaliată cu privire la persoanele autorizate să consulte dosarele, natura dosarelor, procedura care trebuie urmată şi modul în care pot fi utilizate informaţiile astfel obţinute.

58. Curtea observă, de asemenea, că, deşi art. 2 din Legea nr. 14/1992 împuterniceşte autorităţile competente să autorizeze acele măsuri necesare în vederea prevenirii şi contracarării ameninţărilor la siguranţa naţională, motivul unor astfel de ingerinţe nu este suficient de precis definit.

59. Curtea trebuie, de asemenea, să verifice dacă există garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor, deoarece un sistem de supraveghere secretă destinat să protejeze siguranţa naţională, motivat de ideea apărării democraţiei, creează riscul de a o submina sau chiar de a o distruge (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei mai sus citată, alin. 49 – 50).

Pentru a fi compatibil cu exigenţele art. 8, un sistem de supraveghere secretă trebuie să conţină garanţii stabilite de lege, aplicabile atunci când activitatea structurilor abilitate să supravegheze este controlată. Procedurile de control trebuie să respecte cât se poate de fidel valorile unei societăţi democratice, în special principiul preeminenţei dreptului, la care se referă în mod expres preambulul convenţiei. Aceasta înseamnă că orice ingerinţă a executivului în exercitarea drepturilor unei persoane va fi supusă unui control eficient, asigurat – cel puţin şi în ultimă instanţă – de către puterea judecătorească, care oferă cele mai largi garanţii de independenţă, imparţialitate şi procedură (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei mai sus citată, pag. 25 – 26, alin. 55).

60. În cauza de faţă Curtea reţine că sistemul românesc de strângere şi de arhivare a informaţiilor nu furnizează astfel de garanţii, deoarece Legea nr. 14/1992 nu prevede nici o procedură de control în timpul aplicării măsurii sau după ce aceasta a încetat.

61. Prin urmare, Curtea constată că dreptul intern nu indică cu suficientă claritate limitele şi modalităţile de exercitare a marjei de apreciere acordate autorităţilor.

62. Prin urmare, deţinerea şi folosirea de către S.R.I. a unor informaţii privind viaţa privată a reclamantului nu erau măsuri „prevăzute de lege”, ceea ce este suficient pentru a se constata o încălcare a art. 8. Această încălcare dispensează Curtea de sarcina de a examina legitimitatea scopului urmărit prin măsurile dispuse şi dacă acestea erau „necesare într-o societate democratică”.

63. În consecinţă, a existat o încălcare a art. 8.

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 din convenţie

64. Reclamantul a arătat că absenţa oricărei forme de atac în faţa unei instanţe naţionale, care să dispună anularea fişierului ce conţinea date privitoare la persoana sa şi a datelor inexacte, este contrară art. 13.

Conform art. 13:

„Oricare persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

65. Guvernul a susţinut că reclamantul a obţinut satisfacţie prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997, care a declarat nule menţiunile făcute în Scrisoarea S.R.I. datată 19 decembrie 1990. În ceea ce priveşte distrugerea sau modificarea datelor din fişierul păstrat de S.R.I., Guvernul apreciază că reclamantul nu a ales calea de atac adecvată. Cererea sa ar fi trebuit să aibă drept temei art. 54 alin. 2 din Decretul-lege nr. 31/1954, care împuterniceşte instanţa să dispună orice măsură necesară pentru restabilirea dreptului încălcat, în speţă dreptul la propria onoare şi reputaţie.

„Pe de altă parte, subliniază Guvernul, reclamantul poate să se prevaleze în prezent de dispoziţiile Legii nr. 187/1999 pentru a lua cunoştinţă de dosarul care i s-a întocmit de Securitate. În temeiul art. 15 şi 16 din această lege, reclamantul ar putea contesta în faţa unei instanţe veridicitatea informaţiilor conţinute în dosarul său.

66. În opinia Comisiei Guvernul nu a reuşit să demonstreze că în dreptul român exista o cale de atac eficientă, în practică sau în drept, care să îi fi permis reclamantului să se plângă de o încălcare a art. 8 din convenţie.

67. Interpretând art. 13 în lumina propriei jurisprudenţe, Curtea a stabilit că doar pentru cererile ce pot fi considerate „întemeiate” Din punct de vedere al convenţiei este necesară existenţa unui remediu în dreptul intern (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Cakici împotriva Turciei şGCţ nr. 23657/1994, alin. 112, CEDO 1999-IV). Art. 13 solicită ca în fiecare ţară să existe un mecanism care să permită persoanei remedierea în plan naţional a oricărei încălcări a unui drept consacrat în convenţie. Această dispoziţie solicită deci o cale internă de atac în faţa unei „autorităţi naţionale competente” care să examineze orice cerere întemeiată pe dispoziţiile convenţiei, dar care să ofere şi reparaţia adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de a se conforma obligaţiilor impuse de această dispoziţie. Calea de atac la care art. 13 face referire trebuie să fie „efectivă” atât din punct de vedere al reglementării, cât şi al rezultatului practic (Hotărârea Wille împotriva Liechtenstein nr. 28396/1995, alin. 75, CEDO 1999-III).

68. Curtea constată că cererea reclamantului privind deţinerea de date privind viaţa personală, în scop de arhivare şi utilizare, cu încălcarea art. 8 din convenţie, are fără îndoială un caracter întemeiat. Reclamantul trebuia deci să beneficieze de o cale de atac internă efectivă în sensul art. 13 din convenţie.

69. „Autoritatea” la care se referă art. 13 nu trebuie să fie neapărat o instanţă de judecată. Totuşi atribuţiile şi garanţiile procesuale oferite de o astfel de autoritate prezintă o deosebită importanţă pentru a determina caracterul efectiv al căii de atac oferite (Hotărârea Klass şi alţii mai sus citată, pag.30, alin. 67).

În plus, atunci când este vorba despre un sistem secret de supraveghere, un mecanism obiectiv de control poate fi suficient atâta timp cât măsurile rămân secrete. Persoana trebuie să aibă la îndemână o cale de atac numai atunci când măsurile au fost făcute publice (Hotărârea Klass şi alţii mai sus citată, pag.31, alin. 70 – 71).

70. În cauză Guvernul a susţinut că reclamantul putea introduce o acţiune întemeiată pe art. 54 din Decretul nr. 31/1954. Curtea apreciază că această apărare nu poate fi reţinută.

În primul rând, Curtea constată că art. 54 din decret deschide calea unei acţiuni în justiţie cu caracter general, care are ca scop apărarea drepturilor nepatrimoniale încălcate. Or, Curtea de Apel Bucureşti a arătat în Hotărârea din 25 noiembrie 1997 că S.R.I. era abilitat de lege să deţină informaţii cu privire la reclamant, provenite din dosarele fostelor servicii de informaţii.

În al doilea rând, Guvernul nu a putut prezenta Curţii vreo hotărâre pronunţată în dreptul intern care să constituie jurisprudenţă în materie. El nu a demonstrat deci că o astfel de cale de atac ar fi fost efectivă. Prin urmare, excepţia preliminară invocată de Guvern va fi respinsă.

71. În ceea ce priveşte mecanismul creat prin Legea nr. 187/1999, presupunând că s-ar fi înfiinţat consiliul prevăzut, Curtea constată că nici dispoziţiile invocate de Guvernul pârât şi nici vreo altă prevedere a acestei legi nu permit contestarea deţinerii de către agenţii de stat a datelor cu privire la viaţa particulară a unei persoane sau contestarea veridicităţii acestor informaţii. Sistemul de control instituit de art. 15 şi 16 nu vizează decât divulgarea de informaţii cu privire la identitatea unor colaboratori şi agenţi ai Securităţii.

72. Alte informaţii cu privire la alte dispoziţii din dreptul român care să permită contestarea deţinerii de către serviciile de informaţii a unor date referitoare la viaţa privată a reclamantului sau contestarea veridicităţii acestor informaţii nu au fost furnizate Curţii.

73. Prin urmare, Curtea constată că reclamantul a fost victima încălcării art. 13.

IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din convenţie

74. Reclamantul a susţinut că nesoluţionarea de către instanţe a cererilor privind despăgubirile civile şi cheltuielile de judecată a reprezentat o atingere a „dreptului la instanţă”, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 6 din convenţie, care prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea într-un termen rezonabil a cauzei sale (…) de către o instanţă (…) care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…).”

75. Guvernul nu s-a pronunţat în această privinţă.

76. Comisia a decis să examineze acest capăt de cerere din punctul de vedere al obligaţiei mai generale impuse de art. 13 de a oferi o cale de atac efectivă care să permită introducerea unor cereri privind încălcările convenţiei.

77. Curtea observă că, pe lângă aspectele referitoare la absenţa unei căi de atac care să permită soluţionarea cererii de modificare sau distrugere a fişierului conţinând datele personale ale reclamantului, acesta se plânge şi de faptul că, deşi a solicitat despăgubiri civile şi restituirea cheltuielilor de judecată, Curtea de Apel Bucureşti nu s-a pronunţat cu privire la aceste capete de cerere.

78. Nu există nici un dubiu asupra caracterului civil, în sensul art. 6 alin. 1, al cererii de acordare a despăgubirilor civile şi cheltuielilor de judecată, iar Curtea de Apel Bucureşti era competentă să se pronunţe cu privire la acestea (Hotărârea Robins împotriva Regatului Unit din 23 septembrie 1997, Culegere 1997-V, pag. 1809, alin. 29).

Prin urmare, Curtea apreciază că omisiunea Curţii de Apel Bucureşti de a examina această cerere a adus atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A, pag.12, alin. 30).

79. A existat deci şi o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie.

V. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie

80. Reclamantul a solicitat acordarea unor despăgubiri în conformitate cu art. 41 din convenţie, care prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Despăgubiri

81. Reclamantul a solicitat 20 miliarde lei (ROL) reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin divulgarea unor informaţii false şi defăimătoare în legătură cu persoana sa, precum şi prin refuzul autorităţilor timp de mai mulţi ani de a admite eroarea şi de a o îndrepta.

82. Guvernul a solicitat respingerea acestor pretenţii, apreciind că nu sunt rezonabile, mai ales datorită faptului că în faţa instanţelor naţionale reclamantul nu a solicitat astfel de despăgubiri.

83. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia împrejurarea că un reclamant nu a solicitat despăgubiri în faţa unei instanţe interne nu va determina respingerea cererii respective ca nefondată, cu atât mai mult cu cât acest lucru nu constituie un obstacol în calea admisibilităţii cererii Hotărârea De Wilde, Ooms şi Versyp împotriva Belgiei din 10 martie 1972 (art. 50), seria A nr. 14, pag. 10, alin. 20. Mai mult, în cazul de faţă Curtea constată, contrar susţinerilor Guvernului, că reclamantul a cerut în faţa instanţelor interne să i se acorde, cu titlu de prejudiciu moral, suma simbolică de 1 leu, cerere nesoluţionată de instanţe.

Curtea mai observă că informaţiile considerate defăimătoare au fost declarate nule de Curtea de Apel Bucureşti, răspunzând astfel parţial cererii reclamantului. Se apreciază că reclamantul a suferit totuşi un prejudiciu moral, datorită faptului că a existat un fişier secret, contrar exigenţelor art. 8, că nu a existat o cale de atac efectivă în această privinţă, nu a avut loc un proces echitabil şi a trecut un număr de ani până când o instanţă să constate că este competentă să anuleze informaţiile defăimătoare.

Prin urmare, Curtea constată că în cauză a existat o atingere gravă a drepturilor domnului Rotaru, iar suma de 50.000 FRF reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit. Această sumă va trebui plătită în lei româneşti, conform ratei de schimb aplicabile la momentul plăţii.

B. Cheltuieli de judecată

84. Reclamantul a solicitat 38 milioane ROL (13.450 FRF) reprezentând:

a) 30 milioane ROL, cheltuielile de judecată achitate în procedura internă, din care 20 milioane ROL, cheltuielile de transport şi cazare la Iaşi şi Bucureşti şi 10 milioane ROL pentru cheltuieli diverse (taxe de timbru, telefon, fotocopii etc.);

b) 8 milioane ROL, taxele necesare în faţa instituţiilor convenţiei, din care 6 milioane ROL, cheltuieli de traducere şi secretariat, 1.250.000 ROL, cheltuieli de călătorie Bârlad – Bucureşti şi 1 milion ROL, cheltuieli pentru viza franceză a fiului reclamantului.

85. Guvernul consideră această sumă exorbitantă, cu atât mai mult cu cât reclamantul ar fi solicitat judecarea în lipsă în toate procedurile interne.

86. Curtea reaminteşte că în temeiul art. 41 din convenţie ea rambursează cheltuielile care au fost stabilite ca efectiv şi neapărat necesare şi au fost calculate la o sumă rezonabilă (a se vedea, printre altele, Hotărârea Nikolova împotriva Bulgariei GCţ nr. 31.195/1996, alin. 79, CEDO 1999-II). În această privinţă trebuie reamintit că reclamantului i se poate acorda de către Curte nu numai plata taxelor şi cheltuielilor în faţa organelor convenţiei, ci şi plata celor suportate în faţa instanţelor naţionale, pentru ca acestea din urmă să prevină sau să corecteze încălcările constatate de Curte (Hotărârea Van Geyseghem împotriva Belgiei GCţ nr. 26103/1995, alin. 45, CEDO 1999-I).

87. Curtea observă că reclamantul nu a fost reprezentat în faţa instanţelor interne. Ea arată, de asemenea, că reclamantul şi-a apărat singur cauza în faţa Comisiei şi că în faţa Curţii a fost reprezentat în şedinţa publică. Curtea constată, de asemenea, că a fost plătită domnului Rotaru de către Consiliul Europei suma de 9.759,72 FRF cu titlu de asistenţă judiciară.

Curtea acordă integral reclamantului suma solicitată de el, mai precis 13.450 FRF, minus suma deja plătită de Consiliul Europei cu titlu de asistenţă judiciară. Suma este convertibilă în lei româneşti la rata de schimb de la data când vor fi făcute plăţile.

C. Dobânzi

88. Curtea consideră potrivit să se reţină nivelul dobânzilor care se aplică legal în Franţa la data adoptării prezentei hotărâri, adică 2,74% pe an.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA

1. respinge, în unanimitate, excepţia preliminară a Guvernului de pierdere a calităţii de victimă;

2. uneşte cu fondul, în unanimitate, excepţia preliminară a Guvernului de neepuizare a căilor de atac interne şi o respinge în unanimitate după examinarea pe fond;

3. decide, cu 16 voturi contra 1, că a existat o încălcare a art. 8 din convenţie;

4. decide, în unanimitate, că a existat o încălcare a art. 13 din convenţie;

5. decide, în unanimitate, că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie;

6. decide, în unanimitate:

a) că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului, în termen de 3 luni, 50.000 (cincizeci mii) franci francezi cu titlu de daune morale şi 13.450 (treisprezece mii patru sute cincizeci) franci francezi cu titlu de taxe şi cheltuieli, minus 9.759,72 (nouă mii şapte sute cincizeci şi nouă) franci francezi şi 72 (şaptezeci şi două) centime, sume convertibile în lei româneşti la rata de schimb din ziua în care vor fi plătite;

b) că aceste sume vor trebui majorate cu o dobândă simplă de 2,74% pe an, începând cu data expirării termenului menţionat şi până la data la care reclamantul îşi va încasa banii;

7. respinge, în unanimitate, alte cereri de satisfacţie echitabilă.

OPINIA CONCORDANTĂ

a domnului judecător Wildhaber, la care se alătură opiniile domnilor Makarczyk, Turmen, Costa, doamnei Tulkens, domnului Casadevall şi doamnei Weber

În cauza de faţă reclamantul a invocat o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private, cauzată de deţinerea şi utilizarea de către Serviciul Român de Informaţii (S.R.I.) a unui fişier conţinând informaţii, cele mai multe din perioada 1946 – 1948. Una dintre acestea era în sensul că în anul 1937, în timpul studiilor (atunci când acesta avea doar şaisprezece ani), fusese membru al unei mişcări de tip „legionar”, adică o organizaţie paramilitară de extremă dreaptă, naţionalistă şi antisemită. Această informaţie, dezvăluită într-o scrisoare de la sfârşitul lui 1990, expediată de Ministerul de Interne, a fost declarată inexactă în anul 1997 de către Curtea de Apel Bucureşti. Cu toate acestea, s-ar părea că informaţia încă mai este consemnată în fişierele S.R.I., fără ca hotărârea din anul 1997 să fie şi ea menţionată în acel fişier. În plus, reclamantul nu a primit nici daune-interese şi nici vreo indemnizaţie pentru taxele şi cheltuielile ocazionate de procedurile iniţiate. O acţiune în despăgubire împotriva S.R.I. a fost respinsă în 1994. Aparent, dreptul românesc nu îi permite încă reclamantului să conteste deţinerea de către S.R.I. a unor informaţii privind viaţa sa privată, să respingă veridicitatea acestora din urmă sau să solicite distrugerea lor.

În acest context Curtea din Strassbourg decide că a existat o încălcare a art. 8, 13 şi a art. 6 alin. 1. Conform jurisprudenţei sale constante (Hotărârea Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, pag. 36 – 38, alin. 87 – 88; Hotărârea Kruslin şi Huvig împotriva Franţei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A, pag. 24 – 25, alin. 36 – 37, şi 176-B, pag. 56 – 57, alin. 35 – 36; Hotărârea Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III, pag. 1017, alin. 51; Hotărârea Kopp împotriva Elveţiei din 25 martie 1998, Culegere 1998-II, pag. 543, alin. 75 – 76; şi Hotărârea Amann împotriva Elveţiei şGCţ nr. 27798/1995, alin. 61 – 62 şi 77 – 81, CEDO 2000-…), Curtea apreciază că normele de drept intern care permit strângerea, consemnarea şi arhivarea în dosare secrete a unor informaţii vizând securitatea naţională nu prezintă un grad suficient de previzibilitate. Prin urmare, deţinerea şi folosirea de către S.R.I. a unor informaţii cu privire la viaţa privată a reclamantului nu erau „prevăzute de lege”, motiv pentru care a existat o încălcare a art. 8. Personal, subscriu total acestor concluzii.

Cu toate acestea – fie că baza legală este sau nu este suficientă -, aş dori să adaug că în speţă am serioase îndoieli cu privire la faptul că încălcarea drepturilor reclamantului ar fi urmărit un scop legitim din punct de vedere al art. 8 alin. 2. De altfel, pentru mine este de necontestat că restrângerea acestui drept nu este necesară într-o societate democratică.

În ceea ce priveşte scopul legitim, de obicei Curtea admite că acesta este legitim atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alineatul 2 din art. 8 – 11. Totuşi, fiind vorba de securitatea naţională, apreciez că trebuie să existe cel puţin o legătură rezonabilă şi reală între măsurile care aduc atingere vieţii private şi obiectivul invocat pentru ca acest scop să poată fi considerat legitim. Din punctul meu de vedere păstrarea arbitrară a unor informaţii privind viaţa privată a persoanelor cu scopul asigurării securităţii naţionale este de natură să ridice probleme serioase.

În cauza Rotaru informaţiile culese de regimul trecut, într-un mod nelegal şi arbitrar, cu privire la activitatea desfăşurată de o persoană în adolescenţă şi în timpul studiilor, în urmă cu mai mult de 50 de ani şi chiar, în unul dintre cazuri, 63 de ani, unele dintre ele dovedindu-se că nu corespund adevărului, sunt încă păstrate, fără a se oferi vreo garanţie adecvată şi eficientă împotriva abuzurilor. Nu este sarcina Curţii să se pronunţe că aceste informaţii trebuie distruse, că trebuie să existe o reglementare privind dreptul de acces la aceste informaţii sau dreptul de a cere rectificarea acestora ori dacă un alt sistem ar fi conform convenţiei. Este totuşi greu de precizat ce anume interes privind securitatea naţională poate justifica continua păstrare a informaţiilor privind viaţa privată a reclamantului. Prin urmare, consider că onorata Curte ar fi trebuit să constate că măsura în discuţie nu urmărea un scop legitim în sensul art. 8 alin. 2.

Această concluzie nu ar mai fi făcut necesară examinarea împrejurării de a şti dacă măsura era necesară într-o societate democratică, deoarece aceasta depinde de existenţa unui scop legitim. Dacă totuşi Curtea ar fi preferat să accepte existenţa unui scop legat de siguranţa naţională, ar fi trebuit să reamintească că statele nu dispun de puteri discreţionare nelimitate pentru a supune persoanele fizice unor măsuri de supraveghere secretă. Astfel, trebuie să existe un echilibru între interesul unui stat de a lua măsurile necesare pentru protecţia siguranţei naţionale şi gravitatea măsurilor care duc la încălcarea dreptului reclamantului la respectarea vieţii private. Curtea din Strasbourg a subliniat în repetate rânduri că „un sistem secret de supraveghere, având drept scop apărarea siguranţei naţionale, creează riscul de a pune în pericol sau chiar de a distruge democraţia pe motiv că o apără” (Hotărârea Leander împotriva Suediei din 26 martie 1987, seria A nr. 116, pag. 25, alin. 60; vezi şi Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, pag. 21 – 23, alin. 42 şi 49 şi, mutatis, Hotărârea Chahal împotriva Regatului Unit din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, pag. 1.866, alin. 131, şi Hotărârea Tinnely & Sons Ltd şi alţii şi McElduff şi alţii împotriva Regatului Unit din 10 iulie 1998, Culegere 1998-IV, pag. 1662, alin. 77). Acesta este motivul pentru care Curtea trebuie să îşi formeze convingerea că supravegherea secretă a cetăţenilor este strict necesară apărării instituţiilor democratice şi că există garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor.

Având în vedere ansamblul circumstanţelor cauzei şi în lumina consideraţiilor de mai sus cu privire la scopul legitim, trebuie să tragem concluzia că în speţă nu era deloc necesară încălcarea dreptului reclamantului la viaţă privată într-o societate democratică, pentru atingerea unui scop legat de securitatea naţională.

Într-un cuvânt deci, chiar dacă ar fi existat în cauza Rotaru un temei legal previzibil, Curtea ar fi trebuit totuşi să se pronunţe pentru încălcarea art. 8, fie pe motivul că nici un scop legitim nu justifica perpetuarea păstrării unui sistem abuziv de fişiere secrete, fie pentru că această măsură în mod evident nu era necesară într-o societate democratică.

OPINIA CONCORDANTĂ

a domnului judecător Lorenzen

Am votat în speţă în favoarea concluziilor majorităţii, având în vedere aceleaşi motive. Aceasta nu înseamnă că aş fi în mod fundamental în dezacord cu observaţiile prezentate de domnul judecător Wilhaber în opinia sa concordantă cu privire la celelalte cerinţe ale art. 8 alin. 2. Motivul pentru care nu m-am raliat punctului său de vedere constă doar în faptul că în jurisprudenţa sa Curtea a decis în mod constant că atunci când o măsură ce a dus la încălcarea dreptului garantat de art. 8 nu este „prevăzută de lege”, nu mai este necesar să se examineze dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii cerute de art.  8 alin. 2. Mi se pare esenţială menţinerea acestei jurisprudenţe.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ

a domnului judecător Bonello

1. Majoritatea a decis că a existat o încălcare a art. 8, după ce a constatat că dispoziţiile acestui articol sunt aplicabile cauzei analizate. Am votat împreună cu majoritatea în favoarea constatării altor încălcări ale convenţiei, dar nu pot să reţin aplicabilitatea art. 8.

2. Art. 8 protejează viaţa privată a individului. În centrul acestei protecţii se află dreptul oricărei persoane de a nu expune publicului aspectele cele mai intime ale fiinţei sale. Există anumite elemente, în persoana noastră, în modul nostru de a gândi, care, din punct de vedere al convenţiei, trebuie să rămână inaccesibile. Nu este legitimă disecarea, păstrarea, clasarea sau divulgarea unor date care se referă la domeniile cele mai secrete ale activităţii, orientării sau convingerii unui individ, adăpostite în spatele zidurilor confidenţialităţii.

3. În schimb, activităţi care sunt, prin însăşi natura lor, publice şi care se hrănesc cu adevărat din publicitate nu beneficiază în nici un fel de protecţia oferită de art.  8.

4. Informaţiile secrete deţinute de serviciile de securitate ale statului, pe care reclamantul a solicitat să le consulte, erau în principal legate de: a) participarea activă a unui anume Aurel Rotaru la o mişcare politică; b) cererea sa pentru publicarea a două pamflete politice; c) apartenenţa sa la secţiunea tineret a unui partid politic; d) faptul că nu avea antecedente penale (alin. 13).

5. Primele trei tipuri de informaţie trimit exclusiv la activităţile publice, eminamente publice aş spune eu, în măsura în care activitatea politică şi publicistică implică noţiunea de public ca o condiţie a existenţei şi succesului său. Documentele nu arătau că reclamantul ar fi votat pentru un anume partid politic – ceea ce, bineînţeles, ar fi constituit o pătrundere în zona interzisă de confidenţialitate -, ci făceau dovada, în principal, a unor manifestări publice de militantism public ale lui Aurel Rotaru în cadrul unor organizaţii publice.

6. În ce măsură păstrarea unor documente privind activităţile eminamente publice ale unui individ încalcă dreptul acestuia la viaţă privată? Până acum, în mod corect după aprecierea mea, Curtea a decis că protecţia oferită de art. 8 vizează unele domenii confidenţiale, precum datele medicale şi sanitare, activitatea şi orientarea sexuală, legăturile de familie, relaţiile profesionale şi comerciale, precum şi alte probleme de ordin privat în care orice imixtiune a publicului ar constitui o depăşire ilegală a barierelor naturale ale sinelui. Militantismul public în cadrul unor partide politice publice nu are, după părerea mea, nimic de-a face cu principiul care ridică protecţia vieţii private la rangul de drept fundamental.

7. Al patrulea element din informaţiile pe care le conţinea fişierul în ceea ce îl priveşte pe reclamant trimite la o notă în care se arată că acesta nu are cazier judiciar. În opinia Curţii chiar şi această informaţie atrage o încălcare a dreptului la viaţă privată al reclamantului. Curtea a subliniat că observaţiile serviciilor române de informaţii (care conţin informaţii dintre care unele datează de mai mult de 50 de ani) includeau şi cazierul judiciar al reclamantului şi a concluzionat că „astfel de informaţii, atunci când sunt sistematic strânse şi arhivate într-un fişier păstrat de agenţi ai statului, vizează <<viaţa privată>> în sensul art. 8 alin. 1 din convenţie” (alin. 44).

8. Aceasta, mi se pare mie, depăşeşte în mod periculos sfera art. 8. A declara că păstrarea de către poliţie a cazierului judiciar a unei persoane aduce atingere art. 8 (chiar dacă reiese, ca în speţa de faţă, că individul în cauză nu are antecedente judiciare) poate avea consecinţe incalculabile şi importante în ceea ce priveşte securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţionalităţii, valori pe care art.  8 le protejează în mod expres.

9. Aş fi acceptat, deşi nu cu toată convingerea, că păstrarea de către poliţie a cazierului judiciar al unei persoane poate constitui o ingerinţă în exercitarea dreptului la viaţă privată, dar m-aş fi grăbit să adaug că o asemenea ingerinţă se justifică prin prevenirea unor infracţiuni penale şi protejarea securităţii naţionale. Curtea nu a considerat util să facă aceasta.

10. Bineînţeles, confuzia mea nu are ca obiect decât cenzurarea de către Curte a păstrării de informaţii de natură penală. Este absolut de înţeles că divulgarea gratuită şi nelegitimă a conţinutului cazierelor judiciare pune probleme din punct de vedere al art. 8.

11. Curtea pare să acorde o importanţă deosebită faptului că „unele informaţii au fost declarate false şi riscă să aducă atingere reputaţiei reclamantului” (alin. 4). Aceste preocupări pun două probleme distincte: cea a inexactităţii informaţiilor şi cea a caracterului lor defăimător.

12. Unele dintre datele păstrate în fişierul reclamantului nu se referă în realitate la el, ci la o persoană care avea acelaşi nume. Fără îndoială, aceasta înseamnă informaţii „false”Din punct de vedere al reclamantului. Dar inexactitatea „unor informaţii intrate în domeniul public” le transformă oare în date cu caracter privat? Logica acestui raţionament îmi scapă.

13. Încă o dată recunosc fără nici o dificultate că informaţiile „false” stocate erau de natură să îi afecteze reputaţia. S-ar părea că în ultimul timp Curtea încearcă să acrediteze ideea că „reputaţia” ar putea pune probleme din punctul de vedere al art. 81. Deschiderea art. 8 către aceste noi perspective ar adăuga protecţiei dreptului omului o nouă dimensiune incitantă. În opinia mea însă Curtea ar trebui să atace frontal această reformă şi nu să o abordeze aproape pe furiş, ca o problemă marginală a dreptului la viaţă privată.

14. Dacă aş fi împărtăşit teza majorităţii, conform căreia dreptul la viaţă privată protejează şi informaţii eminamente publice, aş fi subscris şi eu la pronunţarea cu privire la încălcarea art. 8, deoarece nu am nici o rezervă referitor la concluzia Curţii, conform căreia păstrarea şi folosirea de către forţele de ordine a informaţiilor privitoare la reclamant nu erau „prevăzute de lege” (alin. 57 – 63).

VASILESCU versus ROMÂNIA

Hotărârea din 22 mai 1988

. . . .

PROCEDURA

… Cauza a fost trimisă Curţii de Elisabeta Vasilescu (reclamanta), cetăţean român, şi de Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia), la datele de 22 şi, respectiv, 28 mai 1997,În termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 paragraful şi 47 ale Convenţiei. La cauzei se află plângerea (nr. 27053/95) formulată împotriva României, trimisă de reclamantă Comisiei la data de 10 februarie 1995, în conformitate cu articolul 25.

… Plângerea şi cererea au ca obiect obţinerea unei hotărâri care să lămurească dacă faptele, în cauză constituie, o Încălcare de către statul chemat în judecată a obligaţiilor asumate pe baza articolului 6 paragraful 1 al Convenţiei şi articolului 1 din Protocolul nr. 1 şi, referitor la plângere, a articolelor 8 şi 13 ale Convenţiei.

. . .

ÎN FART

1. CIRCUMSTANŢELE PARTICULARE  ALE CAUZEI

7. Elisabeta Vasilescu, de cetăţenie română, născută în 1897, domiciliază În Potlogi (Dâmboviţa).

8. La 23 iunie 1966, lucrători ai Miliţiei judeţului Argeş au percheziţionat fără mandat domiciliul reclamatei, în cadrul unei anchete efectuate împotriva soţului său, pentru deţinere ilegală de obiecte de valoare, fapt pedepsit de legislaţia în vigoare în acel moment (Decretul nr. 210/1960).

Cu acest prilej, lucrătorii Miliţiei au confiscat trei sute douăzeci şi şapte monede din aur, din care cele mai multe erau găurite în scopul confecţionării unor bijuterii, iar două fuseseră transformate în cercei.

9. La 4 iulie 1966, aceste obiecte au fost depuse la filiala Argeş a Băncii Naţionale a României, întocmindu-se,un proces-verbal.

10. La 8 iulie 1966, conducerea Miliţiei Argeş a decis să nu formuleze învinuiri împotriva soţului reclamantei şi a finalizat cauza, în conformitate cu articolul 216 din vechiul Cod de procedură penală. Miliţia a decis că infracţiunea comisă nu prezenta pericol social; cu toate acestea, însă, a decis să menţină confiscarea obiectele respective.

La 24 mai 1990, Procuratura judeţului Argeş, căreia reclamanta i s-a adresat, interesându-se de soarta bunurilor sale, a răspuns că nu există nimic în arhivele Procuraturii locale Argeş care să permită stabilirea faptului că o asemenea măsură ar fi fost dispusă în cazul respectiv.

12. Reclamanta s-a adresat apoi procurorului general al Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie cerând restituirea bunurilor. La 11 octombrie 1990, acesta i-a răspuns că în cauză nu a fost emisă o ordonanţă de confiscare ori un mandat de percheziţie nici în 1966, nici ulterior.

13. La o dată neprecizată, în 1991, Ministerul de Interne a confirmat reclamantei că în 1966 s-a dispus efectuarea unor cercetări cu privire la obiectele pe care le revendică, dar că, ulterior, s-a decis neînceperea urmăririi penale împotriva soţului său. Potrivit afirmaţiilor Ministerului, măsura de confiscare a fost menţinută de Procuratura judeţului Argeş.

14. În 1991, reclamanta a introdus o acţiune de restituire a patruzeci de monede din aur transformate în salbă şi a unei perechi de cercei, chemând în judecată Banca Naţională, ca depozitar al acestor obiecte.

În faţa Judecătoriei Găeşti, reclamanta a argumentat că aceste obiecte fuseseră confiscate ilegal de Miliţie, fără ca această măsură să fi fost dispusă şi de o autoritate judiciară, competentă. În sprijinul cererii sale, reclamanta a invocat răspunsul procurorului general.

15. La 21 februarie 1992, bazându-se pe mărturiile şi documentele prezentate, instanţa a admis acţiunea reclamantei şi a obligat Banca Naţională să restituie obiectele solicitate. Instanţa a constatat, de asemenea, că Miliţia Argeş confiscase în total trei sute douăzeci şi şapte de monede din aur, aparţinând reclamantei.

16. Banca Naţională a declarat recurs la Tribunalul Judeţean Dâmboviţa care a fost respins la 7 octombrie 1992. Tribunalul a constatat că la, finalizarea cercetărilor efectuate împotriva soţului reclamantei s-a dispus neînceperea urmăririi penale, la 8 iulie 1966, şi, prin urmare, nici o dispoziţie legală nu-i interzicea reclamantei să intre în posesia obiectelor respective.

17. În 1993, considerându-se îndreptăţită. la restituirea tuturor obiectelor reţinute de Miliţie, reclamanta a solicitat procurorului general să declare recurs extraordinar la Curtea Supremă de Justiţie împotriva hotărârii judecătoreşti din 21 februarie 1992.

18. La 10 iunie 1993, procurorul general a comunicat reclamantei că nu intenţionează să dea curs acestei cereri. În opinia sa, hotărârea judecătorească din 21 februarie 1992 era legală şi temeinică.

19. La 19 august 1993, procurorul general a indicat reclamantei că, în cazul în care nu este mulţumită de hotărârile pronunţate, poate folosi noua procedură de recurs introdusă prin Legea nr. 59 din 1993 de modificare a Codului de procedură civilă.

20. În consecinţă, atât reclamanta, cât şi Banca Naţională au declarat recurs împotriva hotărârii din 21 februarie 1992, la Curtea de Apel Ploieşti. Reclamanta a cerut restituirea tuturor monedelor, în timp ce banca a solicitat desfiinţarea hotărârilor anterioare. Banca Naţională a argumentat în sensul lipsei de competenţă a instanţelor de judecată, afirmând că orice plângere împotriva măsurilor luate de organele de cercetare este de competenţa exclusivă a Procuraturii, în conformitate cu dispoziţiile articolelor 275-278 din Codul de procedură penală.

Prin decizia din 24 februarie 1994, Curtea de apel a respins ambele recursuri. Cu privire la reclamantă, instanţa a subliniat că, aceasta a solicitat iniţial patruzeci de monede şi o pereche de cercei din aur şi, în consecinţă, nu era îndreptăţită să-şi modifice pretenţiile prin recurs.

În ceea ce priveşte Banca Naţională, instanţa de apel a invocat măsura de neurmărire penală dispusă la finalizarea cercetărilor efectuate împotriva soţului reclamantei. Instanţa a mai constatat că procurorul general nu a dat curs cererii de restituire formulată de reclamantă şi, s-a rezumat la a o convinge să,intenteze acţiune în justiţie. Referitor la învinuirea de deţinere ilegală a unor obiect din aur, instanţa de apel a afirmat că Miliţia nu a avut nici o bază legală de confiscare şi, în consecinţă, instanţele au dispus în mod corect restituirea acestora. Hotărârea Curţii de Apel a rămas definitivă.

În 1994, în conformitate cu dispoziţiile art. 330 din Codul de procedură civilă, procurorul general a declarat recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie, atacând, hotărârile judecătoreşti din 21 februarie 1992 şi 22 februarie 1994.

În motivarea recursului în anulare, procurorul general a reluat argumentul potrivit căruia, hotărând în cazul respectiv, instanţele civile şi-au depăşit competenţa ratione materiae şi au încălcat competenţa exclusivă a Procuraturii de a decide în astfel de cazuri. În consecinţă, procurorul general solicita trimiterea cauzei la organul competent.

Reclamanta a invocat încălcarea articolului 21 din Constituţie, prin care se garantează accesul liber la justiţie, şi a cerut respingerea recursului în anulare.

23. La 20 octombrie 1994, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare şi a casat toate hotărârile judecătoreşti, argumentând că, potrivit prevederilor articolului 275 din Codul de procedură penală, numai Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş era singurul competent să soluţioneze cererea reclamantei privind restituirea obiectelor în litigiu.

II. LEGISLAŢIA INTERNĂ RELEVANTĂ

A. Constituţia

24. Articolul 2l din Constituţie prevede:

„Orice persoană se poate adresa justiţiei în vederea apărării drepturilor sale, libertăţilor şi intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”.

B. Codul de procedură penală

25. Codul de procedură penală anterior modificărilor din 1 ianuarie 1969 prevedea:

Articolul 115 alineatul 4 :

„Obiectele din metale sau pietre preţioase… vor fi depuse în 48 de ore la cea mai apropiată unitate a Băncii de Stat”.

Articolul 187

„Organele de cercetare penală au însă nevoie de încuviinţare procurorului pentru efectuarea următoarelor acte de urmărire penală:

a) efectuarea percheziţiilor domiciliare, cu excepţia cazurilor de infracţiuni flagrante;

Încuviinţarea se dă numai în scris şi pe baza ordonanţei motivate prin care organul de cercetare dispune efectuarea actului de urmărire penală”.

Articolul 261

„Dacă în urma efectuării actelor de urmărire penală se stabileşte că există vreo cauză de împiedicare a pornirii sau continuării procesului penal, organul de urmărire încetează procesul penal, clasând cauza.

Încetarea procesului penal se face printr-o ordonanţă motivată (…)”.

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

28. Elisabeta Vasilescu a sesizat Comisia la 10 februarie 1995, afirmând că percheziţionarea locuinţei şi confiscarea unor bunuri, care îi aparţin a încălcat articolul 8 al Convenţiei. Reclamanta a mai susţinut încălcarea articolelor 6 paragraful 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1, întrucât Curtea Supremă de Justiţie a privat-o de accesul o instanţă de judecată care i-ar fi putut permite să reintre în posesia bunurilor sale.

29. La 7 martie 1996,,Comisia a declarat plângerea (nr. 27053/95) admisibilă cu privire la patruzeci de monede şi o pereche de cercei din aur. În raportul din 17 aprilie 1997, Comisia a exprimat opinia încălcării articolului 6 paragraful 1 din Convenţie (în unanimitate)şi a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (douăzeci şi opt de voturi contra unul), afirmând că nu este cazul examinării plângerii şi în raport cu articolul 8 al Convenţiei (douăzeci şi opt de voturi contra unul). […]

ARGUMENTELE FINALE, ÎN FAŢA CURŢII,

30. Reclamanta a cerut Curţii să decidă încălcarea articolului 6 paragraful 1, singur sau coroborat cu articolul 13, şi a articolelor 8 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1. A cerut ca statul român să fie obligat să-i restituie patruzeci de monede şi o pereche de cercei din aur sau, dacă aceasta nu mai este posibil, să-i fie acordată o justă reparaţie, pe baza articolului 50.

31. Guvernul a solicitat Curţii să decidă că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie nu a încălcat drepturile  garantate de articolele invocate.

ÎN DREPT

ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 6 PARAGRAFUL 1 DIN CONVENŢIE

32. Dna Vasilescu a reclamat încălcarea dreptului de acces Iad instanţă care să decidă cu privire la restituirea monedelor din aur. A invocat articolul 6 paragraful 1 din Convenţie, potrivit căruia:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil… a cauzei sale, de către o instanţă care va hotărî… asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil…”.

Guvernul a contrazis această afirmaţie, în timp ce Comisia a susţinut-o.

A. Cu privire la excepţia preliminară ridicată de guvern

33. Guvernul a susţinut că, pe lângă acţiunea posesorie pe care a intentat-o în instanţa civilă, dna Vasilescu mai avea la dispoziţie alte trei mijloace pentru a se plânge împotriva măsurilor adoptate de organele de cercetare penală.

Astfel, în opinia guvernului, reclamanta ar fi putut să sesizeze Parchetul, care este însărcinat cu supravegherea organelor de cercetare penală, în conformitate cu dispoziţiile articolelor 475-278 C. pr. pen.. În al doilea rând, reclamanta putea să sesizeze Parchetul pe baza articolelor 218-220 ale aceluiaşi Cod. În al treilea rând, dna Vasilescu avea posibilitatea să ceară restituirea bunurilor în conformitate cu dispoziţiile articolelor 168 şi 169 C. pr. pen..

34. Curtea consideră că aceste observaţii constituie excepţia neepuizării căilor de recurs interne, care nu a fost însă ridicată în faţa Comisiei. De aceea, guvernul este decăzut din dreptul de a ridica această excepţie (a se vedea, între multe altele, hotărârea Sakik şi alţii versus Turcia, din 26 noiembrie 1997).

B. Cu privire la fondul plângerii

35. Dna Vasilescu a susţinut că instanţele civile aveau competenţa de a examina cererea de restituire a bunurilor confiscate de Miliţia Argeş.

Pretenţiile sale au fost recunoscute ca întemeiate, mai întâi prin hotărârea din 21 februarie 1992 a Judecătoriei Găeşti, care a dispus restituirea, apoi prin hotărârea Tribunalului Judeţean Dâmboviţa şi, în sfârşit, prin cea a Curţii de Apel Ploieşti.

Anulând aceste hotărâri cu argumentul că instanţele civile au încălcat competenta exclusivă a procurorului, Curtea Supremă de Justiţie a lipsit-o pe reclamantă de dreptul la judecarea cauzei sale de o instanţă de judecată.

36. Guvernul nu ii contestat dreptul de proprietate al dnei Vasilescu asupra monedelor din aur în litigiu. În opinia guvernului, hotărârea din 20 octombrie 1994 a Curţii Supreme de Justiţie s-a întemeiat pe o interpretare greşită a legii române deoarece, în speţă, instanţele civile aveau competenta să decidă asupra cererii reclamantei.

Cu toate că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie poate fi interpretată ca o limitare a dreptului de acces în justiţie, aceasta nu a prejudiciat fondul dreptului, întrucât reclamanta a mai avut la dispoziţie trei căi de atac, inclusiv pe cea oferită de articolele 168 şi 169 C. pr. pen..

37. Comisia a contestat argumentul guvernului, considerând că regulile de procedură ale legii române, aşa cum au fost interpretate şi aplicate de Curtea Supremă de Justiţie, au avut drept consecinţă faptul că nici o instanţă nu era, de fapt, competentă să decidă asupra cererii reclamantei.

38. Curtea observă că, sesizată prin recursul în anulare a cărui iniţiere revine exclusiv procurorului general, potrivit articolului 330 din Codul de procedură civilă, Curtea Supremă de Justiţie a desfiinţat la 20 octombrie 1994 toate hotărârile pronunţate de instanţele civile care au judecat acţiunea în restituire a dnei Vasilescu. Prin hotărârea sa, bazată pe articolul 275 C. pr. pen., Curtea Supremă de Justiţie a subliniat că, pronunţându-se în cauza respectivă, instanţele de judecată şi-au depăşit competenţa ratione materiae. Cerând restituirea monedelor confiscate de Miliţie, reclamanta ar fi contestat de fapt un act de cercetare penală. De aceea, competenta soluţionării unei astfel de cereri revenea numai Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, însărcinat cu instrumentarea cauzei şi cu supravegherea activităţii politiei, şi nu instanţelor civile.

Guvernul a argumentat că modul în care Curte a Supremă de Justiţie a interpretat regulile de procedură a fost greşit.

39. Curtea nu consideră că trebuie să decidă asupra acestei chestiuni de drept românesc (a se vedea, între altele, mutatis mutandis, hotărârea Sakik şi alţii). Rolul său se limitează la a verifica dacă, în cauză, dna Vasilescu a avut acces la o instanţă de judecată. În consecinţă, Curtea îşi va baza examinarea pe dispoziţiile legii române, aşa cum au fost ele aplicate în cazul reclamantei de Curte a Supremă de Justiţie.

În hotărârea din 20 octombrie 1994, Curtea Supremă a considerat că cererea reclamantei ataca o măsură de cercetare penală. În consecinţă, a decis că instanţele civile nu erau competente, iar singurul organ competent să ia o decizie în cauză era Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş. Nu există însă nici un dubiu (şi nici una din părţile care au apărut în faţa Curţii nu a contestat aceasta) că acţiunea reclamantei intra în sfera de aplicabilitate a articolului 6; întrucât viza restituirea unor bunuri de care reclamanta fusese deposedată (vezi paragraful 14). Curtea a reţinut că dna Vasilescu se adresase deja Parchetului Argeş şi apoi procurorului general. Indiferent de rezultatul acestor demersuri (vezi paragrafele 11 şi 12) şi de cel al cererilor pe care, conform hotărârii Curţii Supreme de Justiţie, reclamanta le-ar fi putut adresa eventual Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, este necesar ca autorităţile respective să poată fi considerate o instanţă de judecată, în sensul articolului 6. De aceea, Curtea va verifica această chestiune.

40. Curtea ia notă că Parchetul General care a înlocuit vechea Procuratură, prin efectul Legii nr. 92 din 4 august 1992, este alcătuit din funcţionari care îşi exercită activităţile sub autoritatea procurorului general. Ministrul de Justiţie are drept de control asupra tuturor membrilor Parchetului General, inclusiv asupra procurorului general.

Chiar şi atunci când exercită, ca în cazul de faţă, funcţii de natură judiciară, un procuror al unui Parchet de pe lângă Tribunal acţionează ca un membru al Parchetului General, fiind subordonat mai întâi procurorului general şi apoi ministrului de justiţie.

41. Curtea reaminteşte că numai un organism care are competenţă deplină şi satisface o serie de cerinţe – cum este independenţa faţă de puterea executivă şi de părţi – poate fi descris ca o „instanţă de judecată” în sensul articolului 6 paragraful 1 (a se vedea, printre altele, hotărârea Beaumartin versus Franţa din 24 noiembrie 1994). Nici procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş şi nici procurorul general nu îndeplinesc aceste cerinţe.

În consecinţă, articolul 6 paragraful 1 fost încălcat.

II. ÎNCĂLCAREA RECLAMANTĂ A ARTICOLULUI 13 AL CONVENŢIEI

42. În opinia reclamantei, lipsa accesului la o instanţă de judecată a încălcat şi articolul 3 al Convenţiei, care prevede:

Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi, recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.

43. Ţinând seama de constatarea încălcării articolului 6 paragraful 1 Curtea nu socoteşte necesar să se pronunţe asupra acestei plângeri, care, de altfel, nu a fost argumentată. Atunci când dreptul revendicat are un caracter civil, articolul 6 paragraful 1 constituie lex specialis în raport cu articolul 13, ale cărei garanţii sunt absorbite de acesta (a se vedea mutatis mutandis, hotărârea Brualla Gomez de la Torre versus Spania din 19 decembrie 1997) .

III ÎNCĂLCAREA RECLAMANTĂ A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1

44. Denunţând consecinţele hotărârii din 20 octombrie 1994 a Curţii Supreme de Justiţie, dna Vasilescu a pretins, de asemenea, că este victima încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau amenzilor”.

Comisia a împărtăşit susţinerea reclamantei, dar guvernul a contestat-o.

45. Dna Vasilescu a afirmat că hotărâre a Curţii Supreme de Justiţie a avut ca efect împiedicarea intrării în posesia bunurilor sale. Reclamanta a subliniat că instanţele civile au soluţionat favorabil cererea de restituire a patruzeci din cele trei sute douăzeci şi şapte de monede din aur şi a unei perechi de cercei, toate confiscate în 1966, recunoscând astfel, că era proprietara acelor bunuri şi că nu exista o bază legală pentru reţinerea lor.

46. Potrivit guvernului, din derularea faptelor rezultă că membrii Miliţiei au acţionat fără ştirea Procuraturii competente şi că ancheta penală a fost, mai ales din acest motiv, contrară legislaţiei în vigoare în acel moment. Guvernul a admis că măsura confiscării, de asemenea ilegală, a deposedat-o pe reclamantă de bunurile a căror proprietară era. Guvernul explică, de asemenea, că potrivit jurisprudenţei organelor de la Strassbourg hotărârea pronunţată la 21 februarie 1992 de Judecătoria Găeşti, care a devenit apoi definitivă, a constituit prin ea însăşi, un „drept” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Cu toate că desfiinţarea acelei hotărâri a antrenat, cu siguranţă, o lipsire de acest „drept”, acesta a rămas totuşi câştigat la sfârşitul,procedurilor viciate prin ‘încălcarea regulilor de competenţă, De aceea Curtea Supremă de Justiţie nu a făcut decât să constate ilegalitatea frapantă a dreptului astfel câştigat, indicând în acelaşi timp reclamantei procedura de urmat pentru dobândirea pe căi legale a dreptului respectiv.

Guvernul a continuat afirmând că, prin hotărârea sa, Curtea Supremă de Justiţie a decis numai cu privire la aplicarea regulilor de competentă, fără să afecteze substanţa dreptului de proprietate al doamnei Vasilescu. Hotărârea Curţii Supreme a urmărit, aşadar, un scop de utilitate publică şi nu a deposedat-o pe reclamantă în mod definitiv sau în totalitate de bunurile respective. Întrucât reclamanta putea în continuare să-şi exercite drepturile în maniera indi­cată de Curtea Supremă de Justiţie, echilibru corect dintre interesele acesteia şi interesul general a fost respectat.

47. Comisia a arătat că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a lipsit-o pe dna Vasilescu de. orice mijloc procedural de protecţie a dreptului său de proprietate. Considerând că, în fapt, lipsirea de posibilitatea exercitării dreptului, nu a fost justificată, Comisia a constatat absenta unui echilibru corect între scopul urmărit de hotărâre – respectarea regulilor interne de competenţă – şi obligaţia individuală care rezulta în sarcina reclamantei.

48. Curtea constată că, la 23 iunie 1966, membri ai Miliţiei au percheziţionat fără mandat domiciliul reclamantei şi au confiscat trei sute douăzeci şi şapte de monede din aur, în cadrul unei anchete iniţiate de Miliţie împotriva soţului său. Ancheta a fost închisă la 8 iulie 1966, dar obiectele confiscate au fost reţinute de conducerea Miliţiei judeţului Argeş. Nici ilegalitatea acestei măsuri şi nici dreptul de proprietate asupra bunurilor în cauză, recunoscut de altfel de instanţele civile – nu fac obiectul unei controverse în fata Curţii. În consecinţă, Curtea consideră că din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta, care din 1966 este lipsită de folosinţa acestor bunuri, a rămas până astăzi proprietara lor.

49. Fără îndoială, România nu a recunoscut dreptul de petiţie individuală (articolul 25) şi jurisdicţia Curţii (articolul 46) decât la 20 iunie 1994. Cu toate acestea, Comisia constată că plângerea reclamantei se referă la o situaţie continuă care persistă şi în prezent (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârile Papamichalopoulus şi alţii versus Grecia, din 24 iunie 1993 şi Loizidou versus Turcia din 18 decembrie 1996). Curtea notează că, în orice caz, Curte a Supremă de Justiţie s-a pronunţat la 20 octombrie 1994, deci ulterior datei de 20 iunie 1994.

50. Ţinând seama de lipsa unui temei legal, recunoscut atât de instanţele de judecată naţionale, cât şi de guvern, reţinerea în continuare a obiectelor în discuţie nu poate fi privită ca o lipsire de posesie ori. ca un control al folosinţei proprietăţii permise de primul şi al doilea paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1.

51. Curtea reaminteşte că un obstacol de fapt poate duce la încălcarea Convenţiei în aceeaşi măsură ca un obstacol juridic (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Loizidou, citată anterior).

Întrucât scopul Convenţiei este garantarea unor drepturi „concrete şi efective”, Curtea trebuie să verifice dacă situaţia respectivă a echivalat cu o confiscare de facto (vezi, între altele, mutatis mutandis, hotărârile Sporrong şi Lonnroth versus Suedia, din 23 septembrie, şi Papamichalopo,ulusşi allii, citată anterior).

52. Ilegalitatea confiscării bunurilor reclamantei este un factor decisiv pentru soluţionarea acestei chestiuni. În plus, reclamanta a obţinut o hotărâre judecătorească prin care Banca Naţională a României era obligată să îi restituie cele patruzeci de monede din aur şi cerceii solicitaţi (vezi paragraful 15). Această. sentinţă, ca şi cea care a menţinut-o au fost însă desfiinţate de Curtea Supremă de Justiţie, cu argumentul că instanţele civile au încălcat competenţa exclusivă a Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş. Or, dna Vasilescu făcuse demersuri încă din 1990 la Parchetul respectiv şi la procurorul general, dar fără succes.

53. Curtea consideră că pierderea posibilităţii de a dispune de proprietatea sa, însoţită de eşecul tentativelor făcute până în prezent în faţa autorităţilor naţionale şi a instanţelor de judecată pentru remedierea situaţiei, a avut consecinţe suficient de grave pentru a-i permite să tragă concluzia că reclamanta a fost victima unei confiscări de facto incompatibilă cu dreptul la folosinţa netulburată a proprietăţii (vezi mutatis mutandis, hotărârea Sporrong şi Lonnroth versus Suedia din 23 septembrie 1982 şi Papa michailopoulus şi alţi, citată anterior).

54. În concluzie, articolul 1 din Protocolul nr. 1 a fost încălcat.

IV. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEI

55. În final, reclamanta a susţinut că percheziţionarea fără mandat a domiciliului său de către Miliţie, şi confiscarea monedelor din aur pe care le transformase pentru uzul său personal au încălcat articolul 8 al Convenţiei, care prevede:

„Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică’ a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei/ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.           .

56. Guvernul a invocat lipsa de competenţă ratione temporis a Curţii în raport cu această parte a plângerii, arătând că incidentul reclamat a avut loc la 23 iunie 1966, respectiv cu mult înainte de 20 iunie 1994, dată la care România a recunoscut jurisdicţia Curţii.

57. Indiferent de răspunsul la întrebarea referitoare la,competenţa sa, Curtea nu consideră necesar să examineze cauza şi din perspectiva articolului 8, la care a ajuns cu privire la articolul 1 din Protocolul nr. 1.

V. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 AL CONVENŢIEI

58. În termenii articolului 50 al Convenţiei,

În principiu, dna Vasilescu a cerut Curţii să dispună restituirea bunurilor în discuţie  ori

să compenseze pierderea materială suferită. Reclamanta a lăsat la latitudinea Curţii compensarea prejudiciului moral şi al cheltuielilor de judecată.

A. Daune materiale

59. Reclamanta a solicitat, în primul rând, restituirea în natură al celor patruzeci de monede transformate în salbă şi a perechii de cercei din aur sau, dacă aceasta nu este posibil, în echivalent bănesc. Reclamanta a contestat estimarea făcută de guvern şi concluziile raportului de expertiză pe care acesta l-a invocat, evaluându-se prejudiciul la,suma de 30. 000 de dolari SUA; a precizat însă că lasă chestiunea la latitudinea Curţii.

60. Guvernul a afirmat că nu mai era posibilă restituirea în natură a proprietăţii, întrucât obiectele respective nu se găsesc în posesia nici unei autorităţi.

Guvernul a mai afirmat că, în măsura în care Curtea va decide că articolul 6 paragraful 1 a fost încălcat, această constatare constituie în sine o justă reparaţie suficientă, având în vedere că nu s,a stabilit nici o legătură de cauzalitate între încălcarea articolului 6 şi prejudiciul material invocat.

Cu privire la un eventual prejudiciu în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. l, guvernul a afirmat că modalitatea de calcul a reclamantei este lipsită de Suport tehnic ori ştiinţific. În observaţiile referitoare la aplicarea articolului 50, guvernul s-a referit la evaluarea făcută de Banca Naţională a României, afirmând că 31.856.648 de lei româneşti, respectiv circa 3.750 de dolari SUA, ar constitui o reparaţie adecvată a pagubei suferite de reclamantă. În sprijinul tezei sale, guvernul a prezentat un raport al Muzeului Naţional de Istorie a României, în care prejudiciul respectiv este evaluat din punct de vedere numismatic.

61. Curtea reaminteşte că, în măsura în care nu este. posibilă înlăturarea consecinţelor unei încălcări a Convenţiei, articolul 50 o abilitează să acorde părţii vătămate compensaţia pe care o consideră potrivită (hotărârea Papamichalopoulos şi alţii versus Grecia, din 30 octombrie 1995).

În cazul de faţă, restituirea obiectelor respective ar fi plasat-o pe reclamantă, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă celei în care s-ar fi găsit dacă nu s-ar fi Încălcat articolul 1 din Protocolul nr. 1 (…). Guvernul a afirmat Însă că Îi este imposibil să restituie.

În aceste condiţii, Curtea, evaluând prejudiciul pe o bază echitabilă în lumina informaţiilor primite, acordă reclamantei suma de 60.000 de franci francezi cu titlu de daune materiale, sumă care va fi convertită în lei româneşti la cursul aplicabil la data plăţii.

B. Daune morale

62. Reclamanta a cerut compensarea daunelor morale cauzate de comportamentul autorităţilor naţionale şi a instanţelor, fără a preciza însă cuantumul acestora.

63. Guvernul nu a comentat această chestiune.

64. Curtea nu. poate să excludă faptul că reclamanta, care a fost deposedată de bunurile sale mai mult de treizeci de ani, a avut de suferit. Dna Vasilescu a suferit un prejudiciu moral pentru care Curtea îi acordă o compensaţie de 30.000 de franci francezi pe baza unui calcul echitabil, în conformitate cu dispoziţiile articolului 50. Această sumă urmează a fi convertită în lei româneşti, la cursul aplicabil la data plăţii.

C. Cheltuieli de judecată

65. Reclamanta a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată, lăsând evaluarea acestora la latitudinea Curţii. Guvernul nu s-a opus acestei cereri.

În conformitate cu propria jurisprudenţă, Curte a poate dispune rambursarea cheltuielilor de judecată reale şi necesare pentru a împiedica sau corecta o încălcare a Convenţiei, În contextul sistemului de drept intern şi în faţa Comisiei şi a Curţii; nivelul acestor cheltuieli trebuie de altfel să fie unul rezonabil (vezi, între altele, hotărârea Demicoli versus Malta, din 27 august 1991).

Procedând la o evaluare echitabilă, Curte a acordă reclamantei 10.000 de franci francezi cu titlu de cheltuieli de judecată, mai puţin suma de 4.815 franci francezi primită din partea Consiliului Europei cu titlul de asistenţă juridică. Suma rezultată va fi plătită În lei româneşti la cursul din data plăţii.

D. Dobânzi de întârziere

66. Curtea consideră potrivit să aplice procentul legal aplicabil În Franţa la data adoptării prezentei hotărâri, care este de 3,36% pe an.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Respinge excepţia preliminară,a guvernului;

2. Hotărăşte că articolul 6 paragraful 1 al Convenţiei a fost încălcat;

3. Hotărăşte că articolul 1 din Protocolul nr. 1 a fost încălcat;

4. Hotărăşte că nu este necesară examinarea plângerii din perspectiva articolelor 8 şi 13 ale Convenţiei;

5. Hotărăşte:

a) plata către reclamantă, de staul pârât, în termen de trei luni, a următoarelor sume, convertite în lei româneşti, la cursul aplicabil la data plăţii:

i) 60.000 (şaizeci de mii) de franci francezi daune materiale;

ii) 30.000 (treizeci de mii) de franci francezi daune morale;

iii) 5.185 (cinci mii o sută optzeci şi cinci) de franci francezi cheltuieli de judecată;

b) majorarea acestor sume cu dobânzi de întârziere de 3,36% pe an, începând cu data expirării termenului de trei luni menţionat şi până la efectuarea plăţii.

Redactată în limbile franceză şi engleză şi pronunţată în şedinţă publică, la 22 mai 1998…

Dreptul la respectarea vieţii private. Dispozitive secrete de înregistrare audio şi video în sediul poliţei şi la locul de detenţie şi utilizarea informaţiilor astfel obţinute ca probe împotriva inculpatului. Dreptul la un proces echitabil. Dreptul de a păstra tăcerea şi privilegiul împotriva auto-incriminării. Utilizarea de poliţie a unui informator în celula inculpatului şi utilizarea mărturiei acestuia ca mijloc de probă. Dreptul la o cale efectivă de atac. Violarea. art. 6, art. 8 şi art. 13 din Convenţie

I. Situaţia de fapt

Reclamantul Richard Roy Allan, resortisant britanic, este arestat preventiv de poliţie pentru săvârşirea unei infracţiuni de omor. În celula şi spaţiile în care este deţinut reclamantul sunt instalate dispozitive audio şi video, iar în celula reclamantului este introdus şi un alt arestat preventiv, informator al poliţiei.

La audierile inculpatului este prezent apărătorul acestuia, iar poliţia îl informează de dreptul de a nu spune nimic.

Înregistrările audio şi video sau transcrierile acestora, precum şi depoziţia informatorului sunt singurele probe care îl incriminează pe reclamant şi ele sunt utilizate în justiţie. Acesta este găsit vinovat de săvârşirea infracţiunii de omor şi condamnat la detenţiune pe viaţă, iar căile de atac sunt respinse.

II. Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

La 20 ianuarie 1999, reclamantul Richard Roy Allan sesizează Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu o plângere individuală împotriva Regatului Unit, susţinând violarea art. 6 („Dreptul la un proces echitabil”), art. 8 („Dreptul la respectarea vieţii private şi familiale”) şi art. 13 („Dreptul la o cale efectivă de atac”) din Convenţia europeană a drepturilor omului, care este înregistrată sub nr. 48539/99. Cauza este atribuită Secţiei a IV-a, în cadrul căreia se constituie camera competentă cu judecarea admisibilităţii şi a fondului în primă instanţă.

Prin decizia din 28 august 2001, camera declară plângerea parţial admisibilă.

Deliberările camerei asupra fondului cauzei în primă’ instanţă au loc în şedinţele din camera de consiliu din 18 iunie 2002 şi 8 octombrie 2002, hotărârea fiind adoptată la data ultimei deliberări şi fiind comunicată în scris la 5 noiembrie 2002. Ea poate fi atacată cu cererea de retrimitere în faţa Marii Camere, în termen de 3 luni de la comunicare.

III. Motivarea în drept şi dispozitivul hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului

1. Chestiunea pretinsei violări a art. 8 („Dreptul la respectarea vieţii private şi familiale”) din Convenţia europeană a drepturilor omului

Curtea trimite la propria jurisprudenţă în materie în cauze împotriva Marii Britanii[1], în sensul că, la data faptelor, nu exista nici un sistem legal care să reglementeze instalarea de dispozitive secrete de ascultare de poliţie, astfel încât ingerinţa nu este „prevăzută de lege” în sensul parag. 2 din. art. 8, care a fost astfel violat.

2. Chestiunea pretinsei violări a art. 6 („Dreptul la un proces echitabil”) din Convenţia europeană a drepturilor omului

Curtea reiterează că sarcina sa, potrivit art. 19 din Convenţie, este să asigure respectarea angajamentelor luate de state potrivit Convenţiei. În special, nu este funcţia sa să analizeze erorile de fapt sau de drept pretins comise de instanţele naţionale, cu excepţia cazurilor şi în măsura în care se încalcă drepturile şi libertăţile protejate de Convenţie. Art. 6 garantează dreptul la un proces echitabil, dar nu conţine reguli privind admisibilitatea probelor ca atare, aceasta constituind în primul rând domeniu de reglementare pentru dreptul intern[2]. Ca o chestiune de principiu, nu este rolul Curţii să determine dacă o categorie specială de probe – spre exemplu, probele obţinute în mod nelegal – sunt admisibile şi dacă, într-adevăr, reclamantul este vinovat. Chestiunea la care Curtea este chemată să găsească un răspuns priveşte măsura în care procedura, în ansamblul ei, incluzând modul în care au fost obţinute probele, este echitabilă. Aceasta implică examinarea „nelegalităţii” în chestiune şi, dacă este vorba şi de o altă violare a Convenţiei, a naturii violării constatate.

În acest context, trebuie analizată şi respectarea, drepturilor apărării, în special posibilitatea reală a reclamantului de a contesta autenticitatea probelor şi de a se opune la folosirea lor, posibilitatea de a examina martori, măsura în care recunoaşterile reclamantului în cursul conversaţiilor sale au fost făcute voluntar, neexistând nici o capcană şi reclamantul nefiind determinat să facă asemenea mărturisiri, calitatea probei, inclusiv faptul dacă împrejurările în care a fost obţinută generează îndoieli asupra certitudinii sau acurateţii ei. Deşi nu se pune automat vreo problemă referitoare la caracterul echitabil atunci când proba obţinută nu este susţinută de alte materiale, trebuie reţinut că atunci când proba este foarte puternică şi nu există nici un risc dea fi incertă, necesitatea unor probe care să o susţină este corespunzător mai redusă.

Cât priveşte privilegiul împotriva auto-incriminării sau dreptul la tăcere, Curtea reiterează că acestea sunt în general recunoscute de standardele internaţionale, care le leagă de conţinutul procedurii echitabile. Scopul lor este să îl protejeze pe acuzat de acţiunile necorespunzătoare ale autorităţilor şi, astfel evitarea erorilor judiciare şi protecţia scopurilor art. 6[3]. dreptul şi absenţa auto-incriminării vizează, în primul rând respectarea voinţei persoanei acuzate de a păstra tăcerea şi presupune ca, în cauzele penale acuzarea să facă dovada împotriva acuzatului, fără a obţine probe prin metode coercitive sau opresive împotriva voinţei acuzatului[4]. În examinarea chestiunii dacă procedura a vizat însăşi esenţa privilegiului împotriva auto-incriminării, Curtea examinează natura şi gradul obligaţiilor, existenţa oricărei protecţii relevante în cadrul procedurilor şi modul în care au fost utilizate materialele astfel obţinute[5].

În prezenta cauză, Curtea aminteşte că înregistrarea reclamantului la sediul poliţei şi în penitenciar, făcută când el se afla în compania complicelui său (la alte infracţiuni), prietenei sale şi a informatorului poliţiei, precum şi mărturia informatorului constituie principalele probe ale acuzării împotriva sa.

Curtea observă, în primul rând, că materialele obţinute prin înregistrările audio şi video nu sunt ilegale, în sensul că nu sunt contrare dreptului intern. De asemenea, nu există nici un indiciu că recunoaşterile făcute de reclamant în discuţiile cu complicele său şi cu prietena sa nu ar fi fost voluntare, în sensul că ar fi fost constrâns sau păcălit să le facă. într-adevăr, reclamantul admite că era conştient de posibilitatea de a fi înregistrat la sediul poliţiei. Curtea aminteşte şi faptul că avocatul reclamantului a contestat admisibilitatea probelor, iar instanţele s-au pronunţat după ce au analizat îndeaproape chestiunea. Prin urmare, Curtea nu este convinsă că utilizarea materialelor privindu-i pe complicele şi pe prietena reclamantului sunt contrare cerinţelor procesului echitabil conform art. 6 parag. 1.

Cât priveşte utilizarea înregistrărilor discuţiilor purtate cu informatorul poliţiei, Curtea reţine că dacă dreptul la tăcere şi privilegiul împotriva auto-incriminării au în primul rând rolul de protecţie împotriva acţiunilor necorespunzătoare ale autorităţilor şi a obţinerii probelor prin metode coercitive sau opresive, contrar voinţei acuzatului, sfera dreptului nu se limitează la cazurile în care s-au produs în acest fel suferinţe acuzatului ori acesta a fost făcut să sufere în mod direct în orice mod. Acest drept, pentru care Curtea a reţinut că se află în centrul noţiunii de-proces echitabil, serveşte în principiu pentru a proteja libertatea unei persoane chemată să aleagă între a răspunde sau nu la întrebările poliţiei. Această libertate de alegere este subminată în cazul în care, suspectul alegând să păstreze tăcerea în timpul interogatoriilor, autorităţile recurg la subterfugiul obţinerii de mărturisiri de la suspect ori de alte declaraţii incriminatoare pe care nu au putut să le obţină în timpul interogatoriilor, iar aceste mărturisiri sau declaraţii sunt prezentate ca probe în proces.

Aprecierea, în acest caz, a măsurii în care subminarea dreptului la tăcere se constituie într-o violare a act. 6 din Convenţie depinde de împrejurările cazului individual. Anumite orientări în acest sens pot fi găsite în jurisprudenţa canadiană.

În prezenta cauză, Curtea notează că, la interogatorii, conform sfaturilor avocatului, reclamantul a ales în mod constant să păstreze tăcerea. Un arestat, informator de lungă durată al poliţiei, a fost plasat în celula acestuia, în scopul de a obţine informaţii de la el privind implicarea în săvârşirea infracţiunii de care era suspectat. Probele prezentate la proces denotă că informatorul a fost instruit de poliţie să îl determine să facă mărturisiri, astfel că probele decisive în acuzare obţinute pe această cale nu au fost făcute în mod spontan, voluntar, ci ele au fost determinate de întrebările persistente ale informatorului, care sub îndrumarea poliţiei, a canalizat discuţia spre împrejurările infracţiunii, aspect care poate fi privit ca echivalentul funcţional al interogatoriu lui, în absenţa oricărei protecţii care există în cazul unui interogatoriu formal din partea poliţiei, incluzând prezenţa unui avocat şi avertizările obişnuite. Dacă este adevărat că nu a existat vreo relaţie specială între reclamant şi informator şi nu s-a identificat nici un factor direct de coerciţie, Curtea consideră că reclamantul a fost subiectul unor presiuni psihologice, care au influenţat asupra caracterului „voluntar” al afirmaţilor făcute de reclamant informatorului: el era un suspect într-un caz de omor, aflat în detenţie şi sub presiunea directă a interogatoriilor poliţiei privind omorul, astfel încât era susceptibil să fie convins de informator, cu care a împărţit aceeaşi celulă mai multe săptămâni, să facă anumite confidenţe. În aceste împrejurări informaţiile obţinute prin utilizarea în acest mod a informatorului pot fi privite ca fiind împotriva voinţei acuzatului, iar utilizarea lor în proces ca fiind contrară dreptului acuzatului la tăcere şi privilegiului împotriva auto-incriminării.

Prin urmare, sub acest aspect, art. 6 parag. 1 din Convenţie a fost violat.

3. Chestiunea pretinsei violări a art. 13 („Dreptul la o cale efectivă de atac”) din Convenţia europeană a drepturilor omului

Întrucât Guvernul acceptă, că reclamantul nu a dispus de un remediu efectiv în dreptul intern privind violarea dreptului la viaţă privată, Curtea constată violarea art. 13 sub acest aspect.

4. Chestiunea aplicării art. 41 („Satisfacţia echitabilă”) din Convenţia Europeană a drepturilor omului

Curtea acordă o indemnizaţie pentru prejudiciul moral şi pentru cheltuielile de procedură.

5. Dispozitivul hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului

Pentru aceste motive Curtea, în unanimitate: 1. statuează că a existat violarea art. 8 din Convenţie sub aspectul utilizării mijloacelor ascunse de înregistrare; 2. statuează că a existat violarea art. 6 din Convenţie sub aspectul admiterii în procesul reclamantului a probei obţinute prin utilizarea informatorului; 3. statuează că a existat violarea art. 13 din Convenţie; 4. statuează: a. statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă, următoarele sume, de convertit în lire sterline la data plăţii: i. 1.642 euro pentru prejudiciul moral; ii. 12.800 euro pentru cheltuieli de procedură, plus orice TVA care ar putea fi datorată; b. că o dobândă simplă la un nivel anual egal cu nivelul împrumutului marginal al Băncii Centrale Europene, plus trei puncte procentuale, va fi plătită de la expirarea respectivelor trei luni şi până la plată; 5. respinge restul cererii reclamantului de satisfacţie echitabilă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a IV-a în „Pro lege” nr.cameră, Hotărârea din 5 noiembrie 2002, Cauza Allan c. Regatul Unit, în „Curierul judiciar” nr. 2/2003, p.52

VASILESCU versus ROMÂNIA

Hotărârea din 22 mai 1998

. . .

PROCEDURA

1. Cauza a fost trimisă Curţii de Elisabeta Vasilescu (reclamanta), cetăţean român, şi de Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia), la datele de 22 şi, respectiv, 28 mai 1997, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 paragraful şi 47 ale Convenţiei. La cauzei se află plângerea (nr. 27053/95) formulată împotriva României, trimisă de reclamantă Comisiei la data de 10 februarie 1995, în conformitate cu articolul 25.

Plângerea şi cererea au ca obiect obţinerea unei hotărâri care să lămurească dacă faptele, în cauză constituie, o încălcare de către statul chemat în judecată a obligaţiilor asumate pe baza articolului 6 paragraful 1 al Convenţiei şi articolului 1 din Protocolul nr. 1 şi, referitor la plângere, a articolelor 8 şi 13 ale Convenţiei.

. . .

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE PARTICULARE  ALE CAUZEI

7. Elisabeta Vasilescu, de cetăţenie română, născută în 1897, domiciliază în Potlogi (Dâmboviţa).

8. La 23 iunie 1966, lucrători ai Miliţiei judeţului Argeş au percheziţionat fără mandat domiciliul reclamatei, în cadrul unei anchete efectuate împotriva soţului său, pentru deţinere ilegală de obiecte de valoare, fapt pedepsit de legislaţia în vigoare în acel moment (Decretul nr. 210/1960).

Cu acest prilej, lucrătorii Miliţiei au confiscat trei sute douăzeci şi şapte monede din aur, din care cele mai multe erau găurite în scopul confecţionării unor bijuterii, iar două fuseseră transformate în cercei.

9. La 4 iulie 1966, aceste obiecte au fost depuse la filiala Argeş a Băncii Naţionale a României, întocmindu-se,un proces-verbal.

10. La 8 iulie 1966, conducerea Miliţiei Argeş a decis să nu formuleze învinuiri împotriva soţului reclamantei şi a finalizat cauza, în conformitate cu articolul 216 din vechiul Cod de procedură penală. Miliţia a decis că infracţiunea comisă nu prezenta pericol social; cu toate acestea, însă, a decis să menţină confiscarea obiectele respective.

11. La 24 mai 1990, Procuratura judeţului Argeş, căreia reclamanta i s-a adresat, interesându-se de soarta bunurilor sale, a răspuns că nu există nimic în arhivele Procuraturii locale Argeş care să permită stabilirea faptului că o asemenea măsură ar fi fost dispusă în cazul respectiv.

12. Reclamanta s-a adresat apoi procurorului general al Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie cerând restituirea bunurilor. La 11 octombrie 1990, acesta i-a răspuns că în cauză nu a fost emisă o ordonanţă de confiscare ori un mandat de percheziţie nici în 1966, nici ulterior.

13. La o dată neprecizată, în 1991, Ministerul de Interne i-a confirmat reclamantei că în 1966 s-a dispus efectuarea unor cercetări cu privire la obiectele pe care le revendică, dar că, ulterior, s-a decis neînceperea urmăririi penale împotriva soţului său. Potrivit afirmaţiilor Ministerului, măsura de confiscare a fost menţinută de Procuratura judeţului Argeş.

14. În 1991, reclamanta a introdus o acţiune de restituire a patruzeci de monede din aur transformate în salbă şi a unei perechi de cercei, chemând în judecată Banca Naţională, ca depozitar al acestor obiecte.

În faţa Judecătoriei Găeşti, reclamanta a argumentat că aceste obiecte fuseseră confiscate ilegal de miliţie, fără ca această măsură să fi fost dispusă şi de o autoritate judiciară, competentă. În sprijinul cererii sale, reclamanta a invocat răspunsul procurorului general.

15. La 21 februarie 1992, bazându-se pe mărturiile şi documentele prezentate, instanţa a admis acţiunea reclamantei şi a obligat Banca Naţională să restituie obiectele solicitate. Instanţa a constatat, de asemenea, că Miliţia Argeş confiscase în total trei sute douăzeci şi şapte de monede din aur, aparţinând reclamantei.

16. Banca Naţională a declarat recurs la Tribunalul Judeţean Dâmboviţa care a fost respins la 7 octombrie 1992. Tribunalul a constatat că la, finalizarea cercetărilor efectuate împotriva soţului reclamantei s-a dispus neînceperea urmăririi penale, la 8 iulie 1966, şi, prin urmare, nici o dispoziţie legală nu-i interzicea reclamantei să intre în posesia obiectelor respective.

17. În 1993, considerându-se îndreptăţită. la restituirea tuturor obiectelor reţinute de miliţie, reclamanta a solicitat procurorului general să declare recurs extraordinar la Curtea Supremă de Justiţie împotriva hotărârii judecătoreşti din 21 februarie 1992.

18. La 10 iunie 1993, procurorul general a comunicat reclamantei că nu intenţionează să dea curs acestei cereri. În opinia sa, hotărârea judecătorească din 21 februarie 1992 era legală şi temeinică.

19. La 19 august 1993, procurorul general a indicat reclamantei că, în cazul în care nu este mulţumită de hotărârile pronunţate, poate folosi noua procedură de recurs introdusă prin Legea nr. 59 din 1993 de modificare a Codului de procedură civilă.

20. În consecinţă, atât reclamanta, cât şi Banca Naţională au declarat recurs împotriva hotărârii din 21 februarie 1992, la Curtea de Apel Ploieşti. Reclamanta a cerut restituirea tuturor monedelor, în timp ce banca a solicitat desfiinţarea hotărârilor anterioare. Banca Naţională a argumentat în sensul lipsei de competenţă a instanţelor de judecată, afirmând că orice plângere împotriva măsurilor luate de organele de cercetare este de competenţa exclusivă a Procuraturii, în conformitate cu dispoziţiile articolelor 275-278 C. pr. pen..

21. Prin decizia din 24 februarie 1994, Curtea de apel a respins ambele recursuri. Cu privire la reclamantă, instanţa a subliniat că, aceasta a solicitat iniţial patruzeci de monede şi o pereche de cercei din aur şi, în consecinţă, nu era îndreptăţită să-şi modifice pretenţiile prin recurs.

În ceea ce priveşte Banca Naţională, instanţa de apel a invocat măsura de neurmărire penală dispusă la finalizarea cercetărilor efectuate împotriva soţului reclamantei. Instanţa a mai constatat că procurorul general nu a dat curs cererii de restituire formulată de reclamantă şi, s-a rezumat la a o convinge să intenteze acţiune în justiţie. Referitor la învinuirea de deţinere ilegală a unor obiect din aur, instanţa de apel a afirmat că miliţia nu a avut nici o bază legală de confiscare şi, în consecinţă, instanţele au dispus în mod corect restituirea acestora. Hotărârea Curţii de Apel a rămas definitivă.

22. În 1994, în conformitate cu dispoziţiile art. 330 din Codul de procedură civilă, procurorul general a declarat recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie, atacând, hotărârile judecătoreşti din 21 februarie 1992 şi 22 februarie 1994.

În motivarea recursului în anulare, procurorul general a reluat argumentul potrivit căruia, hotărând în cazul respectiv, instanţele civile şi-au depăşit competenţa ratione materiae şi au încălcat competenţa exclusivă a Procuraturii de a decide în astfel de cazuri. În consecinţă, procurorul general solicita trimiterea cauzei la organul competent.

Reclamanta a invocat încălcarea articolului 21 din Constituţie, prin care se garantează accesul liber la justiţie, şi a cerut respingerea recursului în anulare.

23. La 20 octombrie 1994, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare şi a casat toate hotărârile judecătoreşti, argumentând că, potrivit prevederilor articolului 275 C. pr. pen., numai Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş era singurul competent să soluţioneze cererea reclamantei privind restituirea obiectelor în litigiu.

II. LEGISLAŢIA INTERNĂ RELEVANTĂ

A. Constituţia

24. Articolul 2l din Constituţie prevede:

„Orice persoană se poate adresa justiţiei în vederea apărării drepturilor sale, libertăţilor şi intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”.

B. Codul de procedură penală

25. Codul de procedură penală anterior modificărilor din 1 ianuarie 1969 prevedea:

Articolul 115 alineatul 4:

„Obiectele din metale sau pietre preţioase…vor fi depuse în 48 de ore la cea mai apropiată unitate a Băncii de Stat”.

Articolul 187:

„Organele de cercetare penală au însă nevoie de încuviinţare procurorului pentru efectuarea următoarelor acte de urmărire penală:

a) efectuarea percheziţiilor domiciliare, cu excepţia cazurilor de infracţiuni flagrante;

Încuviinţarea se dă numai în scris şi pe baza ordonanţei motivate prin care organul de cercetare dispune efectuarea actului de urmărire penală”.

Articolul 261

„Dacă în urma efectuării actelor de urmărire penală se stabileşte că există vreo cauză de împiedicare a pornirii sau continuării procesului penal, organul de urmărire încetează procesul penal, clasând cauza…

Încetarea procesului penal se face printr-o ordonanţă motivată (…)”…

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

28. Elisabeta Vasilescu a sesizat Comisia la 10 februarie 1995, afirmând că percheziţionarea locuinţei şi confiscarea unor bunuri, care îi aparţin a încălcat  articolul 8 al Convenţiei. Reclamanta a mai susţinut încălcarea articolelor 6 paragraful 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1, întrucât Curtea Supremă de Justiţie a privat-o de accesul o instanţă de judecată care i-ar fi putut permite să reintre în posesia bunurilor sale.

29. La 7 martie 1996, Comisia a declarat plângerea (nr. 27053/95) admisibilă cu privire la patruzeci de monede şi o pereche de cercei din aur. În raportul din 17 aprilie 1997, Comisia a exprimat opinia încălcării articolului 6 paragraful 1 din Convenţie (în unanimitate)şi a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (douăzeci şi opt de voturi contra unul), afirmând că nu este cazul examinării plângerii şi în raport cu articolul 8 al Convenţiei (douăzeci şi opt de voturi contra unul). […]

ARGUMENTELE FINALE, ÎN FAŢA CURŢII,

30. Reclamanta a cerut Curţii să decidă încălcarea articolului 6 paragraful 1, singur sau coroborat cu articolul 13, şi a articolelor 8 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1. A cerut ca statul român să fie obligat să-i restituie patruzeci de monede şi o pereche de cercei din aur sau, dacă aceasta nu mai este posibil, să-i fie acordată o justă reparaţie, pe baza articolului 50.

31. Guvernul a solicitat Curţii să decidă că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie nu a încălcat drepturile garantate de articolele invocate.

ÎN DREPT

I ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 6 PARAGRAFUL 1 DIN CONVENŢIE

32. Dna Vasilescu a reclamat încălcarea dreptului de acces Iad instanţă care să decidă cu privire la restituirea monedelor din aur. A invocat articolul 6 paragraful 1 din Convenţie, potrivit căruia:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, de către o instanţă care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil”.

Guvernul a contrazis această afirmaţie, în timp ce Comisia a susţinut-o.

A. Cu privire la excepţia preliminară ridicată de guvern

33. Guvernul a susţinut că, pe lângă acţiunea posesorie pe care a intentat-o în instanţa civilă, dna Vasilescu mai avea la dispoziţie alte trei mijloace pentru a se plânge împotriva măsurilor adoptate de organele de cercetare penală.

Astfel, în opinia guvernului, reclamanta ar fi putut să sesizeze Parchetul, care este însărcinat cu supravegherea organelor de cercetare penală, în conformitate cu dispoziţiile articolelor 475-278 C. pr. pen.. În al doilea rând, reclamanta putea să sesizeze Parchetul pe baza articolelor 218-220 ale aceluiaşi cod. În al treilea rând, dna Vasilescu avea posibilitatea să ceară restituirea bunurilor în conformitate cu dispoziţiile articolelor 168 şi 169 C. pr. pen..

34. Curtea consideră că aceste observaţii constituie excepţia neepuizării căilor de recurs interne, care nu a fost însă ridicată în faţa Comisiei. De aceea, guvernul este decăzut din dreptul de a ridica această excepţie (a se vedea, între multe altele, hotărârea Sakik şi alţii vs. Turcia, din 26 noiembrie 1997).

B. Cu privire la fondul plângerii

35. Dna Vasilescu a susţinut că instanţele civile aveau competenţa de a examina cererea de restituire a bunurilor confiscate de Miliţia Argeş.

Pretenţiile sale au fost recunoscute ca întemeiate, mai întâi prin hotărârea din 21 februarie 1992 a Judecătoriei Găeşti, care a dispus restituirea, apoi prin hotărârea Tribunalului Judeţean Dâmboviţa şi, în sfârşit, prin cea a Curţii de Apel Ploieşti.

Anulând aceste hotărâri cu argumentul că instanţele civile au încălcat competenta exclusivă a procurorului, Curtea Supremă de Justiţie a lipsit-o pe reclamantă de dreptul la judecarea cauzei sale de o instanţă de judecată.

36. Guvernul nu a contestat dreptul de proprietate al dnei Vasilescu asupra monedelor din aur în litigiu. În opinia guvernului, hotărârea din 20 octombrie 1994 a Curţii Supreme de Justiţie s-a întemeiat pe o interpretare greşită a legii române deoarece, în speţă, instanţele civile aveau competenta să decidă asupra cererii reclamantei.

Cu toate că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie poate fi interpretată ca o limitare a dreptului de acces în justiţie, aceasta nu a prejudiciat fondul dreptului, întrucât reclamanta a mai avut la dispoziţie trei căi de atac, inclusiv pe cea oferită de articolele 168 şi 169 C. pr. pen..

37. Comisia a contestat argumentul guvernului, considerând că regulile de procedură ale legii române, aşa cum au fost interpretate şi aplicate de Curtea Supremă de Justiţie, au avut drept consecinţă faptul că nici o instanţă nu era, de fapt, competentă să decidă asupra cererii reclamantei.

38. Curtea observă că, sesizată prin recursul în anulare a cărui iniţiere revine exclusiv procurorului general, potrivit articolului 330 din Codul de procedură civilă, Curtea Supremă de Justiţie a desfiinţat la 20 octombrie 1994 toate hotărârile pronunţate de instanţele civile care au judecat acţiunea în restituire a dnei Vasilescu. Prin hotărârea sa, bazată pe articolul 275 C. pr. pen., Curtea Supremă de Justiţie a subliniat că, pronunţându-se în cauza respectivă, instanţele de judecată şi-au depăşit competenţa ratione materiae. Cerând restituirea monedelor confiscate de Miliţie, reclamanta ar fi contestat de fapt un act de cercetare penală. De aceea, competenta soluţionării unei astfel de cereri revenea numai Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, însărcinat cu instrumentarea cauzei şi cu supravegherea activităţii politiei, şi nu instanţelor civile.

Guvernul a argumentat că modul în care Curte a Supremă de Justiţie a interpretat regulile de procedură a fost greşit.

39. Curtea nu consideră că trebuie să decidă asupra acestei chestiuni de drept românesc (a se vedea, între altele, mutatis mutandis, hotărârea Sakik şi alţii). Rolul său se limitează la a verifica dacă, în cauză, dna Vasilescu a avut acces la o instanţă de judecată. În consecinţă, Curtea îşi va baza examinarea pe dispoziţiile legii române, aşa cum au fost ele aplicate în cazul reclamantei de Curte a Supremă de Justiţie.

În hotărârea din 20 octombrie 1994, Curtea Supremă a considerat că cererea reclamantei ataca o măsură de cercetare penală. În consecinţă, a decis că instanţele civile nu erau competente, iar singurul organ competent să ia o decizie în cauză era Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş. Nu există însă nici un dubiu (şi nici una din părţile care au apărut în faţa Curţii nu a contestat aceasta) că acţiunea reclamantei intra în sfera de aplicabilitate a articolului 6; întrucât viza restituirea unor bunuri de care reclamanta fusese deposedată (vezi paragraful 14). Curtea a reţinut că dna Vasilescu se adresase deja Parchetului Argeş şi apoi procurorului general. Indiferent de rezultatul acestor demersuri (vezi paragrafele 11 şi 12) şi de cel al cererilor pe care, conform hotărârii Curţii Supreme de Justiţie, reclamanta le-ar fi putut adresa eventual Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, este necesar ca autorităţile respective să poată fi considerate o instanţă de judecată, în sensul articolului 6. De aceea, Curtea va verifica această chestiune.

40. Curtea ia notă că Parchetul General care a înlocuit vechea Procuratură, prin efectul Legii nr. 92 din 4 august 1992, este alcătuit din funcţionari care îşi exercită activităţile sub autoritatea procurorului general. Ministrul de Justiţie are drept de control asupra tuturor membrilor Parchetului General, inclusiv asupra procurorului general.

Chiar şi atunci când exercită, ca în cazul de faţă, funcţii de natură judiciară, un procuror al unui Parchet de pe lângă Tribunal acţionează ca un membru al Parchetului General, fiind subordonat mai întâi procurorului general şi apoi ministrului de justiţie.

41. Curtea reaminteşte că numai un organism care are competenţă deplină şi satisface o serie de cerinţe – cum este independenţa faţă de puterea executivă şi de părţi – poate fi descris ca o „instanţă de judecată” în sensul articolului 6 paragraful 1 (a se vedea, printre altele, hotărârea Beaumartin vs. Franţa din 24 noiembrie 1994). Nici procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş şi nici procurorul general nu îndeplinesc aceste cerinţe.

În consecinţă, articolul 6 paragraful 1 fost încălcat.

II. ÎNCĂLCAREA RECLAMANTĂ A ARTICOLULUI 13 AL CONVENŢIEI

42. În opinia reclamantei, lipsa accesului la o instanţă de judecată a încălcat şi articolul 3 al Convenţiei, care prevede:

„Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi, recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

43. Ţinând seama de constatarea încălcării articolului 6 paragraful 1 Curtea nu socoteşte necesar să se pronunţe asupra acestei plângeri, care, de altfel, nu a fost argumentată. Atunci când dreptul revendicat are un caracter civil, articolul 6 paragraful 1 constituie lex specialis în raport cu articolul 13, ale cărei garanţii sunt absorbite de acesta (a se vedea mutatis mutandis, hotărârea Brualla Gomez de la Torre versus Spania din 19 decembrie 1997).

III ÎNCĂLCAREA RECLAMANTĂ A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1

44. Denunţând consecinţele hotărârii din 20 octombrie 1994 a Curţii Supreme de Justiţie, dna Vasilescu a pretins, de asemenea, că este victima încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede:

Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau amenzilor. Comisia a împărtăşit susţinerea reclamantei, dar guvernul a contestat-o.

45. Dna Vasilescu a afirmat că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a avut ca efect împiedicarea intrării în posesia bunurilor sale. Reclamanta a subliniat că instanţele civile au soluţionat favorabil cererea de restituire a patruzeci din cele trei sute douăzeci şi şapte de monede din aur şi a unei perechi de cercei, toate confiscate în 1966, recunoscând astfel, că era proprietara acelor bunuri şi că nu exista o bază legală pentru reţinerea lor.

46. Potrivit guvernului, din derularea faptelor rezultă că membrii Miliţiei au acţionat fără ştirea Procuraturii competente şi că ancheta penală a fost, mai ales din acest motiv, contrară legislaţiei în vigoare în acel moment. Guvernul a admis că măsura confiscării, de asemenea ilegală, a deposedat-o pe reclamantă de bunurile a căror proprietară era. Guvernul explică, de asemenea, că potrivit jurisprudenţei organelor de la Strasbourg hotărârea pronunţată la 21 februarie 1992 de Judecătoria Găeşti, care a devenit apoi definitivă, a constituit prin ea însăşi, un „drept” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Cu toate că desfiinţarea acelei hotărâri a antrenat, cu siguranţă, o lipsire de acest „drept”, acesta a rămas totuşi câştigat la sfârşitul, procedurilor viciate prin încălcarea regulilor de competenţă. De aceea, Curtea Supremă de Justiţie nu a făcut decât să constate ilegalitatea frapantă a dreptului astfel câştigat, indicând în acelaşi timp reclamantei procedura de urmat pentru dobândirea pe căi legale a dreptului respectiv.

Guvernul a continuat afirmând că, prin hotărârea sa, Curtea Supremă de Justiţie a decis numai cu privire la aplicarea regulilor de competentă, fără să afecteze substanţa dreptului de proprietate al dnei Vasilescu. Hotărârea Curţii Supreme a urmărit, aşadar, un scop de utilitate publică şi nu a deposedat-o pe reclamantă în mod definitiv sau în totalitate de bunurile respective. Întrucât reclamanta putea în continuare să-şi exercite drepturile în maniera indicată de Curtea Supremă de Justiţie, echilibru corect dintre interesele acesteia şi interesul general a fost respectat.

47. Comisia a arătat că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a lipsit-o pe dna Vasilescu de. orice mijloc procedural de protecţie a dreptului său de proprietate. Considerând că, în fapt, lipsirea de posibilitatea exercitării dreptului, nu a fost justificată, Comisia a constatat absenta unui echilibru corect între scopul urmărit de hotărâre – respectarea regulilor interne de competenţă – şi obligaţia individuală care rezulta în sarcina reclamantei.

48. Curtea constată că, la 23 iunie 1966, membri ai Miliţiei au percheziţionat fără mandat domiciliul reclamantei şi au confiscat trei sute douăzeci şi şapte de monede din aur, în cadrul unei anchete iniţiate de Miliţie împotriva soţului său. Ancheta a fost închisă la 8 iulie 1966, dar obiectele confiscate au fost reţinute de conducerea Miliţiei judeţului Argeş. Nici ilegalitatea acestei măsuri şi nici dreptul de proprietate asupra bunurilor în cauză, recunoscut de altfel de instanţele civile – nu fac obiectul unei controverse în faţa Curţii. În consecinţă, Curtea consideră că din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta, care din 1966 este lipsită de folosinţa acestor bunuri, a rămas până astăzi proprietara lor.

49. Fără îndoială, România nu a recunoscut dreptul de petiţie individuală (articolul 25) şi jurisdicţia Curţii (articolul 46) decât la 20 iunie 1994. Cu toate acestea, Comisia constată că plângerea reclamantei se referă la o situaţie continuă care persistă şi în prezent (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârile Papamichalopoulus şi alţii vs. Grecia, din 24 iunie 1993 şi Loizidou vs. Turcia din 18 decembrie 1996). Curtea notează că, în orice caz, Curte a Supremă de Justiţie s-a pronunţat la 20 octombrie 1994, deci ulterior datei de 20 iunie 1994.

50. Ţinând seama de lipsa unui temei legal, recunoscut atât de instanţele de judecată naţionale, cât şi de guvern, reţinerea în continuare a obiectelor în discuţie nu poate fi privită ca o lipsire de posesie ori ca un control al folosinţei proprietăţii permise d primul şi al doilea paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1.

51. Curtea reaminteşte că un obstacol de fapt poate duce la încălcarea Convenţiei în aceeaşi măsură ca un obstacol juridic (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Loizidou, citată anterior).

Întrucât scopul Convenţiei este garantarea unor drepturi „concrete şi efective”, Curtea trebuie să verifice dacă situaţia respectivă a echivalat cu o confiscare de facto (vezi, între altele, mutatis mutandis, hotărârile Sporrong şi Lonnroth versus Suedia, din 23 septembrie, şi Papamichalopo,ulusşi allii, citată anterior).

52. Ilegalitatea confiscării bunurilor reclamantei este un factor decisiv pentru soluţionarea acestei chestiuni. În plus, reclamanta a obţinut o hotărâre judecătorească prin care Banca Naţională a României era obligată să îi restituie cele patruzeci de monede din aur şi cerceii solicitaţi (vezi paragraful 15). Această. sentinţă, ca şi cea care a menţinut-o au fost însă desfiinţate de Curtea Supremă de Justiţie, cu argumentul că instanţele civile au încălcat competenţa exclusivă a Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş. Or, dna Vasilescu făcuse demersuri încă din 1990 la Parchetul respectiv şi la procurorul general, dar fără succes.

53. Curtea consideră că pierderea posibilităţii de a dispune de proprietatea sa, însoţită de eşecul tentativelor făcute până în prezent în faţa autorităţilor naţionale şi a instanţelor de judecată pentru remedierea situaţiei, a avut consecinţe suficient de grave pentru a-i permite să tragă concluzia că reclamanta a fost victima unei confiscări de facto incompatibilă cu dreptul la folosinţa netulburată a proprietăţii (vezi mutatis mutandis, hotărârea Sporrong şi Lonnroth vs. Suedia din 23 septembrie 1982 şi Papa michailopoulus şi alţi, citată anterior).

54. În concluzie, articolul 1 din Protocolul nr. 1 a fost încălcat.

IV. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEI

55. În final, reclamanta a susţinut că percheziţionarea fără mandat a domiciliului său de către Miliţie, şi confiscarea monedelor din aur pe care le transformase pentru uzul său personal au încălcat articolul 8 al Convenţiei, care prevede:

„Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest  amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bună-starea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei/ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”…

56. Guvernul a invocat lipsa de competenţă ratione temporis a Curţii în raport cu această parte a plângerii, arătând că incidentul reclamat a avut loc la 23 iunie 1966, respectiv cu mult înainte de 20 iunie 1994, dată la care România a recunoscut jurisdicţia Curţii.

57. Indiferent de răspunsul la întrebarea referitoare la, competenţa sa, Curtea nu consideră necesar să examineze cauza şi din perspectiva articolului 8, la care a ajuns cu privire la articolul 1 din Protocolul nr. 1.

V. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 AL CONVENŢIEI

58. În termenii articolului 50 al Convenţiei,

[. . .]

În principial, dna Vasilescu a cerut Curţii să dispună restituirea bunurilor în discuţie ori să compenseze pierderea materială suferită. Reclamanta a lăsat la latitudinea Curţii compensarea prejudiciului moral şi al cheltuielilor de judecată.

A. Daune materiale

59. Reclamanta a solicitat, în primul rând, restituirea în natură al celor patruzeci de monede transformate în salbă şi a perechii de cercei din aur sau, dacă aceasta nu este posibil, în echivalent bănesc. Reclamanta a contestat estimarea făcută de guvern şi concluziile raportului de expertiză pe care acesta l-a invocat, evaluându-se prejudiciul la,suma de 30.000 de dolari SUA; a precizat însă că lasă chestiunea la latitudinea Curţii.

60. Guvernul a afirmat că nu mai era posibilă restituirea în natură a proprietăţii, întrucât obiectele respective nu se găsesc în posesia nici unei autorităţi.

Guvernul a mai afirmat că, în măsura în care Curtea va decide că articolul 6 paragraful 1 a fost Încălcat, această constatare constituie în sine o justă reparaţie suficientă, având în vedere că nu s,a stabilit nici o legătură de cauzalitate între încălcarea articolului 6 şi prejudiciul material invocat.

Cu privire la un eventual prejudiciu în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. l, guvernul a afirmat că modalitatea de calcul a reclamantei este lipsită de Suport tehnic ori ştiinţific. În observaţiile referitoare la aplicarea articolului 50, guvernul s-a referit la evaluarea făcută de Banca Naţională a României, afirmând că 31.856.648 de lei româneşti, respectiv circa 3.750 de dolari SUA, ar constitui o reparaţie adecvată a pagubei suferite de reclamantă. În sprijinul tezei sale, guvernul a prezentat un raport al Muzeului Naţional de Istorie a României, în care prejudiciul respectiv este evaluat din punct de vedere numismatic.

61. Curtea reaminteşte că, în măsura în care nu este. posibilă înlăturarea consecinţelor unei încălcări a Convenţiei, articolul 50 o abilitează să acorde părţii vătămate compensaţia pe care o consideră potrivită (hotărârea Papamichalopoulos şi alţii versus Grecia, din 30 octombrie 1995).

În cazul de faţă, restituirea obiectelor respective ar fi plasat-o pe reclamantă, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă celei în care s-ar fi găsit dacă nu s-ar fi încălcat articolul 1 din Protocolul nr. 1 (…). Guvernul a afirmat însă că îi este imposibil să restituie.

În aceste condiţii, Curtea, evaluând prejudiciul pe o bază echitabilă în lumina informaţiilor primite, acordă reclamantei suma de 60.000 de franci francezi cu titlu de daune materiale, sumă care va fi convertită În lei româneşti la cursul aplicabil la data plăţii.

B. Daune morale

62. Reclamanta a cerut compensarea daunelor morale cauzate de comportamentul autorităţilor naţionale şi a instanţelor, fără a preciza însă cuantumul acestora.

63. Guvernul nu a comentat această chestiune.

64. Curtea nu poate să excludă faptul că reclamanta, care a fost deposedată de bunurile sale mai mult de treizeci de ani, a avut de suferit. Dna Vasilescu a suferit un prejudiciu moral pentru care Curtea îi acordă o compensaţie de 30.000 de franci francezi pe baza unui calcul echitabil, în conformitate cu dispoziţiile articolului 50. Această sumă urmează a fi convertită în lei româneşti, la cursul aplicabil la data plăţii.

C. Cheltuieli de judecată

65. Reclamanta a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată, lăsând evaluarea acestora la latitudinea Curţii. Guvernul nu s-a opus acestei cereri.

În conformitate cu propria jurisprudenţă, Curtea poate dispune rambursarea cheltuielilor de judecată reale şi necesare pentru a împiedica sau corecta o încălcare a Convenţiei, în contextul sistemului de drept intern şi în faţa Comisiei şi a Curţii; nivelul acestor cheltuieli trebuie de altfel să fie unul rezonabil (vezi, între altele, hotărârea Demicoli versus Malta, din 27 august 1991).

Procedând la o evaluare echitabilă, Curtea acordă reclamantei 10.000 de franci francezi cu titlu de cheltuieli de judecată, mai puţin suma de 4.815 franci francezi primită din partea Consiliului Europei cu titlul de asistenţă juridică. Suma rezultată va fi plătită În lei româneşti la cursul din data plăţii.

D. Dobânzi de întârziere

66. Curtea consideră potrivit să aplice procentul legal aplicabil în Franţa la data adoptării prezentei hotărâri, care este de 3,36% pe an.

pentru aceste motive, curtea, în unanimitate,

1. Respinge excepţia preliminară,a guvernului;

2. Hotărăşte că articolul 6 paragraful 1 al Convenţiei a fost încălcat;

3. Hotărăşte că articolul 1 din Protocolul nr. 1 a fost încălcat;

4. Hotărăşte că nu este necesară examinarea plângerii din perspectiva articolelor 8 şi 13 ale Convenţiei;

5. Hotărăşte:

a) plata către reclamantă, de staul pârât, în termen de trei luni, a următoarelor sume, convertite în lei româneşti, la cursul aplicabil la data plăţii:

i) 60.000 (şaizeci de mii) de franci francezi daune materiale;

ii) 30.000 (treizeci de mii) de franci francezi daune morale;

iii) 5.185 (cinci mii o sută optzeci şi cinci) de franci francezi cheltuieli de judecată;

b) majorarea acestor sume cu dobânzi de întârziere de 3,36% pe an, începând cu data expirării termenului de trei luni menţionat şi până la efectuarea plăţii.

Redactată în limbile franceză şi engleză şi pronunţată în şedinţă publică, la 22 mai 1998…


1 Hotărârea Fayed împotriva Regatului Unit din 21 septembrie 1994, seria A nr. 294-B, pag. 50 – 51; Hotărârea Niemietz împotriva Germaniei din 16 decembrie 1992, seria A nr. 251-B, pag. 36.

[1] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 12 mai 2000, Cauza Khan c. Regatul Unit

[2] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea l din 12 iulie 1988, Cauza Schelik vs Elveţia; Hotărârea din 9 iunie 1998, Cauza Teixeira de Castroc vs. Portugalia

[3] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 8 februarie 1996, Cauza John Murray c. Regatul Unit ii’

[4] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 17 decembrie 1996, cauza Saunders vs Regatul Unit

[5] Curtea Europeană. a Drepturilor Omului, Hotărârea din 21 decembrie 2000, Cauza Heaney şi McGuinness vs Irlanda; Hotărârea din 3 mai 2001, Cauza J.B. vs Elveţia.

(IMPARŢIALITATE. ECHILIBRU)

Recomandând achitarea sau respingerea recursului unui acuzat, magistratul M.P. devine aliatul sau adresorul obiectiv al acestuia.

În condiţiile în care concluziile nu sunt defavorabile, acuzatul avea un interes sigur de a putea să le discute înainte de încheierea dezbaterilor, chiar dacă de competenţa Curţii de casaţie ţine doar chestiunile de drept, pentru a nu accentua dezechilibru.

(Plen.) hot. din 30 martie 1991 (Borgers vs. Belgia)

Notă: în „Pro lege” Curtea arată mai întâi că îşi păstrează întreaga lor valabilitate constatările deciziei sale în cazul Delcourt din 17 ian.70 în privinţa independenţei şi imparţialităţii Curţii de casaţie belgiene şi a parchetului său.

(DREPTUL LA DESPĂGUBIRI PENTRU ÎNCETAREA URMĂRIRII)

O decizie care, după încetarea urmăririlor, refuză unui acuzat rambursarea cheltuielilor de judecată şi are şi o reparaţie pentru detenţia provizorie poate ridica o problemă din perspectiva art. 6 § 2, dacă motivele indisociabile ale dispozitivului echivalează în substanţă cu o constatare a vinovăţiei fără ca aceasta din urmă să fie în prealabil stabilită legal şi îndeosebi fără ca cel interesat să aibă ocazia să-şi exercite dreptul la apărare.

(Plen) hot. din 25 august 1987, Nölkenlockhoff vs. Germania

Notă: CEDH nu reglementează pentru acuzat un drept la rambursarea cheltuielilor sau un drept la reparaţie pentru detenţie provizorie legală.

Dar garanţia prezumţiei de nevinovăţie (art. 6 § 2) presupune o indemnizaţie pentru achitare (Sekanina vs. Austria, hot.25 august 1993)

(HOTĂRÂRE JUDECĂTOREASCĂ. MOTIVARE)

Art.6 şi 1 CEDH obligă toate instanţele să-şi motiveze hotărârile, dar nu poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument.

Un argument formulat clar şi precis, deja întărit prin probe merită un răspuns specific şi explicit. Nepronunţarea instanţei nu echivalează cu o respingere implicită.

(Cameră) hot. 9 dec. nr. 1994 (Ruiz Toriga vs. Spania)

(PRINCIPIUL PREEMINENŢEI DREPTULUI. PROCES ECHITABIL)

Principiul preeminenţei dreptului şi noţiunea de proces echitabil se spun oricărei ingerinţe a puterii legislative în administrarea justiţiei în scopul de a influenţa deznodământul judiciar al unui litigiu, anulând printr-o lege efectele unei sentinţe arbitrale ce constata existenţa unei datorii a statului.

(Cameră) hot.9 dec. nr. 1994 în „Pro lege” Rafinăriile greceşti Strau şi Stratis Andreadis vs. Grecia

Notă: Intervenţia legiuitorului a avut loc într-un moment în care procedura judiciară la care statul era una din părţi se afla chiar pe rol.

Speţa ne-ar putea trimite cu ideea şi la încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat.

(PROCES ECHITABIL. REFUZUL INFORMĂRII ASUPRA DESFĂŞURĂRII ANCHETEI)

Refuzul informării asupra desfăşurării anchetei lăsată multă vreme în nelucrare (septembrie 1994 – decembrie 1997) reprezintă o violare a prevederilor art. 2, 6 şi 16 din C.E.D.H.

C.E.D.H., Velicova vs. Bulgaria, 20 mai 2000, în C. Păun, rezumare în „R.D.P.” nr. 2/2001,161

(APĂRARE PENALĂ. GARANŢII)

Principiul prezumţiei de nevinovăţie reclamă, printre altele, ca sarcina probei să revină acuzării şi ca dubiul să fie profitabil acuzatului.

Acuzării îi revine obligaţia de a arăta învinuitului care sunt acuzaţiile cărora le va face obiectul şi a oferi probe suficiente pentru a întemeia o declaraţie de vinovăţie.

Statul este obligat să asigure acuzatului dreptul la apărare (el însuşi sau cu asistenţa unui avocat) şi să-i permită să interogheze sau să pună să fie audiaţi martorii acuzării. Acest drept nu implică numai un echilibru între acuzare şi apărare şi ca audierea martorilor să fie în general, în contradictoriu. Elementele de probă trebuie să fie în principiu, produse în faţa acuzatului în audienţă publică şi în vederea unei dezbateri în contradictoriu.

(Plen) hot. 6 decembrie 1988 (Barbera, Messegué şi Jabordo vs.Spania)

(CARACTER CONTRADICTORIU AL URMĂRIRII PENALE)

În timpul primelor treizeci de zile ale detenţiei, avocatul nu a putut să ia cunoştinţă de elementele dosarului şi deci să respingă în mod util declaraţiile sau consideraţiile pe care Ministerul Public le baza pe anumite probe de la dosar. Or, accesul inculpatului era indispensabil în acest stadiu crucial al procedurii, în care instanţa trebuie să decidă prelungirea sau încetarea detenţiei. În timp de procurorul regelui avea cunoştinţă de întregul dosar, procedura urmată nu i-a oferit petiţionarului posibilitatea de a combate motivele invocate pentru a justifica detenţia. În lipsa garantării egalităţii armelor, această procedură nu a fost cu adevărat contradictorie. S-au violat deci prevederile art. 5 § 4 CEDH.

Lamy vs. Belgia hot. Cam. din 30 martie 1989, în V. Berger, 121

O copie a mandatului de arestare trebuie eliberată făptuitorului în ziua arestării. Acest document trebuie să enunţe motivele privării sale de libertate, cât şi detaliile acuzaţiilor pentru care este inculpat pentru ca acesta să poată să-şi pregătească efectiv şi util apărarea.

Lamy vs Belgia, hot. Cam. din 30.martie 1989 în V. Berger,p.122

(ACCESUL LA DOSARUL DE URMĂRIRE PENALĂ)

Comunicarea pieselor dosarului este obligatorie în măsura în care presupune un proces echitabil şi în contradictorialitate.

Petiţionarul poate solicitat motivat, furnizarea (unor piese din dosar).

Accesul liber la dosarul complet al instanţei reprezintă o suficientă garanţie a unui proces echitabil, în contradictoriu.

Bendenoun vs. Franţa, hot. Cam., 24.2.1994

(PREZUMŢIA DE VINOVĂŢIE. LIBERTATEA DE EXPRIMARE A ORGANELOR DE CERCETARE)

Libertatea de exprimare o cuprinde şi pe aceea de a primi sau de a comunica informaţii. Art.6 § 2 nu ar putea deci să împiedice autorităţile să informeze publicul asupra anchetelor penale în curs, dar cele ca ele să o facă foarte direct şi cu toată rezerva impusă de respectarea prezumţiei de nevinovăţie.

Desemnarea unei persoane, fără vreo nuanţă sau vreo rezervă drept infractor reprezintă o declaraţiei de vinovăţie care, pe de o parte, încât publicul să creadă în aceasta, iar, pe de altă parte, prejudiciază aprecierea faptelor de către judecătorii competenţi.

(Cameră) hot. din 10 februarie 1995 (Allenet de Ribemorit vs. Franţa)

(DREPT DE APĂRARE. LIMITELE REPREZENTĂRII)

Un acuzat nu pierde beneficiul dreptului la apărare prin simplul fapt al absenţei la dezbateri. O descurajare a absenţei nu poate reprezenta chiar o suprimare a dreptului la avocat, aceasta apărând ca disproporţionată.

în fond sau prin dreptul de a formula recurs în numele acuzatului.

(Cameră) hot. din 23 noiembrie 1993 (Poitrimol vs. Franţa)

(EXPERŢI. MARTORI)

(Com.) hot. din 6 mai 1985 (Bönisch vs. Austria) Berger ed. II rom., p.278 urm.

Regula epuizării căilor interne de recurs nu are caracter absolut, trebuind să se ţină seama şi de circumstanţele cauzei. Important este ca randamentul să fi făcut ceea ce putea, în mod naţional, să se aştepte de la el pentru a epuiza căile de recurs interne (atât timp cât finalizarea unei anchete judicioase depinde de poliţie) aşteptată şi după 5 ani)

CEDH, Strasbourg, hot. din 24 august 1998, dos. 92.1997/876/7088 cit apud., C. Păun, Practică judiciară a CEDH, în „R.D.P.” nr. 1/1999, 165.

În cazul infracţiunilor grave, pericolul dispariţiei arestatului, riscul recidivei, al alterării probelor; al coruperii martorilor justifică deţinerea provizorie (art. 275 § 3 C. pr.pen. italian).

În cazul infracţiunilor complexe, o detenţie provizorie de peste 2 ani  şi şapte luni nu este excesivă necesitând valorificări miniţioase strângerea a numeroase probe, comisii raporturi internaţionale, interogării amănunţite.

Durata mare a cercetărilor nu prezumă o lipsă de diligenţă în desfăşurarea procesului şi o prelungire excesivă a detenţiei.

CEDH hot. din 24 septembrie 1998, Contrada vs. Italia, la C. Păun, Practica judiciară a CEDH în „R.D.P.” nr. 1/1999, 163.

(LIBERTATEA DE EXPRIMARE. AMESTEC AL AUTORITĂŢII. PROPORŢIONALITATEA SANCŢIUNII. VIAŢA PRIVATĂ)

Limitele criticii admisibile sunt deci mai largi pentru Ministerul Public. Exigenţele protejării reputaţiei trebuie puse în balanţă cu interesele discutării publice a problemelor politice, chestiuni de interes public.

Judecăţile de valoare pun în cauză libertatea de opinie şi dreptul de a comunica idei şi nu sunt fapte, care să fie demonstrate ca adevărate.

Excepţia o reprezintă reaua-credinţă.

(Plen) hot.8 iulie 1986, Lingens vs. Austria

(INJURII. OPINII POLITICE. BUNA-CREDINŢĂ)

Libertatea discuţiei politice publicate de un parlamentar nu are caracter absolut însă limitele sunt mai largi faţă de guvern dacă atacurile au o bază şi sunt de bună-credinţă.

(Cam.) hot. 23 aprilie 19 92 (Castells vs. Spania)

(PRESĂ. DEZVĂLUIREA SURSEI. PROPORŢIONALITATEA OCROTIRII)

Protecţia surselor jurnalistice este una din pietrele de temelie ale libertăţii presei cu excepţia unei imperativ preponderent de interes public şi nu o simplă şicanare a presei.

(Marea Cam.) hot. 27 martie 1996 (Goodwin vs. U.K.)

Vezi: Calomnie

(RETRANSMISIE PRIN CABLU. CONTROL)

Plen. hot. 28 martie 1990 (Groppera Radio AG şi alţii vs. Elveţia) în V. Berger, ed. II rom., p.52 urm.

(DEŢINUŢI. DREPTUL LA CORESPONDENŢĂ PRIVATĂ)

(Cam.) hot. 25 martie 1983 (Silver ş.a. vs. UK) în V. Berger, p.399; idem Campbell vs. UK, în V. Berger, p.403

(INTERCEPTĂRI)

Legislaţia în cauză are un scop legitim, acela de a proteja securitatea naţională şi de a asigura apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor. Supravegherea secretă este necesară dar măsurile trebuiesc luate cu existenţa unor garanţii potrivite şi suficiente contra abuzurilor.

Este de dorit, în principiu, ca acest control să fie încredinţat unui judecător (suficient de independent).

(Plen) hot. din 6 septtembrie 1978 (Klass ş.a. vs. Germania)

Notă: idem Malone vs. UK, în V. Berger, p.409

Este recomandabilă elaborarea unei legislaţii care să prevadă:

– categoriile de infractori

– natura infracţiunilor

– limitarea în timp

– decizia să aparţină judecătorului

– condiţiile procesului-verbal de sinteză

– utilizare

– respectarea secretului

– distrugerea după condamnare (neurmărire sau eliberare).

Toate în scopul unei protecţii adecvate împotriva abuzurilor posibile

(Cam.) hot. 24 aprilie 90 (Huvig vs. Franţa)

ascultări telefonice (Huvig şi Kruslin vs. Franta, 24 aprilie 1990

L. franceza 516 din 15 iunie 2000 abrogă art. 121, 583, 583-1 C. pr. pen. fr.

(INTERACŢIA PUBLICĂRII MERSULUI UNUI PROCES)

Publicarea nu dăunează puterii judecătoreşti. De altfel există dreptul la replică.

(Plen) hot. 26 apr. 1979, Sunday Times vs. UK (Thalidomida)

(DIFUZARE ACTUALITĂŢI RASISTE)

Difuzarea unor declaraţii ale textelor nu este de natură, prin ea însăşi, a înlătura caracterul obiectiv şi echilibrat, care poate avea căi foarte diferite. Difuzarea nu transformă pe ziarist în complice dacă nu este dovedită urmărirea unui obiectiv rasist, propaganda rasistă, chiar dacă a lipsit o avertizare a publicului.

(Marea Cam.) hot. 23 septembrie 1994 (Jersild vs. Danemarca)

(DISTRUGERI. FORŢE DE ORDINE)

Distrugerea deliberată a unor bunuri de către forţele de securitate dă dreptul la indemnizaţii şi obligă autorităţile să cerceteze faptele împotriva autorilor.

(Marea Cam.) hot. 16 septembrie 1996 (Akdivar ş.a. vs. Turcia)

(NAŢIONALIZARE)

Despăgubirile trebuie să ţină seama de schimbările în timp, până la data transferului, de inflaţie sau Plusvaloare, cu o largă marjă acordată statului în administrare.

(Plen) hot. din 8 iulie 1986 (Lithgow ş.a. vs. UK)

(DREPTUL CHIRIAŞILOR LA CUMPĂRARE)

Legea din 1967 privind reforma emfiteuzei conferă chiriaşului dreptul de a cesiona proprietatea (freehold) dacă contractul pe termen mai mare de 21 ani, o valoare locativă teoretică impozabilă medie; chiria anuală să fie mică, de cel puţin 2/3 din valoarea impozabilă; locuinţa să fie principală. În esenţă de plata doar valoarea termenului modestei construcţii, iar anterior valoarea de piaţă pentru amândouă.

O privare de libertate făcută în cadrul unei politici sociale poate fi privită ca utilitate publică (art. 1 fraza II Protocolul I CEDH).

Recunoaşterea titlului moral nu este iraţională şi faţă de valoarea inferioară a imobilului. Există echilibru, datorită marjei mari acordate statului chiar după criteriile indemnizării din 1967.

(Plen) hot. din 21 februarie 1986 (James ş.a. vs. UK)

(NEPREZENTAREA MARTORILOR. NEAUDIERE. VALOARE. SIMPLE INFORMAŢII)

Declaraţiile date organelor de urmărire nu pot fi considerate decât simple informaţii, şi nu probe ale exactităţii acuzaţiilor, cu atât mai mult cu cât acuzatul nu a avut în nici un stadiu al procesului ocazia de a pune întrebări persoanelor ale căror declaraţii au fost citite la audiere.

(Com.) hot. 24 noiembrie 19 86 (Unterpertinger vs. Austria)idem Delta vs. Franţa, hot.19 dec. nr. 1990 în V. Berger, ed. II rom., p.282 urm.

(PROBE. CONTRADICTORIALITATE)

Dispoziţiile din faza instrucţiei pot fi utilizate ca probe dacă într-un stadiu sau altul al procedurii s-a acordat acuzatului ocazia adecvată şi suficientă de a contesta o mărturie în acuzare şi de a întreba autorul.

(Cam.) hot. 29 martie 1990 (Kostovski vs. Olanda)

(PROCES ECHITABIL. DREPTUL LA ASISTENŢĂ LA ARESTARE)

Inculpatului trebuia să i se dea posibilitatea să ia legătura cu avocatul înainte de primul interogatoriu şi nu doar după 24 ore de la arestare.

Averill vs. UK, 2000 în C. Păun, Practica CEDH, „R.D.P.”nr. 2/2001, p. 187

(CERCETAREA APROFUNDATĂ ÎNTR-UN TERMEN UTIL A PLÂNGERII)

Plângerea împotriva tratamentelor neomenoase în timpul reţinerii, a luării prin violenţă a declaraţiilor, a fost soluţionată cu o durată excesivă a procedurii (7 ani) adiacente secundare, în raport cu fondul cauzei.

Pentru lipsa de preocupare a organelor judiciare în rezolvarea într-un timp raţional al cauzei, statul a fost obligat la despăgubiri.

Caloc vs. Franţa, 2000 în C Păun, Practica CEDH, „R.D.P.” nr. 2/2000, p. 187

(RecursurI ÎN ANULARE. AUDIERE)

Împrejurarea că – într-un recurs în anulare – reclamantul a avut ultimul cuvânt la proces nu exclude obligaţia instanţei de a-l interoga în timpul dezbaterilor.

Constantinescu vs. România, 2000

Notă: Deşi RA era în favoare şi a fost acceptat, C.S.J. n-a acordat daune morale, iar restituirea amenzii nu a ţinut cont de valoarea inflaţiei. Statul a fost obligat la despăgubiri.

C. Păun, Practica CEDH, „R.D.P.” nr. 2/2001, p. 187

Previzibilitatea legii presupune utilizarea unor termeni suficient de clari pentru a indica în mod precis în ce împrejurări şi în ce condiţii organele statului sunt abilitate să recurgă la ingerinţa în cauză.

Kipp vs. Elveţia, 25.3.1998

(MAGISTRAŢII. OBLIGAŢII DE REZERVĂ A FUNCŢIONARILOR PUBLICI DACĂ ESTE AFECTATĂ AUTORITATEA ŞI IMPARŢIALITATEA PUTERII JUDICIARE)

Necesitatea proporţionalităţii ingerinţei cu scopul legitim urmărit, de exemplu asupra chestiunilor politice, dar nu asupra unor chestiuni de drept constituţional (chiar cu evidente implicaţii politice).

În acest caz, libertatea de cercetare ştiinţifică a magistraţilor în chestiuni juridice inclusiv cu implicaţii politice este limitată doar de comentarea unor cauze aflate pe rol, de critica severă exagerată a unor persoane sau instituţii publice, de afirmaţii injurioase cu repercusiuni asupra procedurii judiciare în curs sau iminente.

CEDH, hot. Wille vs. Liechtenstein, 28 octombrie 1999, în Pan. Rom. 1/2001 cu nota C.L. Popescu, p.162 şi urm.

(AGENT INFILTRAT. AUDIERE)

Punerea (procesuală) sub ascultare a telefonului este o ingerinţă în viaţa privată dar este prevăzută de lege, necesară într-o societate democratică în scopul prevenirii infracţiunilor penale.

Recurgerea la un agent infiltrat nu atinge în nici un fel sfera vieţii private. Săvârşirii unui act criminal i se opune întotdeauna un funcţionar al poliţiei, chiar infiltrat.

Audierea agentului este obligatorie pentru realizarea confruntării şi comparării declaraţiilor, chiar şi numai într-un mod care să asigure anonimatul şi interesul legitim al poliţiei.

(Com.) hot. 15 iunie 1992 (Lüdi vs. Elveţia)

(ÎNLOCUIREA AMENZII CU ÎNCHISOARE. APLICAREA LEGII ÎN TIMP. ASPECTE DE PROCEDURĂ ALE LEGII)

Caracterul penal (nu de procedură) al unor dispoziţii rezidă în:

– prezumţia amplă a averii ilicite, cu excepţia răsturnării;

– ordonanţa de confiscare vizează produsul infracţiunii şi nu se limitează la îmbogăţirea sau profitul efectiv;

– puterea discreţională a judecătorului la luarea măsurii.

Pe de altă parte, prejudiciul suferit este mai mare prin noua lege.

Concluzia este că ordonanţa de confiscare (şi înlocuire a amenzii) adăugând la pedeapsa principală o altă perioadă de detenţie, reprezintă o veritabilă pedeapsă.

(Com.) hot. 9 febr. 1994, (Welch vs. UK)

(INTERPRETARE JUDICIARĂ)

Oricât de clar ar putea fi textul unei dispoziţii legale, în orice sistem juridic, există, în mod inevitabil, un element de interpretare judicioasă şi trebuie elucidate punctele îndoielnice, ca şi adaptarea la schimbările de situaţie.

C.R. vs. U.K. în V. Berger, p.298

Notă: Instanţele interpretează şi Aplică dreptul intern (Huvig vs. Franţa, V. Berger, p.412)

(DREPTUL LA VIAŢĂ. RECURGEREA LA FORŢĂ)

Autorităţile trebuie, prin însăşi obligaţia lor, de a respecta viaţa, să evalueze cu cea mai mare prudenţă informaţiile, înainte de a le transmite unor soldaţi care folosesc în mod automat armele pentru a ucide. Un asemenea act reflex suntem în drept să-l aşteptăm din partea unor persoane responsabile de aplicarea legilor într-o societate democratică, chiar atunci când este vorba de terorişti periculoşi.

Altfel, recurgerea la forţă nu devine absolut necesară pentru a asigura apărarea altor persoane împotriva violenţei ilegale.

(Marea Cameră) hot. din 27 sept. 1995 (Mc.Cann ş.a. vs. U.K.)

(NOŢIUNEA DE MAGISTRAT. ARESTARE)

Termenul de magistrat nu se confundă cu judecător, dar trebuie să îndeplinească condiţiile:

– garanţiei de independenţă faţă de executiv şi de părţi (chiar în condiţiile unor relaţii de subordonare);

– obligaţia audierii personale;

– obligaţia examinării tuturor circumstanţelor pro sau contra; pronunţare motivată asupra raţiunii detenţiei.

(Camera) hot. 4 dec. nr. 1979 (Schisser vs. Elveţia)

(PROCUROR. EXECUTARE SUCCESIVĂ A FUNCŢIILOR DE INSTRUCŢIE ŞI DE URMĂRIRE)

Funcţia de urmărire trebuie separată de aceea de instrucţie. Cel ce dispune arestarea trebuie să fie altul decât cel ce inculpă, iar apoi cu cel ce asigură acuzarea în fond.

(Plenul Curţii), hot. 23 art. 1990 (Huber vs. Elveţia)

Notă: C. pr. pen. al Zürich-ului a fost modificat la 1 septembrie 1991 (în vigoare de la 1 iulie 1992); procurorul nu mai poate decide detenţia provizorie.

(EXERCITAREA DE VISU A ATRIBUŢIEI JUDICIARE A REŢINERII PREVENTIVE)

Orice persoană arestată trebuie adusă de îndată înaintea unui magistrat care nu poate decide asupra măsurii preventive de auditu.

(Cameră) hot.2 octombrie 1984 (Skoogström vs. Suedia)

(STAREA DE URGENŢĂ. DECLARARE. PERICOL PUBLIC EXCEPŢIONAL CE AMENINŢĂ EXISTENŢA NAŢIUNII ŞI ESTE PROCLAMAT PRINTR-UN ACT OFICIAL)

(art. 4 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat prin Decretul nr. 212/1974)

Declaraţia ministrului de interne făcută în faţa unei camere a parlamentului se potriveşte bine cu noţiunea de proclamaţie oficială.

În caz de război sau în cazul unui alt pericol public care ameninţă viaţa naţiunii, se pot lua măsuri derogatorii, dar numai în măsura în care situaţia o cere şi sub condiţia proporţionalităţii.

(Plen) hot. din 28 mai 1993 (Branniga şi Mc Bride vs. U.K.)

Notă: Dispoziţiile art. 15 CEDH nu pot fi interpretate ca înlăturând recursul de habeas corpus la un judecător conform art. 5 § 3 CEDH (vezi şi Brogan ş.a. vs. T.U.K., hot.29 noiembrie 1988 în V. Bergir, Jurisprudenţa CEDH, ed. 2 rom., p.78 şi urm.).

(INCOMPATIBILITATE. JUDECĂTOR PREVENTIV. JUDECĂTOR AL FONDULUI, SUCCESIV)

Întrucât judecătorul însărcinat cu detenţiile (cf. art. 762 § 2 din Legea daneză asupra administrării justiţiei), înainte de a dispune, trebuie să se asigure de existenţa bănuielii deosebit de consolidate, adică de existenţa unei vinovăţii foarte clare, temerile acuzatului în privinţa subiectivităţii aceluiaşi judecător în fond sunt justificate, existând, o încălcare a art. 6 § 1 CEDH.

Plen, hot. 24 mai 1989 (Hauschildt vs. Danemarca)

(AVOCAT. DREPTUL LA UN PROCES. TRIBUNAL INDEPENDENT ŞI IMPARŢIAL)

Avocatura reprezintă un serviciu public. Consiliul ordinului avocaţilor belgieni are competenţa să statueze asupra unei contestaţii referitoare la un drept, baroul având putere deplină asupra listei membrilor şi a disciplinei.

Împotriva soluţiei jurisdicţiei interne, există accesul la o procedură independentă şi imparţială, cf. art. 6 § 1.

(Plen) hot. 30 noiembrie 1981 (H. vs. Belgia)

(CARACTERUL ECHITABIL AL PROCEDURII)

Art.6 & 1 este Aplicabil procedurilor în faţa tribunalului constituţional (spaniol), deşi sarcina acestuia nu este de a statua asupra drepturilor sau intereselor individului, ci de a veghea la respectarea Constituţiei de către puterile în stat, datorită strânsei legături între procedurile principale şi excepţiile de neconstituţionalitate

(Plen) hot. 23 iunie 1993 (Ruiz Mateos vs. Spania)

(PROCES ECHITABIL)

Exigenţa egalităţii armelor, în sensul unui echilibru just între părţi, implică obligaţia de a oferi  fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza – inclusiv probele – în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de dezavantaj net în comparaţie cu adversarul său.

Obligaţia de a veghea în fiecare caz la respectarea condiţiilor unui proces echitabil revine autorităţilor naţionale.

(Cameră) hot. 27 octombrie 1993 (Dombo Beheer B.V. vs. Olanda)

Notă: – O.Predescu, CEDH şi implicaţiile ei asupra dreptului penal român, „Dreptul” nr. 9/1999, 79

– L.A.D.O., Convenţia europeană a drepturilor omului, însoţită de note şi comentarii, Bucureşti, 1994, 144 p.

-Cristina Tarcea, Agentul guvernamental – coordonate de activitate, M.J., „Bul.int.” nr. 1/2000, 15.

Dispoziţiile art. 5 § 3 din CEDH, prevăzând controlul jurisdicţional al deţinerii preventive, nu presupune o cerere formală prealabilă a persoanei de a se verifica legalitatea măsurii, ci operează automat, indiferent de o atare cerere.

Sub acest aspect, textul § 3 nu se confundă cu art. 5 § 4 CEDH, care prevede dreptul persoanei deţinute de a solicita ca un tribunal să examineze legalitatea deţinerii.

CEDH extras din hot., publicat în nota de informaţii nr. 5/aprilie 1999, „R.D.P.” nr. 1/2000, 156.

Notă: Legea procesuală română nu prevede exercitarea unui control jurisdicţional imediat şi automat fără o cerere expresă, vezi şi G. Antoniu, Articolul 5 din CEDH, „Studii de drept românesc” nr. 2/1993, p.167 în acelaşi sens nota C. Păun în „R.D.P.” nr. 1/2000, 157.

Publicarea unor date confidenţiale nu reprezintă infracţiunea de (complicitate) tăinuire la violarea secretului profesional dacă nu sunt încălcate obligaţiile păstrării secretului fiscal.

CEDH, hot., nota de informaţii nr. 2 din ianuarie 1999.

(AUDIERI)

În virtutea legislaţiei suedeze referitoare la accesul publicului la dosarele oficiale, toate dosarele jurisdicţiilor sunt publice. Dar acest drept nu suplineşte obligaţia audierii penale în cazul confirmării în apel a condamnării, lipsind o apreciere directă a declaraţiilor părţilor.

Ekbatani vs. Suedia, plenul Curţii, hot. 26.5. 1988, V. Berger, p.235

(PREZENŢA AVOCATULUI LA INTEROGATORII)

În cursul urmăririi penale avocatul avea acces la dosar doar în măsura în care nu periclita obiectivele cercetării (art. 17 C. pr. pen. cantonul Zürich).

În 1991 textul a fost modificat în sensul dreptului nelimitat la a asista la interogatorii dar a rămas restricţia periclitării.

Imbrioscia vs. Elveţia, hot. 24.11. 1993, în Culegere Polirom, p. 394

(DETENŢIA PROVIZORIE. DURATĂ)

Chiar dacă infractorul a fost condamnat la o pedeapsă mai mare decât durata detenţiei provizorii, se apreciază că durata prevenţiei de 2 ani pentru motive de pericol de cârdăşie, repetare a infracţiunilor şi riscului de fugă reprezintă o depăşire a termenului rezonabil vizat de art. 5 § 3 CEDH.

Faptul că a beneficiat de liberare provizorie compensează într-o mică măsură prejudiciul suferit, dându-se o satisfacţie echitabilă.

Cam. CEDH, hot. 22 iunie 1972, Ringeisen vs. Austria.

(cĂi de atac. proces echitabil)

aplicarea art. 6 CEDH într-o cale de atac ordinară diferă în funcţie de specificul procedurii în discuţie; se vor avea în vedere astfel întreaga procedură internă şi rolul pe care îl are instanţa de control judiciar în sistemul naţional de drept. Dacă a avut loc o dezbatere publică în primă instanţă, lipsa acesteia într-o cale de atac poate fi justificată prin particularităţile procedurii în cauză, avându-se în vedere natura criteriului intern de atac, limitele competenţelor atribuite instanţei de control judiciar, modul în care drepturile reclamantului au fost expuse şi apărate efectiv şi în special natura chestiunilor care trebuie soluţionate.

CEDH, hot. Botlen vs. Norvegia, 19.2. 1996,alin. 39; Constantinescu vs. România, M. Of. nr. 279.30.5.2001

(TERMEN REZONABIL. CONTESTAREA DREPTURILOR ŞI OBLIGAŢIILOR CIVILE)

Numai litigiile agenţilor publici, al căror serviciu este caracteristic activităţilor specifice administraţiei publice, sunt sustrase câmpului de aplicare al art. 6 § 1 CEDH, în măsura în care aceasta apare ca deţinătoare a puterii publice însărcinată cu salvgardarea intereselor generale ale statului. Un exemplu manifest de asemenea activitate îl constituie forţele armate şi poliţia.

CEDH hot. Pellegrin vs. Franţa, 8 dec. 1999 GC nr. 28541/1995, § 60; idem CEDH, I Sect., dec. parţială, 23 octombrie 2001 asupra admisibilităţii nr. 43137/1998 Romanescu vs. România.

(RECURSURI DISPONIBILE ŞI SUFICIENTE)

Pentru a se putea cosidera că a respectat regula epuizării căii interne, petiţionarul trebuie să se prevaleze de recursuri disponibile şi suficiente pentru a-i permite să obţină repararea violărilor pe care le afirmă.

C.E.D.H., Aksoy vs. Turcia, 18 decembrie 1996, Recueil 1996-VI, p. 2275 § 51 -52; Assenov vs. Bulgaria, hot. 28 octombrie 1998, Recueil 1998 – VIII § 85

(RECURS EFECTIV)

Noţiunea de recurs efectiv implică din partea statului investigaţii aprofundate  efective proprii a conduce la identificarea şi pedepsirea responsabililor.

C.E.D.H., Selmouni vs. Franţa, 28 iulie 1999, Recueil 1999 – V, § 79; Egmez vs. Cipru, 21 decembrie 2000, Recueil 1999, § 65

(RECURS EFICACE ŞI SUFICIENT)

Dacă un sistem judiciar naţional nu permite o acţiune directă pentru infracţiuni comise de funcţionarii de stat (de a angaja el însuşi o urmărire penală), o plângere la parchet sau la un organ administrativ poate fi considerată ca reprezentând un recurs eficace şi suficient pentru a permite reclamantului să obţină reparaţii.

CEDH, Assenov vs. Bulgaria, 28 octombrie 1998, Recueil 1998 – VIII § 86, p. 3286; CEDH, acţiunea nr. 33343/1996, Al. Pantea vs. România, 28 august 1995, înreg. la 4 octombrie 1996 la Comisie, şi tranferată la Curte cf. art. 5§2 din Protocolul 11

(LIBERARE CONDIŢIONATĂ. CONTROL JUDICIAR)

Competenţa comisiei de liberare condiţionată trebuie dublată de posibilitatea unui control judiciar.

Curtea apreciază ca independentă şi imparţială comisia dar, în ceea ce priveşte procedura, trebuie asigurată şi garanţia unei instanţe cu caracter judiciar, deţinutul având dreptul de a cunoaşte elementele defavorabile aflate în dosarul cauzei, cu elemente indispensabile legalităţii detenţiei.

CEDH, Weeks, vs. UK, hot. 2.3. 1987

Notă: Speţa rezolvă problema reîncarcerării.

(ARESTARE PREVENTIVĂ. DOSARUL URMĂRIRII)

Accesul inculpatului la dosarul detenţiei preventive este indispensabil în acest stadiu crucial al procedurii, în care instanţa trebuie să decidă prelungirea sau încetarea detenţiei.

Avocatul petiţionarului nu a putut să ia cunoştinţă de elementele dosarului şi deci nici să respingă, în mod util, declaraţiile şi consideraţiile pe care Ministerul Public le-a avut în vedere.

Există o legătură prea strânsă între aprecierea necesităţii detenţiei şi cea ulterioară a vinovăţiei pentru a putea refuza comunicarea pieselor dosarului.

În lipsa garantării egalităţii armelor, această procedură nu a fost cu adevărat contradictorie.

CEDH, Lamy vs. Belgia, hot. din 30 martie 1989

(VIAŢĂ PARTICULARĂ. PRELEVĂRI. PROBE MATERIALE)

Dreptul unei persoane de a nu recunoaşte săvârşirea unei fapte nu se extinde la utilizarea datelor ce pot fi obţinute de la acuzat, recurgând la puteri coercitive care există independent de voinţa suspectului, de exemplu, documente ridicate pe bază de mandat, prelevări de aer expirat, de sânge şi de urină, ca şi de ţesuturi corporale în vederea analizei ADN-ului.

CEDH, Saunders vs. UK., 1966; şi Curtea Constituţională dec. nr. 178/2001, M.Of. nr. 87/2001.

Notă: Instanţele nu s-au ocupat de departajarea probelor la care trebuie sau nu mandatul unui magistrat.

(DREPTUL LA VIAŢA PRIVATĂ)

Există o violare a dreptului la viaţă privată şi la secretul corespondenţei în cazul în care legislaţia nu conţine dispoziţii precise şi detaliate privind colectarea, înregistrarea şi păstrarea datelor personale.

Legislaţia elveţiană prevede în schimb, în mod expres, distrugerea datelor ce nu sunt necesare.

Hermann Amann vs. Elveţia, 2000, apud A.F.P., Curierul naţional 15.2.2000.

Soluţii (rezumate): A.Hood contra Anglia; B.Bladet Tromso şi Stensaas contra Norvegia (Constantin Păun), „R.D.P.” nr. 2/2000, 171.

(VIAŢĂ PRIVATĂ. CONTROLUL INFORMAŢIILOR)

1. Legea română nu permite organelor judecătoreşti să se pronunţe asupra deţinerii şi utilizării fişierelor de securitate de către S.R.I.

Legea nu enunţă cu suficientă precizie condiţiile în care S.R.I. are dreptul de a-şi exercita atributele sale şi nu oferă unui justiţiabil o cale efectivă de recurs în faţa unei autorităţi naţionale.

2. Chiar dacă această culegere de date este mult anterioară în timp, lipsa unei căi de atac efective afectează dreptul la viaţă privată. Oricum, în speţă, memorizarea de date şi utilizarea sunt  ulterioare CEDH.

3. Legea nr. 14/1992 autoriza S.R.I. de a culege, memoriza şi utiliza numai informaţii atingând securitatea naţională.

Legea nu fixează nici o limită a respectării acestui prerogativ. Legea nu fixează genul de informaţii şi nici categoriile de persoane ce fac obiectul culegerii de date şi  nici limite de vechime.

Art. 45 a legii nu include nici o dispoziţie explicită şi detaliată asupra persoanelor autorizate să consulte dosarele, natura acestora, procedura de urmat şi destinaţia ce se poate da informaţiilor.

Sistemul românesc de colectare şi schimbare a informaţiilor nu oferă o garanţie a unui control judiciar, cel puţin într-o ultimă fază.

Dreptul intern nu indică cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere din partea autorităţilor în acest domeniu.

În speţă, detenţia şi utilizarea de către S.R.I. de informaţii asupra vieţii private (asupra trecutului său eronat apreciat ca legionar şi comunicat unei instanţe în aplicarea D-l nr. 118/1990) nu este „prevăzută de către lege” în sensul art. 8 CEDH.

Formularea vagă a legii împiedică însăşi CEDH de a controla legitimitatea scopului urmărit fără măsurile ordonate, şi dacă acesta era – presupunând un scop legitim, necesară într-o societate democratică.

4. Existenţa art. 54 alin. 2 D.31/54 care dă dreptul celui ce a suferit o atingere a unor drepturi personale nepatrimoniale să obţină îndeplinirea oricărei măsuri pentru restabilirea acestora nu echivalează cu existenţa unei căi de a ataca în baza art. 13 CEDH, a unui recurs permiţând oricui de a se prevala de dreptul şi libertăţile convenţiei, aşa cum sunt consacrate.

Instanţa de care face vorbire art. 13 nu poate fi, neapărat, în toate cazurile, o instituţie judiciară, în sens strict, fiind necesară existenţa unui mecanism obiectiv de control atât timp cât măsurile de supraveghere rămân secrete. Calea de recurs trebuie să fie deschisă individului atunci când datele sunt divulgate.

5.În baza art. 6 § 1 CEDH, CAB era competentă să acorde despăgubiri morale şi rambursarea cheltuielilor de judecată pentru a nu se aduce atingere dreptului la un proces echitabil.

Rotaru vs. România, hot. 4 mai 2000.

(VIAŢĂ PRIVATĂ. JUSTIFICAREA INGERINŢEI)

Într-o societate democratică existenţa unui Serviciu de informaţii, poate fi legitimă, dar puterea de a supraveghea în secret pe cetăţeni este intolerabilă, potrivit CEDH, decât dacă este strict necesară salvgardării instituţiilor democratice.

Ingerinţa executivului în drepturile unui individ trebuie supusă unui control eficace care trebuie în mod normal asigurat, cel puţin în ultimă instanţă, puterii judiciare, când acesta oferă cele mai bune garanţii de independenţă, imparţialitate şi de procedură regulată.

Instanţa de care face vorbire art. 13 CEDH nu trebuie să fie neapărat, în toate cazurile una judiciară în sens strict, fiind suficientă existenţa unui mecanism obiectiv de control atât timp cât măsurile de supraveghere rămân secrete. Calea de recurs trebuie să fie însă deschisă individului atunci când datele sunt divulgate.

Klass ş.a. vs. Germania, 6 septembrie 1978

(NORMĂ PREVĂZUTĂ DE LEGE)

O normă este prevăzută de lege atunci când ea este redactată cu aşa precizie încât să permită oricui, fără a avea nevoie de asistenţă, a-şi regla conduita.

Malone vs. UK 2 august 1984; Amann vs. Elveţia.

(VIAŢĂ PRIVATĂ. COMUNICARE DE DATE)

Înregistrarea într-un registru secret şi comunicarea de date relative la viaţa privată încalcă art. 8 CEDH.

Leander vs. Suedia, 16 septembrie 1987

Datele cu caracter personal sunt toate (orice informaţie referitoare la o persoană fizică sau identificabilă.

Date de natură publică pot releva viaţa privată atunci când sunt schematizate, adnotate şi memorizate într-un fişier ţinut de un funcţionar de stat, în consecinţă, încalcă dreptul la viaţă privată.

Amann vs. Elveţia, nr. 27198/1995 §65; V.D. Convenţia europeană pentru protecţia persoanelor la tratamentul automat al datelor, 28.1. 1981 (în vigoare 1.10. 1995).

– Riera Blume şi alţii contra Spaniei; B. Öztürk contra Turcia; C.Escoubet contra Belgia (Constantin Păun), „R.D.P.” nr. 3/2000, p. 175

– Corneliu Turianu, Contribuţii jurisprudenţiale la clarificarea conţinutului prevederilor art. 6 paragraful 1, fraza 1, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la cerinţa soluţionării litigiilor „într-un termen rezonabil, „Dreptul” nr. 9/2000, p. 158

(DOMICILIU. INVIOLABILITATE)

În domeniul luptei împotriva evaziunii capitalurilor (spălarea banilor) şi a fugii de impozit (evaziune fiscală) statele pot considera ca necesară recurgerea la anumite măsuri, cum ar fi vizitele la domiciliu şi sechestrele, pentru a stabili proba delictelor de schimb şi de a urmări, dacă este cazul, pe autori, pentru acestea. Ceea ce trebuie însă este ca legislaţia (şi jurisprudenţa) să ofere garanţii adecvate şi suficiente contra abuzurilor.

În speţă, administraţia vămilor, dispunând de putere prea largă, a efectuat între ianuarie 1977 şi februarie 1980 la reşedinţa şi domiciliul persoanei, numeroase „vizite”, asistată de un ofiţer al poliţiei judiciare, ocazie cu care a sechestrat o mare cantitate de documente. (Ulterior s-a dat ordonanţă de neurmărire, în iunie 1987).

În alt caz, vizitele efectuate (la 5 şi 6 ianuarie 1983) la domiciliu (care este şi sediul consulatului Filipinelor) au dus la sechestrarea masivă a 15.000 documente (restituite ulterior) în cadrul anchetei cu privire la statutul refugiaţilor.

Vama franceză avea o anumită competenţă de a aprecia singură oportunitatea, numărul, durata şi amploarea operaţiunilor de „control”. În absenţa mai ales a unui mandat judiciar, restricţiile şi condiţiile acelei legi (vamale) apăreau ca foarte laxe şi lacunare pentru ca ingerinţele în drepturi să fie considerate proporţionale scopului legitim urmărit. (Administraţia nefăcând ulterior plângere penală).

Cum sechestrele au îmbrăcat un caracter masiv şi mai ales nediferenţiat, există o violare a art. 8.

Miasilhe, Funke, vs. Franţa, hot. cam.25 februarie 1993

(DOMICILIU. ÎNCĂLCARE PRIN MIROS URÂT)

Există o încălcare a art. 8 în cazul violării domiciliului prin mirosuri pestilenţiale.

Lopez Ostra vs. Spaia, hot. cam.9 dec.1994.

(DOMICILIU. ÎNŢELES. DOMICILIU PROFESIONAL SAU COMERCIAL)

Nu există nici un motiv de principiu în a considera noţiunea de „viaţă privată” ca excluzând activităţile profesionale sau comerciale; în ocupaţiile unei persoane, nu se poate despărţi, întotdeauna ceea ce aparţine domeniului profesional şi cel personal.

Cuvintele home, domicile, haus includ şi sensul de local profesional; se pot desfăşura acasă activităţi legate de o profesie sau de comerţ, precum şi activităţi de ordin personal din birou sau dintr-un local comercial.

Viaţa privată şi domiciliul includ şi localurile sau activităţile profesionale sau comerciale.

În speţă, judecătorul a ordonat cercetarea şi sechestrarea de documente, dar aceasta s-a făcut printr-o percheziţie neautorizată, care a vizat şi documente individuale, private, fără garanţia prezenţei unui observator independent, încălcând secretul profesional.

În Plus, publicitatea a compromis renumele petiţionarului în ochii actualei clientele şi a publicităţii în general, existând o violare a art.  6 şi 8.

Curtea apreciază că daunele morale sunt satisfăcute prin însăşi constatarea violării.

Niemietz vs. Germania, hot.16 dec. nr. 1992; Holfild vs. UK, 25.6. 1997

Notă: Bun = orice drept (de prorpietate, de creanţă; garanţii, clientelă) (possession; biens)

Ex. Regele ş.a. vs. Grecia, 2000; Beyeler vs. Italia, 2000, Gasus Dosier und Fordertechnik GmbH vs. Olanda, 1996; Van Marle ş.a. vs. Olanda, 1996; Iatridis vs. Grecia, 1999; Pressos Campania Navieras A.s.a. vs. Belgia, 1995; Curtea Constituţionalădec. nr. 70/2001, M.Of. nr. 236/2001

– Ionel Olteanu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Cazul Brumărescu contra României, „Juridica” nr. 1/2000, p.26

– Ionel Olteanu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Cazul E.Vasilescu contra României, „Juridica” nr. 1/2000, p.30

– Ionel Olteanu, Comisia Europeană a Drepturilor Omului. Cazul Asociaţia „Regele Mihai” contra României, „Juridica” nr. 2/2000, p.71

– Ionel Olteanu, C.E.D.O. Cazul Constantinescu contra României, “Juridica” 6/2000, p.232

– Ionel Olteanu, C.E.D.O., Cazul Niedbala contra Poloniei, „Juridica” nr. 8/2000, p.312

– Ionel Olteanu, C.E.D.O. Cazul Coëme şi alţii contra Belgiei, „Juridica” nr. 9/2000, p.349

– Ionel Olteanu, C.E.D.O. Cazul Frydlender contra Franţei în „Juridica” nr. 10/2000, p.399

– Ionel Olteanu, Cronica de jurisprudenţă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, „Juridica” nr. 6/2000; 2/2000; 1/2000

– Ionel Olteanu, C.E.D.O Cazul Cha’are Shalom Ve  Trib.Supredek contra Franţei, „Juridica” nr. 7/2000, p.272

(OFENSĂ ADUSĂ AUTORITĂŢII)

Tribunalul Bucure a statuat expres că art. 238 C.pen. nu este aplicabil presei,deci reclamanţii nu au calitatea de victimă, fiind achitaţi

CEDH, S.R. Stănescu, Cristina Ardeleanu vs. România, dec. de admisibilitate 12 februarie 2002, „Curier judiciar” nr. 3/2002,p.132; pe o altă situaţie v Asociaţia Ekin

(ACUZARE. DEFINIŢIE)

Acuzaţia este definită ca o notificare oficială făcută unei persoane de către autoritatea competentă, că a săvârşit o infracţiune, ceea ce înseamnă că situaţia persoanei respective a suferit o afectare substanţială.

CEDH, Slezevicius vs. Lituania, hot. 13 noiembrie 2001, S. III Cameră, în Curierul judiciar nr. 3/2002, p.125, comentariu C.L. Popescu; idem cauza Eckle vs. Germania, hot.15 iulie 1982

(DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL)

Deşi, în principiu, într-o cauză complexă – infracţiuni financiare – este posibil o durată mai mare de timp (patru ani ) o lipsă diligenţă şi de rigoare (restituiri repetate la parchet) reprezintă depăşirea unei durate rezonabile.

În speţă, fostul prim-ministru a fost acuzat de abuz în serviciu, fals, înşelăciune.

CEDH, Slezevicius vs. Lituania, hot. 13 noiembrie 2001, S. III Cameră, în „Curierul judiciar” nr. 3/2002, p.125, comentariu C.L.Popescu

(MONARH)

Interdicţia de intrare în Italia a fostului moştenitor al tronului nu semnifică o încălcare a dreptului la respectarea vieţii familiale (invocate).

Referitor la interdicţie, la 27 mai 1982, cu ocazia ratificării Protocolului 4, Guvernul italian a făcut o cuvenită rezervă tranzitoriu.

CEDH, V. Emmanuel de Savoie vs. Italia, hot. asupra admisibilităţii, 13 septembrie 2001, cu comentariu C.L. Popescu în „Curierul judiciar” nr. 3/2002, p.127

(SECRETUL INSTRUCŢIEI)

CEDH, Weber vs. Elvetia, 22 mai 1990

(INTERES LEGITIM)

O decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este, în principiu, suficientă pentru a se pierde calitatea de victimă, decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, în mod explicit sau în substanţă şi apoi au reparat încălcarea convenţiei.

CEDH, Aniuur vs. Franţa, hot. 25 iunie 1996. idem Dalban vs. România, hot. 28 septembrie 1999, în M.Of. nr. 277 din 20 iunie 2000

Notă:C-L. Popescu, Regresul statului împotriva persoanelor vinovate de obligarea sa la plata satisfacţiei echitabile prin hotărâri ale C.E.D.H., „Dreptul” nr. 9/2002, 40

CONSTITUŢIA ROMÂNIEI

CONSTITUŢIA ROMÂNIEI

Într-un stat democratic, regula esenţială şi temeiul puterii judecătoreşti îl constituie principiul statuat în Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, potrivit căruia „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa”[1].

Aplicarea acestui principiu revine autorităţii judecătoreşti, care, prin importanţa sarcinii sale devine o adevărată piatră unghiulară a întregului edificiu al Statului de drept.

Propunerile avansate nu numai că reînvie vechea tradiţie rămasă din Constituţia din 1923 şi din legile de organizare judecătorească dintre cele două războaie, dar au urmărit să restructureze întregul sistem judiciar actual prin administrarea justiţiei pe trei grade de jurisdicţie şi prin instituirea unor garanţii juridice care permit instanţelor să acţioneze independent şi imparţial.

În cadrul comisiei, dezbaterile au prilejuit observarea a trei soluţii în privinţa statutului Ministerului Public.

1. Păstrarea sistemului vechi al Procuraturii de instituţie independentă în stat;

2. Subordonarea acestei instituţii faţă de ministrul justiţiei, aceasta fiind varianta aleasă, până la urmă.

Obiecţiile cele mai puternice, în raport cu subordonarea Ministerului Public unei autorităţi administrative, pornesc de la faptul că, pe această cale, magistraţii (chiar împărţiţi în două categorii) au un statut diferit, cu implicaţii negative asupra actului de justiţie. S-a arătat că:

– Rolul primordial al Ministerului Public este cela de a participa la activitatea judiciară, fie în calitate de autor al urmăririi penale, fie pentru a exercita controlul necesar asupra organelor poliţiei judiciare.

În fine, participă la activitatea de judecată pe aceeaşi poziţie cu apărătorul unei părţi în proces, susţine acuzarea şi apărătorul interesele generale ale societăţii şi ordinea publică”[2].

Obiecţiile cele mai puternice privind autoritatea Ministerului Justiţiei asupra Ministerului Public prin faptul că procurorii ar depinde de executiv, constă în aceea că ar avea implicaţii negative asupra actului de justiţie. In contră, s-ar putea susţine că procurorilor le revin atribuţii exterioare deliberării judecătoreşti, procurorii sunt independenţi, subordonându-se numai legii.

„Extragerea acestor atribuţii din sfera puterii executive (adică un sistem neutru de numire) este una din cele mai democratice tendinţe în organizarea magistraturii şi ea răspunde imperativului ca justiţia să menţină echilibrul balanţei chiar dacă este legată la ochi”[3].

S-a mai afirmat că Ministerul Public trebuie să facă parte din puterea judecătorească, să fie alcătuit din magistraţi independenţi şi inamovibili întocmai ca judecătorii. Iar, dacă aceasta nu se aprobă, atunci trebuie reînfiinţat măcar judecătorul de instrucţie dacă se vrea ca Parchetul să fie subordonat puterii executive, atunci el nu trebuie să efectueze şi ancheta penală”[4].

O propunere[5] a desfăşurării activităţii procurorului sub autoritatea Consiliului Superior al Magistraturii nu a fost acceptată.

În sensul, Procuratura = putere judecătorească, a prezentat şi V. Rădulescu[6], pentru a se exclude ingerinţa executivului în activitatea judiciară a procurorului[7].

Totuşi, nu putem transforma Procuratura în a patra putere în stat (I. Ardelean, p.575), astfel încât ei trebuie să fie dependenţi de executiv, dar nu sunt subordonaţi în activitate ministrului justiţiei[8]. Procurorii nu fac parte din puterea judecătorească[9].

Ea trebuie inclusă în sfera justiţiei, dar nu în cadrul puterii judecătoreşti[10] în cadrul puterii judecătoreşti, dar autonome.

I. Rus[11] propune menţinerea Procuraturii României, dar înlocuirea cadrelor compromise, de parcă nu principiile ar trebui mai întâi amendate!

Procuratura era a patra putere în stat exercitându-şi atribuţiile împotriva cetăţenilor da astăzi, procurorii trebuie să fie ofiţeri ai puterii publice![12]

Întrucât la înfăptuirea justiţiei contribuie în egală măsură şi instanţele şi Ministerul Public, prin atribuţii proprii s-a propus formula autorităţii judecătoreşti exercitate şi prin Ministerul Public[13], acesta rămânând un organ autonom şi neutru poliţiei.

Dar oare procurorul trebuie să execute o „măsură dispusă ilegal”? Este suficient controlul parlamentului cu Ministerul Public propune I. Babiuc?[14]

Credem că NICIODATĂ un procuror nu va duce la îndeplinire o dispoziţie a ministrului privind „o arestare legală”, fiind considerat liber doar în instanţă, când acţionează principiul libertăţii cuvântului. O măsură ilegală antrenează aplicarea art. 268 C.pen. pentru procuror şi a art. 23, 24, 25, 31, raportat la art. 268 C.pen. pentru cel ce dă ordinul ilegal.

În concluzie, de teama unei instituţii prea puternice, „independente în stat, sisteMinisterul Publice care îl regăsim în toate fostele state socialiste şi în Portugalia”,[15] s-a ajuns la o soluţie absolut contradictorie, a unor activităţi jurisdicţionare (arestare, percheziţie, trimitere sau nu în judecată) sub autoritatea ministrului justiţiei, abia după şapte ani actele definitive ale procurorului (art. 275 – 278 C. pr. pen.) fiind controlate de instanţa de judecată[16] .

Vezi şi: Curtea Constituţională, dec. nr. 486/1997 în M. Of. nr. 105/ 1998.

Aplicarea directă a normei constituţionale (I. Muraru, M. Constantinescu, „Palatul de Justiţie” „Dreptul” nr. 11/1998);

– C.C. dec. nr. 1/1995 M.Of. nr. 66/1995 (în privinţa exercitării atribuţiilor procurorului în procesul civil – art. 45 alin. 1 C. pen. – să se aplice direct art. 130 al. 1 din Constituţie);

– C.C. dec. nr. 486/1997, M.Of. nr. 105/1998 (art. 21 din Constituţie – acces liber justiţiei – se Aplică prioritar faţă de art. 278 C. pr. pen.) privind plângerile administrative);

– C.C. dec. nr. 546/1997 M.Of. nr. 98/1998 (arestarea în cursul judecăţii – art. 149 alin. 3 C. pr. pen. durează cel mult 30 zile)

– John Marshall a „creat” în 1803 principiul controlului pe cale judecătorească al constituţionalităţii legilor (C. Ionescu, Principiul separaţiei puterilor, Departamentul pentru informare parlamentară, studii 1997, p.37)

Principiul separaţiei puterilor este amintit expres în art. 1 (art. 1 alin. 2 după republicare) al Legii nr. 92/1992, M.Of. nr. 259 din 30 septembrie 1997

Forma (corectă, constituţională) a alin. 2 din art. 1 este că puterea judecătorească se exercită (numai) prin instanţele judecătoreşti (cf.art. 125 alin. 1 din Constituţie: justiţia se realizează prin C.S.J. şi prin celelalte instanţe judecătoreşti solicitate de lege)

– Autoritatea publică este instituţia, iar puterile statului sunt funcţii ale autorităţii.

– Al. Ţuculeanu, Conformitatea prevederilor Codului de procedură penală referitoare la măsurile preventive cu dispoziţiile Constituţiei Române, „Pro lege” nr. 4/2001, p. 5

– V. Paşca, Constituţia şi Codul penal, All Beck, 2002

Vezi: Drepturile omului;


[1] Art.6 par.1 teza I; Legea nr. 30/1994

[2] I. Vida, raportor al Comisiei de redactare, dezbatere asupra tezelor în Geneza Constituţiei României 1991 R.A.M. Of. Bucureşti, 1998, p.567

[3] I. Vida, p.567

[4] M. Ruva, Dezbateri, p.569

-570

[5] D. Lazarescu, p.573

[6] V. Radulescu, p.574

[7] I. Rus, p.582

[8] I. Predescu, p.577

[9] I. Predescu, p.577

[10] I. Predescu, p.577, în sens contrar Mariana Bezdadea, p.579-580

[11] I. Rus, p.582, p.581

[12] V. Gionea, p.583

[13] I. Moldovan,  p.586

[14] I. Babiuc, p.588; C. pr. civ., nici Legea nr. 92/1992, art.31 nu condiţionează exercitarea de către Ministerul Public a cailor de atac de avizul ministrului justiţiei. Este firesc sa fie aşa, deoarece principiile legalităţii şi imparţialităţii înscrise în art. 131 alin. (1) Constituţie, care stau la baza activităţii procurorilor; rolul Ministerului Public al cărui şef este procurorul general, de reprezentant al intereselor societăţii, apărător al ordinii de drept şi al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, îl conferă acestuia independenta fata de toate celelalte autorităţi publice în exercitarea atribuţiile şi asigurarea respectării legii. Curtea Constituţională dec. nr. 332/1997, M.Of. nr. 108/1998

[15] I. Vida, p.567

[16] Kozsakar Gabor, p.571

CONFISCAREA SPECIALĂ

CONFISCAREA SPECIALĂ

(SUMA INVESTITĂ. LIPSA INTENŢIEI. EFECTE)

Art. 57 D. 244/78:

a) Obligarea cu titlu de confiscare, la plata sumei reprezentând preţul de achiziţionare a bunurilor este nelegală, atât timp cât banii investiţi în cumpărarea obiectelor se regăsesc în valoarea acestora, confiscate în valută.

b) Cumpărarea unui lănţişor cu medalion, într-un restaurant, la iniţiativa şi la insistenţa vânzătorului nu reprezintă, în sensul art. 50 lit. c D.244/78 operaţii speculative, impunându-se achitarea.

125/199 februarie 1990 în „Pro lege” nr. 2/1990, 101

(CONFISCARE SPECIALĂ. ATELAJ FOLOSIT LA TRANSPORTUL LA DOMICILIU A PRODUSELOR SUSTRASE DE PE TEREN. NELEGALITATE)

759/22 iunie 1990 în „Pro lege” nr. 2/1990, 102

Notă: În acelaşi sens  s. pen. dec. nr. 1135/1979, în Rep., p. 73; C.S.J. ,S. pen. dec. nr. 57/1990, 718/1990, 719/1990, 625/1990, 637/1990, 663/1990, 684/1990, 709/1990, 758/1990 nepublicate.

În sens contrar, Trib. Supr7, dec. nr. 2/83 în „R.R.D.” nr. 12/84, p. 73 etc.

V. Dongoroz, Expl…II, 321: vor fi supuse confiscării numai lucrurile care prin natura lor sau felul preluării prezintă o stare de pericol creând temerea că vor servi şi în viitor la săvârşirea de infracţiuni.

– Bani (C. pen. 254-257, 329)

– M. Vasile, Confiscarea specială, „Revista de drept penal” nr.4/2002, p.65

(CONFISCARE SPECIALĂ. METALE PREŢIOASE. ÎNCEPUTUL UNEI COLECŢII)

Un număr de 21 ceasuri de aur nu pot fi circumscrise infracţiunii de operaţiuni interzise cu metale preţioase. Scopul revânzării este exclus prin însuşi numărul mare, calitatea de colecţionar fiind nediscutabile, el având, între altele, colecţii de monede moderne româneşti şi străine, din metale comune şi preţioase, de medalii, plachete, ordine şi medalii, de aparate foto etc.

649 din 4 iunie 1990 în „Pro lege” nr. 1/1991, 29

(CONFISCARE SPECIALĂ. AUTOTURISM FOLOSIT DUPĂ CONSUMAREA FAPTEI)

Consecinţa neconfiscării deşi a fost folosit la transportul a 6 saci cu porumb, aceasta constituind doar un mijloc de valorificare a produsului infracţiunii.

720/15 iunie 1990 în „Pro lege” nr.1/1991, 79

(CONFISCARE SPECIALĂ. MIJLOC

DE TRANSPORT)

După sustragere, în afara unităţii, şi ascundere, inculpatul este surprins, portarii încărcând bunurile în autovehiculul propriu, fapta ulterioară necaracterizând latura obiectivă a infracţiunii.

684 din 6 iunie 1990 în „Pro lege” nr. 1/1991, 77

(CONFISCARE SPECIALĂ. ATELAJ)

Înlăturarea unei stări de pericol, preîntâmpinarea săvârşirii de noi fapte, iar căruţa serveşte bunei desfăşurări a activităţii de agricultor, chiar dacă a sustras 440 kg. porumb.

709 din 14 iunie 1990 în „Pro lege” nr. 1/1991, 78

(CONFISCARE SPECIALĂ. DESPĂGUBIREA PERSOANEI VĂTĂMATE CONSTITUITĂ  PARTE CIVILĂ. ART.118 c şi d.)

284 din 22 februarie 1991 în „Pro lege” nr. 1/1992, 121

(CONFISCARE SPECIALĂ. ATELAJ.

INFRACŢIUNE  SILVICĂ)

Acţiune ce, de regulă, nu se poate realiza fără folosirea de atelaje, deci justifică confiscarea.

1529 din 10 octombrie 1991 în „Pro lege” nr. 1/1992, 120

Notă: CONTRA: Prin dec. nr. 1891/22 martie 91, s-a admis recursul extraordinar şi s-a înlăturat confiscarea specială.

În speţă, rec. extr. argumenta că bunurile confiscate nu fuseseră folosite la comiterea infracţiunii de către inculpat, ci, după epuizarea acesteia, la transportul copacilor tăiaţi.

(CONFISCARE  SPECIALĂ. VEHICUL CARE A SERVIT OCAZIONAL LA SĂVÂRŞIREA INFRACŢIUNII)

– Vehiculul folosit (pentru sustragere de pepeni) nu se confiscă, întrebuinţarea lui firească fiind pentru activităţi gospodăreşti curente.

312 din 6 februarie 1992 în „Pro lege” nr. 1/1993, 64

Folosirea incidentală, neexistând temerea că va fi repetată fapta, starea de pericol nu subzistă.

599 din 6 martie 1992 în „Pro lege” nr. 1/1993, 65

Cumpărătorul de rea-credinţă nu are dreptul la despăgubiri, iar banii trebuie confiscaţi cf. 118 lit. d C.pen.

Dovada relei credinţe este preţul derizoriu şi lipsa actelor de provenienţă a bunurilor.

243 din 30 ianuarie 19.92 în „Pro lege” nr. 1/1993, 63

Notă: Cameră video = 35.000 lei la 15 noiembrie 1990, în speţă.

– A. Ungureanu, Recurs. Confiscare specială, „R.D.P.” nr. 2/1998, 111

– V. Timofte I, Dana Popescu, Graţiana Filişan II, Confiscarea sumei echivalente limite S.C.J. 1/87, 62

– D. Ciuncan, I. Ionescu, Mijloacele procedurale de realizare a confiscării speciale cu referire la efectele ordonanţei procurorului „R.R.D.” nr. 4/81, p. 89

– D. Ciuncan, C. Ciubotaru, Contestaţia la executarea civilă, în cazul confiscării speciale a unui bun proprietate codevălmaşă a soţilor „R.R.D.” nr. 1/89, p. 32

– D. Ciuncan, Contestaţia la executarea civilă, în cazul confiscării speciale a unor bunuri proprietatea devălmaşe a soţilor, „Dreptul” nr. 1/89, p.32;

– V. Pop, Competenţa instanţei civile, „R.D.P.” nr. 3/1996, p.72.

– V. Paşca, Drepturile coproprietarilor asupra vehiculelor pentru că au servit la săvârşirea unor infracţiuni, în „Dreptul” nr. 4/1990, p.45.

– C. Iacob, A. Ungureanu, Din Jurisprudenţa C. A. Bacău în materie penală şi procesual penală în anul 1997, cu referire specială la soluţionarea conflictelor negative de competenţă, „Dreptul” nr. 11/1998, p. 124

– Ionuţ-Florin Popa, Măsura de siguranţă a confiscării speciale prevăzută de art. 118 lit. b C. pen., cu referire specială la confiscarea vehiculelor, „Dreptul” nr. 6/2000, p. 103

– Viorel Gârdac, Confiscarea specială a lucrurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni în prezent şi în perspectiva abrogării art. 181 C. pen., „Dreptul” nr. 9/2000, p. 87

(CONFISCARE SPECIALĂ. LUCRURI CARE AU SERVIT LA SĂVÂRŞIREA INFRACŢIUNII, DAR NU AU FOST GĂSITE)

Confiscarea lucrurilor care au servit la săvârşirea infracţiunii poate fi dispusă numai în cazul în care aceste lucruri au fost găsite.

Prin sentinţa nr.529 din 17 decembrie 1998 a Tribunalului Bucureşti, Secţia I penală, inculpatul M.R. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de furt calificat şi de tâlhărie.

În baza art. 118 lit. b C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpat a unui cuţit şi a unui pistol.

Instanţa a reţinut că, la 20 mai 1997, inculpatul a sustras bunuri din depozitul unei societăţi comerciale, iar la 23 mai 1997 a luat părţii vătămate, sub ameninţarea cu pistolul şi având asupra sa şi un cuţit, suma de 5.000 de dolari.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin decizia nr. 286 din 18 iunie 1999, a respins apelul inculpatului.

Recursul declarat de inculpat, cu motivarea că nu a săvârşit faptele, este fondat pentru următorul motiv luat în considerare din oficiu.

Potrivit art. 118 lit. b C. pen., sunt supuse confiscării speciale lucrurile care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârşirea infracţiunii, dacă sunt ale infractorului.

În speţă, armele folosite de inculpat la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie nu au fost găsite; ca atare, dispoziţia de confiscare are în vedere, practic, bunuri de genul celor folosite de inculpat şi nu pe cele folosite de acesta în realitate, ceea ce contravine prevederilor art. 118 lit. b C. pen..

Pe de altă parte, măsura dispusă nici nu poate fi executată şi, prin urmare, scopul de înlăturare a unei stări de pericol şi de preîntâmpinare a săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală nu poate fi atins.

4638 din 14 decembrie 1999, în „Pro lege” nr. 2/2001, p.202

(CONFISCARE SPECIALĂ. CARACTER PERSONAL)

În cazul în care mai mulţi inculpaţi au beneficiat de pe urma infracţiunii, instanţa trebuie să stabilească, prin probe, valorile ce au revenit fiecăruia (şi prin valorificare) şi să oblige apoi pe fiecare la plata sumelor respective

T.B., s II pen., dec. nr. 465/1997 în Culegere, p.86

(CONFISCAREA CONTRAVALORII BUNURILOR SUSTRASE ŞI ABANDONARE)

Prin noţiunea de dobândire se înţelege bunurile rămase în posesia inculpatului

T.B., s I pen., dec. nr. 70/1995, Culegere, p.87

Notă: a) Bunuri dobândite prin săvârşirea infracţiunii sunt bunuri ce au ajuns în posesia ilegitimă a infractorului. Manifestarea expresiei ulterioară de abandonare este expresia dispoziţiei proprii după săvârşirea infracţiunii faţă de bunul dobândit.

b) În cazul unităţii prevăzute în art. 145 C.pen. instanţa era obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei chiar dacă unitatea păgubită nu este constituită parte civilă.

Unitatea putea refuza bunurile devenite de nefolosit, caz în care instanţa trebuia să se preocupe de despăgubirea victimei.

– A. Ungureanu, Conflict de competenţă; Soluţii din jurisprudenţă, „R.D.P.” nr. 2/1997, p. 97.

– În afara cazurilor expres prevăzute, confiscarea se dispune proporţional cu gradul de pericol social al faptei şi făptuitorului, de efectele previzibile ulterioare asupra terţilor – în dreptul german & 74 Codul penal în noua redactare, 20 decembrie 1974 (Buletinul de legi federale, I, p.3686) în vigoare de la 1 ianuarie 1975.

În dreptul francez, confiscarea specială nu poate fi pronunţată în materie de delicte de presă privind lucrurile care au servit sau au fost destinate săvârşirii infracţiunii ori lucrul produs prin efracţie art. 131 – 6 10 Legea nr. 92-683 din 22 iulie 1992 în „Journal officiél de la République Française”, 23 iulie 1992, p.9865.

– Măsura de siguranţă se pune în executare potrivit modului în care s-a dispus (G. Antoniu, Executarea hotărârilor penale, în V. Dongoroz, ş.a. „Explicaţii teoretice …” vol. II, p.324).

Cf. art. 439 C. pr. pen. măsura se execută după cum urmează: se valorifică potrivit dispoziţiilor legii (a); se distrug „când s-a dispus” (b).

În concluzie, obiectele confiscate cu periculozitate reală prin ele însele, prin natura lor generând o stare de pericol, produse prin infracţiune sau deţinute contra dispoziţiilor legale) se distruge, astfel cum trebuie să se arate în mod obligatoriu în hotărâre (stupefiante, otrăvuri, contrabandă, contrafacerilor drept de autor etc.)

Pentru o soluţie administrativă, vezi de exemplu, OU 166/1999 pt.modificarea OU 82/1997

– V. Paşcu, Confiscarea specială prin ordonanţa procurorului, „R.D.P.” nr. 4/1999, p. 35

– R. Lupescu, Achitare în condiţiile art. 181 C.pen. aplicarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale, „Pro lege” nr. 1/2000, p.104.

– Confiscarea nu este nelimitată, ci numai nedeterminată în timp. De aceea se poate cere restituirea picturii zoofile (după 8 ani).

Müller s.a. vs. Elveţia, hot.24 mai 1988 în V. Berger, Jurisprudenţa CEDH, IRDO, ed. II, 1998, p. 467

– I.F. Popa, Confiscarea vehiculelor, „Dreptul” nr. 6/2000, p.103

– C. Ecedi-Stoisavlevici, Confiscarea specială prin echivalent, „R.D.P.” nr. 4/2001, 78

– Al. Paicu, Confiscarea specială în cazul infracţiunilor de primire de foloase necuvenite şi trafic de influenţă, „Dreptul” nr. 9/2002, p. 118

COMUNICAREA DE INFORMAŢII FALSE

COMUNICAREA DE INFORMAŢII FALSE

Textul art. 1681 C.pen. nu are în vedere, în mod exclusiv, presa, ci orice mijloace de comunicare sau de răspândire a informaţiilor. Legea penală nu sancţionează comunicarea sau răspândirea de date sau informaţii doar pentru simplul motiv că nu s-a confirmat veridicitatea acestora, ci are în vedere datele false, precum şi documentele falsificate. O a doua condiţie o constituie necesitatea ca fapta de a răspândi falsul să fi fost de natură să aducă atingere siguranţei statului sau relaţiilor internaţionale ale României. Textul nu atinge răspunderea pentru publicarea unor documente a căror autenticitate nu a avut posibilitatea să o cunoască.

Fapta trebuie să urmărească sau să accepte conştient posibilitatea producerii acelor urmări. Dovada existenţei acestor elemente ale vinovăţiei incumbă celui care formulează acuzarea.

Pe rol se află pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1681 C. pen., excepţie ridicată de Corneliu Vadim Tudor în Dosarul nr. 3003/1999 al Curţii Supreme de Justiţie – Secţia penală.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 19 decembrie 2000 şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la data de 20 decembrie 2000.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 8 iunie 2000, pronunţată în Dosarul nr. 3003/1999, Curtea Supremă de Justiţie – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1681 C. pen., excepţie ridicată de Corneliu Vadim Tudor într-o cauză penală.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că art. 1681 C. pen. „reprezintă un atentat grav la libertatea de exprimare garantată de Constituţie prin prevederile art. 30”; textul de lege criticat „este formulat într-o manieră imprecisă, vagă şi ambiguă”, astfel încât, dacă din conţinutul acestuia se elimină cuvintele „false” sau „falsificate”, prevederile sale pot fi aplicate oricărei comunicări de date sau informaţii prin presă; textul nu precizează dacă falsul trebuie comis sau nu de autorul comunicării şi nu face nici o diferenţiere între fapte şi judecăţi de valoare; nu distinge între buna-credinţă şi reaua-credinţă; formularea „de natură a aduce atingere” este foarte greu de concretizat. Se mai arată că art. 1681 C. pen. contravine prevederilor art. 31 din Constituţie, prin aceea că îngrădirile aduse libertăţii de exprimare încalcă dreptul la orice informaţie de interes public, iar rolul presei este tocmai de a transmite cât mai operativ aceste informaţii. Se apreciază că ziaristul nu poate verifica autenticitatea informaţiilor, iar din teama de a nu fi tras la răspundere ulterior pentru publicarea unor informaţii false nu îşi mai îndeplineşte rolul specific. Singurele îngrădiri admise de textul constituţional vizează protejarea tinerilor şi a siguranţei naţionale. Se mai susţine că informaţiile de interes public trebuie comunicate fără întârziere şi fără verificarea autenticităţii lor, pentru a asigura exerciţiul dreptului de acces la orice informaţie de interes public, drept prevăzut de Constituţie.

Curtea Supremă de Justiţie – Secţia penală, exprimându-şi opinia, apreciază că „faţă de importanţa deosebită a valorilor sociale ocrotite prin textul de lege analizat şi de împrejurarea că sunt incriminaţi numai făptuitorii care, cu intenţie, comunică informaţii despre al căror conţinut cunosc că este fals, în scopul creării unei stări de pericol”, excepţia de neconstituţionalitate ridicată este neîntemeiată.

Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul, în punctul său de vedere, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate ridicată nu este întemeiată, întrucât art. 1681 C. pen. nu încalcă nici prevederile art. 30 şi nici ale art. 31 din Constituţie. Astfel se arată că art. 30 alin. (1) din Constituţie „face referire la libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor şi credinţelor de orice fel care, într-un mod sau altul, implică judecăţi de valoare, pe când textul legal atacat face referire la date, ştiri sau informaţii, deci la elemente concrete, obiective, care nu fac obiectul aprecierii persoanei care le transmite”. În consecinţă, se consideră că acest text constituţional „nu poate fi interpretat în sensul că ar permite comunicarea de date sau informaţii false”. În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 31, se arată că, potrivit alin. (1) al acestui articol, „Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit”, iar conform alin. (4) al aceluiaşi articol, „Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice”.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii şi concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 1681 C. pen., al căror conţinut este următorul: „Comunicarea sau răspândirea, prin orice mijloace, de ştiri, date sau informaţii false ori de documente falsificate, dacă fapta este de natură să aducă atingere siguranţei statului sau relaţiilor internaţionale ale României, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.”

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate consideră că acest text de lege contravine art. 30 şi 31 din Constituţie, care prevăd:

– Art. 30: „(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile.

(2) Cenzura de orice fel este interzisă.

(3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.

(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.

(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării.

(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.

(8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.”;

– Art. 31: „(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.

(2) Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.

(3) Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau siguranţa naţională.

(4) Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.

(5) Serviciile publice de radio şi de televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă. Organizarea acestor servicii şi controlul parlamentar asupra activităţii lor se reglementează prin lege organică.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea Constituţională constată că aceasta este neîntemeiată şi, în consecinţă, urmează să fie respinsă.

I. Cu privire la susţinerea referitoare la încălcarea prin textul de lege criticat a art. 30 din Constituţie, Curtea reţine că dispoziţiile art. 1681 C. pen. nu contravin sub nici un aspect libertăţii de exprimare consacrate de prevederile constituţionale menţionate. Dispoziţiile art. 30 din Constituţie prevăd libertatea persoanei de a-şi exprima gândurile, opiniile sau credinţele, precum şi modalităţile de exprimare a acestora, fără nici o îngrădire, dar cu respectarea cerinţei înscrise la alin. (6) al aceluiaşi articol, şi anume „[…] de a nu prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.

Conţinutul infracţiunii reglementate de art. 1681 C. pen. priveşte „[…] comunicarea sau răspândirea, prin orice mijloace, de ştiri, date sau informaţii false ori de documente falsificate […]”, iar nu libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor ori a credinţelor sau răspândirea acestora prin orice mijloc de comunicare, astfel încât Curtea Constituţională constată că dispoziţiile art. 30 din Constituţie nu sunt incidente în cauză. Aşa fiind, Curtea urmează să respingă această critică de neconstituţionalitate.

II. Susţinând neconstituţionalitatea art. 1681 C. pen., autorul excepţiei invocă şi încălcarea art. 31 din Constituţie privind dreptul persoanei la informaţie. Curtea Constituţională constată că dispoziţiile acestui text legal, referitoare la „comunicarea sau răspândirea, prin orice mijloace, de ştiri, date sau informaţii false ori de documente falsificate […]”, trebuie examinate în lumina garanţiei prevăzute la alin. (1) al art. 31 din Constituţie, care stabileşte că „Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit”. Acest text constituţional, garantând dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public, are în vedere informaţiile autentice, conforme cu realitatea. Comunicarea sau răspândirea de ştiri, date sau informaţii false ori de documente falsificate prejudiciază persoana în promovarea şi apărarea intereselor sale legitime. Tocmai de aceea alin. (2) şi (4) ale art. 31 din Constituţie prevăd obligaţia autorităţilor publice, precum şi a mijloacelor de informare în masă de a asigura „informarea corectă a opiniei publice”.

Este adevărat că unul dintre principalele mijloace prin care informaţiile ajung la cunoştinţa persoanelor îl constituie presa scrisă şi cea audiovizuală. Cu toate acestea Curtea reţine că dispoziţiile art. 1681 C. pen. nu au în vedere, în mod exclusiv, presa, ci orice mijloace de comunicare sau de răspândire a informaţiilor. Prin urmare, acest text de lege nu îngrădeşte, nici direct şi nici indirect, libertatea presei. Legea penală nu sancţionează comunicarea sau răspândirea de date ori informaţii doar pentru simplul motiv că nu s-a confirmat veridicitatea acestora, ci are în vedere datele sau informaţiile false, precum şi documentele falsificate. Chiar şi în cazul îndeplinirii acestei din urmă condiţii, art. 1681 C. pen. stabileşte că este necesar ca fapta de a comunica sau de a răspândi „ştiri, date sau informaţii false ori documente falsificate” să fi fost „de natură să aducă atingere siguranţei statului sau relaţiilor internaţionale ale României”.

Contrar susţinerilor autorului excepţiei textul de lege criticat nu constituie nici o ameninţare la adresa ziariştilor, în sensul că aceştia ar putea fi traşi la răspundere penală pentru publicarea unor date, informaţii ori documente a căror autenticitate nu au avut posibilitatea să o cunoască. Aceasta deoarece, sub aspectul laturii subiective, vinovăţia, ca element constitutiv al infracţiunii, nu se poate manifesta, în cazul faptei incriminate prin art. 1681 C. pen., decât în forma intenţiei, definită astfel la art. 19 alin. 1 pct. 1 C. pen.: „Fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte;

b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.”

Rezultă deci că, pentru a fi trasă la răspundere penală în temeiul dispoziţiilor art. 1681 C. pen., fapta persoanei care a comunicat ori a răspândit date sau informaţii false ori documente falsificate trebuie să fie de natură „să aducă atingere siguranţei statului sau relaţiilor internaţionale ale României”, iar autorul faptei să urmărească sau, cel puţin, să accepte în mod conştient posibilitatea producerii acestor urmări. Dovada existenţei acestor elemente ale vinovăţiei incumbă celui care formulează acuzarea, iar persoana acuzată poate uza de toate mijloacele legale de apărare pentru a combate învinuirile ce i se aduc. Aceste aspecte nu reprezintă însă probleme de constituţionalitate şi, în consecinţă, nu intră în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c.), al art. 23 alin. (3) şi al art.  25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1681 C. pen., excepţie ridicată de Corneliu Vadim Tudor în Dosarul nr. 3003/1999 al Curţii Supreme de Justiţie – Secţia penală.

Definitivă şi obligatorie.

Curtea Constituţionalădec. nr. 273 din 20 decembrie 2000, M.Of. 101 din 28 februarie 2001

Notă: Potrivit caracterului de infracţiune de pericol al acestei infracţiuni, nu este necesar ca, prin săvârşirea  acţiunii să se aducă în mod efectiv atingere siguranţei statului, fiind suficient ca acţiunea săvârşită să fie potenţial proprie de a produce o astfel de atingere şi deci fapta să fie în mod obiectiv de natură a aduce atingere siguranţei statului, chiar dacă această atingere nu s-a produs. (Expl…. vol.III, p.105, referitor la infracţiunea de diversiune).

Intenţia făptuitorului cuprinde ştiinţa că el săvârşeşte o asemenea acţiune şi prevederea că, prin comiterea acelei acţiuni se creează sau se poate crea o stare de pericol pentru siguranţa statului.

Faptă de natură să pună în pericol siguranţa statului = această cerinţă va fi îndeplinită atunci când, datorită importanţei deosebite a datelor sau a altor documente deţinute în vederea divulgării, ţinând seama de persoana căreia i s-a divulgat sau urma să i se divulge secretul, se va constata posibilitatea reală, rezultând din ansamblul împrejurărilor de fapt, că toate aceste date sau document să fie sau să poată fi folosite împotriva siguranţei statului (Expl... p.151, referitor la art. 169 C. pen.).

– De natură să compromită interese de stat = existenţa infracţiunii este condiţionată de aptitudinea faptei de a împiedica sau stânjeni activitatea statului

– Cerinţa esenţială care trebuie să particularizeze elementul material al infracţiunii este raportată la urmarea infracţiunii, indicând implicit şi natura şi intensitatea elementului material al infracţiunii de pericol (Expl…p.96)

– Dualitatea de obiect juridic = natura acestor împrejurări nu este precizată în norma de incriminare, urmând deci ca, în fiecare caz în parte, existenţa cerinţei esenţiale a infracţiunii să fie stabilită în mod concret din analiza întregii situaţii de fapt ca şi din analiza tuturor elementelor infracţiunii şi dedusă din această analiză (I. Fodor, Expl…, vol. III, p.81)

– Urmarea imediată este complexă, legătura de cauzalitate va fi dublă, principală secundară (chiar dacă, deşi nu l-a urmărit a acceptat riscul producerii lui) legate între ele în mod deosebit de strâns încât inexistenţa celei de-a doua legături atrage după sine inexistenţa infracţiunii.

– Intenţia făptuitorului este unică: el prevede ambele aspecte ale urmării imediate a faptei, deci atât pericolul sau vătămarea cauzată subiectului pasiv, cât şi pericolul ce se creează prin aceasta securităţii statului, urmărind sau acceptând producerea acestei urmări (Expl…, p. 82)

– Prin slăbirea puterii statului se înţelege punerea organelor care îndeplinesc sarcini în cadrul puterii sau administraţiei în situaţia de a nu putea face sau de a face în mod necorespunzător faţa sarcinilor ce le revine pentru  asigurarea ordinii şi necesităţilor cuvenite ale unei comunităţi, situaţie susceptibilă de a avea repercusiuni asupra întregii

– Ţări (Expl…p. 88)

– Infracţiuni cu rezultat potenţial, la V. Papadopol, Comentariu,în „Codul penal comentat şi adnotat”, p. 121

– Compară cu art. 160: împrejurări care fac ca fapta să pună în pericol siguranţa statului

161: de natură să slăbească puterea statului

163: de natură să aducă în orice mod atingere siguranţei

165: de natură să compromită interese de stat

193: de natură să alarmeze

274: dacă ar pune în pericol siguranţa circulaţiei C.F.R.

198 C.pen. anterior: date false, exagerate sau tendenţioase, relativ la situaţia economică a ţării în timp de război (defetism)

– Termenul fals implică ideea de alterare a adevărului şi deci de înşelare a încrederii (Expl… IV,p. 361; V. Papadopol, Comentariu, în Codul penal comentat şi adnotat P. specială,vol. II, p. 207)

– Înlăturarea răspunderii în cazul înscrisului inform este dată de cerinţa art. 288, 290 C. pen. – de natură să producă consecinţe juridice. Or, un text inform, adică nesemnat poate avea consecinţe juridice, dacă legea nu limitează.

Din cauza cunoaşterii greşite a împrejurărilor acţiunii (eroare de fapt) sau din cauza survenirii unor întâmplări ce nu puteau fi cunoscute (caz fortuit) se poate să nu fie prevăzut rezultatul nociv al faptei, deci nu există intenţie.

V. Dongoroz, Explicaţii, I, 117.

– Prin intenţie indirectă se acceptă şi producerea unui alt rezultat, eventual.

La Gh. Nistoreanu ş.a., Drept penal, partea specială, ed.1997, această cerinţă (…..de natură să aducă atingere) va fi îndeplinită în măsura în care, prin importanţa şi semnificaţia ştirilor ori prin amploarea pe care a căpătat-o, aceasta s-a repercutat în mod real şi efectiv asupra stabilităţii interne a statului sau a relaţiilor internaţionale ale acestuia (p. 73).

Socotim excesivă cerinţa.

Nu este necesar ca prin săvârşirea acţiunii să se aducă efectiv atingere…., fiind suficient ca acţiunea săvârşită să fie potenţial propice de a produce o astfel de atingere, ca fapta în mod obiectiv să fie de natură a aduce  atingere siguranţei statului sau relaţiilor internaţionale ale României.

(V. Dongoroz, Explicaţii, I, 104).

M.C., avocat şi senator a afirmat în presă că guvernul nu pedepseşte asasinatele unor grupări armate.

Condamnarea sa s-a bazat şi pe regulamentul intern al Senatului, care prevedea mijloacele (interne) de exprimare a oricărei critici împotriva statului.

Tribunalul Suprem al Spaniei a declarat neacceptabile probele indisciplinare, dovada veridicităţii şi bunei credinţe.

CEDH reţine violarea dreptului la libera exprimare, poziţia dominantă a statului îi impunea reţinere în folosirea căii penale.

CEDH, Castells vs. Spania, Hot. 23 aprilie 1992, V. Berger,p.423

Noul art.este 404 NCP

COMPETENŢĂ

COMPETENŢĂ. CONEXITATE

Infracţiuni săvârşite în ţară şi în străinătate se judecă conform art. 31 alin. 1 C. pr. pen. (de instanţa din Bucureşti).

Dacă una din faptele conexe este potrivit art. 27 din acelaşi cod, de competenţa materială a tribunalului, judecarea tuturor infracţiunilor revine, cf. 35 alin. 1 C.pen., Tribunalului Bucureşti, ca instanţă superioară în grad.

2 din 11 ianuarie 1994 în „Pro lege” nr. 2/1995, 110

(COMPETENŢĂ DUPĂ MATERIE. INFRACŢIUNI CONTRA BUNURILOR CARE AU CARACTER MILITAR SAU INTERESEAZĂ CAPACITATEA DE APĂRARE ORI SIGURANŢA STATULUI)

Prin sentinţa penală nr. 174 din 6 aprilie 2000, Tribunalul Iaşi, în baza art. 42 raportat la art. 35 alin. 2 şi 3 C. pr. pen., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe inculpaţi, în favoarea Tribunalului Militar Teritorial, cu motivarea că staţia de emisie-recepţie ce constituie obiectul material al infracţiunii de distrugere, săvârşită în cadrul unei infracţiuni de ultraj, era proprietatea Ministerului de Interne; ca atare, Tribunalul a considerat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 26 pct. 2 lit. a C. pr. pen. care reglementează competenţa instanţei militare în soluţionarea unor infracţiuni săvârşite de civili contra bunurilor aflate în proprietatea, administrarea sau folosinţa M.Ap.N., M.I., M.J., D.G.P., S.R.I. ş.a.

Tribunalul Militar Teritorial, prin sentinţa nr. 108 din 20 iunie 2000, a restituit dosarul Parchetului Militar Teritorial, reţinând că actul de sesizare a instanţei nu este întocmit de organul judiciar competent, care este Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial.

Împotriva sentinţei procurorul a declarat recurs, cu motivarea că soluţia legală era aceea de declinare a competenţei în favoarea Tribunalului Iaşi.

Prin decizia nr. 292 din 8 august 2000, Curtea Militară de Apel Bucureşti a admis recursul şi a declinat în favoarea Tribunalului Iaşi competenţa de judecare a cauzei.

Soluţionând conflictul negativ de competenţă, Curtea constată că staţia de emisie-recepţie aflată în dotarea poliţistului ultragiat este proprietatea Ministerului de Interne, aşa cum rezultă din actele de la dosar.

Mai este însă necesară îndeplinirea condiţiei ca bunurile respective, prin natura sau destinaţia lor, să aibă caracter militar sau să intereseze capacitatea de apărare ori siguranţa statului.

Întrucât staţiile de felul celei distruse de inculpat, nici prin natură şi nici prin destinaţie nu au caracter militar, ele fiind folosite de regulă în serviciul civil, în construcţii, transporturi, paza contra incendiilor, serviciile de salvare şi medicale etc., iar pe de altă parte nu privesc capacitatea de apărare ori siguranţa statului, se impune concluzia că instanţa competentă să judece infracţiunea de distrugere, alături de celelalte infracţiuni săvârşite de inculpaţi, este instanţa civilă, Tribunalul Iaşi.

4240 din 31 octombrie 2000

(COMPETENŢA MATERIALĂ. HOTĂRÂRE. SOLUŢII)

Încălcarea dispoziţiilor privind competenţa materială atrage nulitatea absolută, atrăgând administrarea căii de atac, desfiinţarea hotărârii şi trimiterea cauzei. Dacă instanţa de control este cea competentă motivul acesta se transformă în instanţă de fond, iar hotărârea sa va fi atacabilă, potrivit legii.

T.B., s II pen., dec. nr. 749/1996, Culegere, p. 226

4687 din 4 noiembrie 2002

(NECOMPETENŢA INSTANŢEI MILITARE. STATUTUL POLIŢISTULUI)

Prin încheierea din 18 octombrie 2002 pronunţată de Curtea Militară de Apel în dosarul penal nr. 5/2002, s-a admis sesizarea Parchetului Naţional Anticorupţie, dispunându-se prelungirea duratei arestării preventive pentru inculpaţii P.C. şi alţii cu încă 30 de zile, începând cu data de 22 octombrie 2002 până la 22 noiembrie 2002.

Inculpaţii sunt anchetaţi pentru infracţiunile prevăzute de art. 26 raportat la art. 215 alin. 2 şi art. 26 raportat la art. 291 C.pen.; art. 26 raportat la art. 289 C.pen. şi art. 26 raportat la art. 215 alin. 2 C.pen.; art. 241/1 C.pen. şi la art. 291 C.pen. şi art. 248/1 C.pen.

Pentru a hotărî astfel, Curtea Militară de Apel a reţinut, în esenţă, că faţă de fiecare dintre sus-numiţii inculpaţi se desfăşoară o amplă şi complexă activitate de urmărire penală, fiind în curs lucrări de expertiză şi verificări, ascultarea unor martori şi confruntări, toate acestea acoperind condiţiile impuse de art. 155 alin. 1 C. pr. pen. referitor la necesitatea prelungirii arestării şi existenţa unei motivări convingătoare.

S-a mai reţinut că în legătură cu fiecare inculpat există temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării în sensul dispoziţiilor art. 146 şi art. 143 C. pr. pen.,menţinându-se condiţiile prevăzute de art. 148 lit. h C. pr. pen., pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile respective fiind mai mare de 2 ani închisoare, iar lăsarea inculpaţilor în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică.

Prin aceeaşi încheiere, s-au respins excepţiile ridicate de inculpaţi cu privire la necompetenţa instanţei militare şi a Parchetului Naţional Anticorupţie, şi a caracterului nelegal al sesizării instanţei.

În legătură cu prima excepţie ridicată potrivit căreia Curtea Militară de Apel n-ar fi competentă să se pronunţe cu privire la prelungirea duratei arestării după intrarea în vigoare a Legii nr. 360 din 24 iunie 2002 privind Statutul poliţistului, competenţa aparţinând instanţei civile. Curtea Militară de Apel a reţinut potrivit dispoziţiunilor art. 40 alin. 1 C. pr. pen., când competenţa instanţei este determinată – ca în speţă – de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă să judece, chiar dacă cel în cauză, după săvârşirea infracţiunii, a pierdut acea calitate.

Împotriva acestei încheieri au declarat recurs toţi inculpaţii, formulând o serie de critici pentru nelegalitate şi erori grave de fapt, susţinând  în primul rând că hotărârea atacată este lovită de nulitate absolută în sensul dispoziţiunilor art. 197 alin. 2 C. pr. pen., fiind pronunţată de o instanţă necompetentă, indicându-se în acest sens cazul de recurs prevăzut de art. 385/9 pct. 1 C. pr. pen..

Recursul este fondat sub acest aspect al acţiunii nulităţii absolute, hotărârea atacată fiind dată, într-adevăr, cu încălcarea normelor imperative privind competenţa materială şi după calitatea persoanei, fiind prin urmare, nulă.

Astfel, cauza priveşte prelungirea duratei arestării preventive – potrivit dispoziţiilor art. 155 – 160 C. pr. pen. – a celor patru inculpaţi sus-menţionaţi, solicitată de Parchetul Naţional Anticorupţie care avea dosarul în curs de urmărire penală.

Sesizarea parchetului s-a înregistrat la Curtea Militară de Apel la data de 17 octombrie 2002, instanţa socotindu-se competentă să judece cererea de prelungire în condiţiile art. 155 alin. 2 C. pr. pen., considerându-se instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere al inculpaţilor,corespunzătoare instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.

Curtea Militară de Apel s-a considerat competentă să judece cauza şi în raport cu dispoziţiunile art. 35 C. pr. pen. care reglementează competenţa în caz de indivizibilitate şi conexitate – caz prezent în speţă – printre inculpaţi fiind un ofiţer superior de poliţie la data infracţiunilor şi un judecător de la tribunal, acesta din urmă atrăgând competenţa Curţii de Apel, iar ofiţerul determinând competenţa instanţei militare corespunzătoare şi anume a Curţii Militare de Apel.

Construcţia juridică pe fundamentarea căreia Curtea Militară de Apel s-a socotit competentă să judece cauza privind prelungirea duratei arestării preventive a celor patru inculpaţi, s-a completat cu trimiterea la dispoziţiunile art. 40 C. pr. pen., potrivit cărora instanţa militară rămâne competentă chiar dacă ulterior săvârşirii infracţiunii, ofiţerul superior – ca în speţă – nu mai are calitate.

În realitate, raţionamentul juridic menţionat este afectat de erori esenţiale care demonstrează că nu s-a procedat la o analiză riguroasă, ceea ce a dus la pronunţarea unei hotărâri nule.

Erorile esenţiale se referă la insuficienta aprofundare a dispoziţiunilor Legii nr.360 din 24 iunie 2002 privind Statutul poliţistului – intrată în vigoare la data de 24 august 2002 – care cuprinde, între altele, dispoziţiuni de ordin procesual privind competenţa instanţelor în cazul săvârşirii unor infracţiuni de către poliţiştii care prin consecinţele legii au devenit funcţionari publici civili.

În acest fel, prin efectul adoptării Legii nr. 360 din 24 iunie 2002, în materia reglementărilor privind competenţa de judecată a infracţiunile comise de poliţişti, s-a creat un concurs între dispoziţiunile C. pr. pen. şi cele din respectiva lege, concurs în legătură cu care trebuie  remarcat următoarele:

– Atât Codul de procedură penală cât şi Legea nr. 360/2002 au fost adoptate de Parlamentul României, făcând parte – potrivit dispoziţiunilor art. 72 alin. 3 literele f) şi i) din Constituţia României – din categoria legilor organice, codul fiind o lege cu caracter special, aceasta din urmă având prevalenţă;

– Cu prilejul adoptării Legii privind Statutul poliţistului şi în vederea aplicării acesteia, nu s-au instituit norme tranzitorii, ceea ce face să funcţioneze integral normele şi regulile cu caracter general. Singura măsură luată de legiuitor este cea din art. 82 alin. 2 din Legea nr. 360 din 24 iunie 2002 care prevede că la data intrării în vigoare a acestei legi, orice dispoziţii contrare se abrogă. Este în afara oricărei îndoieli, că această dispoziţie expresă de abrogare are în vedere şi normele contrare cuprinse în Codul de procedură penală;

– Cum în discuţie sunt norme de procedură şi cum acestea sunt de strictă interpretare şi de imediată aplicabilitate (şi cum nu s-au adoptat norme tranzitorii), este, de asemenea, în afara oricărei îndoieli, că Legea privind Statutul poliţistului se aplică strict şi integral de la data intrării în vigoare şi anume 24 august 2002, fiind indiferentă data comiterii infracţiunilor, de asemenea, dacă făptuitorul şi-a păstrat ori a pierdut calitatea pe care o avea la data faptelor. În acest sens, precum este bine cunoscut şi unanim acceptat, caracterul activ al legii de procedură penală nu poate fi examinat în raport cu data când s-a săvârşit infracţiunea, ca în cazul legii penale, ci cu data când se desfăşoară acţiunea procesuală faţă de care legea de procedură este activă;

– Faţă de lipsa unor dispoziţii tranzitorii speciale cât şi în lipsa unor dispoziţii generale care să reglementeze situaţiile ivite la concurenţa legilor succesive, a opera cu distincţii referitoare la data comiterii faptei, la data declanşării procesului penal, la calitatea făptuitorului şi la pierderea acesteia, înseamnă a adăuga la lege;

– Legea Statutului poliţistului, care îl defineşte pe acesta ca fiind un funcţionar public civil, a scos din sfera de competenţă a instanţelor militare şi le-a introdus în cea a instanţelor civile, toate faptele penale comise de poliţişti (art. 64-65 din Legea nr. 360/2002) rămânând în competenţa celor militare, ca o excepţie, numai infracţiunile contra siguranţei statului comise de poliţişti (art. 64 alin. 3).

În acest context, orice încercare de a menţine în sfera instanţelor militare, şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002, a unor infracţiuni comise de poliţişti, este, pe lângă potrivnică legii, şi o îndepărtare de sensul şi raţiunea reglementărilor juridice respective, care urmăresc compatibilizarea legislaţiei naţionale cu cea din comunitatea europeană;

– În sfârşit, recurgerea la dispoziţiunile art. 40 C. pr. pen. pentru a argumenta menţinerea competenţei instanţelor militare şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002, constituie un procedeu lipsit de pertinenţă. Dispoziţiunile acestui text nu are nimic comun cu termenii speţei, el presupunând exclusiv pierderea calităţii avute la data comiterii infracţiunii, în condiţiile aceleiaşi reglementări juridice câtă vreme în cazul din speţă intervine o modificare majoră de reglementare juridică în materia competenţei, în raport de care dispoziţiunile art. 40 C. pr. pen., nu-şi mai găsesc nici o raţiune.

În raport de toate cele de mai sus, în speţă sesizarea Curţii Militare de Apel la data de 17 octombrie 2002, la câteva luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002 (24 august 2002), deci sesizarea unei instanţe necompetente, a constituit premiza pronunţării unei hotărâri lovite de nulitate absolută în sensul dispoziţiilor art. 197 alin. 2 C. pr. pen., fiind vorba de dispoziţii relative la competenţa după materie şi calitatea persoanei.

Aşa fiind recursurile inculpaţilor se vor admite în condiţiile art. 385/15 pct. 2 lit. e C. pr. pen., se va casa încheierea atacată a Curţii Militare de Apel dispunându-se rejudecarea cauzei de către instanţa competentă – Curte de Apel Bucureşti.

S-a determinat Curtea de Apel Bucureşti ca instanţă competentă pentru judecarea prelungirii duratei arestării preventive a celor patru inculpaţi recurenţi, întrucât – potrivit dispoziţiunilor art. 155 alin. 2 C. pr. pen. – această instanţă este corespunzătoare celei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, pe raza teritorială a căreia se află locul unde sunt deţinuţi cei în cauză (arestul I.G.P.), urmărirea penală care este în curs fiind efectuată de Parchetul Naţional Anticorupţie.

Instanţa,

Admite recursurile declarate de P.C. şi alţii împotriva încheierii din18 octombrie 2002 a Curţii Militare de Apel în dosarul nr. 5/2002

Casează încheierea atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Curtea de Apel Bucureşti.

Pronunţată, în şedinţa publică, azi 4 noiembrie 2002.

(DOBÂNDIREA CALITĂŢII DUPĂ SĂVÂRŞIREA INFRACŢIUNII NU DETERMINĂ SCHIMBAREA COMPETENŢEI)

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 40 alin. 2 C. pr. pen., care au următorul cuprins: „Dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea competenţei.”

În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi ale art. 69 alin. (1) din Constituţie, care au următorul cuprins:

– Art. 16 alin. (1): „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.”;

– Art. 69 alin. (1): „Deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată, penală ori contravenţională, fără încuviinţarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa. Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie.”

Curtea constată că prin art. 69 alin. (1) din Constituţie, sub titulatura de Imunitatea parlamentară, au fost reglementate două categorii de măsuri de protecţie a deputaţilor şi senatorilor, pe durata exercitării mandatului, împotriva eventualelor abuzuri sau şicane de ordin judiciar, de natură să le ştirbească independenţa în îndeplinirea misiunii cu care au fost învestiţi de electorat şi să submineze prestigiul Parlamentului.

Cea dintâi măsură de protecţie constă în interzicerea reţinerii, arestării, percheziţionării sau trimiterii în judecată, penală sau contravenţională, a unui deputat sau senator, fără încuviinţarea Camerei din care face parte. Această măsură are ca scop să împiedice ca un parlamentar să fie privat de posibilitatea de a-şi exercita mandatul ca urmare a unor proceduri judiciare represive şi arbitrare, inspirate din motive politice.

Enumerând măsurile judiciare supuse încuviinţării, textul constituţional nu face nici o distincţie în privinţa datei comiterii faptelor ce justifică luarea acestor măsuri, de unde rezultă că el se aplică atât în cazul infracţiunilor şi al contravenţiilor comise de un deputat ori de un senator în perioada exercitării mandatului, cât şi în cazul celor săvârşite înainte de dobândirea calităţii de parlamentar. Esenţial în definirea imunităţii parlamentare este momentul luării măsurii judiciare – moment care trebuie să se plaseze în mod obligatoriu în interiorul duratei mandatului -, şi nu data comiterii faptei care a generat măsura, dată care poate să fie anterioară alegerii celui în cauză în rândul membrilor Parlamentului.

Pe de altă parte, în înţelesul aceluiaşi text constituţional, parlamentarul care a fost trimis în judecată înainte de dobândirea mandatului poate să fie judecat în continuare – adică în timpul exercitării mandatului – fără să fie necesară ridicarea imunităţii lui.

Cea de a doua măsură de protecţie constă în stabilirea competenţei de judecată a Curţii Supreme de Justiţie, în cazul deputatului sau senatorului trimis în judecată, penală sau contravenţională. Caracterul protector al acestei norme se relevă în aceea că parlamentarul trimis în judecată este scos de sub jurisdicţia instanţei căreia i-ar reveni competenţa potrivit regulilor generale – fiind apărat în acest fel de presiunile şi de vrăjmăşiile locale – şi i se dă posibilitatea de a fi judecat de Curtea Supremă de Justiţie, care, în raport cu poziţia pe care o deţine în sistemul judiciar, prezintă cele mai înalte garanţii de independenţă şi imparţialitate.

Având în vedere faptul că art. 69 alin. (1) din Constituţie nu face nici o distincţie, rezultă că textul se referă la toate cazurile în care un parlamentar este judecat în timpul exercitării mandatului său pentru o faptă penală sau contravenţională, indiferent de data la care a fost sesizată instanţa – înainte sau după dobândirea de către făptuitor a calităţii de deputat sau senator.

Acest înţeles al prevederilor art. 69 alin. (1) din Constituţie rezultă, în egală măsură, din scopul reglementării, căci ar fi lipsit de raţiune să se admită că legiuitorul constituant a urmărit asigurarea unei judecăţi imparţiale numai pentru parlamentarii trimişi în judecată în timpul exercitării mandatului, iar nu şi pentru cei ce se află în curs de judecată în perioada exercitării mandatului, în temeiul unor acţiuni judiciare pornite anterior.

În aceste condiţii, aşa cum se reţine şi în punctul de vedere comunicat de Avocatul Poporului, prevederile art. 40 alin. 2 C. pr. pen. pot fi considerate constituţionale numai dacă sunt aplicate în sensul că schimbarea calităţii persoanei fizice în parlamentar atrage, în mod obligatoriu, stabilirea competenţei de judecată a Curţii Supreme de Justiţie.

Prevederile art. 69 alin. (1) din Constituţia României, privind competenţa Curţii Supreme de Justiţie, constituie norme de procedură penală cu statut constituţional. Poziţia supremă a Constituţiei în ierarhia actelor normative are drept consecinţă şi faptul că legile şi celelalte acte cu caracter normativ nu trebuie să contravină Legii fundamentale.

Pe de altă parte, Curtea constată că este întemeiată şi opinia instanţei de judecată care a ridicat din oficiu excepţia de neconstituţionalitate, în sensul că dispoziţiile art. 40 alin. 2 C. pr. pen. contravin principiului egalităţii în drepturi a persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică, prevăzut în art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Tot astfel cum principiul inviolabilităţii parlamentare, consacrat prin prima teză a art. 69 alin. (1) din Constituţie, apără, deopotrivă, mandatul parlamentar, independenţa Parlamentului, dar şi persoana titularului mandatului, norma de competenţă materială stabilită prin teza a doua a aceluiaşi text constituţional este menită să apere nu numai mandatul senatorului sau deputatului judecat pentru o faptă penală, ci şi persoana parlamentarului aflat în situaţia de inculpat într-un proces penal.

Or, în condiţiile în care membrii Parlamentului au acelaşi statut juridic, compus din aceleaşi drepturi şi obligaţii, judecarea unora dintre aceştia de către Curtea Supremă de Justiţie, iar a altora de către instanţe inferioare – luând în considerare numai data trimiterii în judecată, irelevantă sub aspectul protecţiei judiciare la care sunt îndreptăţiţi în mod egal toţi parlamentarii – este vădit discriminatorie şi deci contrară prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.

În consecinţă, revenind asupra jurisprudenţei anterioare (deciziile nr. 96/2002 şi nr. 235/2002, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 9 mai 2002 şi, respectiv, nr. 750 din 15 octombrie 2002), Curtea constată că dispoziţiile art. 40 alin. 2 C. pr. pen.contravin prevederilor art. 69 alin. (2) din Constituţie, în măsura în care sunt înţelese şi aplicate în sensul că senatorii şi deputaţii vor fi judecaţi de alte instanţe decât Curtea Supremă de Justiţie în cazurile în care sesizarea instanţei a avut loc anterior datei dobândirii mandatului de parlamentar, urmând ca în aceste cazuri să se aplice direct norma de procedură consacrată prin Legea fundamentală.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A. c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată din oficiu de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II penală în Dosarul nr. 4733/2001 al acelei instanţe şi constată că dispoziţiile art. 40 alin. 2 C. pr. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care sunt înţelese şi aplicate în sensul că senatorii şi deputaţii vor fi judecaţi de alte instanţe decât Curtea Supremă de Justiţie în cazurile în care sesizarea instanţei a avut loc anterior datei dobândirii mandatului de parlamentar.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 13 februarie 2003.

. . .

OPINIE SEPARATĂ

Apreciem ca fiind greşită soluţia adoptată cu votul majorităţii membrilor Curţii Constituţionale prin decizia nr. 67 din 13 februarie 2003, considerând că nici în prezenta cauză nu s-au evidenţiat elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, concretizate în deciziile nr. 96/2002 şi nr. 235/2002. Pe baza considerentelor reţinute în deciziile anterioare, continuăm să apreciem că dispoziţiile art. 40 alin. 2 C. pr. pen. nu sunt contrare unor prevederi sau principii constituţionale.

Dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate prevăd că „Dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea competenţei”. Exceptarea de la aplicarea acestor dispoziţii legale a parlamentarilor înseamnă instituirea unui tratament juridic diferenţiat faţă de celelalte persoane care, după săvârşirea infracţiunii, dobândesc calitatea ce determină competenţa altei instanţe judecătoreşti. Or, un asemenea tratament juridic diferenţiat este contrar prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Considerăm că soluţia adoptată prin decizia nr. 67/2003 nu este conformă nici cu prevederile art. 69 alin. (1) din Constituţie, cel puţin în privinţa persoanelor care au fost trimise în judecată înainte de dobândirea calităţii de parlamentar. Dispoziţiile art. 69 alin. (1) din Constituţie reprezintă măsuri de protecţie a senatorilor şi a deputaţilor împotriva unor eventuale acte procedurale penale abuzive, de natură să împiedice exercitarea liberă a mandatului de parlamentar.

Este adevărat că aceste dispoziţii constituţionale nu disting în raport cu data săvârşirii infracţiunii ori a contravenţiei, dar au în vedere ipoteza în care o persoană urmează a fi reţinută, arestată, percheziţionată sau trimisă în judecată, penală ori contravenţională, atunci când are calitatea de senator sau de deputat. Condiţionarea luării vreuneia dintre măsurile enumerate de încuviinţarea Camerei din care face parte persoana vizată are menirea de a asigura controlul parlamentar asupra justificării legale a măsurii preconizate. Camerele Parlamentului nu au însă dreptul constituţional de a se pronunţa asupra măsurii luate înainte ca persoana respectivă să fi dobândit calitatea de senator sau de deputat.

Competenţa de judecată a Curţii Supreme de Justiţie este prevăzută de acelaşi alin. (1) al art. 69 din Constituţie. Astfel, această dispoziţie poate fi aplicată numai în corelare cu tezele anterioare, respectiv în situaţia în care Camera competentă a Parlamentului a încuviinţat trimiterea în judecată a unui senator sau deputat.

Considerăm că dispoziţiile art. 40 alin. 2 C. pr. pen. nu instituie nici o discriminare neconstituţională între parlamentari. Persoana care a fost trimisă în judecată penală anterior dobândirii calităţii de senator sau de deputat se află într-o situaţie obiectiv şi esenţial diferită faţă de persoana care urmează a fi trimisă în judecată după ce a dobândit această calitate. Conform jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, ca şi celei a Curţii Europene a Drepturilor Omului, situaţia diferită a unor categorii de persoane nu numai că justifică, ci chiar impune tratamentul juridic diferenţiat.

Dispoziţia tezei finale a art. 69 alin. (1) din Constituţie constituie, într-adevăr, o normă procedurală derogatorie, care se impune a fi aplicată în mod direct, dar numai cu privire la competenţa de judecată a senatorilor sau a deputaţilor a căror trimitere în judecată este condiţionată de încuviinţarea Camerei din care fac parte.

Ideea că stabilirea competenţei de judecată a Curţii Supreme de Justiţie reprezintă o garanţie de independenţă şi de imparţialitate pare a pune sub semnul întrebării independenţa şi imparţialitatea celorlalte instanţe judecătoreşti. Or, potrivit prevederilor art. 123 alin. (2) toţi judecătorii, indiferent de instanţa judecătorească la care sunt numiţi, sunt independenţi şi se supun numai legii, iar judecata imparţială este impusă atât de principiile constituţionale, cât şi de prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, orice abatere urmând a fi îndreptată pe calea controlului judiciar.

Curtea Constituţională, dec. nr. 67 din 13 februarie 2003, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.178 din 21 martie 2003

Notă: – I. Dumitru, Competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie, „Dreptul” nr. 1/2003, p.21

(LIBERUL ACCES LA JUSTIŢIE. COMPETENŢA ŞI PROCEDURA DE JUDECATĂ)

… Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 29 pct. 2 lit. a), art. 361 alin. 1 lit. c) şi ale art. 3851 alin. 1 lit. c) C. pr. pen., dispoziţii care au următorul conţinut:

– Art. 29 pct. 2 lit. a): „Curtea Supremă de Justiţie: […]

2. ca instanţă de recurs, judecă:

a) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, în primă instanţă, de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;”

– Art. 361 alin. 1 lit. c): „Sentinţele pot fi atacate cu apel. Nu pot fi atacate cu apel: […]

c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;”

– Art. 3851 alin. 1 lit. c): „Pot fi atacate cu recurs: […]

c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;”

Autoarea excepţiei, condamnată în primă instanţă de Curtea de Apel Bacău pentru săvârşirea unor infracţiuni în calitate de magistrat, susţine că dispoziţiile legale criticate, care, datorită calităţii sale, o privează de dreptul la calea de atac a apelului, contravin prevederilor art. 16 alin. (1), referitoare la egalitatea în drepturi, şi celor ale art. 21 din Constituţie, referitoare la dreptul de acces liber la justiţie.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

Din coroborarea dispoziţiilor legale procesuale penale, criticate pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, se reţine că hotărârile pronunţate în primă instanţă de curţile de apel pot fi atacate numai cu recurs, nu şi cu apel.

În activitatea sa jurisdicţională anterioară Curtea Constituţională a examinat dacă liberul acces la justiţie este compatibil cu instituirea unor proceduri speciale pentru situaţii deosebite sau dacă el implică existenţa unor proceduri unice chiar şi pentru situaţii deosebite, inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea căilor de atac. De asemenea, Curtea a analizat în ce condiţii existenţa unor particularităţi procedurale, în special referitoare la exercitarea căilor de atac, este în concordanţă cu principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, prevăzut la art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Prin decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Curtea a statuat că liberul acces la justiţie presupune şi accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia. Instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti este de competenţa exclusivă a legiuitorului. Această soluţie decurge din dispoziţiile constituţionale ale art. 125 alin. (3), potrivit cărora „Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege”, precum şi din cele ale art. 128, conform cărora „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”.

În considerentele aceleiaşi decizii s-a reţinut că semnificaţia art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia accesul la justiţie nu poate fi îngrădit prin lege, este aceea că nici o categorie sau grup social nu se poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit. Însă legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac.

Referitor la încălcarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea Constituţională a statuat în mod constant că nu este contrar principiului egalităţii instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ce priveşte căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor.

Asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 pct. 2 lit. a), art. 361 alin. 1 lit. c) şi ale art. 3851 alin. 1 lit. c) C. pr. pen., Curtea Constituţională s-a pronunţat prin mai multe decizii, respingând-o ca neîntemeiată. Menţionăm dintre decizii pe cea mai recentă, şi anume decizia nr. 176 din 18 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 24 iulie 2002.

Soluţia adoptată prin această decizie, precum şi considerentele pe care ea se întemeiază sunt valabile şi în cauza de faţă, deoarece nu există nici un temei pentru schimbarea jurisprudenţei Curţii. . .

C. Const., dec. nr. 77 din 20 februarie 2003, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 198 din 27 martie 2003

(COMPETENŢA DUPĂ TERITORIU)

… Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 30 C. pr. pen., dispoziţii care au următorul conţinut: „Competenţa după teritoriu este determinată de:

a) locul unde a fost săvârşită infracţiunea;

b) locul unde a fost prins făptuitorul;

c) locul unde locuieşte făptuitorul;

d) locul unde locuieşte persoana vătămată.

Judecarea cauzei revine aceleia dintre instanţele competente potrivit alin. 1, în a cărei rază teritorială s-a efectuat urmărirea penală.

Când urmărirea penală se efectuează de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie sau de către parchetele de pe lângă curţile de apel ori de pe lângă tribunale sau de către un organ de cercetare central ori judeţean, procurorul, prin rechizitoriu, stabileşte căreia dintre instanţele prevăzute în alin. 1 îi revine competenţa de a judeca, ţinând seama că, în raport cu împrejurările cauzei, să fie asigurată buna desfăşurare a procesului penal.

Prin „locul săvârşirii infracţiunii” se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia”.

În opinia autorilor excepţiei locurile indicate la art. 30 alin. 1 lit. a) – d) C. pr. pen. sunt prevăzute „în cascadă”, adică într-o ordine generală şi absolută de preferinţă. De aceea nu este suficient să fie sesizate organele de urmărire penală competente de la unul dintre locurile enumerate, de exemplu cele de la locul unde domiciliază persoana vătămată [art. 30 alin. 1 lit. a) – d)], ca în speţă, pentru stabilirea competenţei teritoriale. În cauza dedusă judecăţii autorii excepţiei susţin că a fost nelegal stabilită competenţa după teritoriu a Judecătoriei Focşani, deşi sesizarea instanţei s-a făcut prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Focşani, după efectuarea urmăririi penale pornite la plângerea prealabilă a persoanei vătămate Societatea Comercială „Insta Electric” – S.A. din Focşani, pentru săvârşirea de către inculpatul Ilarie Holom a infracţiunii de contrafacere a desenului sau modelului industrial, prevăzută la art. 42 din Legea nr. 129/1992, pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a părţii vătămate, parte civilmente responsabilă fiind Societatea Comercială „Relee” – S.A. din Mediaş. În această situaţie, ridicând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 C. pr. pen., cu motivarea că acestea sunt contrare prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, autorii excepţiei solicită Curţii Constituţionale să statueze, printr-o decizie de interpretare, că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, neputându-se reţine încălcarea prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul oricărei persoane la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un timp rezonabil de către o instanţă independentă şi imparţială stabilită prin lege şi pronunţarea în mod public a hotărârii.

Potrivit doctrinei şi practicii judiciare în materie, criteriile enumerate în art. 30 alin. 1 lit. a) – d) C. pr. pen. sunt egale ca valoare în stabilirea competenţei teritoriale. Ordinea în care sunt prevăzute are relevanţă în ipoteza în care organele judiciare competente de la locurile arătate în lege au fost simultan sesizate. Astfel, dacă sesizările s-au făcut la date diferite, competenţa revine instanţei în a cărei rază teritorială s-a efectuat urmărirea penală (art. 30 alin. 2 C. pr. pen.), iar dacă ar fi sesizate mai multe organe de urmărire penală, competenţa revine organului care a fost mai întâi sesizat (art. 45 alin. 4 C. pr. pen.). Când au fost sesizate numai organele de urmărire penală de la unul dintre locurile prevăzute în art. 30 alin. 1 lit. a) – d), ca în speţă, şi urmărirea penală a fost efectuată de aceste organe, judecarea cauzei revine instanţei în a cărei rază teritorială s-a efectuat urmărirea (art. 30 alin. 2), astfel încât problema determinării competenţei nu se mai pune, aşa cum susţin autorii excepţiei.

De altfel excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi primită nu numai pentru că este neîntemeiată sub toate motivele invocate, dar şi pentru că, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra înţelesului său contrar Constituţiei. . .

Curtea Constituţională, dec. nr. 98 din 6 martie 2003, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.245 din 10 aprilie 2003

(COMPETENŢĂ DUPĂ CALITATEA PERSOANEI. INFRACŢIUNI SĂVÂRŞITE DE POLIŢIŞTI ÎNAINTE DE INTRAREA ÎN VIGOARE A LEGII NR. 360/2002 PRIVIND STATUTUL POLIŢISTULUI)

După intrarea în vigoare la 24 august 2002 a Legii privind Statutul poliţistului, potrivit căreia poliţistul nu mai are calitatea de militar, ci aceea de funcţionar public civil, infracţiunile săvârşite de poliţist înainte de intrarea în vigoare a acestei legi sunt de competenţa instanţelor civile după distincţiile prevăzute în art. 64 alin. 2 al legii. Ca atare, cauzele în curs de urmărire penală şi de judecată trebuie preluate, începând cu data menţionată, de organele de urmărire penală şi de instanţele civile competente potrivit noii legi.

Soluţia se impune, în lipsa unor dispoziţii tranzitorii speciale în legea nouă, ţinând seama că în condiţiile concursului între legea de procedură penală având caracter de lege generală, care este Codul de procedură penală, şi Legea nr. 360/2002, care este, în materie, o lege specială, cea din urmă are prioritate şi este, totodată, de strictă interpretare şi de imediată aplicare, ceea ce exclude incidenţa prevederilor art. 40 C. pr. pen.

În fapt, prin încheierea din 18 octombrie 2002 a Curţii Militare de Apel în dosarul nr. 5/2002 a fost admisă sesizarea Parchetului Naţional Anticorupţie, dispunându-se prelungirea duratei arestării preventive pentru inculpaţii P.C., F.I., C.V. şi H.E. cu 30 de zile, începând cu data de 22 octombrie până la 22 noiembrie 2002.

Inculpaţii sunt urmăriţi penal pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute în art. 26 raportat la art. 215 alin. 2 şi art. 26 raportat la art. 291; art. 26 raportat la art. 289 şi art. 26 raportat la art. 215 alin. 2; art. 2411; art. 291 şi art. 2481 C. pr. pen.

Instanţa a reţinut că faţă de fiecare dintre inculpaţi se desfăşoară o amplă şi complexă activitate de urmărire penală, fiind în curs de efectuare lucrări de expertiză şi alte verificări, ascultarea unor martori şi confruntări, toate acoperind condiţiile prevăzute în art. 155 alin. 1 C. pr. pen.

S-a mai reţinut că în legătură cu fiecare inculpat subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării potrivit prevederilor art. 146 şi art. 143, precum şi condiţiile prevăzute în art. 148 lit. h C. pr. pen., pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile menţionate fiind mai mare de 2 ani închisoare iar lăsarea inculpaţilor în libertate prezentând pericol pentru ordinea publică.

Prin aceeaşi încheiere au fost respinse excepţiile ridicate de inculpaţi cu privire la necompetenţa instanţei militare şi a Parchetului Naţional Anticorupţie şi la nelegalitatea sesizării instanţei.

În legătură cu prima excepţie, potrivit căreia Curtea Militară de Apel nu ar fi competentă să se pronunţe cu privire la prelungirea duratei arestării după intrarea în vigoare a Legii nr. 360 din 24 iunie 2002 privind Statutul poliţistului, competenţa aparţinând instanţei civile, Curtea Militară de Apel a motivat că potrivit art. 40 alin. 1 C. pr. pen., când competenţa instanţei este determinată, ca în speţă, de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă să judece, chiar dacă, după săvârşirea infracţiunii, inculpatul a pierdut acea calitate.

Împotriva încheierii au declarat recurs toţi inculpaţii, formulând critici privind aspecte de nelegalitate şi erori grave de fapt, în primul rând că hotărârea atacată este lovită de nulitate absolută în sensul prevederilor art. 197 alin. 2 C. pr. pen., fiind pronunţată de o instanţă necompetentă, caz de casare prevăzut în art. 3859 alin. 1 pct. 1 din acelaşi cod.

Recursul este fondat sub acest aspect, hotărârea atacată fiind dată, într-adevăr, cu încălcarea normelor privind competenţa materială şi după calitatea persoanei, fiind prin urmare nulă.

Sesizarea Parchetului Naţional Anticorupţie a fost înregistrată la Curtea Militară de Apel la data de 17 octombrie 2002, instanţa socotindu-se competentă să judece cererea de prelungire a arestării în condiţiile art. 155 alin. 2 C. pr. pen., ca instanţă corespunzătoare celei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.

Curtea Militară de Apel s-a considerat competentă să judece sesizarea şi în raport cu dispoziţiile art. 35 din acelaşi cod referitoare la competenţa în caz de indivizibilitate şi conexitate, în speţă printre inculpaţi unul fiind ofiţer superior de poliţie la data săvârşirii infracţiunilor şi altul judecător la tribunal, acesta din urmă atrăgând competenţa Curţii de Apel, iar ofiţerul competenţa instanţei militare corespunzătoare, şi anume a Curţii Militare de Apel.

Construcţia juridică potrivit căreia Curtea Militară de Apel s-a socotit competentă să judece prelungirea duratei arestării preventive a inculpaţilor s-a completat cu trimiterea la dispoziţiile art. 40 C. pr. pen., potrivit cărora instanţa militară rămâne competentă să judece chiar dacă ulterior săvârşirii infracţiunii ofiţerul superior, ca în speţă, nu mai are această calitate.

Raţionamentul juridic menţionat nu este corect.

Legea nr. 360 din 24 iunie 2002 privind Statutul poliţistului, intrată în vigoare la 24 august 2002, cuprinde, între altele, dispoziţii de ordin procesual privind competenţa instanţelor în cazul săvârşirii unor infracţiuni de către poliţişti care, în temeiul legii, au devenit funcţionari publici.

Prin efectul adoptării Legii nr. 360/2002, în materia reglementărilor privind competenţa de judecată a infracţiunilor săvârşite de poliţist s-a creat un concurs între dispoziţiile din Codul de procedură penală şi cele din menţionata lege, concurs în legătură cu care trebuie observate următoarele:

– atât Codul de procedură penală, cât şi Legea nr. 360/2002 au fost adoptate de Parlamentul României, făcând parte – potrivit prevederilor din art. 72 alin. 3 literele f şi i din Constituţie – din categoria legilor organice, codul fiind o lege cu caracter general, iar cea privitoare la statutul poliţistului o lege specială, aceasta din urmă având prioritate;

– cu prilejul adoptării legii privind statutul poliţistului şi în vederea aplicării acesteia nu s-au instituit norme tranzitorii, ceea ce face să funcţioneze integral normele şi regulile cu caracter general. Legiuitorul a prevăzut, însă, în art. 82 alin. 2, că la data intrării în vigoare a legii, orice dispoziţii contrare se abrogă. Această dispoziţie expresă de abrogare are în vedere şi normele contrare cuprinse în Codul de procedură penală;

– cum în discuţie sunt norme de procedură şi cum acestea sunt de strictă interpretare şi de imediată aplicare, şi cum nu s-au adoptat norme tranzitorii, rezultă că Legea privind Statutul poliţistului se aplică strict şi integral de la data intrării ei în vigoare, şi anume de la 24 august 2002, indiferent de data săvârşirii infracţiunilor şi de împrejurarea dacă făptuitorul şi-a păstrat ori pierdut calitatea pe care o avea la data săvârşirii faptelor. În acest sens, cum este cunoscut şi unanim acceptat, caracterul activ al legii de procedură penală nu poate fi examinat în raport cu data când s-a săvârşit infracţiunea, ca în cazul legii penale, ci cu data când se desfăşoară acţiunea procesuală faţă de care legea de procedură este activă;

– în lipsa unor dispoziţii tranzitorii speciale, cât şi a unor dispoziţii generale care să reglementeze situaţiile ivite în cazul concurenţei legilor de procedură succesive, a opera cu distincţii referitoare la data săvârşirii faptei, la data declanşării procesului penal, la calitatea făptuitorului şi la pierderea acestei calităţi, înseamnă a adăuga la lege;

– Legea Statutului poliţistului, care îl defineşte pe acesta ca fiind un funcţionar public civil, a scos din sfera de competenţă a instanţelor militare şi le-a introdus în cea a instanţelor civile toate faptele penale săvârşite de poliţişti, rămânând în competenţa celor militare, ca o excepţie, numai infracţiunile contra siguranţei statului săvârşite de poliţişti (art. 64 alin. 3).

În acest context, a menţine în sfera de competenţă a instanţelor militare, şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002, a unor infracţiuni săvârşite de poliţişti este împotriva legii şi, totodată, o îndepărtare de sensul şi raţiunea reglementărilor juridice care urmăresc compatibilizarea legislaţiei naţionale cu cea din comunitatea europeană;

– în sfârşit, invocarea prevederilor art. 40 C. pr. pen. în motivarea menţinerii competenţei instanţelor militare şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002 este lipsită de pertinenţă; prevederile acestui text sunt străine de datele speţei, ele presupunând exclusiv pierderea calităţii avute la data săvârşirii infracţiunii, în condiţiile aceleiaşi reglementări juridice, câtă vreme în cazul din speţă intervine o modificare majoră de reglementare juridică în materia competenţei, în raport cu care prevederile art. 40 C. pr. pen. nu mai sunt incidente.

În raport cu cele de mai sus, în speţă sesizarea Curţii Militare de Apel la data de 17 octombrie 2002, după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002, deci sesizarea unei instanţe necompetente după calitatea persoanei, a avut ca urmare pronunţarea unei hotărâri lovite de nulitate absolută în sensul prevederilor art. 197 alin. 2 C. pr. pen.

Aşa fiind, recursurile inculpaţilor au fost admise, încheierea atacată a fost casată, dispunându-se rejudecarea cauzei de către Curtea de Apel Bucureşti, instanţă competentă să judece prelungirea duratei arestării preventive a inculpaţilor recurenţi, întrucât această instanţă este corespunzătoare celei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.

4687 din 4 noiembrie 2002, aflată pe site-ul www.scj.ro

(COMPETENŢĂ. MILITAR. POLIŢIST)

Regulile de competenţă noi, aşa cum sunt cele prevăzute în Legea Statutului poliţistului, sunt de imediată aplicare, iar cauzele pentru care s-a început urmărirea penală înaintea intrării în vigoare a legii precum şi cauzele în care instanţele militare au fost sesizate în aceleaşi condiţii, urmează a fi cercetate, respectiv judecate în continuare de instanţele civile competente.

În fapt, prin sentinţa penală nr. 188 din 4 decembrie 2002 Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, în baza art. 42 Cod procedură penală a declinat competenţa soluţionării cauzei privind pe inculpaţii: B.S., S.C.H., B.S.L. B.R. şi U.I., ultimii trei inspectori de poliţie, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Prin aceeaşi sentinţă a fost prelungită măsura arestării preventive a inculpaţilor inspector principal poliţieB.S.L., inspector poliţie B.R., inspectori poliţie U.I. şi S.H. cu câte 30 zile fiecare, începând cu 12 decembrie 2002 şi până la 10 ianuarie 2003.

S-a motivat că, în conformitate cu prevederile art. 64 alin. 2 din Legea nr. 360/2002, competenţa de a judeca în fond infracţiunile săvârşite de ofiţerii de poliţie revine curţilor de apel civile, după intrarea în vigoare a legii privind statutul poliţistului.

Cauza a fost înregistrată sub nr. 3419/2002 la Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I-a penală, instanţă care, prin sentinţa nr. 55 din 17 decembrie 2002 a admis excepţia de necompetenţă invocată de reprezentanta parchetului şi constatând ivirea conflictului negativ de competenţă a sesizat Curtea Supremă de Justiţie având în vedere dispoziţiile art. 43 alin. 2 Cod procedură penală.

S-a motivat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 40 alin. 1 din Codul de procedură penală şi nu cele din Legea penală specială, atâta vreme cât în Legea nr. 360/2002 nu sunt prevăzute dispoziţiile potrivit cărora cauzele aflate pe rolul instanţelor militare trec în competenţa altora civile.

Cu privire la schimbarea regulilor de competenţă ca urmare a adoptării Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, Secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie consideră că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Curtea de Apel Bucureşti.

Regulile noi de competenţă fiind întotdeauna aplicabile cu excepţia cazului în care în proces a fost pronunţată o hotărâre asupra fondului, ceea ce nu este cazul înspeţă, urmează ca dosarul că fie trimis Curţii de Apel Bucureşti, ţinând seama de dispoziţiile art. 43 alin. 7 Cod procedură penală pentru judecarea inculpaţilor.

29 din 7 ianuarie 2003 (Dosar nr. 5484/2002)

(COMPETENŢĂ. CONFLICT NEGATIV DE COMPETENŢĂ. MILITAR)

Competenţa după calitatea persoanei a instanţei penale este determinată în raport cu gradul profesional al poliţistului şi revine instanţei civile.

Prin adresa nr. 153/P/2001 din 28 iunie 2002 Parchetul Militar Oradea a înaintat Tribunalului Militar Timişoara, spre competenţă soluţionare, plângerea numitului R.I.D. formulată împotriva Ordonanţei nr. 35/C/2002 din 1 martie 2002 a prim-procurorului militar al Parchetului Militar Oradea, prin care i-a fost respinsă plângerea introdusă în baza art. 278 Cod procedură penală, împotriva Ordonanţei nr. 153/P/2001 din 14 ianuarie 2002 a Parchetului Militar Oradea, de scoatere de sub urmărire penală a învinuiţilor plt.(rez.) C.I. şi plt. S.F. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 250 alin. 2 Cod penal şi aplicarea, conform art. 181 Cod penal şi art. 92 lit. c Cod penal, a sancţiunii administrative a amenzii în sumă de câte 3.000.000 lei.

Prin sentinţa nr. 124 din 4 septembrie 2002, Tribunalul Militar Timişoara, în baza art. 42 Cod procedură penală raportat la art. 64 pct. 2 din Legea nr. 360/24.06.2002 privind Statutul poliţistului a declinat competenţa de soluţionare a plângerii numitului Rezmuveş Ioan Dănuţ, în favoarea Tribunalului Maramureş.

Instanţa şi-a motivat hotărârea prin invocarea prevederilor Legii nr. 360/24 iunie 2002 privind Statutul poliţistului, care conţine norme de procedură penală de strictă interpretare şi de imediată aplicare, care derogă de la cele prevăzute de Codul de procedură penală, pe care le şi abrogă în mod expres.

S-a arătat, astfel, că prin art. 64 pct. 2 din Legea nr. 360/2002 competenţa de a judeca infracţiunile săvârşite de agenţii de poliţie revine tribunalelor.

De urmare, şi plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sunt în competenţa acestor tribunale.

Dispoziţiile art. 40 Cod procedură penală, potrivit cărora când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, aceasta rămâne competentă a judeca, chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are această calitate, nu sunt aplicabile în cauză deoarece, au fost abrogate prin art. 82 din Legea nr. 360/2002, fiind contrare dispoziţiilor acestei legi.

Primind cauza spre soluţionare, Tribunalul Maramureş prin sentinţa penală nr. 234 din 13 noiembrie 2002 a declinat competenţa de soluţionare a plângerii numitului în favoarea Tribunalului Militar Timişoara şi în conformitate cu prevederile art. 43 alin. 2 Cod procedură penală a trimis dosarul Curţii Supreme de Justiţie pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Această din urmă instanţă şi-a motivat hotărârea prin aceea că, la data introducerii plângerii la Tribunalul Militar Timişoara – 18 iunie 2002 – această instanţă era competentă. Chiar dacă ulterior, prin Legea nr. 360/2002, intrată în vigoare la 24 august 2002, au fost modificate dispoziţiile privitoare la competenţa de judecare a infracţiunilor săvârşite de poliţişti, aceasta nu atrage necompetenţa instanţei militare legal sesizate.

Temeiul acestei concluzii îl reprezintă dispoziţiile art. 40 Cod procedură penală, care nu au fost abrogate prin art. 82 pct. 2 şi art. 64 din Legea nr. 360/2002.

Curtea, investită conform art. 43 alin. 2 Cod procedură penală, cu rezolvarea conflictului negativ de competenţă, constată că în cauză competenţa personală de soluţionare a plângerii aparţine Tribunalului Maramureş.

Aşa cum rezultă din motivarea hotărârilor adoptate în cauză, au fost avute în vedere, la negarea competenţei de către fiecare instanţă, prevederile art. 40 Cod procedură penală şi cele ale art. 64 alin. 2 şi art. 82 alin. 2 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, evident interpretate diferit.

Potrivit art. 40 alin. 1 Cod procedură penală, când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă a judeca, chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate.

Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, acesta, din militar a devenit funcţionar public civil.

Anterior acestei legi, competenţa după calitatea persoanei a instanţei penale era determinată în raport cu gradul militar al poliţistului şi revenea instanţei militare, în speţă, Tribunalului Militar Timişoara.

Conform art. 64 alin. 2 din Legea nr. 360/2002, în prezent competenţa după calitatea persoanei a instanţei penale este determinată în raport cu gradul profesional al poliţistului şi revine instanţei civile, în speţă Tribunalului Maramureş.

Problemei în discuţie, şi anume cărei instanţe îi revine competenţa de a judeca pe poliţistul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea calitatea de militar, calitate pe care în prezent nu o mai are ca urmare a schimbării statutului în acela de funcţionar public civil, nu i se poate da decât răspunsul că aceasta aparţine instanţei civile.

Este de principiu că normele procesual penale sunt de imediată aplicare şi, asemenea, în afară de orice îndoială că dispoziţiile art. 64 din Legea nr. 360/2002 sunt norme juridice procesual penale.

Mai mult, însă, prin textul de lege menţionat este instituită tot o competenţă personală a instanţelor, în raport cu gradul profesional al poliţistului, care revine, în cauza de faţă, Tribunalului Maramureş.

În sfârşit, potrivit art. 82 alin. 2 din Legea nr. 360/2002, de la data intrării în vigoare a acestei legi, orice alte dispoziţii contrare se abrogă.

Tribunalul Maramureş, în motivarea atribuirii competenţei în favoarea instanţei militare, a invocat sesizarea acesteia cu plângerea petiţionarului la data de 18 iunie 2002, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 360/2002, lege care, neprevăzând dispoziţii relative la aplicarea normelor de competenţă în cazul proceselor penale aflate în curs de judecată, admite incidenţa prevederilor art. 40 Cod procedură penală.

Această interpretare nu poate fi primită.

Raţiunea art. 40 Cod procedură penală nu este aceea de a soluţiona conflictul în timp între normele de competenţă personală, textul de lege în discuţie prevăzând numai că, în cadrul legii aplicabile în vigoare trebuie să se ţină seama de calitatea specială a persoanei, avută la data săvârşirii infracţiunii.

Art. 40 Cod procedură penală va fi aplicabil numai dacă ar fi vorba de pierderea calităţii de militar a poliţistului, după săvârşirea infracţiunii şi dacă instanţa militară, conform legii în vigoare, ar fi în continuare competentă material pentru infracţiunile săvârşite de poliţişti.

Prin Legea nr. 360/2002, însă, nu numai că poliţistul şi-a pierdut calitatea de militar, devenind funcţionar public civil ci, mai mult, s-a stabilit şi o nouă competenţă materială şi personală a instanţelor civile pentru judecarea infracţiunilor săvârşite de poliţişti, diferită de cea care există pentru infracţiunile săvârşite de civili şi care reprezintă dreptul comun.

Astfel, infracţiunea reclamată de R.I.D. ca fiind săvârşită de cei doi poliţişti este prevăzută de art. 250 alin. 2 Cod penal.

Potrivit art. 25 Cod procedură penală şi văzând şi prevederile art. 27 Cod procedură penală, când această infracţiune este săvârşită de un civil, competenţa de judecată revine judecătoriei.

În conformitate cu dispoziţiile art. 64 alin. 2 din Legea nr. 360/2002, când aceeaşi infracţiune este săvârşită de către un agent de poliţie, competenţa de judecată revine tribunalului.

Iată, aşadar, că dispoziţiile art. 40 Cod procedură penală nu dau răspuns la problema reală în discuţie, şi anume a conflictului în timp a normelor de competenţă, atunci când, după săvârşirea infracţiunii, nu numai că persoana şi-a pierdut calitatea, dar, prin ulterioare dispoziţii legale, s-a prevăzut şi o altă competenţă personală.

Faţă de cele ce preced, se va stabili competenţa de soluţionare a cauzei penale, la plângerea petiţionarului, întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Constituţie, în favoarea Tribunalului Maramureş.

309 din 22 ianuarie 2003

(COMPETENŢĂ. CONFLICT NEGATIV DE COMPETENŢĂ. MILITAR)

Legea privind Statutul poliţistului se aplică de la data intrării ei în vigoare, 24 august 2002, indiferent de data săvârşirii infracţiunilor şi de împrejurarea dacă făptuitorul şi-a păstrat ori şi-a pierdut calitatea pe care o avea la data săvârşirii faptelor.

Tribunalul Militar Timişoara, prin sentinţa nr. 125 din 4 septembrie 2002, în baza art. 42 din Codul de procedură penală, raportat la art. 64 pct. 2 din Legea nr. 360 din 24 iunie 2002 privind Statutul poliţistului, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe inculpatul plutonier major de poliţie (în rezervă) V.C.D. în favoarea Tribunalului Gorj.

Hotărând astfel, tribunalul a constatat că, Legea nr. 360 din 24 iunie 2002 cuprinde „norme de procedură penală de strictă interpretare şi de imediată aplicare, care derogă de la cele stabilite prin Codul de procedură penală, pe care le şi abrogă în mod expres”.

Potrivit prevederilor art. 64 pct. 2 din legea menţionată, competenţa de a judeca, în fond, infracţiunile săvârşite de poliţişti revine tribunalelor, pentru infracţiunile comise de agenţii de poliţie şi curţilor de apel, pentru infracţiunile comise de către ofiţerii de poliţie, până la gradul de comisar şef inclusiv, iar art. 40 din Codul de procedură penală, potrivit căruia, când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă a judeca, chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are această calitate, a fost abrogat prin art. 82 din Legea nr. 360/2002.

Pentru aceste considerente, instanţa militară, în baza art. 26 pct. 1 din Codul de procedură penală, art. 64 pct. 2 şi a art. 82 alin. 2 din Legea nr. 360/2002 a constatat că, nu este competentă să soluţioneze această cauză, în care inculpatul plut.maj.(rez.) fost militar în cadrul Poliţiei municipiului Tg.Jiu, trimis în judecată pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 din Codul penal, astfel că, în baza art. 42 din Codul de procedură penală şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Gorj.

Tribunalul Gorj, Secţia penală, prin sentinţa nr. 287 din 15 octombrie 2002, la rândul său şi-a declinat competenţa soluţionării cauzei, în favoarea Tribunalului Militar Timişoara, apreciind că, potrivit art. 10 din Codul penal, legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timp cât se afla în vigoare, ea neretroactivând.

Or, menţionează instanţa civilă, potrivit prevederilor legale, respectiv, art. 26 din Codul de procedură penală, pentru fapta reţinută în sarcina inculpatului ca fiind comisă la 14 februarie 2002, competenţa de soluţionare aparţinea Tribunalului Militar, dată fiind calitatea de subofiţer de poliţie a inculpatului la acea dată.

Ivindu-se un conflict negativ de competenţă, dosarul a fost trimis instanţei supreme, pentru a se pronunţa în baza art. 43 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Asupra conflictului de competenţă, în baza lucrărilor, a materialului din dosarul cauzei, precum şi în raport cu dispoziţiile legale, Curtea constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza privind pe inculpatul V.C.D. este Tribunalul Gorj.

1. În acest sens, Legea nr. 360 din 24 iunie 2002 privind Statutul poliţistului, intrată în vigoare la 24 august 2002, cuprinde, printre altele, dispoziţii de ordin procedural, privind competenţa instanţelor în cazul săvârşirii unor infracţiuni de către poliţişti care, în temeiul acestei legi, au devenit funcţionari publici.

În domeniul reglementărilor referitoare la competenţa de judecată a infracţiunilor după calitatea persoanei, prin adoptarea Legii nr. 360/2002, s-a creat un concurs de legi în timp, pe de o parte între dispoziţiile Codului de procedură penală, iar pe de altă parte cele din legea specială, ambele fiind legi organice.

Prin adoptarea acestei legi, în vederea aplicării ei nu s-au instituit norme de tranziţie, situaţie în care se aplică integral normele şi regulile cu caracter general. Legiuitorul a prevăzut în art. 82 alin. 2 din Legea nr. 360 că, la data intrării în vigoare a legii, orice dispoziţii contrare se abrogă, inclusiv normele contrare cuprinse în Codul de procedură penală;

– Aşa fiind, cum în discuţie sunt norme de procedură şi cum acestea sunt de strictă interpretare şi de imediată aplicare, cum nu s-au adoptat norme de tranziţie, rezultă că Legea privind Statutul poliţistului se aplică strict şi în totalitate de la data intrării ei în vigoare, şi anume de la 24 august 2002, indiferent de data săvârşirii infracţiunilor şi de împrejurarea dacă făptuitorul şi-a păstrat ori şi-a pierdut calitatea pe care o avea la data săvârşirii faptelor. În context, în lipsa unor dispoziţii tranzitorii speciale, cât şi a unor dispoziţii generale care să reglementeze situaţiile ivite în cazul succesiunii de legi procesual penale în timp, a opera cu distincţii referitoare la data săvârşirii faptei, la data declanşării procesului penal, la calitatea făptuitorului şi la pierderea acestei calităţi înseamnă a adăuga la lege.

– Totodată, astfel cum arătam anterior, situaţia tranzitorie ivită nu trebuie şi nici nu poate fi soluţionată exclusiv în lumina dispoziţiilor cuprinse în art. 40 din Codul de procedură penală, referitoare la „competenţa instanţei în caz de schimbare a calităţii inculpatului”, fără a analiza care este cauza schimbării acestei calităţi, care poate fi determinată de numeroase împrejurări, printre care, chiar schimbarea legii ce modifică statutul anumitor categorii de persoane, cum este legea în discuţie.

Raţiunea prevederilor art. 40 precitat nu este însă aceea de a soluţiona conflictul în timp între normele de competenţă materială, datorat modificărilor legislative, ci prevede numai că, în cadrul legii aplicabile, care poate fi legea nouă sau legea veche, trebuie să se ţină seama de calitatea specială a persoanei de la data săvârşirii infracţiunii, chiar dacă, la data judecăţii nu mai are acea calitate.

În alţi termeni, art. 40 din Codul de procedură penală nu exclude aplicarea normelor dreptului de tranziţie, după cum, aplicând aceste norme, nu înseamnă că se încalcă prevederile art. 40, ci, din punct de vedere logic, aplicarea lor se face succesiv, şi anume: mai întâi se soluţionează conflictul în timp între normele de competenţă, care are precădere (fiind o chestiune prealabilă), deoarece permite să se stabilească dacă se aplică legea veche sau legea nouă, după care se determină în concret competenţa după calitatea persoanei.

Legea Statutului poliţistului, care îl desemnează pe acesta ca fiind „ funcţionar public civil, cu statut special” (art. 1 alin. 1) a scos din sfera de competenţă a instanţelor militare şi a trecut în cea a instanţelor civile, toate faptele penale săvârşite de poliţişti, rămânând în competenţa celor militare, ca o excepţie, numai infracţiunile contra siguranţei statului săvârşite de poliţişti (art. 64 alin. 3).

Invocarea prevederilor art. 40 din Codul de procedură penală, în motivarea menţinerii competenţei instanţei militare şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002 este în contradicţie cu dispoziţiile art. 64 alin. 2 şi ale art. 82 alin. 2 din această lege, întrucât ele presupun exclusiv pierderea calităţii avute la data săvârşirii infracţiunii în condiţiile aceleiaşi reglementări juridice, câtă vreme, în speţă, a intervenit o modificare majoră în reglementarea competenţei, prevederile art. 40 nu mai sunt incidente, cum nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 10, art. 12 sau art. 13 din Codul penal, care au în vedere strict dreptul penal material (substanţial), nu şi cel procesual penal (formal), guvernat de principiul tempus regit actum.

În consecinţă, Secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, în baza art. 29 pct. 5 lit. a, coroborat cu art. 43 alin. 2 din Codul de procedură penală, constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza privind pe inculpatul V.C.D. trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 246 din Codul penal, este Tribunalul Gorj.

395 din 28 ianuarie 2003 (Dosar nr. 4986/2002)

CITARE

CITARE

(PROCEDURĂ INCORECTĂ. NULITATE RELATIVĂ)

Citarea la o adresă greşită, alta decât cea la care inculpatul locuieşte, constituie o nulitate relativă, întrucât l-a pus pe inculpat în situaţia de a nu se putea apăra.

857 din 24 septembrie 1993 în „Pro lege” nr. 2/1995,115

(CITARE. LOCUINŢĂ CUNOSCUTĂ)

În conformitate cu dispoziţiile art. 85 din Codul de procedură civilă, judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor.

Pentru a asigura realizarea acestei cerinţe imperative a procesului, legiuitorul a hotărât, prin art. 93 din legea citată ca, în caz de alegere de domiciliu, dacă partea nu a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea lor trebuie să se facă la domiciliul părţii, prin aceasta înţelegându-se domiciliul real şi nu cel procesual.

Cum intimatul-contestator nu desemnase o persoană în acest scop, instanţa, care deţine date certe privind domiciliul său din străinătate, era obligată, conform art. 95 din Codul de procedură civilă, fie să ceară procurorului general – care a declarat calea extraordinară de atac – să indice domiciliul real al intimatului, pentru a fi citat conform regulilor de citare a cetăţenilor români domiciliaţi în străinătate, conţinute de art. 87 pct. 8 din Codul de procedură civilă, fie, conform alin. 2 al acestui text, să dispună afişarea citaţiei la uşa instanţei şi, eventual, efectuarea procedurii prin publicitate.

Neprocedând în acest mod, instanţa care a soluţionat recursul în anulare a pronunţat o hotărâre nelegale, motiv pentru care, contestaţia în anulare se va admite şi se va dispune desfiinţarea deciziei atacate.

C.S.J., s. civ., dec. nr. 1671/1998, „Pro lege” nr. 4/1999, 111

Notă: – Potrivit alin. 2 al art. 87 pct.8 C. pr. civ., dacă domiciliul sau reşedinţa celor aflaţi în străinătate nu sunt cunoscute, citarea de dispune a fi făcută prin publicitate.

Dar această procedură se Aplică numai dacă reclamantul învederează că deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a izbutit să afle domiciliul pârâtului.

Dacă instanţa deţine date certe privind domiciliul din străinătate, va face citare la domiciliu sau reşedinţa cunoscută, prin citaţie trimisă cu scrisoare recomandată, în cazul în care acte internaţionale sau acte normative interne speciale nu prevăd o altă procedură.

(CITARE. LOC. DOMICILIU ALES)

Potrivit art. 177 alin. 1 C. pr. pen. învinuitul sau inculpatul se citează la adresa unde locuieşte, iar dacă printr-o declaraţie dată în cursul procesului penal acesta indică un alt loc pentru a fi citat, el este citat, în conformitate cu alineatul 2 al aceluiaşi articol, la locul indicat.

Or, instanţa nu s-a conformat acestor dispoziţii legale, întrucât, pe lângă domiciliul avut la data săvârşirii faptei, inculpatul indicase şi domiciliul la care se mutase după săvârşirea acesteia (cel al mamei sale), nu s-a dispus citarea sa la ambele domicilii pentru fiecare termen de judecată, ci a fost citat alternativ, mai întâi la domiciliul mamei sale şi apoi la domiciliul avut la data comiterii faptei, concomitent cu citarea prin afişare la uşa instanţei.

Or, în aceste condiţii, este evident că nu există certitudinea că inculpatul a luat cunoştinţă, potrivit prevederilor legii, de data judecării cauzei, încât hotărârea pronunţată este lovită de nulitate absolută, potrivit art. 197 alin. 2 C. pr. pen..

În ceea ce priveşte citarea inculpatului prin afişare la uşa instanţei, pe lângă că o atare modalitate de citare nu este prevăzută de lege, dar nici nu se impunea întrucât domiciliile unde acesta putea fi citat erau cunoscute. În cazul în care domiciliul inculpatului nu era cunoscut, citarea trebuia dispusă nu la uşa instanţei, ci la sediul consiliului local în a cărui rază teritorială s-a săvârşit infracţiunea, aşa cum se prevede la art. 177 alin. 4 C. pr. pen..

748 din 24 martie 1998, „Pro lege” nr. 3/1999, 132

Notă: – D. Ciuncan, Citarea părţilor în apel, „R.D.P.” nr. 1/1995, p. 111.

Pagina 10 din 67« Prima...89101112203040...Ultima »