CEREREA DE SOLUŢIONARE A CONFLICTULUI JURIDIC DE NATURĂ CONSTITUŢIONALĂ DINTRE PARLAMENTUL ROMÂNIEI ŞI PREŞEDINTELE ROMÂNIEI, FORMULATĂ DE PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

CEREREA DE SOLUŢIONARE A CONFLICTULUI JURIDIC DE NATURĂ CONSTITUŢIONALĂ DINTRE PARLAMENTUL ROMÂNIEI ŞI PREŞEDINTELE ROMÂNIEI, FORMULATĂ DE PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

Prin Decizia nr. 730 din 9 iulie 2012, Curtea Constituţională constată că cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, formulată de Preşedintele României, este inadmisibilă.

“În data de 6 iulie 2012 Parlamentul a dispus suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, ignorând cu bună ştiinţă una din condiţiile esenţiale prevăzute de art. 95 alin. (1), respectiv săvârşirea unor fapte grave prin care Preşedintele României să încalce prevederile Constituţiei”.

Potrivit acestor prevederi constituţionale, “În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută”.

Aceste prevederi constituţionale sunt de natură a releva responsabilităţile Preşedintelui României în respectarea Constituţiei, reglementând, totodată, o procedură care scoate în evidenţă o modalitate directă de control a Parlamentului asupra sa.

Astfel, textul constituţional sus-citat, stabilind că, pentru a putea fi suspendat, Preşedintele României trebuie să săvârşească fapte grave de încălcare a Constituţiei, lasă la latitudinea Parlamentului suspendarea sau nu a acestuia, chiar şi în situaţia în care a săvârşit astfel de fapte.

Prin urmare, doar Parlamentul poate hotărî suspendarea Preşedintelui, având dată această putere, iar odată declanşată procedura parlamentară de suspendare din funcţie a Preşedintelui Românie, potrivit Constituţiei, aceasta nu poate fi oprită.

Este adevărat, însă, că Legea fundamentală nu defineşte noţiunea de fapte grave.

De aceea, cu ocazia Avizului consultativ nr. 1 din 5 aprilie 2007 privind propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 18 aprilie 2007, Curtea a statuat că “pot fi considerate fapte grave de încălcare a prevederilor Constituţiei actele de decizie sau sustragerea de la îndeplinirea unor acte de decizie obligatorii, prin care Preşedintele României ar împiedica funcţionarea autorităţilor publice, ar suprima sau ar restrânge drepturile şi libertăţile cetăţenilor, ar tulbura ordinea constituţională ori ar urmări schimbarea ordinii constituţionale sau alte fapte de aceeaşi natură care ar avea sau ar putea avea efecte similare”.

Chiar dacă s-ar considera că numai Curtea Constituţională, în virtutea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, prevăzut de normele constituţionale ale art. 142 alin. (1), poate califica faptele imputate Preşedintelui României ca fiind sau nu fapte grave de încălcare a Constituţiei, Parlamentul nu poate fi împiedicat în exercitarea dreptului de a-l suspenda sau nu din funcţie pe Preşedintele României, indiferent de avizul, pozitiv sau negativ, al Curţii Constituţionale, aviz care are un caracter strict consultativ, aşa cum stabileşte art. 146 lit. h) din Constituţie.

În cadrul procedurii de suspendare a Preşedintelui României, reglementată de art. 95 din Constituţie, rolul Curţii Constituţionale încetează odată cu emiterea avizului consultativ.

Efectele suspendării constau în întreruperea mandatului prezidenţial până la validarea rezultatului referendumului de către Curtea Constituţională.

În aceste condiţii, cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, formulată de Preşedintele României, este inadmisibilă ( Curtea Constituţională, Decizia nr. 730 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 11 iulie 2012).

SESIZAREA DE NECONSTITUŢIONALITATE A HOTĂRÂRII PARLAMENTULUI NR. 32 DIN 3 IULIE 2012 PENTRU REVOCAREA DOMNULUI GHEORGHE IANCU DIN FUNCŢIA DE AVOCAT AL POPORULUI

SESIZAREA DE NECONSTITUŢIONALITATE A HOTĂRÂRII PARLAMENTULUI NR. 32 DIN 3 IULIE 2012 PENTRU REVOCAREA DOMNULUI GHEORGHE IANCU DIN FUNCŢIA DE AVOCAT AL POPORULUI

Obiectul sesizării îl constituie Hotărârea Parlamentului nr. 32 din 3 iulie 2012 pentru revocarea domnului Gheorghe Iancu din funcţia de Avocat al Poporului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 445 din 4 iulie 2012, având următorul cuprins:

“Art. 1

Domnul Gheorghe Iancu se revocă din funcţia de Avocat al Poporului.

Art. 2

Până la numirea unui nou Avocat al Poporului, domnul Valer Dorneanu, adjunct al Avocatului Poporului, va îndeplini atribuţiile funcţiei de Avocat al Poporului.”

Autorii sesizării susţin că Hotărârea Parlamentului nr. 32 din 3 iulie 2012 încalcă următoarele dispoziţii din Constituţie: art. 58 alin. (1) referitor la numirea şi rolul Avocatului Poporului şi art. 146 lit. d) referitor la atribuţia Curţii Constituţionale de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, care pot fi ridicate şi direct de Avocatul Poporului.

Examinând sesizarea de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

Curtea reţine că hotărârea criticată reprezintă un act juridic cu caracter individual, vizând revocarea domnului Gheorghe Iancu din funcţia de Avocat al Poporului.

Din examinarea dispoziţiilor din Constituţie referitoare la Avocatul Poporului şi a celor cuprinse în Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 15 septembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea reţine, referitor la conducătorul instituţiei Avocatul Poporului, că acesta se află în raporturi constituţionale şi legale directe cu Parlamentul.

Astfel, din coroborarea dispoziţiilor art. 58 alin. (1) şi ale art. 65 alin. (2) lit. i) din Constituţie, Curtea reţine că Avocatul Poporului este numit în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, pe o perioadă de 5 ani.

De asemenea, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 35/1997, mandatul de Avocat al Poporului se exercită de la data depunerii jurământului în faţa preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului.

Totodată, în condiţiile art. 9 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 35/1997, mandatul Avocatului Poporului încetează înainte de termen, printre altele, în caz de revocare din funcţie, iar revocarea din funcţie a Avocatului Poporului, ca urmare a încălcării Constituţiei şi a legilor, se face de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi, la propunerea birourilor permanente ale celor două Camere ale Parlamentului, pe baza raportului comun al comisiilor juridice ale celor două Camere ale Parlamentului.

Pe de altă parte, Curtea reţine că, în conformitate cu art. 60 din Constituţie, Avocatul Poporului prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora, iar rapoartele pot conţine recomandări privind legislaţia sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor.

Aşadar, Avocatul Poporului răspunde numai în faţa Parlamentului, activitatea sa fiind supusă controlului parlamentar. Ca urmare, Parlamentul este singura autoritate în măsură să aprecieze dacă activitatea desfăşurată de Avocatul Poporului, în calitatea sa de conducător al instituţiei, s-a realizat în limitele stabilite de Constituţie şi lege sau, dimpotrivă, cu încălcarea acestora, şi în consecinţă, printr-o evaluare obiectivă în cadrul căilor şi procedurilor exclusiv parlamentare, să dispună măsurile legale.

A decide altfel ar însemna să se recunoască Curţii Constituţionale posibilitatea de a se substitui Parlamentului, de a invalida evaluările făcute de acesta şi de a le înlocui cu evaluările proprii ale Curţii, ceea ce ar exceda, în mod evident, atribuţiilor instanţei de contencios constituţional.

În lumina tuturor considerentelor expuse, Curtea constată că revocarea din funcţia de Avocat al Poporului a domnului Gheorghe Iancu nu vizează, prin natura juridică a hotărârii criticate, valori şi principii constituţionale, în sensul reţinut de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012 şi, ca atare, această hotărâre nu poate fi supusă controlului de constituţionalitate (Curtea Constituţională, Decizia nr. 732 din 10 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 480 din 12 iulie 2012).

NOTĂ. Referitor la sesizarea de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea alin. (1) al art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, prin Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  477 din 12 iulie 2012, Curtea Constituţională  admite sesizarea de neconstituţionalitate formulată de 67 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Democrat Liberal şi constată că soluţia legislativă care exclude de la controlul de constituţionalitate hotărârile Parlamentului care afectează valori şi principii constituţionale este neconstituţională.

Examinând, în cadrul controlului de constituţionalitate a priori, dispoziţiile art. I pct. 1 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României (devenită Legea nr. 177/2010) în raport cu art. 146 din Constituţie, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 142 din Constituţie coroborate cu cele ale art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei şi unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România. În virtutea acestor prevederi, Curtea asigură controlul de constituţionalitate al actelor, procedurilor sau împrejurărilor cu privire la care a fost sesizată, constatând conformitatea sau neconformitatea acestora cu Legea fundamentală.

Prin urmare, Curtea a constatat că, modificând Legea nr. 47/1992, reglementarea în discuţie consacră o atribuţie nouă Curţii, respectiv controlul de constituţionalitate al hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, al hotărârilor plenului Senatului şi al hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, atribuţie care se circumscrie, în mod evident, cadrului constituţional consacrat de art. 146 (a se vedea Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010).

Pe de altă parte, în jurisprudenţa sa, referitoare la atribuţia de a se pronunţa asupra constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, Curtea şi-a circumstanţiat competenţa de control al constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului, instituită ca urmare a modificării şi completării art. 27 din Legea nr. 47/1992, precizând că pot fi supuse controlului de constituţionalitate numai hotărârile Parlamentului adoptate după conferirea noii competenţe, hotărâri care afectează valori, reguli şi principii constituţionale sau, după caz, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional (a se vedea Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011, şi Decizia nr. 1.631 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 2 februarie 2012).

De asemenea, Curtea a statuat că art. 27 din Legea nr. 47/1992 nu instituie vreo diferenţiere între hotărârile care pot fi supuse controlului Curţii Constituţionale sub aspectul domeniului în care au fost adoptate sau sub cel al caracterului normativ sau individual, ceea ce înseamnă că toate aceste hotărâri sunt susceptibile a fi supuse controlului de constituţionalitate – ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus (a se vedea Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012).

În aceste condiţii, Curtea constată că instituirea atribuţiei sale de a exercita un asemenea control de constituţionalitate reprezintă expresia diversificării şi consolidării competenţei Curţii Constituţionale, unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România, şi un câştig în eforturile de realizare a unui stat de drept şi democratic, fără a putea fi considerată o acţiune conjuncturală sau justificată pe criterii ce ţin de oportunitate. De altfel, chiar realitatea juridică, politică şi socială dovedeşte actualitatea şi utilitatea acesteia, având în vedere faptul că instanţa de contencios constituţional a fost chemată să se pronunţe asupra constituţionalităţii unor hotărâri ale Parlamentului care puneau în discuţie valori şi principii constituţionale.

În continuare, Curtea reţine că, potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie: “România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.” În acelaşi timp, art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală consacră expres principiul separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.

Aşa fiind, Curtea constată că o dimensiune a statului român o reprezintă justiţia constituţională, înfăptuită de Curtea Constituţională, autoritate publică politico-jurisdicţională care se situează în afara sferei puterii legislative, executive sau judecătoreşti, rolul său fiind acela de a asigura supremaţia Constituţiei, ca Lege fundamentală a statului de drept. Astfel, potrivit art. 142 alin. (1) din Constituţia României: “Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei.” Supremaţia Legii fundamentale este aşadar de esenţa exigenţelor statului de drept, reprezentând totodată o realitate juridică ce implică consecinţe şi garanţii. Între consecinţe se enumeră deosebirile dintre Constituţie şi legi şi, nu în ultimul rând, compatibilitatea întregului drept cu Constituţia, iar între garanţii se regăseşte controlul constituţionalităţii.

Controlul de constituţionalitate, în ansamblul său, şi, integrat acestuia, controlul de constituţionalitate al hotărârilor Parlamentului care pun în discuţie valori şi principii constituţionale, nu este numai o garanţie juridică fundamentală a supremaţiei Constituţiei. El reprezintă un mijloc pentru a înzestra Curtea Constituţională cu o capacitate coerentă de expresie, de natură să asigure eficient separaţia şi echilibrul puterilor într-un stat democratic.

De altfel, Comisia europeană pentru democraţie prin drept – Comisia de la Veneţia, organism consultativ al Consiliului Europei în probleme de drept constituţional, a subliniat că limitarea atribuţiilor Curţii Constituţionale a Ungariei în privinţa chestiunilor bugetare ar trebui înlăturată (a se vedea, în acest sens, Opinia nr. 665/2012 a Comisiei de la Veneţia cu privire la Legea privind Curtea Constituţională a Ungariei, adoptată în cadrul celei de-a 91-a sesiuni plenare, 15 – 16 iunie 2012, paragraful 54 pct. 10).

În consecinţă, modificarea legislativă, în sensul eliminării atribuţiei Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, fără nicio distincţie, nu face decât să ştirbească autoritatea Curţii Constituţionale, instituţie fundamentală a statului, şi să înfrângă astfel principiile statului de drept, conducând la dificultăţi deloc imprevizibile în realizarea unei politici de stat adecvate consolidării şi dezvoltării unui stat democratic, în care respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. În aceste condiţii, Curtea subliniază că statul de drept, democratic şi social nu trebuie să rămână un principiu fundamental, cu valenţe pur teoretice, fără urmări practice, ci o realitate, corect receptată, atât de autorităţile publice, cât şi de cetăţeni.

Curtea constată, de asemenea, că excluderea de la controlul de constituţionalitate a tuturor hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului nu se fondează pe statul de drept, ci, eventual, pe considerente de oportunitate, care, prin esenţa sa, presupune subiectivismul, interpretarea şi arbitrarul.

Or, justiţia constituţională se fundamentează pe statul de drept, nu pe oportunitate. Aşa fiind, această atribuţie nu poate avea semnificaţia unei sarcini “excesive” pentru Curtea Constituţională, astfel cum este menţionat în expunerea de motive la legea supusă controlului, susţinere fără semnificaţie juridică, ci se integrează, în mod indisolubil, odată ce a fost legitim acordată, unui mecanism juridic de natură să contribuie la realizarea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor într-un stat de drept, democratic şi social. A aprecia şi a decide asupra activităţii Curţii Constituţionale, cu precădere prin prisma unor standarde de ordin cantitativ, înseamnă incorecta sa receptare şi mai mult, ignorarea substanţei rolului său fundamental. De aceea, nu se poate reţine nici argumentul preşedintelui Senatului, exprimat în punctul său de vedere, în sensul că prin modificarea adusă Legii nr. 47/1992, prin Legea nr. 177/2010, s-ar încărca în mod excesiv activitatea Curţii Constituţionale, ceea ce a dăunat bunului mers al activităţii acesteia.

Argumentul Guvernului în sensul că dispoziţiile art. 146 lit. l) din Constituţie permit legiuitorului să modifice atribuţiile Curţii în sensul adăugării sau eliminării acestora prin legea sa organică nu poate fi reţinut, din următoarele motive:

Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 146 din Constituţie enumeră atribuţiile Curţii Constituţionale, dar că enumerarea expresă prevăzută de lit. a) – k) ale articolului nu este limitativă, de vreme ce acelaşi articol la lit. l) prevede că instanţa de contencios constituţional “îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii” (a se vedea Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010).

De asemenea, examinând proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României, înaintat de Preşedintele României, Curtea a considerat oportună completarea dispoziţiilor lit. c) a art. 146 în sensul următor: “c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentului şi a hotărârilor cu caracter normativ ale Parlamentului, la sesizarea preşedintelui Parlamentului, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 40 de parlamentari;”. Această propunere a vizat constituţionalizarea expresă a normelor cuprinse în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reglementând la rang de Constituţie atribuţiile Curţii reglementate în cuprinsul art. 27 alin. (1) din legea sa organică.

În aceste condiţii, Curtea a recomandat abrogarea lit. l), potrivit căreia “îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii”. Propunerea a fost justificată de împrejurarea că, în virtutea acestei dispoziţii, Curtea, alături de atribuţiile “de rang constituţional” prevăzute la art. 146 lit. a) – k), poate dobândi şi alte atribuţii instituite de legiuitorul ordinar prin legea ei de organizare şi funcţionare, atribuţii “de rang” legal.

Totodată, Curtea a reţinut că, în temeiul textului constituţional propus spre abrogare – art. 146 lit. l), atribuţiile Curţii Constituţionale pot fi multiplicate ori de câte ori interese ale forţelor politice impun modificarea sau completarea legii de organizare a Curţii. Curtea a apreciat că, prin eliminarea dispoziţiei constituţionale, este garantată independenţa instanţei constituţionale şi se păstrează voinţa puterii constituţionale originare cu privire la atribuţiile Curţii limitativ prevăzute numai în cuprinsul Constituţiei (a se vedea Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr 440 din 23 iunie 2011).

În lumina jurisprudenţei enunţate, Curtea reţine că sensul normei de trimitere cuprinse în art. 146 lit. l) din Constituţie, astfel cum rezultă din modul său de redactare – “îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii”, este acela de a permite legiuitorului sporirea, extinderea atribuţiilor instanţei de contencios constituţional. De aceea, a interpreta norma fundamentală menţionată, în sensul că legiuitorul ar avea posibilitatea de a limita, elimina sau reduce aceste atribuţii, în detrimentul altor dispoziţii fundamentale, echivalează cu golirea sa de conţinut, respectiv cu deturnarea sa de la scopul perfecţionării democraţiei constituţionale, urmărit de însuşi legiuitorul constituant cu prilejul revizuirii, ceea ce este absolut inacceptabil. Ca urmare, nicio modificare a atribuţiilor Curţii Constituţionale în temeiul art. 146 lit. l) din Legea fundamentală nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea, în orice condiţii şi cu încălcarea unor norme fundamentale, a uneia dintre aceste atribuţii.

Sub acest aspect, chiar dacă atribuţia privind controlul constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului a fost acordată Curţii Constituţionale prin legea sa organică, aceasta a dobândit valenţă constituţională în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. l) din Constituţie.

De altfel, îndeplinirea şi a altor atribuţii de către Curtea Constituţională presupune, fără îndoială, existenţa, şi nu inexistenţa acestora în legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Acelaşi este şi sensul dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care stabilesc că “atribuţiile Curţii Constituţionale sunt cele stabilite de Constituţie şi de prezenta lege”, şi al art. 10 alin. (1) din acelaşi act normativ, potrivit căruia Curtea Constituţională poate fi sesizată în cazurile expres prevăzute de art. 146 din Constituţie, republicată, sau de legea sa organică.

Ca urmare, Curtea constată că legitimitatea atribuţiei Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra hotărârilor Parlamentului care afectează valori şi principii constituţionale decurge din Legea fundamentală a cărei supremaţie Curtea este chemată să o garanteze, în timp ce soluţia legislativă criticată de eliminare a acestei atribuţii nu îşi află temeiul în Constituţie, ci, aşa cum s-a arătat, rezultă din încălcarea acesteia.

De aceea, Curtea subliniază importanţa controlului de constituţionalitate a hotărârilor Parlamentului pentru buna funcţionare a statului de drept şi pentru respectarea separaţiei şi echilibrului dintre puterile statului, astfel încât, atunci când în discuţie se pune problema afectării valorilor şi principiilor constituţionale pe calea unor hotărâri ale Parlamentului, dincolo de conflictele politice inerente raporturilor dintre majoritate şi opoziţie, Curtea să poată fi chemată să vegheze la respectarea acestor valori şi principii, intrinseci democraţiei, ca unic model politic compatibil cu Legea fundamentală.

Curtea consideră că în cadrul procesului legislativ de reexaminare a dispoziţiei neconstituţionale, fiind vorba de o atribuţie distinctă ce i-a fost conferită Curţii, aceasta ar trebui să fie reglementată într-o secţiune distinctă, după Secţiunea privind controlul constituţionalităţii regulamentelor, care să cuprindă procedurile ce urmează a fi aplicate, specifice noii reglementări, efectele deciziilor Curţii Constituţionale, prin care se constată neconstituţionalitatea hotărârilor Parlamentului, corelarea cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) lit. A.c) din Legea nr. 47/1992.

În fine, Curtea reaminteşte că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.

RECTIFICAREA, MODIFICAREA UNUI ACT NORMATIV

RECTIFICAREA, MODIFICAREA UNUI ACT NORMATIV

Judecătorul Ion Predescu de la Curtea Constituțională a declarat miercuri pentru gândul.info că trimiterea la Monitorul Oficial al „eratei” privitoare la includerea în cvorumul de la referendum a românilor din străinătate nu s-a făcut legal, deoarece decizia trimiterii documentului la Monitor a fost luată fără consultarea tuturor judecătorilor care semnaseră Hotărârea inițială. „Dacă s-a luat decizia doar cu cinci prezenţi nu este legal, o decizie se ia în cvorum minim cu şase prezenţi. … Dacă au dubii, pot aştepta plenul Curţii, nu ce a trimis judecătorul de serviciu”, a precizat judecătorul Ion Predescu.

Modificările privesc introducerea unui nou paragraf în Hotărârea nr. 3 din 2 august 2012 a Curții Constituţionale asupra contestaţiilor referitoare la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional din data de 29 iulie 2012 pentru demiterea Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  546 din 3 august 2012.

Adresa de la CCR, publicată în facsimil pe siteul www.Luju.ro,  nu era semnată de președintele Curții, Augustin Zegrean, ci de un alt judecător, se pare a fi Ștefan Minea, împuternicit de Zegrean să semneze în numele său. După ce Curtea a revenit precizând că judecătorul Minea era împuternicit de Zegrean să semneze „erata”, aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial ( Judecătorul CCR Ion Predescu susține că erata trimisă la Monitorul Oficial cu privire la românii din străinătate ar fi trebuit aprobată în prezenţa tuturor celor 9 judecători: „Altfel nu e legal!” A.M.PRESS, 8 august 2012).

Legea nr. 24 din 27 martie 2000,  republicată , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  260 din 21 aprilie 2010, privește normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Republicată în temeiul art. II din Legea nr. 60/2010 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 61/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 6 aprilie 2010, dându-se textelor o nouă numerotare.

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 777 din 25 august 2004 şi ulterior a mai fost modificată şi completată prin:

– Legea nr. 49/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 21 martie 2007;

– Legea nr. 173/2007 pentru completarea art. 53 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 18 iunie 2007;

– Legea nr. 194/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 453 din 4 iulie 2007;

– Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 61/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 9 iunie 2009.

Articolul  71 al acestei legii reglementează Rectificările astfel:

(1) În cazul în care după publicarea actului normativ se descoperă erori materiale în cuprinsul său, se procedează la publicarea unei note cuprinzând rectificările necesare.

(2) Se interzice modificarea prevederilor unor acte normative prin recurgerea la operaţiunea de rectificare, care trebuie limitată numai la erorile materiale.

(3) Rectificarea se face la cererea organului emitent, cu avizul Consiliului Legislativ.

Prin  adresa nr. 5307 din 06.08.2012, Curtea Constituțională solicită:

In Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, numarul 546 din 3 august 2012, in mod gresit, in cuprinsul Hotararii Curtii Constitutionale nr. 3 din 2 august 2012, la pagina 7, coloana 1, paragraful 2, randul 8, si la pagina 7, coloana 1, paragraful 5, randul 3, in loc de ”2 august 2012” s-a retinut „1 august 2012”, eroarea neapartinand Monitorului Oficial.

De asemenea, la pagina 10, coloana 2, dupa paragraful 2, se va introduce un nou paragraf: ”In speta, insa, sunt aplicabile dispozitiile legale din art.2 alin.(1) lit. c) din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Presedintelui Romaniei si ale art. 17 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea si desfasurarea referendumului”.

Va rugam sa dispuneti rectificarea in sensul celor mai sus aratate.

Dacă schimbarea din „1 august 2012”, în ”2 august 2012” reprezintă o eroare, adăugăm noi, materială, introducerea unui nou paragraf nu poate fi privită ca o eroare materială, și nici nu a fost privită,  astfel,  nici de autor, care, după cum rezultă,s-a ferit de greșeală, dar s-a ferit să spună și ce valoare juridică . Eroarea aparține exclusiv presei, fiind de natură a încurca și mai mult căile…

Modificarea unui act normativ constă în schimbarea expresă a textului unora sau mai multor articole ori alineate ale acestuia şi în redarea lor într-o nouă formulare.

Pentru exprimarea normativă a intenţiei de modificare a unui act normativ se nominalizează expres textul vizat, cu toate elementele de identificare necesare, iar dispoziţia propriu-zisă se formulează utilizându-se sintagma “se modifică şi va avea următorul cuprins:”, urmată de redarea noului text (cf articolul 59 din Legea nr. 24 din 27 martie 2000,  republicată).

Potrivit art. 60 din Normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative

Completarea actului normativ constă în introducerea unor dispoziţii noi, cuprinzând soluţii legislative şi ipoteze suplimentare, exprimate în texte care se adaugă elementelor structurale existente, prin utilizarea unei formule de exprimare, cum ar fi: “După articolul… se introduce un nou articol, ……, cu următorul cuprins:”.

Dacă actul de completare nu dispune renumerotarea actului completat, structurile, inclusiv articolele sau alineatele nou-introduse, vor dobândi numărul structurilor corespunzătoare celor din textul vechi, după care se introduc, însoţite de un indice cifric, pentru diferenţiere.

Articolul  61 din această lege reglementează Condiţiile de fond pentru modificarea şi completarea actelor normative.

Modificarea sau completarea unui act normativ este admisă numai dacă nu se afectează concepţia generală ori caracterul unitar al acelui act sau dacă nu priveşte întreaga ori cea mai mare parte a reglementării în cauză; în caz contrar actul se înlocuieşte cu o nouă reglementare, urmând să fie în întregime abrogat.

Prevederile modificate sau care completează actul normativ trebuie să se integreze armonios în actul supus modificării ori completării, asigurându-se unitatea de stil şi de terminologie, precum şi succesiunea normală a articolelor.

ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA REFERENDUMULUI

ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA REFERENDUMULUI

Legea nr. 3 din 22 februarie 2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.84 din 24 februarie 2000, în Forma inițialã a  art. 5 despunea:

(1) Referendumul naţional şi referendumul local se organizează şi se desfăşoară potrivit prevederilor prezentei legi.

(2) Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale.

Conform ORDONANTA DE URGENTA nr. 27 din 25 aprilie 2007 in vigoare din 25.04.2007 :

Având în vedere imperativul asigurării diminuării costurilor generate de organizarea referendumului naţional şi termenul foarte scurt rămas până la data desfăşurării referendumului naţional din data de 19 mai 2007 pentru demiterea Preşedintelui României,

ţinând cont de deficienţele constatate în procesul de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, precum şi de lipsa reglementărilor în domeniul finanţării campaniei referendumului naţional pentru demiterea Preşedintelui României,

toate acestea vizând interesul public şi constituind o situaţie extraordinară, a cărei reglementare nu poate fi amânată,

în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată,

Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă de urgenţă.

Art. I – Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 24 februarie 2000, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:. . .      Art. II – În tot cuprinsul Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, cu modificările şi completările ulterioare, prin sintagma “partide politice reprezentate în Parlament” se înţelege “partide politice parlamentare şi organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale ce au grup parlamentar propriu în ambele Camere ale Parlamentului”.

Art. III – (1) Finanţarea campaniei pentru referendum se face în condiţiile cap. IV din Legea nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 632 din 21 iulie 2006, cu modificările şi completările ulterioare, atât pentru partidele politice parlamentare, cât şi pentru Preşedintele suspendat al României, căruia i se aplică regimul unui candidat independent.

(2) Controlul finanţării campaniei referendumului naţional pentru demiterea Preşedintelui României se realizează de către Curtea de Conturi, în condiţiile legii.

Conform ORDONANTA DE URGENTA nr. 103 din 30 septembrie 2009 in vigoare din 02.10.2009  pct. 1:

Art. 5 – (1) Referendumul naţional şi referendumul local se organizează şi se desfăşoară potrivit prevederilor prezentei legi.

(2) Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente.

Forma inițialã a art. 10 :

Demiterea Preşedintelui României este aprobată, dacă a întrunit majoritatea voturilor cetăţenilor înscrişi în listele electorale. (Art. 2 pct.  21 din Legea nr. 35 din 13 martie 2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali definește listă electorală ca fiind listă ce cuprinde toţi alegătorii care îşi exercită dreptul de vot în cadrul unei secţii de votare).

Conform LEGE Nr. 129 din 5 mai 2007 in vigoare din 05.05.2007 , Articol unic:

Art. 10 – Prin derogare de la art. 5 alin. (2), demiterea Preşedintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate, la nivelul ţării, ale cetăţenilor care au participat la referendum.

Conform LEGE Nr. 62 din 10 aprilie 2012 in vigoare din 15.04.2012, pct. 1 :

Art. 10 – Demiterea Preşedintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor cetăţenilor înscrişi în listele electorale.

ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ nr. 41 din 5 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 452 din 5 iulie 2012:

Luând în considerare imperativul asigurării bunei organizări a referendumului, în timp util, precum şi insuficienţa reglementării,

în scopul prevenirii disfuncţionalităţilor în derularea activităţilor de pregătire a referendumului naţional,

întrucât se impune, de urgenţă, luarea măsurilor necesare, atât legale, cât şi tehnice, pentru a se asigura, în condiţii optime, consultarea electoratului,

luând în considerare că este necesară stabilirea unui traseu al procedurii organizării referendumului,

având în vedere necesitatea asigurării unui proces electoral coerent, toate acestea vizând interesul public şi constituind o situaţie extraordinară, a cărei reglementare nu poate fi amânată,

în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată, Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă de urgenţă.

Art. I. – Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 24 februarie 2000, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. Articolul 10 se modifică şi va avea următorul cuprins:

“Art. 10 – Prin derogare de la art. 5 alin. (2), demiterea Preşedintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate ale cetăţenilor care au participat la referendum.”

” Validarea referendumului prin prezenţa obligatorie la vot a cel puţin 9 milioane de alegători dă posibilitatea uneia dintre părţile angajate în bătălia politică să câştige prin propria neprezentare., Practic, dl Băsescu nu poate fi demis decât cu 9 milioane de voturi împotrivă – cu 9, nu cu 4,5 milioane, căci toţi votanţii nu pot fi decât antiBăsescu.

Am prezentat această ipoteză extremă pentru a înţelege viciul logic din  Hotărârea CCR.  Acesta putea fi rezolvat prin impunerea si a unei limite minime obligatorii de voturi în  favoarea lui Traian  Băsescu, să zicem 3 milioane, ca să evităm situaţia în care, cu, de pildă, 6 milioane de voturi contra şi 1 milion de voturi pentru, dl Băsescu se întoarce totuşi la  Cotroceni.

Oricum, nu se întrevăd şanse ca valurile de ură care se ciocnesc în România să fie potolite curând.

O altă soluţie, centrată pe numărul de voturi împotriva preşedintelui,  este următoarea: preşedintele este demis dacă jumătate plus unu dintre cei prezenţi la urne votează împotriva sa, cu condiţia ca aceştia, votanţii anti, să  fie cel puţin 4,5 milioane. Deci, ca şi în cazul condiţiei cu cel puţin 9 milioane de alegători prezenţi la vot, aleasă de Curtea Constituţională, preşedintele poate fi demis cu minimum 4,5 milioane de voturi împotrivă, dar nu mai este încurajată absenţa la vot a alegătorilor proBăsescu” (Cristian Tudor Popescu).

Noi credem că viciul nu aparține Curții Constituționale, care nu a făcut altceva decât să amintească principiile constituționale. Concret, nu poate fi demis un președinte. Teoretic, o jumătate nu votează, minoritate principală nu are nici un interes să voteze, auslanderii nu sunt atrași la vot, deci nu se poate obține jumătate din persoanele cu drept de vot.

Curtea Constituțională arată în motivarea privind referendumul că cetățenii români care au domiciliul sau reşedinţa în străinătate nu trebuie înscrişi pe listele electorale permanente, având în schimb dreptul de a vota în mod liber în străinătate pe liste electorale suplimentare. Conform datelor oferite oferite de statisticile oficiale, în această categorie, intră între 2,5 şi 3 milioane de români care nu mai au domiciliul stabil în România. Dacă se adaugă acestor cifre şi cetăţenii din ţară care nu drept de vot şi trebuie scoşi din listele electorale ajungem la o cifră de aproximativ 16,5 milioane (Lucian Negrea , Decizia CCR care validează referendumul. Câţi români avem în diaspora, dcnews , 7 august 2012.)

Art. 17 alin. (1) din Legea nr. 3  din 22 februarie 2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului prevede că operaţiunile pentru desfăşurarea referendumului au loc în circumscripţiile electorale şi la secţiile de votare, organizate potrivit prevederilor Legii nr. 35/2008, cu modificările şi completările ulterioare, pe baza copiilor de pe listele electorale permanente şi a celorlalte liste electorale prevăzute de lege, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 151 din prezenta lege, care se aplică în mod corespunzător.

Reactualizarea listelor electorale permanente se face de către primari, potrivit prevederilor Legii nr. 68/1992, respectiv ale Legii nr. 70/1991, republicată, cu modificările ulterioare, în termen de cel mult 5 zile de la data stabilirii zilei referendumului.

Astfel, Art. 8 alin. (1)  din Legea nr. 68  din 15 iulie 1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului statuează că Listele electorale permanente se întocmesc pe localităţi şi cuprind toţi cetăţenii cu drept de vot care domiciliază în localitatea pentru care au fost întocmite listele. Cetăţenii români cu domiciliul în străinătate pot fi înscrişi, la cererea lor, în listele electorale permanente ale localităţii în care s-au născut ori în care au avut ultimul domiciliu în ţară. Cererea se depune la misiunea diplomatică a României din statul în care domiciliază sau direct la serviciul judeţean de evidenţă a populaţiei. ( Art. 122 din Legea nr. 373 din 24 septembrie 2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului. Pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 16 iulie 1992, cu modificările şi completările ulterioare).

Art. 14 al Legii nr. 70/1991, republicată, dispune că  Listele electorale cuprind pe toţi cetăţenii cu drept de vot care au domiciliul în localitatea în care se organizează alegeri . (  Art. 133 din Legea nr. 67 din 25 martie 2004  Republicată pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale dispune că  Legea nr. 70/1991 privind alegerile locale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 18 aprilie 1996, cu modificările şi completările ulterioare, se abrogă).

Potrivit art. 16  alin.   (1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Egalitatea în drepturi presupune o valoare egală pentru fiecare vot.Or, prin neparticipare, o jumătate dintre votanți anulează egalitatea celorlalți (a se vedea și I.Muraru, Comentariu în ”Constituția României, comentată și adnotată”,  RA ”Monitarul Oficvial”, București, 1992, pp.39 sqq, I.Muraru, Comentariu în ”Constituția României, revizuită”,  All Beck,  București, 2004, pp.20 sqq, sub voce Egalitatea în drepturi).

Potrivit Art. 3 Legea nr. 35 din 13 martie 2008, alegerile parlamentare în România se desfăşoară cu respectarea caracterului universal, egal, direct, secret şi liber exprimat al votului, în condiţiile prezentului titlu.

Cetăţenii români au dreptul de vot şi de a fi aleşi, indiferent de rasă, sex, naţionalitate, origine etnică, limbă vorbită, religie, opinie politică, avere sau de origine socială, în condiţiile prezentului titlu.

Exprimarea unei opţiuni politice poate avea loc nu numai prin participarea la referendum, ci şi chiar prin neparticiparea la acesta, mai ales în situaţiile în care legislaţia relevantă impune un anumit cvorum de participare. În acest fel, se poate crea o majoritate de blocaj raportat la numărul cetăţenilor unui stat; în acest mod, cei ce aleg să nu îşi exercite dreptul la vot consideră că printr-o conduită pasivă îşi pot impune voinţa politică. Astfel, alegând să nu îşi exercite un drept constituţional, cetăţenii îşi văd realizate propriile lor convingeri prin neacceptarea, în mod indirect, a celor contrare. De aceea, neparticiparea la referendum, mai exact neexercitarea dreptului la vot, este tot o formă de exprimare a voinţei politice a cetăţenilor şi de participare la viaţa politică.

Singura condiţionare este aceea ca exercitarea sau neexercitarea dreptului la vot să nu fie impusă, ci să ţină de resortul intern al fiecărei persoane.

Or, în campania pentru referendum, potrivit art. 30 alin. (2) din Legea nr. 3/2000, “partidele politice şi cetăţenii au dreptul să îşi exprime opiniile în mod liber şi fără nicio discriminare, prin mitinguri, prin adunări publice şi prin mijloace de informare în masă”. Partidele politice pot să îndemne sau, din contră, să nu îndemne cetăţenii să voteze, ambele aspecte ale dreptului la vot contribuind la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor. Ceea ce însă partidele politice nu pot întreprinde este obligarea cetăţenilor la a vota sau, din contră, la a nu vota, întrucât numai în acest caz dreptul la vot este golit de conţinut.

Este adevărat că, potrivit art. 2 alin. (1) din Constituţie, suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum, însă textul nu impune obligativitatea votului, lăsând cetăţeanului deplina libertate de a participa sau nu la alegeri ori la referendum şi de a-şi exprima opţiunile în modul în care consideră că este potrivit.

În jurisprudenţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 22 martie 1972, pronunţată în Cauza X împotriva Austriei, s-a arătat că o persoană nu poate fi constrânsă să aleagă un candidat sau altul aflat pe buletinul de vot, numai în acest caz încălcându-se dreptul de a alege (Curtea Constituţională, Hotărârea nr. 3 din 2 august 2012 asupra contestaţiilor referitoare la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional din data de 29 iulie 2012 pentru demiterea Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 546 din 3 august 2012).

Potrivit articolului 34 alin.   (1) Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv. Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale( a se vedea și I.Muraru, Comentariu în ”Constituția României, comentată și adnotată”,  RA ”Monitarul Oficvial”, București, 1992, pp.87 sqq, M.Constantinescu, Comentariu în ”Constituția României, revizuită”,  All Beck,  București, 2004, pp.6 sqq, sub voce Unitatea poporului și egalitatea între cetățeni).

În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.

Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui (art. 95 din Constituție)

Art. 2 pct.  30 din Legea nr. 35 din 13 martie 2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali definește  fraudă electorală ca fiind orice acţiune ilegală care are loc înaintea, în timpul sau după încheierea votării ori în timpul numărării voturilor şi încheierii proceselor-verbale şi care are ca rezultat denaturarea voinţei alegătorilor şi crearea de avantaje concretizate prin mandate în plus pentru un competitor electoral.

Art. 1 din Hotărârea nr. 26 H din 26 iulie 2012 pentru interpretarea dispoziţiilor art. 25 alin. (3) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea  referendumului   a Biroului Electoral Central publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  523 din 27 iulie 2012 definește  fraudă electorală ca fiind orice acţiune ilegală care are loc înaintea, în timpul sau după încheierea votării ori în timpul numărării voturilor şi al încheierii proceselor-verbale şi care are ca rezultat denaturarea voinţei alegătorilor şi crearea de avantaje concretizate prin îndeplinirea sau neîndeplinirea cvorumului de prezenţă la vot, respectiv prin modificarea rezultatului referendumului.

Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 29 septembrie 2004 şi a mai fost modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2004 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 920 din 9 octombrie 2004, aprobată prin Legea nr. 592/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.232 din 21 decembrie 2004.

Republicată în temeiul dispoziţiilor art. IV din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 95/2009 privind modificarea şi completarea Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608 din 3 septembrie 2009, rectificată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 658 din 3 octombrie 2009 şi aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 98/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 429 din 20 iunie 2011, dându-se textelor o nouă numerotare.

Împiedicarea, prin orice mijloace, a liberului exerciţiu al dreptului de vot sau de a fi ales se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani (Art. 57 alin. (1)).

(2) Atacul, prin orice mijloace, asupra localului secţiei de votare se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Oferirea sau darea de bani, bunuri ori alte foloase în scopul determinării alegătorului să voteze ori să nu voteze un anumit candidat se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi (Art. 58 alin. (1)).

(2) Nu intră în categoria bunurilor prevăzute la alin. (1) bunurile cu valoare simbolică, inscripţionate cu însemnele unei formaţiuni politice.

Fapta persoanei care votează:

a) fără a avea acest drept;

b) de două sau mai multe ori;

c) prin introducerea în urnă a mai multor buletine de vot decât are dreptul un alegător se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează utilizarea unei cărţi de alegător sau a unui act de identitate nul ori fals sau a unui buletin de vot fals.

Violarea prin orice mijloace a secretului votului se pedepseşte cu amendă(Art. 60 alin. (1)).

(2) Dacă fapta a fost comisă de un membru al biroului electoral al secţiei de votare, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Deschiderea urnelor înainte de ora stabilită pentru închiderea votării se pedepseşte cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Încredinţarea urnei speciale altor persoane decât membrilor biroului electoral al secţiei de votare ori transportarea acesteia de către alte persoane sau în alte condiţii decât cele prevăzute de lege se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Falsificarea prin orice mijloace a înscrisurilor de la birourile electorale se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi (Art. 62 alin. (1)).

(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi înscrierea în copia de pe lista electorală permanentă a unor persoane care nu figurează în această listă.

(3) Introducerea în uz sau folosirea unui program informatic cu vicii care alterează înregistrarea ori însumarea rezultatelor obţinute în secţiile de votare sau determină repartizarea mandatului în afara prevederilor legii se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(4) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează introducerea de date, informaţii sau proceduri care duc la alterarea sistemului informaţional naţional necesar stabilirii rezultatelor alegerilor.

Tentativa la infracţiunile prevăzute în art. 57 şi art. 59 – 62 se pedepseşte.

Bunurile şi banii destinaţi sau folosiţi la săvârşirea contravenţiilor prevăzute la art. 55 sau a infracţiunilor prevăzute la art. 57 – 62 ori rezultate din comiterea acestora se confiscă.

DETAŞAREA MAGISTRAȚILOR

DETAŞAREA MAGISTRAȚILOR

COMUNICAT al Biroului de Informare Publică şi Relaţii cu Mass Media al CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII privind hotărârea Secţiei pentru judecători a CSM asupra cererii de detaşare la Ministerul Justiţiei, în vederea numirii în funcţia de ministru al justiţiei a doamnei judecător Mona Maria PIVNICERU, membru ales al CSM

În şedinţa din data de 06 august 2012, Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a analizat solicitarea privind detaşarea la Ministerul Justiţiei, pe o perioadă de 6 luni, în vederea numirii în funcţia de ministru al justiţiei, a doamnei judecător Mona Maria PIVNICERU, membru ales al CSM

În conformitate cu prevederile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, cu unanimitate de voturi, Secţia pentru judecători a hotărât că este inadmisibilă detaşarea unui membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii în orice funcţii, inclusiv în cele de demnitate publică numite şi, în consecinţă, a respins cererea de detaşare la Ministerul Justiţiei a doamnei judecător Mona Maria PIVNICERU, membru ales al CSM.

Potrivit art. 58  din  Legea nr. 303 din 28 iunie 2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată , Consiliul Superior al Magistraturii dispune detaşarea judecătorilor şi procurorilor, cu acordul scris al acestora, la alte instanţe sau parchete, la Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Naţional al Magistraturii, Ministerul Justiţiei sau la unităţile subordonate acestuia ori la alte autorităţi publice, în orice funcţii, inclusiv cele de demnitate publică numite, la solicitarea acestor instituţii, precum şi la instituţii ale Uniunii Europene sau organizaţii internaţionale.

Durata detaşării este cuprinsă între 6 luni şi 3 ani. Detaşarea se prelungeşte o singură dată, pentru o durată de până la 3 ani, în condiţiile prevăzute la alin. (1).

În perioada detaşării, judecătorii şi procurorii îşi păstrează calitatea de judecător sau procuror şi beneficiază de drepturile prevăzute de lege pentru personalul detaşat. Când salariul şi celelalte drepturi băneşti prevăzute pentru funcţia în care este detaşat judecătorul sau procurorul sunt inferioare, acesta îşi păstrează indemnizaţia de încadrare lunară şi celelalte drepturi băneşti.

Anexa Nr. IX/2 din Reglementările specifice personalului care ocupă funcţii de demnitate publică şi personalului care ocupă funcţii asimilate cu funcţii de demnitate publică, emise de Parlamentul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  762 din 9 noiembrie 2009 arată care sunt

FUNCŢII DE DEMNITATE PUBLICĂ NUMITE

(Indemnizaţiile persoanelor din cadrul organelor autorităţii publice, numite în funcţii potrivit legii)

Guvernul României

1.Prim-ministru                                       11,70

2.Viceprim-ministru                                     11,20

3.Ministru de stat                                         11,00

4.Ministru                                                  10,80

5.Ministru delegat                                         10,80

6.Secretar de stat membru al Guvernului                   10,20

7.Secretar de stat                                          9,80

8.Subsecretar de stat                                        9,60

Anexa Nr. IX/4 definește  Funcţiile asimilate cu funcţii de demnitate publică.

LIBERTE D’EXPRESSION, VIOLATION DU SECRET DE L’INSTRUCTION, LA LIBERTE DE LA PRESSE

LIBERTE D’EXPRESSION, VIOLATION DU SECRET DE L’INSTRUCTION, LA LIBERTE DE LA PRESSE

Les perquisitions et les saisies effectuées dans les locaux de “l’Equipe” et du “Point” étaient des mesures disproportionnées compte tenu de l’intérêt d’assurer et de maintenir la liberté de la presse dans une société democratique.

La Cour européenne des droits de l’homme dit, à l’unanimité, qu’il y a eu : Violation de l’article 10 (liberté d’expression) de la Convention européenne des droits de l’homme.

L’affaire concerne des investigations conduites dans les locaux des journaux L’Equipe et Le Point, ainsi qu’au domicile de journalistes accusés de violation du secret de l’instruction et de recel. Il s’agissait pour les autorités de découvrir l’origine de fuites ayant eu lieu au sujet d’une enquête portant sur un éventuel dopage de coureurs cyclistes. Des perquisitions furent conduites au siège des journaux et à certains domiciles ; des saisies de matériel ainsi que la mise sous scellés de listings d’appels téléphoniques eurent lieu. Les cinq journalistes furent relaxés, faute de preuves.

La Cour conclut que le Gouvernement n’a pas démontré qu’une balance équitable des intérêts en présence a été préservée. Elle rappelle que « les considérations dont les institutions de la Convention doivent tenir compte pour exercer leur contrôle sur le terrain du paragraphe 2 de l’article 10 font pencher la balance des intérêts en présence en faveur de celui de la défense de la liberté de la presse dans une société démocratique » (voir Goodwin c. Royaume-Uni). Les mesures litigieuses ne représentaient pas des moyens raisonnablement proportionnés à la poursuite des buts légitimes visés comptetenu de l’intérêt de la société démocratique à assurer et à maintenir la liberté de la presse.

Les requérants, M. Damien Ressiot, Mme Dominique Issartel, MM. Labbé, Decugis et Mme Recasens sont des ressortissants français, nés respectivement en 1964, 1967, 1967, 1963 et 1970. Ils sont journalistes et écrivaient à l’époque des faits pour le quotidien sportif L’Equipe et l’hebdomadaire Le Point. En 2004, une instruction judiciaire fut diligentée concernant le dopage éventuel de coureurs cyclistes appartenant à l’équipe Cofidis.

Le Point publia le 22 janvier 2004, un article signé de MM. Labbé, Decugis et de Mme Recasens qui reprenait in extenso certains passages des procès-verbaux de transcriptions d’écoutes téléphoniques pratiquées dans le cadre de l’enquête diligentée par la brigade des stupéfiants. Le 29 janvier 2004, un nouvel article parut dans Le Point sous la signature des mêmes journalistes, divulguant une liste de produits prohibés découverts chez un ancien coureur cycliste lors d’une perquisition. Suite à ces publications, l’Inspection générale des services (IGS) de la police nationale ouvrit une enquête préliminaire. Le 4 février 2004, le parquet de Nanterre demanda à l’IGS une enquête visant les mêmes faits.

Le 8 avril 2004, les sociétés Cofidis et Cofidis compétition délivrèrent une assignation en référé au sujet d’un article qui devait paraître le lendemain dans L’Equipe, invoquant le caractère injurieux des propos, une atteinte à la présomption d’innocence et au secret de l’instruction.

Les 9 et 10 avril 2004, L’Equipe publia une série d’articles sur le même sujet, reproduisant des parties des procès-verbaux et pièces de procédure. _ Le 15 avril 2004, les sociétés Cofidis et Cofidis compétition portèrent plainte avec constitution de partie civile contre X du fait de violation du secret de l’information et recel. Le 22 octobre 2004, l’enquête menée par l’IGS fut jointe à la procédure. Entre le 20 octobre et le 25 novembre 2004, douze policiers, trois des journalistes ainsi que le directeur du Point furent auditionnés. Le 10 janvier 2005, le procureur ordonna une perquisition au siège des journaux L’Equipe et Le Point afin de retrouver la trace des procès-verbaux détournés.

Le 1er juillet 2005, le juge d’instruction transmit le dossier au parquet afin qu’il fasse ses réquisitions en vue de la mise en examen des cinq journalistes pour recel de violation du secret de l’instruction. Le 2-3 octobre 2005, le journal Le Monde publia un entretien avec le juge ayant instruit l’affaire au sujet des complications éventuelles ayant émaillé l’enquête, et ce dernier répondit que cette affaire n’était pas prioritaire pour le ministère de la Justice, que les effectifs policiers qui l’assistaient étaient en nombre insuffisant et que des erreurs techniques avaient été commises. A aucun moment il ne mentionna les articles qui avaient été publiés dans Le Point et dans L’Equipe, ni ne releva leur répercussion négative éventuelle sur l’enquête en cours.

Le 2 février 2006, M. Damien Ressiot et Mme Dominique Issartel demandèrent l’annulation de l’ensemble des actes relatifs à la perquisition au siège du journal L’Equipe, l’annulation des actes relatifs aux perquisitions domiciliaires ainsi que de l’ensemble des actes relatifs à la mise sous scellés des listings de leurs appels téléphoniques. Le 13 février 2006, MM. Labbé, Decugis et Mme Recasens firent les mêmes demandes concernant la perquisition au siège du journal Le Point et les interceptions d’appels téléphoniques.

Le 26 mai 2006, la chambre de l’instruction de la cour d’appel de Versailles rendit son arrêt. Elle nota que la violation du secret de l’instruction et le recel de cette infraction avaient compromis le déroulement de l’enquête et avaient constitué une atteinte à la présomption d’innocence des personnes visées dans les articles ainsi qu’une atteinte à leur vie privée par la publication de certaines de leurs conversations téléphoniques. Elle déclara nulles les réquisitions visant le standard des deux journaux, ainsi que les lignes téléphoniques de certains des journalistes, estimant que de telles investigations n’étaient pas, au regard de l’article 10 de la Convention, des mesures nécessaires à ce stade de la procédure. En revanche elle estima que les saisies et mises sous scellés étaient légitimes, nécessaires et adaptées au but recherché, constituant une ingérence proportionnée au regard des exigences relatives au respect des sources d’information.

Les cinq journalistes se pourvurent en cassation contre cet arrêt. La Cour de cassation rejeta le pourvoi. Le 26 mai 2009, le juge d’instruction du tribunal de grande instance de Nanterre rendit une ordonnance de renvoi et de non-lieu partiel, considérant que les intéressés n’avaient pas commis de délit de violation du secret de l’instruction, mais qu’ils avaient commis celui du recel de pièces du dossier de l’instruction. Le 11 mai 2010, le tribunal de grande instance de Nanterre rendit son jugement, et, se fondant sur le fait qu’aucun procès-verbal ou extrait de procès-verbal n’avait été retrouvé lors des diverses perquisitions, conclut que l’infraction de recel n’était pas établie. Il prononça la relaxe des cinq journalistes.

La protection des sources journalistiques est l’une des pierres angulaires de la liberté de la presse. Sans cette protection, les sources journalistiques pourraient être dissuadées d’aider la presse à informer le public. La presse serait alors moins à même de jouer son rôle de « chien de garde » de la démocratie et son aptitude à fournir des informations précises et fiables pourrait s’en trouver amoindrie.

Dans l’arrêt Dupuis et autres c. France la Cour a rappelé l’importance du rôle des médias dans le domaine de la justice pénale. Le Comité des Ministres du Conseil de l’Europe a adopté la Recommandation Rec(2003)13 [anglais] sur la diffusion d’informations par les médias en relation avec les procédures pénales. Cette Recommandation souligne l’importance des reportages réalisés sur les procédures pénales pour informer le public et permettre à celui-ci d’exercer un droit de regard sur le fonctionnement du système de justice pénale.

Une ingérence dans la confidentialité des sources journalistiques ne peut se justifier que par un impératif prépondérant d’intérêt public. Eu égard aux circonstances particulières de l’affaire, la Cour estime que l’ingérence des autorités découlant du secret de l’instruction visait à empêcher la divulgation d’informations confidentielles, à protéger la réputation d’autrui, à garantir la bonne marche de l’enquête, et par conséquent à protéger l’autorité et l’impartialité du pouvoir judiciaire.

Les journalistes en cause étaient soupçonnés de recel de violation du secret de l’instruction. Le thème des articles – le dopage dans le sport professionnel, en l’occurrence le cyclisme – et les problèmes afférents concernaient un débat d’un intérêt public très important. Les articles en cause répondaient à une demande croissante et légitime du public de disposer d’informations sur les pratiques de dopage dans le sport – en particulier dans le cyclisme. Tout en reconnaissant le rôle essentiel qui revient à la presse dans une société démocratique, la Cour souligne toutefois que les journalistes ne sauraient, en principe, être déliés de leur devoir de respecter les lois pénales de droit commun.

La Cour note que les mesures prises par les autorités furent relativement tardives, intervenant entre le 24 septembre 2004 et le mois de janvier 2005 alors que les articles avaient été publiés les 22 et 29 janvier 2004, et les 9 et 10 avril 2004. Au moment où les perquisitions et les interceptions téléphoniques eurent lieu, elles avaient pour seul but de révéler la provenance des informations relatées par les journalistes dans leurs articles. Les démarches antérieures des enquêteurs n’avaient pas permis de déterminer l’identité des auteurs d’une éventuelle violation du secret de l’instruction. La Cour considère que ces informations tombaient manifestement dans le domaine de la protection des sources journalistiques.

La Cour souligne que le droit des journalistes de taire leurs sources n’est pas un simple privilège qui leur serait accordé ou retiré en fonction de la licéité ou de l’illicéité des sources, mais un véritable attribut du droit à l’information. La saisie et le placement sous scellés des listings des appels de M. Damien Ressiot et de Mme Dominique Issartel ainsi que les perquisitions opérées à leurs domiciles, les perquisitions et saisies opérées le 13 janvier 2005 aux sièges des journaux Le Point et L’Equipe furent validées par la chambre de l’instruction sans que soit démontrée l’existence d’un besoin social impérieux.

La Cour conclut que le Gouvernement n’a pas démontré qu’une balance équitable des intérêts en présence a été préservée. Même à considérer que les motifs invoqués étaient pertinents, la Cour estime qu’ils n’étaient pas suffisants pour justifier les perquisitions et les saisies mises en oeuvres. Ces mesures litigieuses ne représentaient pas des moyens raisonnablement proportionnés à la poursuite des buts légitimes visés compte tenu de l’intérêt de la société démocratique à assurer et à maintenir la liberté de la presse. Il y a donc eu violation de l’article 10.

La Cour dit que la France doit verser conjointement aux deux premiers requérants 18 896, 80 euros (EUR) pour frais et dépens et aux troisième, quatrième et cinquième requérants conjointement 25 064,78 EUR pour frais et dépens.

CEDH,Ressiot et autres c. France, 28 juin 2012 (requêtes no 15054/07 et 15066/07), non définitif

COMPLICITATE MORALĂ

COMPLICITATE MORALĂ

Participanţi sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori, instigatori sau complici.

Potrivit art. 46 alin. (1) NCP, Autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală.

Coautori sunt persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de legea penală.

Instigator este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală (Art. 47 NCP).

Complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită (   Art. 26 din Codul penal  și Art. 48 alin. (1) NCP).

Instigatorul şi complicele la o faptă prevăzută de legea penală săvârşită cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţine seama de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii.

Prin complicitate se înţelege, în general, sprijinul dat de o persoană, în orice mod şi prin orice mijloace, unei alte persoane, la săvârşirea unei infracţiuni. Complicele colaborează la săvârşirea faptei şi prin acţiuni indirecte şi mediate, care atribuie acţiunii sale caracterul unei participaţii accesorii, secundare.

Complicitatea imaterială sau morală se caracterizează prin aceea că efectele sale poartă asupra psihicului făptuitorului, prin întărirea sau întreţinerea intenţiei autorului de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală.

Într-o speţă, se constată că, deşi inculpatul recurent nu a săvârşit acte materiale de agresiune asupra victimei, el a fost de acord să însoţească pe inculpatul M.V. la casa acesteia pentru a-i cere socoteală pentru o pretinsă sustragere, s-a înarmat cu un par şi pătrunzând, primul, în curtea casei, a avut o influenţă esenţială asupra psihicului celuilalt inculpat, care a căpătat o îndrăzneală sporită pentru atacarea şi uciderea victimei. Instanţa a reţinut că, la 9 aprilie 1999, J. C. a avut în stradă o altercaţie cu inculpatul M.V., condamnat în cauză pentru infracţiunea de omor, după care cel din urmă a mers la un bar unde, întâlnindu-l pe inculpatul V.A., a cerut acestuia să-l însoţească la locuinţa lui J.G. spre a-i cere socoteală pentru un pretins furt.

Înarmaţi cu câte un par, cei doi inculpaţi au mers la casa lui J.G., unde se afla şi fratele acestuia, J.V. Primul a intrat în curte inculpatul V.A., urmat de inculpatul M.V. care l-a atacat pe J.G. lovindu-l cu parul în cap, timp în care inculpatul V.A. l-a atacat cu parul pe J.V.

În cele din urmă, inculpaţii au abandonat parii în curte şi au plecat; J.G. a fost dus la spital unde s-a constatat decesul acestuia.

Din raportul de expertiză medico-legală rezultă că moartea victimei s-a datorat unei hemoragii intracraniene şi contuziei cerebrale şi de trunchi cerebral produse prin loviri active, repetate, cu un corp contondent.

Prin urmare, activitatea inculpatului recurent a constituit o încurajare a autorului faptei care, singur, nu ar fi îndrăznit să intre în curtea casei familiei victimei şi să o agreseze pe aceasta, prezenţa recurentului, înarmat, în curtea casei şi agresarea unuia dintre membrii familiei întărind, neîndoielnic, hotărârea inculpatului M.V. de a ucide victima ( CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE,SECŢIA PENALĂ, Decizia nr. 5478 din 11 decembrie 2001).

Inculpatul V.A. a atacat cu parul pe victimă. Dacă este așa, pare un coautorat, dar nu o complicitate, și în nici un caz,  una imaterială.

Într-o speță, pentru inculpatul P.C. a fost reţinută instigarea la infracţiunea de omor, instigare urmată de săvârşirea unor acte de complicitate morală, prin faptul că s-a aflat în preajma inculpatului M.G.S., înarmat cu par, cu scopul de a-l ajuta în caz că era necesar, instigare ce a fost urmată, de asemenea, de săvârşirea faptei de către autor (  ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, SECŢIA PENALĂ,  Decizia nr. 3014 din 28 septembrie 2009).

Prin sentinţa penală nr. 268 din 15 septembrie 2004 a Tribunalului Hunedoara, inculpatul M.D. a fost condamnat la un an închisoare pentru infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen., cu aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen., iar în baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani.

Totodată, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit. d) C. proc. pen., tribunalul a achitat pe inculpat pentru complicitate la infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 26, raportat la art. 208 şi art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi i), cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen.

S-a reţinut în fapt că inculpatul M.D. a fost şef grupă de pază la SC P.I. SRL Bucureşti, filiala Petroşani, care asigura paza la E.M.V.B. şi la, cererea inculpatului N.I. (condamnat în cauză pentru infracţiunile de furt şi dare de mită) a fost de acord să nu controleze agenţii de pază, de serviciu, şi astfel aceştia din urmă să-i permită ca împreună cu alţi făptuitori, printre care şi un minor, să sustragă material feros.

În acest sens, inculpatul N.I. împreună cu alte persoane, în seara zilei de 21 octombrie 2003, a sustras, prin escaladare, cu permisiunea agenţilor de pază, 17 înălţătoare de transport tip TIR, iar în seara zilei de 25 octombrie 2003, a sustras 3 înălţătoare.

Pentru faptul că nu şi-a exercitat atribuţiile de control asupra agenţilor de pază, în cele două seri, inculpatul M.D. a primit de la inculpatul N.I. suma de 375.000 lei, iar agenţii de pază (3) au primit câte 125.000 lei.

Instanţa de fond a reţinut că inculpatul M.D. nu a înlesnit comiterea faptei de furt în sensul prevederilor art. 26 C. pen., astfel că a dispus achitarea pentru această infracţiune.

Apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, prin care solicită a se reţine în sarcina inculpatului M.D. fapta de complicitate la furt, a fost respins prin decizia penală nr. 387 din 16 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Alba Iulia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, care a susţinut că, decizia este contrară legii întrucât inculpatul M.D., prin complicitate morală a înlesnit comiterea infracţiunii de furt de alte persoane, temei de casare prevăzut de art. 3859 art. 171 C. proc. pen.

Recursul declarat nu este fondat.

Inculpatul M.D. care, era şef de pază, la rugămintea inculpatului N.I. a acceptat să nu controleze, pe agenţii de pază timp de o oră, iar pentru neîndeplinirea acestei atribuţii de serviciu a primit suma de 375.000 lei.

Pentru această faptă, inculpatul a fost condamnat sub încadrarea juridică de luare de mită.

Pe de altă parte, este de observat că cei care au înlesnit inculpatului N.I. şi celorlalţi participanţi, să sustragă materiale feroase au fost cei trei agenţi de pază, care efectuau serviciul de pază în timpul comiterii faptei de furt şi nu inculpatul M.D., care nu era prezent în acel loc.

Prin urmare corect s-a reţinut de instanţe că nu acest inculpat a înlesnit sustragerea de material feros, de vreme ce, paza era asigurată de agenţii de serviciu în timpul comiterii furtului.

În consecinţă urmează a se respinge, ca nefondat, recursul declarat de parchet (ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, SECŢIA PENALĂ, Decizia nr. 1159 din 16 februarie 2005).

Potrivit art. 26 teza a II-a C. pen. „Este complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită”.

Legea nu se referă numai la promisiunile explicit şi expres asumate de complice faţă de autor, ci şi la promisiunile ce rezultă din întreaga atitudine anterioară a complicelui, şi care dau siguranţă autorului că acesta îl va ajuta în funcţie de conjunctură. În cazul de faţă, L.L. a avut siguranţa că, din moment ce sunt în relaţii atît de strînse de prietenie, şi din moment ce G.F.V. a acceptat să participe la săvârşirea cel puţin a unei părţi din faptele săvârşite, acesta îl va şi favoriza ulterior, în sensul evitării răspunderii penale. Dar nu numai L.L. a avut această siguranţă, ci şi G.F.V. a conştientizat că L.L. se bazează pe sprijinul său, indiferent ce ar săvârşi.

Tribunalul reţine, pe de o parte, că inculpatul G.F.V. a prevăzut posibilitatea ca L.L. să aibă o comportare violentă faţă de bătrânii din casa în care intraseră, a prevăzut că există chiar posibilitatea uciderii acestora, însă a acceptat propunerea coinculpatului de a-l însoţi în locuinţă, şi chiar a pătruns în camere înaintea acestuia, căutând bunuri de interes patrimonial.

Pe de altă parte, inculpatul G.F.V. a prevăzut că, datorită relaţiilor foarte apropiate dintre ei, inculpatul L.L. are încredere că va fi ajutat în diverse modalităţi să-şi asigure scăparea sau să evite răspunderea penală.

S-a dovedit că această percepţie a fost una reală, întrucât într-adevăr G.F.V. a ascuns mult timp adevărul în faţa organelor judiciare, şi a luat măsuri imediate de distrugere a urmelor materiale care i-ar fi pus în conjuncţie cu omorul.

Astfel fiind, se dovedeşte existenţa actelor de complicitate morală ale inculpatului G.F.V. în raport cu infracţiunea de omor deosebit de grav săvârşită de L.L.

Cu privire la gradul de participare a inculpatului G.F.V. la faptele constatate obiectiv: pătrunderea în domiciliul unor persoane fără consimţământul acestora, însuşirea unor bunuri ale altor persoane, existenţa a numeroase leziuni de violenţă prin tăiere – înţepare şi prin lovire pe corpul a două victime, decesul acestora ca urmare a unor leziuni produse cu obiect tăietor – înţepător, incendierea unei case – tribunalul reţine, astfel cum se va analiza în continuare, că sunt mincinoase declaraţiile inculpaţilor în sensul că G.F.V. nu a avut nici o contribuţie la uciderea victimelor T.S. şi T.G.

Un prim aspect general care face dovada actelor de complicitate morală ale inculpatului G.F.V., chiar şi în situaţia în care ar fi acceptate ca reale susţinerile sale, este cel din care rezultă că acest inculpat a perceput posibilitatea producerii rezultatului periculos-decesul vicitimelor din următoarele circumstanţe :

– G.F.V. ştia că L.L. poartă briceag asupra sa, precum şi spray tip NATO.

– acest inculpat ştia că L.L. este sub influenţa băuturilor alcoolice, percepuse că se comportase cu tentă agresivă în discotecă, şi deci putea continua acest mod de comportament.

– G.F.V. ştia, de asemenea, că în casa vizată locuiesc doi bătrâni, întrcât, din moment ce L.L. i-a propus să intre în acea casă şi totodată ştia cine locuieşte acolo, nu se întrevede motivul pentru care l-ar fi minţit, în sensul că locuinţa este nelocuită. Inculpaţii au relatat, de altfel, că s-au înţeles ca, la apariţia vreunei persoane,,să dea şi să fugă”, aspect care presupune că au conştientizat că în casă locuieşte cineva.

De asemenea, anterior momentului când bătrânii s-au sesizat, inculpatul observase frigiderul funcţionând, şi-l observase pe L.L. înarmându-se cu un lemn, acestea indicându-i acelaşi lucru, şi anume că locuinţa este folosită.

După săvârşirea faptelor, la stână, inculpatul G.F.V. s-a preocupat personal pentru distrugerea mijloacelor materiale de probă care i-ar fi divulgat, arzând mai multe bunuri ale lui L.L. şi ale sale (resturile au fost găsite într-o groapă din apropierea barăcii). De asemenea, inculpatul nu a divulgat vreunei persoane faptele săvârşite de L.L., despre care luase cunoştinţă atât direct cât şi din relatările acestuia, şi chiar după autodenunţare a susţinut o altă variantă mincinoasă care crea o situaţie mai favorabilă coinculpatului.

Cei doi inculpaţi aveau o relaţie de prietenie şi încredere strânsă, derivată din munca şi viaţa ce le desfăşurau în comun.

Tribunalul reţine, în referire la declaraţiile inculpatului G.F.V.:

Acest inculpat a dat primele declaraţii de recunoaştere a faptelor susţinând că el personal i-a înfipt cuţitul în gât victimei T.S., lângă casă, atunci când acesta a început să strige după ajutor, apoi a urmărit victima şi „l-am apucat de pantaloni, i-am tras în vine” (aspect constatat ca fiind real), după care l-a ucis „trăgând contra pe toată circumferinţa gâtului”(de asemenea aspect confirmat obiectiv). Inculpatul a furnizat şi alte amănunte, verificate prin alte probe, care au făcut credibilă susţinerea sa.

O astfel de asumare a răspunderii pentru o infracţiune de o gravitate extremă, este neverosimilă pentru o persoană, în condiţiile în care ar fi real că singura sa culpă este că a intrat în casa victimelor şi şi-a însuşit o sumă de bani minoră.

Dincolo de aspectul juridic al infracţiunilor, de pedepsele aplicabile, etc., o persoană cu intelectul normal, indiferent de lipsa de educaţie generală ori juridică, percepe instinctiv diferenţa între gravitatea omorului (mai ales în conjunctura asumată) faţă de fapta de furt calificat (susţinută ca fiind singura reală). Din această perspectivă, nu poate fi credibilă susţinerea inculpatului potrivit căreia a acceptat să recunoască în fals omorul asupra unei victime, pe considerentul că ar fi crezut afirmaţia numitului C.N. – persoană cu antecedente penale, cunoscut de L.L. – că complicele primeşte o pedeapsă mai mare decât autorul. În concret, este neverosimil ca o persoană să creadă că, pentru fapta de a fi intrat noaptea într-o locuinţă şi de a-şi fi însuşit o sumă de bani, fugind apoi, va primi o pedeapsă mai mare decît partenerul său care a rămas în locuinţă şi a ucis două persoane, apoi a dat foc la casă.

Apoi, este neverosimilă şi diligenţa inculpatului de a se informa amănunţit de la coinculpat despre amănuntele pe care să le susţină în declaraţie, (acceptând ideea că nu le-a văzut direct) ca şi cum ar fi urmărit să obţină propria condamnare pentru omor, contrar oricărui interes real al inculpatului. Trebuie precizată în acest context vârsta inculpatului – 18 ani, deci cu diverse dorinţe de viaţă – şi faptul că prin biletul găsit în agenda sa a încercat să-şi protejeze părinţii de vestea arestării sale pentru omor, aspecte care vin în contradicţie cu aparenta indiferenţă a inculpatului pentru perspectiva condamnării sale la o pedeapsă grea, pentru o faptă pentru care nu ar fi vinovat şi pe baza propriei recunoaşteri false.

Comportamentul procesual al inculpatului, în raport cu aspectele de mai sus, conduce la concluzia că, pentru a accepta asumarea răspunderii pentru uciderea unei persoane, inculpatul a conştientizat că fapta sa reală este de natură să îi atragă o răspundere similară celei recunoscute, şi astfel să fie indiferent dacă recunoaşte un omor sau recunoaşte fapta reală.

Tribunalul apreciază că declaraţiile de recunoaştere a omorului asupra uneia din victime sunt explicabile dacă G.F.V. s-a gândit că, în schimbul pedepsei pentru complicitate la omorul a două persoane, va primi pedeapsa pentru omorul asupra unei singure persoane. În acest context este explicabilă şi susţinerea sa că a crezut că complicele primeşte o pedeapsă mai mare decât autorul, rezultând însă că inculpatul a avut în vedere fapte distincte – omor simplu în forma autoratului şi respectiv complicitate la omor deosebit de grav (în condiţiile în care inculpatul nu are pregătirea necesară pentru a decela încadrările juridice reale).

Faţă de considerentele expuse, tribunalul reţine – astfel cum se va indica şi prin alte probe – că faptele reale ale inculpatului G.F.V. din noaptea de 01/ 02 august 2009, ce nu au fost divulgate de nici unul dintre inculpaţi, s-au concretizat în acte de complicitate suficient de grave pentru ca inculpatul să-şi conştientizeze vinovăţia şi să accepte condamnarea.

Cu privire la relatările inculpatului G.F.V. referitoare la activităţile sale desfăşurate la momentul ajungerii la stână, activităţi indicate şi de martorii P.R. şi B.F., tribunalul reţine următoarele:

– inculpatul G.F.V. arată în declaraţia iniţială că, ajngând la baracă, s-a dezbrăcat de haine afară (pantaloni, tricou, adidaşi) şi le-a ascuns, pentru că erau murdare de sânge, intrând dezbrăcat în baracă.

Tribunalul apreciază că nu apărea ca necesară o astfel de minciună (în ipoteza în care în realitate inculpatul nu ar fi participat la săvârşirea omorurilor şi deci nu ar fi avut cum să fie murdar de sânge) pentru a susţine declaraţiile de recunoaştere a faptei de omor, mai ales că nu au fost identificate obiectele cu care inculpatul a fost îmbrăcat şi încălţat. Din această perspectivă, declaraţiile inculpatului se conturează a fi sincere, şi astfel acestea dovedesc că inculpatul era murdar de sânge pe haine, a simţit nevoia să le ascundă de martor, deci a fost de faţă cel puţin în momentul în care o victimă a sângerat, şi s-a apropiat de ea suficient de mult încât să se murdărească de sânge pe haine.

– în condiţiile în care atât inculpatul, cât şi martorul P.R. au indicat faptul că martora B.F. a venit la stână imediat în urma inculpatului, practic inculpatul auzind zgomotul căruţii în spatele său, şi în condiţiile în care martora venea pentru a începe împreună cu inculpaţii mulsul de dimineaţă al oilor şi caprelor, apare ca nefiresc comportamentul inculpatului de a se întinde pe pat şi de a se înveli complet, dând impresia martorei că abia atunci se trezea.

– având în vedere gradul mare de pauperitate al inculpatului (în acest sens sunt locul său de muncă şi modul în care era plătit, bunurile pe care le deţinea în baraca în care locuia, observabile în fotografiile judiciare, greutatea obţinerii unor sume de bani modeste – câţiva zeci de lei ambii inculpaţi – pentru a merge la un local şi a face o consumaţie redusă) tribunalul reţine că inculpatul G.F.V. nu ar fi ars propria încălţăminte (adidaşii cu care ieşea în sat) dacă nu avea un motiv serios pentru aceasta.

În drept: faptele inculpatului L.L., care în noaptea de 01/02 august 2009, în jurul orelor 03.30, după o înţelegere prealabilă, a pătruns fără drept, înarmat şi împreună cu coinculpatul G.F.V., în locuinţa comună a victimelor din comuna Corbu, jud. Constanţa, unde le-a ucis în scop de jaf şi prin cruzimi pe victimele T.S., de 85 de ani şi pe soţia sa, T.G., de 84 ani, cu aplicarea în mod repetat şi feroce de lovituri cu o scândură, pumnii şi lama briceagului, în zonele capului, gâtului, pieptului şi membrelor superioare şi provocarea a cel puţin şaisprezece plăgi tăiate – înţepate soţului, cu cvasidecapitare, respectiv zece plăgi tăiate-înţepate soţiei, una cu interesarea cordului, a pericardului şi secţionarea a trei coaste, iar în aceeaşi împrejurare a sustras un bidon de 10 litri cu vin roşu, apoi le-a incendiat şi casa celor două victime cu producerea unui pericol public evident pentru locuinţele învecinate, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de: violare de domiciliu, prev. de art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen. tâlhărie, prev de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi alin. (2)1 lit. a), b) şi c) C. pen. omor deosebit de grav, prev de art. 174-176 lit. a), b) şi d) C. pen. distrugere, prev de art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen.

Faptele inculpatului G.F.V., care, în aceeaşi împrejurare, după o înţelegere prealabilă, a pătruns fără drept, înarmat şi împreună cu coinculpatul L.L., în locuinţa comună a victimelor T.S. şi G. din comuna Corbu, jud. Constanţa, în scop de jaf, de unde a sustras suma de 60 de lei, prin violenţe exercitate de coinculpat pentru a asigura scăparea amândurora, iar prin prezenţa sa l-a încurajat şi sprijinit moral pe coinculpat să le ucidă pe cele două victime, în condiţiile şi modurile sus-menţionate, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de :violare de domiciliu, prev. de art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen. tâlhărie, prev de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. a), b) şi c) C. pen. (cu menţiunea că a săvârşit acte de autor în ce priveşte infracţiunea scop) complicitate la omor deosebit de grav, prev de art. 26 rap. la art. 174-176 lit. a), b) şi d) C.pen.

La încadrarea juridică a primelor două fapte reţinute în sarcina ambilor inculpaţi s-a ţinut cont de împrejurarea că aceştia au pătruns fără drept, împreună, pe timp de noapte şi înarmaţi în locuinţa victimelor, cu intenţia clară de a comite un jaf, prin asigurarea armelor cu care să le atace pe victime, apoi prin violenţele efective după însuşirea vinului şi banilor, la încadrarea juridică a uciderii celor două victime s-a ţinut cont de modul feroce de acţiune, prin aplicarea repetată şi cu intensitate de numeroase lovituri, într-un mod sălbatic şi neomenos cu lama briceagului, un par sau pumnii asupra a două victime, în aceeaşi împrejurare, ucidere comisă pentru săvârşirea şi apoi ascunderea săvârşirii tâlhăriei, iar la încadrarea juridică a acţiunii de distrugere a locuinţei s-a ţinut cont de modul de producere a distrugerii, prin incendiere casei, incendiul provocat de inculpat creând un pericol public evident pentru locuinţele învecinate, în lipsa intervenţiei pompierilor focul putându-se extinde din cauza proximităţii gospodăriilor şi temperaturilor specifice verii şi la alte locuinţe.

La individualizarea pedepselor instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 72 C. pen. în raport cu care „la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a codului, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală”.

În ce priveşte pericolul social concret al infracţiunilor săvârşite, tribunalul a reţinut că acesta este unul deosebit de mare, mai ales în cazul infracţiunilor de omor deosebit de grav şi de tâlhărie. Infracţiunea de omor deosebit de grav s-a realizat prin acte materiale ce atrag această încadrare juridică din trei perspective diferite: exercitarea de cruzimi – acte ce au produs suferinţe fizice şi psihice victimelor mult peste cele ce rezultă inerent din uciderea lor, oroarea produsă publicului; omorul asupra a două persoane în aceleaşi împrejurări; omorul realizat pentru a ascunde săvârşirea unei infracţiuni de tâlhărie. Infracţiunea de tâlhărie s-a realizat, de asemenea, în împrejurări cu multiple agravări – în timpul nopţii, de două persoane, de persoane având asupra lor armă albă şi substanţă paralizantă, într-o locuinţă.

În ce priveşte persoana inculpaţilor: inculpatul L.L. are vârsta de 23 ani, este necăsătorit, este cioban, nu are antecedente penale, iar atât pe parcursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii a încercat să inducă în eroare organele judiciare, fie prin tăgăduirea implicării sale în comiterea faptelor, apoi prin susţinerea unei versiuni nereale, prin care să îşi atenueze gradul de culpabilitate, fie prin evitarea lămuririi unor aspecte importante, şi respectiv prin susţinerea de aspecte nereale referitoare la inculpatul G.F.V., în sensul disculpării acestuia. Atitudinea procesuală a inculpatului, constatată de instanţă, conduce la concluzia că acesta nu manifestă decât regrete formale, şi nu sincere, din acest punct de vedere inculpatul fiind o persoană cu o periculozitate mare, ca urmare a slabei emotivităţi şi afectivităţi. Prin raportul de expertiză psihiatrică din 30 septembrie 2009 al Institutului Naţional de Medicină Legală M.M. Bucureşti s-a conchis că L.L. prezintă diagnosticul tulburare de personalitate de tip antisocial (un intelect liminar, QI-76), că păstrează capacitatea psihică de a apreciere critică a conţinutului şi consecinţelor faptelor sale şi că are discernământul păstrat în raport cu fapta pentru care este cercetat.

Referitor la coinculpatul G.F.V. s-a reţinut că avea vârsta de 18 ani împliniţi la data faptelor, este necăsătorit, este cioban, nu are antecedente penale, iar în cursul urmăririi penale şi judecăţii a încercat să inducă în eroare organele judiciare, prin tăgăduirea implicării sale în comiterea faptelor, apoi prin susţinerea unei versiuni nereale, prin care să atenueze gradul de culpabilitate, atât a sa, cât şi pe cea a coinculpatului, printr-o recunoaştere nesinceră că el ar fi ucis-o pe victima bărbat, deşi ulterior amândoi inculpaţii au relatat că doar L.L. le-a ucis pe cele două victime, pentru ca în final să recunoască parţial faptele reţinute în sarcina sa, în sensul că a pătruns fără drept în locuinţa victimelor, de unde au sustras amândoi bani şi bidonul cu vin şi să le regrete, însă negând că ar fi avut o participaţie efectivă la uciderea victimelor-aspect infirmat de instanţă prin analiza probelor. Prin raportul de expertiză psihiatrică din 30 septembrie 2009 al Institutului Naţional de Medicină Legală M.M. Bucureşti s-a conchis că G.F.V. prezintă diagnosticul tulburare de personalitate de tip antisocial (cu inteligenţă inferioară, QI-81), că păstrează capacitatea psihică de a apreciere critică a conţinutului şi consecinţelor faptelor sale şi că are discernământul păstrat în raport cu fapta pentru care este cercetat.

În ce priveşte împrejurările specifice faptelor, acestea nu sunt de natură a atenua răspunderea penală, şi de asemenea tribunalul reţine că nu sunt întrunite elementele vreunei circumstanţe atenunate care să poată fi reţinută în favoarea inculpaţilor.

Pentru considerentele expuse, va aplica inculpatului L.L. o pedeapsă orientată la maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea de omor deosebit de grav, şi va aplica pedepse între limitele prevăzute de textele de lege, orientate către limita lor superioară, pentru celelalte infracţiuni, având în vedere gravitatea extremă a acestora şi periculozitatea inculpatului pentru societate.

Pentru considerentele de mai sus, s-a aplicat inculpatului G.F.V. pedepse în limitele prevăzute de lege, orientate spre minimul acestora, având în vedere actele materiale concrete executate de acest inculpat, ce nu conturează o periculozitate deosebită a sa, şi nici un pericol social concret deosebit de mare al acestor acte materiale.

Inculpatul G.F.V. a solicitat desfiinţarea sentinţei ca nelegală şi netemeinică, iar în rejudecare pe fond: (i) achitarea în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen. sub aspectul infracţiunii de complicitate la omor deosebit de grav cu motivarea că nu a cunoscut – şi cu atât mai mult înlesnit sau ajutat – acţiunile de omucidere întreprinse în interiorul locuinţei de coinculpatul L.L. asupra celor două victime (ii) schimbarea parţială a încadrării juridice a faptei de însuşire fără drept a cantităţii de 10 litri vin şi a sumei de 60 lei aparţinând celor două victime din tâlhărie în furt calificat şi reducerea pedepsei aplicate şi; (iii) reducerea pedepsei pentru infracţiunea de violare de domiciliu prin reţinerea circumstanţei atenuante judiciare, prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. constând şi în cazul acestuia în lipsa antecedentelor penale.

Decizând astfel, instanţa de control judiciar amintită a statuat că prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt şi a făcut o analiză temeinică a probatoriului, reţinând vinovăţia inculpaţilor sub forma intenţiei directe prev. de art. 19 pct. 1 lit. a) C. pen.

În acest sens, Curtea a reţinut că din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cauză, reiese că în noaptea de 01/02 august 2009, în jurul orelor 03.30, după o înţelegere prealabilă, inculpatul L.L. a pătruns fără drept, înarmat şi împreună cu coinculpatul G.F.V., în locuinţa comună a victimelor din comuna Corbu, jud. Constanţa, unde le-a ucis în scop de jaf şi prin cruzimi pe victimele T.S., de 85 de ani şi pe soţia sa, T.G., de 84 ani, cu aplicarea în mod repetat şi feroce de lovituri cu o scândură, pumnii şi lama briceagului, în zonele capului, gâtului, pieptului şi membrelor superioare şi provocarea a cel puţin şaisprezece plăgi tăiate-înţepate soţului, cu cvasidecapitare, respectiv zece plăgi tăiate – înţepate soţiei, una cu interesarea cordului, a pericardului şi secţionarea a trei coaste, iar în aceeaşi împrejurare a sustras un bidon de 10 litri cu vin roşu, apoi le-a incendiat şi casa celor două victime cu producerea unui pericol public evident pentru locuinţele învecinate, iar inculpatul G.F.V. a sustras suma de 60 de lei, prin violenţe exercitate de coinculpat pentru a asigura scăparea amândurora, iar prin prezenţa sa l-a încurajat şi sprijinit moral pe coinculpat să le ucidă pe cele două victime.

Din probatoriul administrat în cauză, Curtea a constatat că nu este temeinic motivul de recurs al inculpatului G.F.V., prin care a susţinut că nu a înlesnit sau ajutat în vreun fel pe inculpatul L.L. la săvârşirea omorului deosebit de grav, inculpatul G.F.V. neavând cunoştinţă despre actele pe care inculpatul L.L. le-a întreprins în casa celor 2 victime.

Curtea a constatat că această apărare a inculpatului G.F.V. nu este susţinută de mijloacele de probă administrate în cauză.

Dovada actelor de complicitate morală ale inculpatului G.F.V., prin faptul că acest inculpat a perceput posibilitatea producerii rezultatului periculos (decesul victimelor), rezultă din următoarele circumstanţe:G.F.V. ştia că L.L. poartă briceag asupra sa, precum şi spray tip NATO; acest inculpat ştia că L.L. este sub influenţa băuturilor alcoolice, percepuse că se comportase cu tentă agresivă în discotecă, şi deci putea continua acest mod de comportament; G.F.V. ştia, de asemenea, că în casa vizată locuiesc doi bătrâni, întrucât, din moment ce L.L. i-a propus să intre în acea casă şi totodată ştia cine locuieşte acolo, nu se întrevede motivul pentru care l-ar fi minţit, în sensul că locuinţa este nelocuită. Inculpaţii au relatat, de altfel, că s-au înţeles ca, la apariţia vreunei persoane,,să dea şi să fugă”, aspect care presupune că au conştientizat că în casă locuieşte cineva; anterior momentului când bătrânii s-au sesizat, inculpatul observase frigiderul funcţionând, şi-l observase pe L.L. înarmându-se cu un lemn, acestea indicându-i acelaşi lucru, şi anume că locuinţa este folosită;după săvârşirea faptelor, la stână, inculpatul G.F.V. s-a preocupat personal pentru distrugerea mijloacelor materiale de probă care i-ar fi divulgat, arzând mai multe bunuri ale lui L.L. şi ale sale (resturile au fost găsite într-o groapă din apropierea barăcii). De asemenea, inculpatul nu a divulgat vreunei persoane faptele săvârşite de L.L., despre care luase cunoştinţă atât direct cât şi din relatările acestuia, şi chiar după autodenunţare a susţinut o altă variantă mincinoasă care crea o situaţie mai favorabilă coinculpatului;cei doi inculpaţi aveau o relaţie de prietenie şi încredere strânsă, derivată din munca şi viaţa ce le desfăşurau în comun; inculpatul G.F.V. a prevăzut posibilitatea ca L.L. să aibă o comportare violentă faţă de bătrânii din casa în care intraseră, a prevăzut că există chiar posibilitatea uciderii acestora, însă a acceptat propunerea coinculpatului de a-l însoţi în locuinţă, şi chiar a pătruns în camere înaintea acestuia, căutând bunuri de interes patrimonial; inculpatul G.F.V. arată în declaraţia iniţială că, ajungând la baracă, s-a dezbrăcat de haine afară (pantaloni, tricou, adidaşi) şi le-a ascuns, pentru că erau murdare de sânge, intrând dezbrăcat în baracă; declaraţiile inculpatului se conturează a fi sincere, şi astfel acestea dovedesc că inculpatul era murdar de sânge pe haine, a simţit nevoia să le ascundă, deci a fost de faţă cel puţin în momentul în care o victimă a sângerat, şi s-a apropiat de ea suficient de mult încât să se murdărească de sânge pe haine ; în condiţiile în care atât inculpatul, cât şi martorul P.R. au indicat faptul că martora B.F. a venit la stână imediat în urma inculpatului, practic inculpatul auzind zgomotul căruţei în spatele său, şi în condiţiile în care martora venea pentru a începe împreună cu inculpaţii mulsul de dimineaţă al oilor şi caprelor, apare ca nefiresc comportamentul inculpatului de a se întinde pe pat şi de a se înveli complet, dând impresia martorei că abia atunci se trezea; inculpatul G.F.V. nu ar fi ars propria încălţăminte (adidaşii cu care ieşea în sat) dacă nu avea un motiv serios pentru aceasta, având în vedere starea sa financiară precară;inculpatul G.F.V. a avut un alt motiv pentru a-şi arde propria încălţăminte, deşi îi era necesară, acest alt motiv neputând fi decât cel legat de impregnarea încălţămintei cu sângele victimelor; în special inculpatul s-a putut murdări pe încălţăminte de sângele victimei T.S., care cursese abundent şi formase o băltoacă (de remarcat că, iniţial, inculpatul a susţinut că a avut contact cu T.S., relatând şi scena de lângă autoturism, acolo unde s-a format băltoaca de sânge) ; or, dacă inculpatul a ars încălţămintea din acest motiv, rezultă că el a fost la faţa locului la un moment când victimele suferiseră leziunile grave de tăiere-înţepare, deci l-a asistat pe inculpatul L.L. în actele de ucidere a victimelor; singura persoană care putea să observe incendiul la debutul lui (când mai putea fi stins) şi care a putut porni pompa de apă, întinde furtunul spre casă (prin sângele victimei T.S.), umple găleata cu apă (probabil după ce a constatat că furtunul nu este suficient de lung) este inculpatul G.F.V., concluzia fiind că acesta s-a aflat până aproape de final la locul fapte; concluzia se coroborează şi cu motivul pentru care inculpatul şi-a ars adidaşii; ; în concepţia psihologică a lui L.L., exprimându-se într-o discuţie particulară cu G.F.V., (care la rândul său ştia adevărul despre limitele propriei implicări) acesta a indicat că „ăştia (adică amândoi) a omorât pe ăla”; aceeaşi conturare a propriei vinovăţii se regăseşte şi în conţinutul biletului pe care inculpatul G.F.V. l-a scris lui B.I. într-o filă din agenda sa (n-am avut încotro, trebuia să ne predăm); prin reconstituirea faptelor în cursul judecăţii, tribunalul a reţinut că verificarea intervalelor de timp critice, coroborată cu activităţile indicate de inculpaţi, conduc la concluzia certă că inculpatul G.F.V. nu justifică unde s-a aflat pe un interval de timp similar celui în care inculpatul L.L. a putut exercita actele de lezionare şi ucidere a victimelor; având în vedere că distanţa de la casa victimelor şi până la stâna inculpaţilor, mergând pe şosea şi apoi pe un drum de pământ, astfel cum a indicat traseul G.F.V., este de 1 km măsurat, la care se adaugă un drum de pământ ce poate fi parcurs în câteva minute (baraca fiind vizibilă din şosea, potrivit fotografiilor judiciare) şi că inculpatul a alergat cu viteza de aproximativ 10 km/ oră, deci a parcurs distanţa de la victime la stână în 9-10 minute, inculpatul G.F.V. ar fi trebuit să ajungă la stână în jurul orei 03.30, această oră fiind însă infirmată de probele dosarului, astfel cum au fost analizate mai sus, care indică aproximativ ora 5 dimineaţa de sosire a acestui inculpat la stână; există astfel un interval de timp de mai mult de o oră pe care inculpatul nu l-a justificat prin declaraţiile date şi prin activităţile verificate, singura concluzie raţională fiind aceea că în realitate inculpatul G.F.V. a plecat mult mai târziu de la locul faptei, şi nu imediat ce au fost sesizaţi în casă; ori, astfel este evident că inculpatul a asistat (cel puţin) la actele infracţionale ale lui L.L. îndreptate împotriva victimelor.

Faţă de considerentele expuse, Curtea a constatat la rândul său că în noaptea de 01/02 august 2009 inculpatul G.F.V. a realizat acte materiale ce întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la omor deosebit de grav, prev de art. 26 C. pen. raprtat la art. 176 lit. a) b) şi d) C. pen., în condiţiile în care nici un act material de autorat nu s-a putut demonstra cert că a fost săvârşit de G.F.V., astfel încât, în aplicarea principiului „in dubio pro reo”, astfel încât în mod temeinic s-a reţinut numai încadrarea juridică mai favorabilă inculpatului G., aceea de complicitate la infracţiunea săvârşită.

Având în vedere aceleaşi argumente expuse mai sus, din care reiese că inculpatul G.F.V. nu a plecat imediat din locuinţa victimelor, Curtea a reţinut că nu este temeinic nici motivul de apel al acestui inculpat prin care a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b)) şi alin. (2)1 lit. a), b) C. pen., în infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), g), i) C. pen., inculpatul G.F.V. sustrăgând suma de 60 de lei, violenţele asupra victimelor fiind exercitate de coinculpatul L.L. pentru a asigura scăparea ambilor inculpaţi.

La încadrarea juridică a primelor două fapte reţinute în sarcina ambilor inculpaţi, în mod corect instanţa de fond a ţinut cont de împrejurarea că aceştia au pătruns fără drept, împreună, pe timp de noapte şi înarmaţi în locuinţa victimelor, cu intenţia clară de a comite un jaf, prin asigurarea armelor cu care să le atace pe victime, apoi prin violenţele efective după însuşirea vinului şi banilor, la încadrarea juridică a uciderii celor două victime s-a ţinut cont de modul feroce de acţiune, prin aplicarea repetată şi cu intensitate de numeroase lovituri, într-un mod sălbatic şi neomenos cu lama briceagului, un par sau pumnii asupra a două victime, în aceeaşi împrejurare, ucidere comisă pentru săvârşirea şi apoi ascunderea săvârşirii tâlhăriei, iar la încadrarea juridică a acţiunii de distrugere a locuinţei s-a ţinut cont de modul de producere a distrugerii, prin incendiere casei, incendiul provocat de inculpat creând un pericol public evident pentru locuinţele învecinate, în lipsa intervenţiei pompierilor focul putându-se extinde din cauza proximităţii gospodăriilor şi temperaturilor specifice verii şi la alte locuinţe.

Curtea a avut în vedere atât circumstanţele reale de săvârşire a faptelor (în ceea ce priveşte infracţiunea de omor deosebit de grav: exercitarea de cruzimi – acte ce au produs suferinţe fizice şi psihice victimelor mult peste cele ce rezultă inerent din uciderea lor, oroarea produsă publicului, omorul asupra a două persoane în aceleaşi împrejurări, omorul realizat pentru a ascunde săvârşirea unei infracţiuni de tâlhărie; pentru infracţiunea de tâlhărie: faptul că s-a realizat, de asemenea, în împrejurări cu multiple agravări – în timpul nopţii, de două persoane, de persoane având asupra lor armă albă şi substanţă paralizantă, într-o locuinţă) precum şi circumstanţele personale ale celor doi inculpaţi (au încercat să inducă în eroare organele judiciare, prin tăgăduirea implicării în comiterea faptelor, apoi prin susţinerea unei versiuni nereale, prin care să atenueze gradul de culpabilitate; din rapoartele de expertiză psihiatrică reieşind că ambii inculpaţi au fost diagnosticaţi cu tulburare de personalitate de tip antisocial).

Faţă de aceste expuse mai sus, Curtea a apreciat că nu se impune reţinerea în favoarea inculpaţilor a vreuneia dintre circumstanţele atenuante facultative prevăzute de art. 74 C. pen., astfel că motivele de apel ale inculpaţilor cu privire la individualizarea judiciară a pedepselor (în sensul reducerii pedepselor aplicate de către prima instanţă) nu sunt întemeiate.

III. Recursurile în termen împotriva deciziei amintite declarate de părţile civile H.V. şi H.T.E. şi inculpaţii L.L. şi G.F.V. reţinând motivele de nelegalitate şi netemeinicie din apel circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 14, 17 şi 18 C. proc. pen. sunt nefondate urmând a fi respinse ca atare în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. pentru considerentele arătate în continuare:

Examinând hotărârea atacată sub toate aspectele de fapt şi de drept, pe baza actelor lucrărilor din dosarul cauzei şi raportat la motivele de apel invocate, Înalta Curte constată că recursurile formulate nu sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Prima instanţă a reţinut corect starea de fapt şi a făcut o analiză temeinică a probatoriului, reţinând vinovăţia inculpaţilor sub forma intenţiei directe prevăzute de art. 19 pct. 1 lit. a) C. pen.

În acest sens, Înalta Curte reţine că din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cauză, reiese că în noaptea de 01/02 august 2009, în jurul orelor 03,30, după o înţelegere prealabilă, inculpatul L.L. a pătruns fără drept, înarmat şi împreună cu coinculpatul G.F.V., în locuinţa comună a victimelor din comuna Corbu, jud. Constanţa, unde le-a ucis în scop de jaf şi prin cruzimi pe victimele T.S., de 85 de ani şi pe soţia sa, T.G., de 84 ani, cu aplicarea în mod repetat şi feroce de lovituri cu o scândură, pumnii şi lama briceagului, în zonele capului, gâtului, pieptului şi membrelor superioare şi provocarea a cel puţin şaisprezece plăgi tăiate-înţepate soţului, cu cvasidecapitare, respectiv zece plăgi tăiate – înţepate soţiei, una cu interesarea cordului, a pericardului şi secţionarea a trei coaste, iar în aceeaşi împrejurare a sustras un bidon de 10 litri cu vin roşu, apoi le-a incendiat şi casa celor două victime cu producerea unui pericol public evident pentru locuinţele învecinate, iar inculpatul G.F.V. a sustras suma de 60 de lei, prin violenţe exercitate de coinculpat pentru a asigura scăparea amândurora, iar prin prezenţa sa l-a încurajat şi sprijinit moral pe coinculpat să le ucidă pe cele două victime.

Din probatoriul administrat în cauză, Înalta Curte constată că nu este întemeiat motivul de recurs al inculpatului G.F.V., prin care a susţinut că nu a înlesnit sau ajutat în vreun fel pe inculpatul L.L. la săvârşirea omorului deosebit de grav, inculpatul G.F.V. neavând cunoştinţă despre actele pe care inculpatul L.L. le-a întreprins în casa celor 2 victime.

Înalta Curte constată la rândul său – pentru argumentele probatorii şi justificative arătate în sentinţă şi confirmate ulterior de Curte a căror repetare se apreciază a nu mai fi necesară – că această apărare a inculpatului G.F.V. nu este susţinută de mijloacele de probă administrate în cauză.

Înalta Curte, având în vedere argumentele probatorii expuse detaliat în sentinţă, constată de asemenea că în noaptea de 01/02 august 2009 inculpatul G.F.V. a realizat acte materiale ce întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la omor deosebit de grav, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 176 lit. a) b) şi d) C. pen., în condiţiile în care nici un act material de autorat nu s-a putut demonstra cert că a fost săvârşit de G.F.V.

Având în vedere aceleaşi argumente expuse în sentinţă, din care reiese că inculpatul G.F.V. nu a plecat imediat din locuinţa victimelor, Curtea a reţinut că nu este temeinic nici motivul de apel al acestui inculpat prin care a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. a), b) C. pen., în infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1), at. 209 alin. (1) lit. a), g), i) C. pen., inculpatul G.F.V. sustrăgând suma de 60 de lei, violenţele asupra victimelor fiind exercitate de coinculpatul L.L. pentru a asigura scăparea ambilor inculpaţi.

Ca atare, Înalta Curte constată la rândul său că în mod temeinic prima instanţă – soluţie menţinută în apel – a reţinut că faptele inculpatului L.L., astfel cum s-a reţinut starea de fapt, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi alin. (2)1 lit. a), b) şi c) C. pen., omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174-176 lit. a), b) şi d) C. pen. şi distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen., iar faptele inculpatului G.F.V. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi alin. (2)1 lit. a), b) şi c) C. pen. (cu menţiunea că a săvârşit acte de autor în ce priveşte infracţiunea scop) şi complicitate la omor deosebit de grav, prevăzută de art. 26 raportat la art. 174-176 lit. a), b) şi d) C. pen.

La încadrarea juridică a primelor două fapte reţinute în sarcina ambilor inculpaţi, în mod corect instanţa de fond a ţinut cont de împrejurarea că aceştia au pătruns fără drept, împreună, pe timp de noapte şi înarmaţi în locuinţa victimelor, cu intenţia clară de a comite un jaf, prin asigurarea armelor cu care să le atace pe victime, apoi prin violenţele efective după însuşirea vinului şi banilor, la încadrarea juridică a uciderii celor două victime s-a ţinut cont de modul feroce de acţiune, prin aplicarea repetată şi cu intensitate de numeroase lovituri, într-un mod sălbatic şi neomenos cu lama briceagului, un par sau pumnii asupra a două victime, în aceeaşi împrejurare, ucidere comisă pentru săvârşirea şi apoi ascunderea săvârşirii tâlhăriei, iar la încadrarea juridică a acţiunii de distrugere a locuinţei s-a ţinut cont de modul de producere a distrugerii, prin incendiere casei, incendiul provocat de inculpat creând un pericol public evident pentru locuinţele învecinate, în lipsa intervenţiei pompierilor focul putându-se extinde din cauza proximităţii gospodăriilor şi temperaturilor specifice verii şi la alte locuinţe.

Prin urmare, încadrarea juridică dată faptelor comise de inculpaţi este legală, instanţa de fond efectuând o aplicare corespunzătoare a normelor în materie.

Fiind întrunite toate condiţiile cerute de dispoziţiile art. 345 alin. (2) C. proc. pen., în mod corect aceasta a dispus condamnarea inculpaţilor pentru faptele pentru care au fost trimişi în judecată ( ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, SECŢIA PENALĂ , Decizia nr. 1742 din 29 aprilie 2011).

În drept s-a apreciat că faptele comise de inculpatul P.D.M., care, în calitate de director general al sucursalei P. Vrancea, în exercitarea atribuţiilor sale, prin relaţiile comerciale cu firmele administrate de B.L., nelegale prin nerespectarea disciplinei financiar-contabile şi a directivelor S.N.P.P. SA, a prejudiciat această societate, constituie infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată, potrivit dispoziţiilor art. 2481 C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen., având în vedere perioada de timp în care s-a desfăşurat activitatea infracţională.

S-a solicitat de către inculpatul P.D.M., schimbarea încadrării juridice şi aplicarea dispoziţiilor art. 272 din Legea nr. 31/1990.

Potrivit acestui text de lege, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 3 ani fondatorul, administratorul, directorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societăţii, care în activitatea sa, pe seama societăţii, desfăşoară o activitate deficitară, descrisă la pct. 1 – 6, cu referire la art. 183 din acelaşi act normativ. Sucursala P. Vrancea nu are personalitate juridică iar patrimoniul său este inclus în patrimoniul S.N.P.P. SA, care a stabilit propriul său statut, regulament de funcţionare în baza cărora inculpatul şi-a exercitat activitatea ca director general.

Această societate este de interes naţional, aşa cum rezultă din toate actele depuse la dosarul de urmărire penală, inculpatul, potrivit statutului şi regulamentului de funcţionare, avea calitatea de director general al sucursalei P. Vrancea, activitatea infracţională desfăşurată a fost complexă ca desfăşurare, caracteristici, consecinţe, încât dispoziţiile art. 272 din Legea nr. 31/1990 nu sunt aplicabile inculpatului. În acest sens, s-a apreciat că S.N.P.P. SA, înfiinţată prin O.U.G. nr. 49/1997 ca societate comercială a cărei activitate este de interes naţional nu poate fi considerată ca persoană juridică privată; sunt îndeplinite dispoziţiile art. 145 C. pen., iar funcţia de director general al unei sucursale nu poate fi asimilată prin atribuţiile pe care le exercită „directorul executiv, reprezentantului legal, fondatorului, administratorului, directorului” la care fac referire dispoziţiile art. 272 din Legea nr. 31/1990.

Încadrarea juridică corectă pentru fapta săvârşită de inculpatul P.D.M. în care, în calitate de director general, nerespectând dispoziţiile S.N.P.P. SA, a achiziţionat mijloace de transport la preţuri exagerate, a livrat produse petroliere fără plata acestora, a angajat sucursala P. Vrancea în relaţii comerciale nelegale cu cele 5 societăţi comerciale administrate sau reprezentate de inculpatul B.L., este cea prevăzută de dispoziţiile art. 2481 C. pen., respectiv abuz în serviciu în formă calificată.

Această infracţiune a fost comisă de inculpat pe fondul unei atitudini complicitate morală, atât din partea celorlalţi membri ai conducerii sucursalei P. Vrancea şi S.N.P.P. SA, care au acceptat relaţiile comerciale cu societăţile administrate de inculpatul B.L., considerând că evidenţa contabilă aparent corectă este suficient justificativă, că rezultatele pozitive ale controalelor efectuate pot masca orice fel de activitate comercială, că prestanţa şi influenţa socială ale inculpatului pot garanta corectitudinea şi legalitatea activităţii societăţii.

S-a avut în vedere că acesta, pe tot parcursul urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti, a avut o atitudine sinceră, cooperantă, a dovedit o înaltă pregătire profesională şi, în acelaşi timp, o lejeritate reproşabilă în verificarea susţinerilor inculpatului B.L., căruia i-a acordat credit moral exagerat şi pentru care a angajat sucursala P. Vrancea în relaţii comerciale nelegale.

Fapta inculpatului B.L., de a fi determinat pe inculpatul P.D.M. să achiziţioneze mijloace de transport şi să livreze produse petroliere fără plata acestora, constituie infracţiunea de instigare la abuz în serviciu în formă calificată, prevăzută de art. 25 C. pen., raportat la art. 2481 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., având în vedere intervalul de timp în care a fost comisă infracţiunea.

Fapta aceluiaşi inculpat, de a fi indus în eroare conducerea sucursalei P. Vrancea, vânzând către unitatea respectivă un autotractor Renault şi o cisternă inox în valoare de 2.304.952.452 lei, deşi acestea nu se aflau în proprietatea sa, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Fapta inculpatului de a induce în eroare conducerea SC A. SA Râmnicu-Sărat cu privire la achiziţionarea unui combustibil de altă categorie decât cea înscrisă în acte, determinând achiziţionarea acestuia, constituie infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen.

Neînscrierea în evidenţele contabile şi neachitarea sumelor datorate ca taxe şi impozite pentru activitatea comercială desfăşurată de societăţile a căror administrator era B.L., constituie infracţiunea prevăzută de art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. faţă de intervalul de timp în care au fost comise.

Deşi comiterea infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 87/1994, art. 12 şi art. 13 nu a fost recunoscută de inculpat, acestea au fost dovedite prin expertizele şi actele contabile efectuate şi depuse la urmărirea penală, prin expertizele efectuate la cercetarea judecătorească a cauzei. În acest sens, ultima expertiză economico-financiară efectuată la cererea inculpatului B.L. de expertul B.N. şi C.E. a dovedit alături de celelalte probe (expertiza V.C., rapoartele întocmite de Garda Financiară, fişe contabile) că inculpatul, cu vinovăţie, nu a înscris în evidenţele economico-financiare datele necesare şi, ca administrator al SC S.H.S. C. SRL şi SC M.I. SRL, nu a colectat, nu a declarat şi nu a achitat statului taxele legale ( ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, SECŢIA PENALA,  Decizia nr. 1767 din 21 mai 2008).

În ce-l priveşte pe inculpatul D.V.D., în cursul aceleaşi nopţi, acesta a încercat să întreţină raport sexual cu partea vătămată, cerându-i permisiunea inculpatului U.C., în timp ce se întorceau spre discotecă.

Acesta nu a reuşit însă să aibă raport sexual cu victima, dar atitudinea sa în momentul în care ceilalţi inculpaţi, în mod succesiv, au întreţinut raporturi sexuale cu partea vătămată, denotă o participare activă, finalizată printr-o tentativă de a avea cu victima raport sexual şi constituie un act de complicitate morală la viol.

Instanța a condamnat pe inculpaţii N.C., B.G.C. şi D.V.D. la câte 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (2) lit. a), cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen. şi respectiv, cu referire la ultimul inculpat, pentru complicitate la infracţiunea de viol, prevăzută de art. 26, raportat la art. 197 alin. (2) lit. a) cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen. (CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE, SECŢIA PENALĂ,  Decizia nr. 2181 din 12 mai 2003).

În ceea ce priveşte vinovăţia inculpatului L.P., instanţa a reţinut că acesta a primit suma de 10 lei de la inculpatul V.Z., cunoscând împrejurarea că aceasta provine din săvârşirea de către ceilalţi trei inculpaţi a infracţiunilor de tâlhărie asupra părţilor vătămate, şi totodată, în scopul de a obţine pentru sine un folos material, ilustrativă fiind sub acest aspect însăşi afirmaţia inculpatului, că i se părea firesc să primească bunuri sustrase de la victime, întrucât a mers pe acelaşi drum cu inculpaţii. în opinia instanţei, vinovăţia inculpatului L.P. se limitează strict la cele arătate mai sus, neputându-se reţine în sarcina vreo formă de participaţie la fapta de tâlhărie a celorlalţi inculpaţi. Deşi inculpatul V.Z. a susţinut în faţa instanţei că inculpatul L.P. i-ar fi instigat la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, afirmaţia sa nu se poate corela cu alte date din dosarul cauzei, în plus inculpatul V.Z. a avut în ce priveşte acest aspect, o poziţie oscilantă, ceea ce creează suspiciuni asupra sincerităţii sale. De asemeni, în momentul comiterii tâlhăriei, rezultă fără echivoc că inculpatul L.P. se afla la distanţă de ceilalţi inculpaţi, însăşi părţile vătămate care vorbesc doar despre aceştia din urmă, nepercepând prezenţa sa. Nu se poate reţine astfel vinovăţia sa în ce priveşte o eventuală complicitate morală, neexistând date care să obiectiveze o astfel de intenţie a inculpatului L., respectiv de încurajare a celor trei inculpaţi în momentul comiterii faptei. în plus, de la locul faptei, cei trei inculpaţi au plecat separat de inculpatul L.P., care i-a ajuns apoi din urmă. S-a reţinut în sarcina inculpatului L.P. şi dobândirea sumei de 10 lei şi nu a sumei de 150 lei, cum a declarat inculpatul V.Z. în faţa instanţei, întrucât atât partea vătămată cât şi inculpatul B.A.D. vorbesc doar de dobândirea sumei de 10 lei ( ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE, SECŢIA PENALĂ, Decizia nr. 2258 din 9 iunie 2010).

Elocvente pentru încadrarea juridică, corect realizată de prima instanţă, sunt şi dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, care incriminează, printre altele, şi faptele constând în „oferirea”, „transportul”, „procurarea” şi „deţinerea” drogurilor, precum şi cele ale art. 14 lit. c) din Legea nr. 143/2000, care instituie o circumstanţă agravantă în cazul în care acestea sunt comise într-un Joc de detenţie”      Cei doi inculpaţi le-au îndrumat pe coinculpate către distribuitorii de droguri, le-au sfătuit să se întâlnească şi să se cunoască amândouă, pentru ca, apoi, să le ceară să vină cu pachetele cu droguri la Penitenciarul Colibaşi, sfătuindu-le cum să le ascundă. Deosebit de relevant este şi mesajul telefonic din data de 15 august 2007, când inculpata N.C.N., venind la penitenciar, îi confirmă inculpatului R.L. că i-a adus droguri, pe care i Ie-a predat direct în gură.

Întrucât pentru această distribuire de droguri nu s-a putut realiza un flagrant, în baza interceptărilor telefonice, la data de 25 august 2007, ora 15,30, în camera de la sectorul “vizite”, au fost percheziţionate corporal inculpatele N.C.N. şi A.M.A., găsindu-se asupra lor două pacheţele conţinând heroină, droguri ascunse în sutienul uneia dintre ele şi, respectiv, în lenjeria intimă a celeilalte.

În acelaşi timp, curtea de apel a reţinut că atitudinea ulterioară a inculpaţilor R.L. şi C.C.R., care au recunoscut faptul că le-au folosit şi monitorizat pe cele două fete pentru a obţine droguri în scopul consumului propriu, dovedeşte, de asemenea, existenţa unei înţelegeri anterioare cu acestea în sensul ajutorului dat celor două inculpate în comiterea faptelor.

În consecinţă, instanţa de apel a constatat că soluţia de condamnare a inculpaţilor R.L. şi C.C.R. pentru complicitate la infracţiunea de trafic de droguri, dispusă de instanţa de fond, se bazează pe. o interpretare corespunzătoare a materialului probator administrat în cauză, în sensul ajutorului concret acordat de aceşti inculpaţi la comiterea faptelor (complicitate morală).

Relevantă, sub acest aspect, a fost apreciată declaraţia inculpatei A.M.A. din care rezultă că inculpatul C.C.R. a determinat-o să introducă heroină în penitenciar, motivând că nu mai are bani şi urmează să vândă drogurile primite deţinuţilor.

Anterior a avut loc o înţelegere privind modul de achiziţionare, ascundere şi introducere a drogurilor în unitatea de detenţie, precum şi scopul acestei activităţi: obţinerea unor sume de bani. Întreaga activitate de executare a înţelegerii s-a desfăşurat conform planului stabilit şi s-a finalizat cu obţinerea drogurilor şi introducerea acestora în unitatea de detenţie. împrejurarea că drogurile nu au ajuns efectiv în posesia inculpaţilor C.C.R. şi R.L. a fost rezultatul activităţii organelor judiciare (organizarea prinderii în flagrant) şi nu este de natură să justifice încadrarea juridică a faptei în tentativă de trafic de droguri, respectiv, complicitate sau instigare la tentativă de trafic de droguri  ( ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, SECŢIA PENALĂ, D E C I Z I A nr. 2336 din 26 iunie 2008 ).

În sarcina inculpaţilor V.F., M.I., G.L. şi M.C.G., trebuia să se reţină şi complicitate la infracţiunea de viol, prevăzută de art. 26, raportat la art. 197 alin. (2) lit. a) C. pen., pentru că prezenţa şi atitudinea ostilă a acestora la locul faptei, constituie acte de complicitate morală care l-au sprijinit pe inculpatul B.S. la aducerea la îndeplinire a rezoluţiei infracţionale luate ( ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, SECŢIA PENALĂ,  Decizia nr. 389 din 22 ianuarie 2004).

Inculpatul le-a promis martorilor M.N.A. şi G.I.Z. că îi va ajuta să introducă bunurile în ţară fără plata taxelor vamale, determinând un vameş să nu efectueze vămuirea, dar le-a precizat că ei vor trebui să-i dea acestuia din urmă o sumă de bani, în acest fel, inculpatul i-a ajutat pe cei doi mituitori să-şi consolideze hotărârea infracţională, fapta sa constituindu-se într-un act de complicitate morală la infracţiunea de dare de mită săvârşită de aceştia.

Cum actul de vămuire nu s-a realizat, în mod nemijlocit şi imediat bugetul de stat a înregistrat o pagubă constând în valoarea taxei neîncasate, inculpatul M.A.S. constituindu-se în persoana care, prin rugăminţi, a determinat săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice de către inculpatul M.I. ( ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, SECŢIA PENALĂ, Decizia nr. 5165 din 12 octombrie 2004).

Activitatea inculpatului, de oferire a pontului, promisiunea cumpărării bunurilor ce urmau a fi sustrase, de ajutare a inculpaţilor, imediat după săvârşirea furtului, de a scăpa de bunurile sustrase se circumscrie unei activităţi de complicitate morală la comiterea de către inculpaţii A.I.D. şi M.D.E. a furtului din autoturismul Cielo.

Activitatea inculpatului S.V. se circumscrie complicităţii morale la săvârşirea faptei de furt, prin promisiunea de cumpărare a bunurilor sustrase, nicidecum neputându-se reţine întrunirea conţinutului obiectiv şi subiectiv al instigării la aceeaşi infracţiune, deoarece probele administrate în tot cursul procesului penal au evidenţiat contribuţia concretă a inculpatului S.V., în forma deja arătată în mod constant de cele trei instanţe (ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, SECŢIA PENALĂ, Decizia nr. 5929 din 11 noiembrie 2004).

Poziția psihică a complicelui se caracterizează prin voința de a săvârși fapta de înlesnire a autorului, cunoscând activitatea pe care acesta o va desfășura și prevăzând rezultatul socialmente periculos al acesteia. Activitatea sa volitivă are în vedere  atât   fapta proprie de ajutorare, cât și, intermediar,  fapta autorului. Complicele își reprezintă, finalmente, ambele  rezultate (a se vedea G. Antoniu, Comentariu, în ”Practica judiciară penală”, vol. I, Partea Generală, Editura Academiei, București, 1988, pp. 104,  108-109).

OBŢINEREA UNUI FOLOS NECUVENIT PENTRU SINE SAU PENTRU ALTUL

OBŢINEREA UNUI FOLOS NECUVENIT PENTRU SINE SAU PENTRU ALTUL

Prin Sentinţa nr. 336 din 2 martie 2012,  Dosar nr. 3948/1/2008, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Secţia Penală, printre alții, în baza art.12 lit.b) din Legea nr.78/2000 a condamnat pe inculpata Gh. G. G. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de permitere a accesului unor persoane neautorizate la informaţii ce nu sunt destinate publicităţii.

În baza 861 Cod penal instanța a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei aplicate inculpatei pe un termen de încercare de 5 ani stabilit conform art.862 Cod penal.

Concluzionând, fapta inculpatei, care, în calitate de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi preşedinte al Comisiei de examinare a participanţilor la concursul pentru numirea în funcţii de conducere a procurorilor, în cursul lunii noiembrie 2007, la instigarea altui inculpat, a permis acestuia accesul la subiectele ce făceau obiectul examinării participanţilor procurori la examenul din data de 25.11.2007, informaţii ce nu erau destinate publicităţii, în scopul obţinerii unui folos necuvenit în favoarea inculpatului G. St., candidat la examenul pentru ocuparea unei funcţii de conducere, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 12 lit.b din Legea nr. 78/2000, text în baza căruia se va dispune condamnarea inculpatei.

Potrivit art. 12 din Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, modificată, sunt pedepsite cu închisoarea de la 1 la 5 ani următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite:

a) efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană ori încheierea de tranzacţii financiare, utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiei sau însărcinării sale;

b) folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii.

Grupul Multidisciplinar privind Corupţia (G. M. C.),  înfiinţat în iunie 1994 de către Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei,  a adoptat provizoriu următoarea definiţie: „Corupţia  cuprinde comisioanele oculte şi toate celelalte conduite care implică persoane învestite cu funcţii publice sau private, care şi-au încălcat obligaţiile care decurg din calitatea lor de funcţionar public, de angajat privat, de agent independent sau dintr-o altă relaţie de acest gen, în vederea obţinerii de avantaje ilicite, indiferent de ce natură, pentru sine sau pentru alţii.”

Prin Legea nr. 147 din 1 aprilie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 18 aprilie 2002, ţara noastră a ratificat Convenţia civilă asupra corupţiei, adoptată la Strasbourg la 4 noiembrie 1999 (STE 173).

Convenţia stipulează ca fiecare parte să prevadă în dreptul său intern mijloace eficiente în favoarea persoanelor care au suferit o pagubă rezultând dintr-un act de corupţie, cu scopul de a le permite să îşi apere drepturile şi interesele, inclusiv posibilitatea obţinerii de daune-interese.

În accepţiunea acestei convenţii, prin corupţie se înţelege faptul de a solicita, de a oferi, de a da sau de a accepta, direct ori indirect, un comision ilicit sau un alt avantaj necuvenit ori promisiunea unui astfel de avantaj necuvenit care afectează exerciţiul normal al unei funcţiuni sau comportamentul cerut beneficiarului comisionului ilicit sau avantajului necuvenit ori promisiunii unui astfel de avantaj necuvenit. Foloasele trebuie să fie necuvenite, adică legal nedatorate, să aibă caracter de retribuţie, întrucât invocarea unui alt titlu atrage calificarea de abuz în serviciu[1].

Prin expresia ”alte foloase” se înțeleg orice fel de avantaje patrimoniale, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, amânarea plății unei datorii folosința gratuită a unei locuințe, prestații de servicii în mod gratuit, angajarea[2], promovarea în serviciu,  dar și avantaje nepatrimoniale, acordarea unui titlu sau a unui grad, distincții onorifice[3].

Acţiunea (inacţiunea) făptuitorului trebuie să constituie sine qua non un contraechivalent al conduitei sale lipsite de probitate. Reciproca acesteia trebuie să aibă caracterul unei plăţi sau a unei răsplătiri în vederea efectuării unui anume act perfect determinat, şi nu în general. Chiar dacă legea permite un avantaj patrimonial indirect, acesta trebuie să profite tot făptuitorului, deşi în chip mediat. Fără existenţa unei asemenea proporţii, fapta nu este caracterizată penal (daruri ocazionale, expresia unor sentimente de recunoştinţă ori respect personal – cf art. 4 alin. (1) din lege), după cum lipsa raportului de legătură, de retribuire poate caracteriza o altă infracţiune, cum ar fi, de exemplu, un abuz în serviciu.

Atunci când legea vorbeşte de foloase necuvenite ea se referă la sensul de drept comun al sintagmei, în accepţiunea dreptului penal român; iar aceste foloase pot fi directe sau indirecte, dar fără a se renunţa la caracterul de plată a prestaţiei funcţionarului. Sensul de folos „indirect” se referă la persoane interpuse, dar tot în ideea exact a recompensării actului făptuitorului, cum ar fi un dar făcut soţiei funcţionarului şi nerestituit[4], reparaţii, zugrăveli, efectuarea de lucrări în favoarea făptuitorului sau acoliţilor săi, aceştia putând fi o rudă, un prieten sau chiar o persoană juridică. Cel ce îndreaptă spre aceştia folosul necuvenit este făptuitorul din voinţa sa, şi nu plătitorul favorului care trebuie să fie mereu altul decât beneficiarul plăţii necuvenite. La rândul său, această persoană va beneficia întotdeauna de celelalte avantaje astfel cumpărate în contrapartidă.

Expresia „indirect” se referă la persoane interpuse ce mijlocesc tranzacția, în vreme ce sintagma ” pentru sine sau pentru  altul” se referă la destinația foloaselor.

Pentru existenţa infracţiunii descrise în art. 10 din Legea nr. 78/2000, este necesar ca acţiunea care constituie elementul material să fie săvârşită cu vinovăţie, şi anume cu intenţie directă, fiind necesară voinţa făptuitorului de a primi banii, bunurile sau celelalte foloase necuvenite şi ştiinţa că acestea nu îi sunt legalmente cuvenite, reprezentarea stării de pericol a acţiunii sale. Făptuitorul trebuie să fi urmărit obţinerea, pentru sine sau pentru  altul,  de bani, bunuri sau de alte foloase necuvenite. Dacă scopul este integral realizat, existând dovada hotărârii aproprierii avantajului patrimonial şi au fost începute acte de executare dar care au fost întrerupte, fapta nu este o tentativă, ci o infracţiune consumată, care se pedepseşte[5].

Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei din 31 octombrie 2003 impune statelor incriminarea unei largi game de acte de corupţie, chiar dacă acestea nu sunt considerate ca drept delicte în baza dreptului intern. Astfel, Convenţia cheamă statele să incrimineze ca fapte de corupţie deturnarea fondurilor publice, spălarea produselor actelor de corupţie şi obstrucţionarea justiţiei.

Capitolul III al Convenţiei ONU determină caracteristicile corupţiei săvârşite referitor la agenţi publici naţionali (art. 15), agenţi publici străini şi funcţionari ai organizaţiilor internaţionale publice (art. 16), ca fiind fapta săvârşită cu intenţie, de a promite, de a oferi sau de a acorda funcţionarului public, direct sau indirect, un folos pentru sine sau pentru altul pentru a îndeplini sau nu un act în exerciţiul funcţiilor sale oficiale.

Convenţia referitoare la protecţia intereselor financiare ale C.E. şi protocoalele adiţionale, (publicată în Journal officiel des Communautes europeennes, 27 noiembrie 1995, nr. C.316/49 şi urm.) cheamă statele să ia măsuri eficace împotriva deturnării fondurilor comunitare.

În protocolul anexă este definită corupţia pasivă ca fiind fapta săvârşită cu intenţie de către un funcţionar, direct sau indirect, de a pretinde sau a primi foloase de orice natură pentru sine sau pentru altul sau de a nu le refuza, pentru a îndeplini sau nu, într-un mod contrar îndatoririlor sale oficiale, un act în exerciţiul acestei funcţii şi care putând aduce atingerea intereselor financiare comunitare.

Mai apoi, în articolul următor (art. 3) se defineşte corupţia activă ca fiind fapta săvârşită cu intenţie, constând în promisiunea sau în darea, direct sau indirect, a unui avantaj, de orice natură, unui funcţionar, pentru sine sau pentru altul, în scopul de a îndeplini sau nu într-un mod contrar îndatoririle sale de serviciu, aducând prin aceasta atingere intereselor financiare comunitare.

În acord cu întreaga doctrină, prin expresia ”pentru altul” legiuitorul a înțeles să incrimineze și o destinație colaterală, deviată a foloaselor, de exemplu, un dar făcut soției funcționarului, subiect al infracțiunii, și nerestituit[6]. Întotdeauna există această relație de cauzalitate, există o contraprestație, o recompensare personală, ca un contraechivalent al conduitei sale, o plată proprie, și nu un folos căpătat de un terț.

Cel puțin sub acest aspect, sentința pronunțată este neargumentată, nemotivată.


[1] D.Ciuncan, Prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție (Legea nr.78/2000), Editura Universul Juridic, București, 2009, pp.368 sqq.  Există opinia că fapta va constituie abuz dacă motivarea destinaţiei şi chiar destinaţia efectivă nu va fi în folos propriu, ci al unităţii (D. Ciuncan, Criterii distinctive la unele infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „R.R.D.” nr. 1/1987, p. 43). Argumentul este acela al lipsei laturii subiective. În acelaşi sens, O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Editura Şansa, Bucureşti, ed. 1996, p. 336.

[2] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 1681 din 10 martie 2005 (sursa Eurolex2011).

[3] S. Kahane, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român, ”, vol. IV, Partea specială, de V. Dongoroz ş. a., Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 149 și în ”Explicații …”, vol.IV, ed.a.II-a, Editura Academiei, Editura All Beck, București, 2003, pp.116, 130. Ar fi de văzut poate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Dosar nr. 4149/2/2008, Decizia nr. 2.177 din 27 mai 2011: ”  Susţinerile inculpatei B. (fostă D.) D. în sensul că relaţiile cu inculpatul P.D. erau “pur amoroase” fără nici o altă consecinţă, sunt nereale şi contrazise de probele administrate în cauză şi în special de declaraţiile date” (sursa Eurolex 2011).

[4] Persoana interpusă poate fi, în acest caz, complice sau instigator. S. Kahane, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român, ”, vol. IV, Partea specială, de V. Dongoroz ş. a., Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 149. În afara îndatoririlor de serviciu o faptă, care altminteri ar fi o luare de mită, poate primi încadrarea juridică de trafic de influenţă sau înşelăciune etc.

[5] O. Loghin, T. Toader,  Drept penal român,  Partea specială, ed. a IV-a,  Şansa, 2001, p. 403.D.Ciuncan, Prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție (Legea nr.78/2000), Editura Universul Juridic, București, 2009, pp.266, 293-295 etc.

[6] S. Kahane, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român, ”, vol. IV, ed.a.II-a, Editura Academiei, Editura All Beck, București, 2003, p. 130.

PRESCRIPŢIA RĂSPUNDERII PENALE

PRESCRIPŢIA RĂSPUNDERII PENALE

Executarea activității infracționale se caracterizează prin săvârșirea de acte de natură să realizeze însăși acțiunea care constituie elementul material al infracțiunii.

Ulterior, realizarea rezultatului reprezintă realizarea laturii obiective a infracțiunii, cu  producerea efectivă a urmării imediate (rezultat ilicit), ca fapt consumat. La infracțiunile continue, prelungirea în timp a acțiunii, după producerea rezultatului caracterizează epuizarea. La infracțiunile continuate, legea socotește ultima consumare ca fiind epuizarea faptei (C.Bulai, Drept penal român, Partea Generală, vol.I, ”Sansa” , București, 1992, pp.178 sqq).

Articolul 122 din Codul penal reglementează  termenele de prescripţie a răspunderii penale.   Termenele arătate în  articolul 122  se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, iar în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni. Articolul distinge doar cele trei ipoteze. Deci indiferent dacă infracțiunile sunt de mijloace sau de rezultat, termenele de prescripţie a răspunderii penale se socotesc de la aceeaşi dată, data săvârşirii infracţiunii.

Prescripţia răspunderii penale este o cauză de înlăturare a răspunderii penale, ca urmare a neexercitării în timp util de către stat, prin organele judiciare, a dreptului de a aplica infractorului o pedeapsă, având ca obiect stingerea acestui drept şi a obligaţiei corelative a infractorului de a suporta aplicarea unei sancţiuni penale; împlinirea termenului de prescripţie trebuie verificată de organul judiciar înaintea oricărei probleme, privind fondul cauzei, excepţia prescripţiei răspunderii penale putând fi invocată din oficiu sau de partea interesată, fiind excepţie dirimantă; pentru a produce efectele, anterior arătate, împlinirea termenului de prescripţie, trebuie să fi avut loc înainte de împlinirea oricărui act care trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Dosar nr. 1150/59/2009, Decizia nr. 595 din 16 februarie 2010).

Într-o cauză,  Înalta Curte admite recursul declarat de inculpatul S.N. (H.S.) împotriva deciziei penale nr. 127/A din 8 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.

Înalta Curte casează decizia penală atacată şi în parte sentinţa penală nr. 158 din 8 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a Penală şi, rejudecând:

În baza art. 11 alin. 1 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. g Cod procedură penală încetează procesul penal pornit împotriva inculpatului cu privire la săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 31 alin. 2 Cod penal raportat la art. 72 alin. 1 lit. a din Legea nr. 30/1978 cu aplicarea art. 13 Cod penal şi art. 31 alin. 2 Cod penal raportat la art. 178 din Legea nr. 141/1997, constatând că în cauză a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale.

Astfel, dispoziţiile art. 122 alin. 1 Cod penal stabilesc termenul de prescripţie a răspunderii penale iar la alin. 2 se precizează că termenele se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii.

Dispoziţiile art. 124 Cod penal referitoare la prescripţia specială stabilesc faptul că prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni dacă termenul prescripţiei prevăzut de art. 122 este depăşit cu încă jumătate.

În raport de data comiterii infracţiunilor prevăzute de art. 31 alin. 2 Cod penal raportat la art. 72 alin. 1 lit. a din Legea nr. 30/1978 şi art. 31 alin. 2 din Codul penal raportat la art. 178 din Legea nr. 141/1997, pedepsele prevăzute de lege, precum şi în raport de dispoziţiile art. 122 şi art. 124 Cod penal, Înalta Curte apreciază că s-a împlinit termenul prescripţiei răspunderii penale pentru aceste infracţiuni. Astfel, fapta prevăzută de art. 31 alin. 2 raportat la art. 178 din Legea nr. 141/1997 a fost comisă la data de 27.02.1998, termenul prescripţiei răspunderii penale împlinindu-se la data de 27.02.2010.

Fapta prevăzută de art. 31 alin. 2 raportat la art. 72 alin. 1 lit. a din Legea nr. 30/1978 a fost comisă la data de 21.02.1997, termenul prescripţiei răspunderii penale împlinindu-se la data de 21.02.2009 (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Dosar Nr. 1432/3/2003, Decizia nr. 3.325 din 24 septembrie 2010).

Instituirea prescripţiei ca una dintre cauzele de înlăturare a răspunderii penale constituie o consecinţă firească a înţelegerii infracţiunii ca o faptă antisocială şi a răspunderii penale ca o ripostă publică la infracţiune. Tragerea la răspundere penală pentru comiterea unei fapte periculoase pentru societate este utilă şi necesară numai dacă se produce într-un interval de timp în care pedeapsa aplicată infractorului îşi poate îndeplini funcţiile preventive şi educative pentru care a fost instituită. În afară de infracţiunile împotriva păcii şi omenirii, exceptate de la prescripţie conform art. 121 alin. (2) din Codul penal, în cazul tuturor celorlalte infracţiuni trecerea unui anumit interval de timp determină ca răspunderea penală să nu mai prezinte nici o utilitate, fapta ca atare şi răul social produs de aceasta fiind şterse din conştiinţa publică pe cale naturală, prin uitare.

Dispoziţiile art. 124 din Codul penal nu contravin principiului egalităţii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât nu implică un regim juridic diferit pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie. Răspunderea penală operează pentru toţi infractorii în privinţa cărora nu s-a împlinit termenul de prescripţie prevăzut de lege şi este înlăturată în cazul tuturor celor care nu au fost pedepsiţi în limitele acestui termen.

Textul de lege atacat nu contravine nici prevederilor art. 21 din Constituţie, deoarece nu se împiedică accesul la justiţie al persoanei vătămate prin infracţiune. Prin faptul că un infractor nu mai poate fi pedepsit după împlinirea termenului de prescripţie nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale persoanei vătămate, tragerea la răspundere penală constituind un drept exclusiv al societăţii, în sistemul legislativ actual. De aceea nu poate fi primită nici susţinerea că infractorul s-ar situa mai presus de lege prin efectul prescripţiei. Persoanei vătămate prin infracţiune îi rămâne în continuare deschisă calea acţiunii civile împotriva autorului infracţiunii, cu condiţia ca şi în acest caz acţiunea să se exercite înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă prevăzut de lege.

În ceea ce priveşte susţinerea că dispoziţiile art. 124 din Codul penal ar trebui să fie completate în sensul că prescripţia specială să opereze doar în cazul în care întreruperile termenului de prescripţie se datorează persoanei vătămate, Curtea reţine că aceasta nu intră în sfera controlului de constituţionalitate, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, fiind un aspect ce ţine de competenţa Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare a ţării, conform art. 58 alin. (1) din Constituţie ( Curtea Constituţională, decizia nr. 287 din 1 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 14 din 11 ianuarie 2002, decizia nr. 30 din 31 ianuarie 2002 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 124 din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 15 februarie 2002).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului  reiterează faptul că, pentru stabilirea caracterului rezonabil al duratei procedurii, evaluarea trebuie să se facă în lumina circumstanţelor cauzei şi cu luarea în considerare a următoarelor criterii: complexitatea cauzei, conduita reclamantului şi conduita autorităţilor competente (vezi, printre multe altele, Pélissier şi Sassi împotriva Franţei [MC], nr. 25.444/94, § 67, CEDO 1999-II).

Curtea a constatat în mai multe rânduri încălcări ale art. 6 § 1 din Convenţie în cauze care ridicau probleme similare cu cea din cauza de faţă (vezi Pélissier şi Sassi).

Mai mult decât atât, Curtea a constatat deja că, deşi nu este de competenţa sa să analizeze calitatea juridică a jurisprudenţei instanţelor interne, deoarece retrimiterea cauzelor spre rejudecare este dispusă de obicei în urma unor erori comise de instanţele inferioare, repetarea acestor dispoziţii în cadrul aceluiaşi set de proceduri denotă o deficienţă majoră a sistemului judiciar. Ba mai mult, această deficienţă le este imputabilă autorităţilor, şi nu reclamanţilor (vezi Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41.431/98, § 46, 25 noiembrie 2003, şi Matica împotriva României, nr. 19.567/02, § 24, 2 noiembrie 2006).

Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, prin Hotărârea din 24 aprilie 2008 , în Cauza Rosengren împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că durata procedurilor a fost excesivă şi nu a respectat cerinţa “termenului rezonabil”.     Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 83 din 8 februarie 2010, Cererea nr. 70.786/01, § 27).

Potrivit art. 23 alin.  (1) din  Legea nr. 47 din 18 mai 1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 22 mai 1992, Curtea Constituţională hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor.

În perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa poate dispune, prin încheiere motivată, suspendarea judecăţii. Încheierea este supusă recursului în termen de 5 zile de la data pronunţării (alin. 6).

Legea nr. 47   a fost   republicată în Monitorul Oficial Nr. 187 din 7 august 1997, în temeiul art. III din Legea nr. 138 din 24 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 25 iulie 1997, dându-se textelor o nouă numerotare.

Articolul  23 alin. (1) arată că Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei.

Alineatul (devenit 5) arată că pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate judecarea cauzei se suspendă.

Legea nr. 47 , ulterior  modificată prin Legea nr. 124/2000 privind structura personalului Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 331 din 17 iulie 2000,  a mai fost   republicată în  Monitorul Oficial Nr. 643 din 16 iulie 2004, în temeiul dispoziţiilor art. III din Legea nr. 232/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 3 iunie 2004, dându-se textelor o nouă numerotare.

Potrivit art. 29 alin. (1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Alineatul (5) se menține: Pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate judecarea cauzei se suspendă.

Prin art. I pct. 3 din Legea nr. 177 din 28 septembrie 2010 ( pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României),  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010 , – 3. la articolul 29, alineatul (5) se abrogă.

La 29. 06. 2012,  pct. 5, Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, arată astfel,

Art. 29 – (1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

(4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.

(5) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.

(Legea nr. 47 din 18 mai 1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  807 din 3 decembrie 2010.   Republicată în temeiul dispoziţiilor art. V din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, dându-se textelor o nouă numerotare.    Legea nr. 47/1992 a mai fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 16 iulie 2004, iar ulterior a mai fost modificată prin Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009.)

Dacă inițial,   în perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa putea dispune, prin încheiere motivată, suspendarea judecăţii.

dacă ulterior, judecarea cauzei se suspenda în toate cazurile,

prin art. I pct. 3 din Legea nr. 177 din 28 septembrie 2010 regula se abrogă. Aceasta însemnă că niciodată cauza nu se mai suspendă.

Potrivit art. 128 din Codul penal, cursul termenului prescripţiei prevăzute în art. 122 este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.

Cursul termenului prescripţiei prevăzute în art. 126 este suspendat în cazurile şi condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală, iar prescripţia și-ar relua cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.

Aceasta însemnă că pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate judecarea cauzei nu se suspendă potrivit acestei dispoziții legale care dacă ar mai exista ar împiedica continuarea procesului penal.

CALCUL TERMENULUI DE PRESCRIPȚIE A RĂSPUNDERII PENALE ÎN SITUAȚIA CAUZELOR CARE AU FOST TRIMISE LA CURTEA CONSTITUȚIONALĂ ÎN VEDEREA SOLUȚIONARII DIFERITELOR EXCEPȚII  DE NECONSTITUTIONALITATE ÎN FAZA DE CERCETARE JUDECĂTOREASCĂ

Problema a fost discutată în ședința secției penale din data de 4 iulie 2011, soluția fiind adoptată în unanimitate .

În Nota de Concluzii a ședinței Secției penale a ICCJ din 4 iulie 2011, s-a hotărât ca perioada în care dosarele s-au aflat pe rolul Curții Constituționale  nu intră în calculul termenului de prescripție respective, urmând să fie adăugat la calculul termenului de prescripție prevăzut de art. 122-124 din Codul  penal (LUJU.RO) .

SECHESTRUL ASIGURATOR

SECHESTRUL ASIGURATOR

Definind regimul unor măsuri asigurătorii susceptibile de a fi luate în procesul penal, prevederile legale indicau fără echivoc că ele constituiau doar o formă de restrângere – pentru o perioadă limitată de timp – a exercitării de către proprietarul bunului a dreptului de dispoziţie, fără a modifica sau transfera însuşi dreptul de proprietate (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă, Dosar Nr. 2321/ 2003, DECIZIA Nr. 494 din 23 ianuarie 2004).

Întreaga reglementare referitoare la măsurile asigurătorii este menită să dea eficienţă dreptului la un proces echitabil pe parcursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul beneficiind de toate garanţiile procesuale specifice. Astfel, nu se încalcă prezumţia de nevinovăţie, deoarece instituirea acestor măsuri nu echivalează cu o pronunţare asupra vinovăţiei învinuitului sau inculpatului. Măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, finalitatea lor constând în garantarea executării obligaţiilor cu caracter patrimonial, în cazul condamnării inculpatului printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată cu respectarea garanţiilor reglementate de Codul de procedură penală pentru desfăşurarea unui proces echitabil, aşadar numai dacă instanţa de judecată constată vinovăţia inculpatului sau a părţii responsabile civilmente.

De altfel, împotriva măsurii asigurătorii luate şi a modului de ducere la îndeplinire a acesteia, învinuitul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente, precum şi orice altă persoană interesată se pot plânge procurorului sau instanţei de judecată, în orice fază a procesului penal şi orice altă persoană care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere, potrivit dispoziţiilor art. 168 din Codul de procedură penală, stabilirea acestui drept şi restituirea.( Curtea Constituţională, DECIZIA nr. 133 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 17 martie 2011)

Măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau de instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile şi imobile, în vederea confiscării speciale (inclusiv confiscare  extinsă – a se vedea art. III din Legea nr. 63/2012), a reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii.

Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a pagubei.

Nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal, precum şi cele exceptate de lege.

Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua la cererea părţii civile sau din oficiu.

Luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ( Art. 163 lit. b).

Organul care aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii este organul de urmărire penală care a luat măsura.

Măsurile asigurătorii dispuse de procuror pot fi aduse la îndeplinire şi prin organele proprii de executare ale unităţii păgubite, în cazul în care aceasta este una dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal.

În cazurile în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune ca măsura asigurătorie luată să fie adusă la îndeplinire de către secretarul parchetului.

Organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge în caz de necesitate şi la experţi.

Bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre preţioase, mijloacele de plată străine, titlurile de valoare interne, obiectele de artă şi de muzeu, colecţiile de valoare, precum şi sumele de bani care fac obiectul sechestrului, vor fi ridicate în mod obligatoriu.

Sumele de bani ridicate care fac obiectul sechestrului se consemnează, după caz, pe numele învinuitului, inculpatului sau persoanei responsabile civilmente, la dispoziţia organului care a dispus instituirea sechestrului, căruia i se predă recipisa de consemnare a sumei, în termen de cel mult 3 zile de la ridicarea banilor ori de la valorificarea bunurilor.

Sechestrul (convenţional) este un depozit  prin care două sau mai multe persoane încredinţează unui terţ, denumit administrator-sechestru ( Art. 2.138 c.civ.).

Administratorul-sechestru este ţinut să păzească şi să conserve obiectul sechestrului cu diligenţa unui depozitar.

Dacă natura bunului o cere, administratorul-sechestru este ţinut să îndeplinească acte de administrare, regulile din materia mandatului fiind aplicabile în mod corespunzător.

Cu autorizarea instanţei judecătoreşti, administratorul-sechestru poate să înstrăineze bunul, în cazul în care acesta nu poate fi conservat sau dacă, pentru un alt motiv, măsura înstrăinării este vădit necesară (Art. 2.140 c.civ.).

Potrivit art. 720 din CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ ( adoptat prin Legea Nr. 134 din 1 iulie 2010, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 15 iulie 2010, pentru realizarea creanţelor sale, creditorul va putea urmări bunurile mobile ale debitorului, aflate la acesta sau la alte persoane. Creditorul poate indica bunurile mobile asupra cărora ar voi să se facă executarea. Dacă executorul judecătoresc apreciază că prin valorificarea acestor bunuri nu se asigură realizarea drepturilor creditorului, el va urmări şi alte bunuri.

Pentru bunurile sechestrate asigurător nu este necesară o nouă sechestrare, executorul judecătoresc fiind însă obligat să verifice dacă bunurile respective se găsesc la locul aplicării sechestrului şi dacă nu au fost substituite sau degradate, precum şi să sechestreze alte bunuri ale debitorului, în cazul în care cele găsite la verificare nu sunt suficiente pentru realizarea creanţei.

În cazul în care se afirmă că unele bunuri aparţin altei persoane, dar drepturile acesteia nu sunt evidente, executorul va sechestra bunurile, însă va face menţiune în procesul-verbal de sechestru despre drepturile pretinse (Art. 721 c.pr.civ.).

Sechestrul se va putea aplica şi asupra bunurilor aparţinând debitorului, dar deţinute de un terţ, afară numai dacă acesta din urmă nu recunoaşte că bunurile aparţin debitorului urmărit. Dacă terţul recunoaşte că bunurile aparţin debitorului, este obligat să declare dacă le deţine în temeiul vreunui titlu şi să înmâneze executorului o copie certificată a acestuia, dacă este cazul.

Dacă terţul deţinător nu recunoaşte că bunurile aparţin debitorului, dar creditorul pretinde şi face dovada că bunurile respective sunt ale acestuia, instanţa de executare va putea, prin încheiere definitivă, dată cu citarea în termen scurt a părţilor, să îl autorizeze pe executor să continue aplicarea sechestrului.

Terţul deţinător care are un drept de folosinţă asupra bunului sechestrat poate să ceară instanţei de executare să fie autorizat să folosească în continuare bunul, dacă pentru acesta există o asigurare facultativă contra daunelor ori urmează să fie contractată, în termenul fixat de instanţă, după caz. În toate cazurile, acordul creditorului urmăritor în acest sens suplineşte autorizaţia instanţei de executare (Art. 722 c.pr.civ.).

Executorul judecătoresc va putea recurge, dacă este cazul, şi la serviciile unor specialişti, pentru deschiderea localului, încăperilor, caselor de fier şi a oricăror alte mobile în care se află bunurile ce urmează a fi sechestrate, pentru identificarea acestora ori pentru a asigura transportul lor, după caz.

Dispoziţiile art. 723 – 725 c.pr.civ. sunt aplicabile în mod corespunzător şi în cazul când sechestrul se înfiinţează asupra conţinutului casetelor închiriate de debitor la instituţii de credit sau la alte unităţi specializate.

Executorul judecătoresc este obligat să identifice bunurile sechestrate printr-un semn distinctiv, putând şi fotografia sau filma bunurile sechestrate.

Dacă asupra bunului ce se sechestrează există un drept real de garanţie constituit în favoarea unei terţe persoane, executorul judecătoresc, luând cunoştinţă despre acest drept, va înştiinţa acea persoană despre aplicarea sechestrului şi o va cita la toate termenele fixate pentru vânzarea bunului respectiv.

Despre aplicarea sechestrului se va face menţiune în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare sau în alte registre de publicitate, după caz (Art. 730).

Despre aplicarea sechestrului se va face menţiune, la cererea executorului judecătoresc, în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, în registrul succesoral ţinut de camera notarilor publici sau în alte registre de publicitate, după caz.

Executorul judecătoresc care, prezentându-se la domiciliul ori la sediul debitorului, terţului deţinător sau al custodelui, va găsi înfiinţată o altă urmărire, după ce va lua o copie de pe procesul-verbal respectiv, aflat în mâna debitorului, terţului deţinător sau al custodelui ori la domiciliul sau sediul acestuia, va încheia un proces-verbal în care va arăta numele şi calitatea celui care a făcut urmărirea anterioară şi va declara aceleaşi bunuri sechestrate şi de el.

Executorul va putea, în acelaşi timp, să sechestreze şi alte bunuri care nu au fost urmărite anterior.

O copie certificată a procesului-verbal de sechestru va fi comunicată organului de executare care a început mai întâi urmărirea.

În acest caz, urmăririle se socotesc conexate, fiind aplicabile dispoziţiile art. 644, iar creditorul pentru care s-a înfiinţat sechestrul va putea continua urmărirea chiar dacă primul creditor urmăritor s-a desistat de la urmărire.

Efectuarea sechestrului se va constata de îndată într-un proces-verbal care va prevedea, în afara datelor şi menţiunilor prevăzute la art. 669 alin. (1), următoarele:

a) somaţia de plată făcută verbal debitorului şi răspunsul lui, dacă a fost prezent;

b) enumerarea, descrierea şi evaluarea, după aprecierea executorului, dacă este posibil, a fiecărui bun mobil sechestrat;

c) indicarea bunurilor care, fiind exceptate de la urmărire, nu au fost sechestrate, în cazul în care bunurile sechestrate nu acoperă creanţa;

d) menţionarea drepturilor pretinse de alte persoane asupra bunurilor sechestrate;

e) arătarea bunurilor sechestrate asupra cărora există un drept real de garanţie constituit în favoarea unei terţe persoane;

f) arătarea bunurilor sechestrate care au fost sigilate sau ridicate;

g) arătarea persoanei căreia i se lasă în custodie bunurile sechestrate.

Procesul-verbal se va semna de executor şi de persoanele care, potrivit legii, au asistat la aplicarea sechestrului. Dacă ele nu pot ori refuză să semneze, executorul judecătoresc va menţiona această împrejurare în procesul-verbal.

Câte un exemplar al procesului-verbal de sechestru se va preda debitorului sau, după caz, terţului deţinător şi custodelui, acesta din urmă semnând cu menţiunea de primire a bunurilor în păstrare. Dacă aceste persoane nu sunt prezente ori refuză să primească un exemplar al procesului-verbal, se va proceda potrivit dispoziţiilor privitoare la comunicarea şi înmânarea citaţiilor (Art. 733).

Din momentul sechestrării bunurilor, debitorul nu mai poate dispune de ele pe timpul cât durează executarea, sub sancţiunea unei amenzi judiciare de la 2.000 lei la 10.000 lei, dacă fapta nu constituie infracţiune. Dispoziţiile art. 184 – 186 c.pr.civ.sunt aplicabile.

Sumele în lei sau în valută, titlurile de valoare, obiectele din metale preţioase şi pietrele preţioase se ridică şi se predau de executor, pe bază de proces-verbal, în custodia unor instituţii de credit sau a unei alte entităţi autorizate în acest scop.

În toate cazurile, executorul judecătoresc păstrează dovada depunerii valorilor respective, iar în cazul titlurilor de valoare, cum sunt acţiunile sau obligaţiunile nominative ori la purtător, va sesiza de îndată instanţa de executare pentru a lua măsurile necesare pentru conservarea şi administrarea titlurilor şi numirea, dacă este cazul, a unui curator special, care să exercite drepturile aferente acestora.

În cazul titlurilor de credit transmisibile prin gir, executorul va face menţiune pe titluri despre aplicarea sechestrului, cu precizarea datei când a fost făcută menţiunea. După facerea menţiunii, titlurile sechestrate nu vor mai putea fi girate, iar debitorul menţionat în titlul de credit nu se va mai putea libera valabil decât consemnând suma la entitatea prevăzută de lege şi depunând recipisa la executor.

Sechestrarea titlurilor nominative se va notifica societăţii sau instituţiei emitente, precum şi societăţii ori altei persoane căreia i-au fost date în păstrare sau administrare, spre a se face menţiune despre sechestru în registrul respectiv.

Debitorul va putea împiedica aplicarea sechestrului sau, după caz, va putea obţine ridicarea lui numai dacă:

1. plăteşte creanţa, inclusiv accesoriile şi cheltuielile de executare, în mâinile creditorului sau reprezentantului său având procură specială. În acest caz, executorul judecătoresc va întocmi un proces-verbal constatând achitarea integrală a datoriei şi va preda creditorului titlul executoriu, menţionând pe acesta stingerea totală a obligaţiei, iar debitorului, un certificat constatator al îndeplinirii integrale a obligaţiilor de mai sus;

2. face depunerea cu afectaţiunea specială prevăzută la art. 710 alin. (1) şi predă executorului recipisa de consemnare. În acest caz, executorul judecătoresc va elibera debitorului o dovadă de primire a recipisei, va încheia un proces-verbal în care va face această constatare şi, dacă debitorul nu a făcut şi contestaţie în condiţiile alin. (2), va opri urmărirea sau, după caz, va dispune ridicarea sechestrului. În caz contrar, dacă debitorul a făcut contestaţie, executorul va depune de îndată procesul-verbal constatator odată cu recipisa, la instanţa de executare, care se va pronunţa de urgenţă, potrivit dispoziţiilor art. 706. Până la soluţionarea contestaţiei, urmărirea este suspendată de drept.

În cazul prevăzut la alin. (1) pct. 2, dacă debitorul face contestaţie şi se opune eliberării sumei consemnate, el o va putea depune chiar în mâna executorului, odată cu recipisa de consemnare a sumei, sub luare de dovadă, sau o va putea introduce direct la instanţa competentă, în termen de 5 zile de la data procesului-verbal întocmit de executor, caz în care o copie de pe contestaţie va fi înmânată şi executorului.

Contestaţia se va face cu respectarea condiţiilor de formă prevăzute la art. 705    ( Art. 740).

Sechestrul asigurător constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau imobile urmăribile ale debitorului aflate în posesia acestuia sau a unui terţ în scopul valorificării lor în momentul în care creditorul unei sume de bani va obţine un titlu executoriu.

Creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constatată în scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat cerere de chemare în judecată. El poate fi obligat la plata unei cauţiuni în cuantumul fixat de către instanţă.

Acelaşi drept îl are şi creditorul a cărui creanţă nu este constatată în scris, dacă dovedeşte că a intentat acţiune şi depune, odată cu cererea de sechestru, o cauţiune de jumătate din valoarea reclamată.

Instanţa poate încuviinţa sechestrul asigurător chiar dacă creanţa nu este exigibilă, în cazurile în care debitorul a micşorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau nu a dat asigurările promise ori atunci când este pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească averea.

Cererea de sechestru asigurător se adresează instanţei care este competentă să judece procesul în prima instanţă.

Măsura sechestrului asigurător se aduce la îndeplinire de către executorul judecătoresc, potrivit regulilor prezentului cod cu privire la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător.

În cazul bunurilor mobile, executorul va aplica sechestrul asupra bunurilor urmăribile numai în măsura necesară realizării creanţei.

Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii sechestrului cel interesat va putea face contestaţie la executare.

Dacă debitorul va da, în toate cazurile, o garanţie îndestulătoare, instanţa va putea ridica, la cererea debitorului, sechestrul asigurător. Cererea se soluţionează în camera de consiliu, de urgenţă şi cu citarea în termen scurt a părţilor, prin încheiere supusă numai apelului, în termen de 5 zile de la pronunţare, la instanţa ierarhic superioară. Apelul se judecă de urgenţă şi cu precădere.

Organul care aplică sechestrul încheie proces-verbal despre toate actele efectuate potrivit art. 165 (identificare, evaluare, ridicarea sumelor de bani, consemnare, predarea recipisei de consemnare a sumei), descriind amănunţit bunurile sechestrate, cu indicarea valorii lor. În procesul-verbal se arată bunurile exceptate de lege de la urmărire, găsite la persoana căreia i s-a aplicat sechestru. De asemenea, se consemnează obiecţiile părţilor sau ale altor persoane interesate.

În procesul-verbal prevăzut la alin. 1 se menţionează şi faptul că părţile au fost încunoştinţate că:

a) pot solicita valorificarea bunului sau bunurilor sechestrate, în temeiul art. 1681 alin. 1;

b) în cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, bunurile mobile asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate de către organul judiciar, chiar şi fără consimţământul proprietarului, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 1681 alin. 2.

(2) Un exemplar de pe procesul-verbal se lasă persoanei căreia i s-a aplicat sechestrul, iar în lipsă, celor cu care locuieşte, administratorului, portarului, ori celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte sau unui vecin. În cazul când parte din bunuri ori totalitatea lor au fost predate unui custode, se lasă acestuia o copie de pe procesul-verbal. Un exemplar se înaintează şi organului care a dispus luarea măsurii asigurătorii, în termen de 24 de ore de la încheierea procesului-verbal (Art. 166 c.pr.pen.).

Sumele de bani datorate cu orice titlu învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente de către o a treia persoană, ori de către cel păgubit, sunt poprite în mâinile acestora şi în limitele prevăzute de lege, de la data primirii actului prin care se înfiinţează sechestrul. Aceste sume vor fi consemnate de debitori, după caz, la dispoziţia organului care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5 zile de la scadenţă, recipisele urmând a fi predate aceluiaşi organ în 24 de ore de la consemnare( Art. 167). Vorbind de ” actul prin care se înfiinţează sechestrul” numai dacă prin acest act au fost cunoscute sume de bani datorate, dar și de o altă dispoziţie a organului care a dispus-o sau a organului de executare”.

Sunt supuse urmăririi silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului ori deţinute în numele său de o a treia persoană sau pe care aceasta din urmă i le va datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente. De asemenea, în condiţiile art. 722 alin. (1), pot fi poprite şi bunurile mobile corporale ale debitorului deţinute de un terţ în numele său.

În cazul popririi sumelor de bani din conturile bancare, pot face obiectul urmăririi silite prin poprire atât soldul creditor al acestor conturi, cât şi încasările viitoare, cu respectarea limitelor prevăzute la art. 718, dacă este cazul.

Poprirea se poate înfiinţa şi asupra sumelor sau bunurilor mobile incorporale pe care creditorul le datorează debitorului, dacă ambele creanţe sunt certe şi lichide.

Se va putea popri şi creanţa cu termen ori sub condiţie. În acest caz, poprirea nu va putea fi executată decât după ajungerea la termen ori de la data îndeplinirii condiţiei.

Nu sunt supuse executării silite prin poprire:

a) sumele care sunt destinate unei afectaţiuni speciale prevăzute de lege şi asupra cărora debitorul este lipsit de dreptul de dispoziţie;

b) sumele reprezentând credite nerambursabile ori finanţări primite de la instituţii sau organizaţii naţionale şi internaţionale pentru derularea unor programe ori proiecte;

c) sumele aferente plăţii drepturilor salariale viitoare, pe o perioadă de 3 luni de la data înfiinţării popririi. Atunci când asupra aceluiaşi cont sunt înfiinţate mai multe popriri, termenul de 3 luni în care se pot efectua plăţi aferente drepturilor salariale viitoare se calculează o singură dată de la momentul înfiinţării primei popriri ( Art. 770 c.pr.civ.).

Poprirea se înfiinţează la cererea creditorului de către un executor judecătoresc al cărui birou se află în circumscripţia curţii de apel unde îşi are domiciliul sau sediul debitorul ori terţul poprit.

În cazul popririi pe conturile unei persoane fizice sau juridice, competenţa aparţine executorului judecătoresc al cărui birou se află în circumscripţia curţii de apel de la domiciliul sau sediul debitorului ori, după caz, de la sediul principal sau, după caz, de la sediile secundare ale instituţiei de credit unde debitorul şi-a deschis contul. Dacă debitorul are mai multe conturi deschise, competenţa aparţine executorului judecătoresc de la oricare din locurile unde acestea au fost deschise.

Poprirea se înfiinţează fără somaţie, în baza încheierii de încuviinţare a executării, prin adresă în care se va preciza şi titlul executoriu în temeiul căruia s-a înfiinţat poprirea, ce va fi comunicată celei de-a treia persoane arătate la art. 770 alin. (1), împreună cu o copie certificată de pe încheierea de încuviinţare a executării. Despre măsura luată va fi înştiinţat şi debitorul, căruia i se va comunica, în copie, adresa de înfiinţare a popririi, la care se vor ataşa şi copii certificate de pe încheierea de încuviinţare a executării, şi titlul executoriu, în cazul în care acestea din urmă nu i-au fost anterior comunicate.

În adresa de înfiinţare a popririi i se va pune în vedere celei de-a treia persoane, care devine, potrivit alin. (1), terţ poprit, interdicţia de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile pe care i le datorează ori pe care i le va datora, declarându-le poprite în măsura necesară pentru realizarea obligaţiei ce se execută silit.

Adresa de înfiinţare a popririi va cuprinde numele şi domiciliul debitorului persoană fizică ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi codul numeric personal sau, după caz, codul unic de înregistrare ori codul de identificare fiscală, dacă sunt cunoscute.

În cazul în care se solicită înfiinţarea popririi pentru toate conturile unei persoane fizice sau juridice, inclusiv pentru conturile subunităţilor fără personalitate juridică ale acesteia din urmă, se vor indica, dacă sunt cunoscute, elementele de identificare pentru fiecare cont în parte, respectiv pentru fiecare subunitate fără personalitate juridică a debitorului persoană juridică.

În cazul în care adresa de înfiinţare a popririi se transmite unei unităţi operaţionale a unei instituţii de credit, poprirea va fi înfiinţată numai asupra conturilor pe care debitorul urmărit le are deschise la acea unitate. Dacă debitorul nu are cont deschis la unitatea instituţiei de credit sesizate, aceasta va informa executorul cu privire la conturile deschise de debitor la alte unităţi operaţionale.

La data comunicării adresei de înfiinţare a popririi către terţul poprit sunt indisponibilizate toate sumele şi bunurile poprite. Din momentul indisponibilizării şi până la achitarea integrală a obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu, inclusiv pe perioada suspendării urmăririi silite prin poprire, terţul poprit nu va face nicio altă plată sau altă operaţiune care ar putea diminua bunurile indisponibilizate, dacă legea nu prevede altfel.

Când se popresc sume cu scadenţe succesive, indisponibilizarea se întinde nu numai asupra sumelor ajunse la scadenţă, ci şi asupra celor exigibile în viitor.

Indisponibilizarea se întinde şi asupra fructelor civile ale creanţei poprite, precum şi asupra oricăror alte accesorii născute chiar după înfiinţarea popririi.

Prin efectul indisponibilizării, plata sau cesiunea creanţei poprite nu va fi opozabilă creditorului popritor. De asemenea, nu pot fi opuse creditorului popritor actele de dispoziţie de orice fel făcute ulterior înfiinţării popririi de debitorul poprit asupra bunurilor poprite.

Poprirea întrerupe prescripţia nu numai cu privire la creanţa poprită, dar şi în ceea ce priveşte creanţa pentru acoperirea căreia ea a fost înfiinţată.

În termen de 5 zile de la comunicarea popririi, iar în cazul sumelor de bani datorate în viitor, de la scadenţa acestora, terţul poprit este obligat:

1. să consemneze suma de bani, dacă creanţa poprită este exigibilă, sau, după caz, să indisponibilizeze bunurile mobile incorporale poprite şi să trimită dovada executorului judecătoresc, în cazul popririi înfiinţate pentru realizarea altor creanţe decât cele arătate la pct. 2;

2. să plătească direct creditorului suma reţinută şi cuvenită acestuia, în cazul sumelor datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau de alocaţie pentru copii, precum şi în cazul sumelor datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii. La cererea creditorului, suma îi va fi trimisă la domiciliul indicat sau, dacă este cazul, la reşedinţa indicată, cheltuielile de trimitere fiind în sarcina debitorului.

În cazul în care sunt înfiinţate mai multe popriri şi sumele pentru care s-a dispus înfiinţarea popririi depăşesc suma urmăribilă din veniturile debitorului, terţul poprit, în termenul prevăzut la art. 776 alin. (1), va reţine şi va consemna suma urmăribilă, înştiinţându-i pe executorii judecătoreşti care au înfiinţat popririle, dispoziţiile art. 644 aplicându-se în mod corespunzător.

Distribuirea se va face de către executorul judecătoresc competent, potrivit dispoziţiilor art. 853 şi următoarele.

Dacă terţul poprit nu îşi îndeplineşte obligaţiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă, a liberat-o debitorului poprit, creditorul urmăritor, debitorul sau executorul judecătoresc, în termen de cel mult o lună de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi.

Hotărârea de validare rămasă definitivă are efectul unei cesiuni de creanţă şi constituie titlu executoriu împotriva terţului poprit, până la concurenţa sumelor pentru care s-a făcut validarea.

(2) După validarea popririi, terţul poprit va proceda, după caz, la consemnarea sau plata prevăzută la art. 776, în limita sumei determinate expres în hotărârea de validare. În caz de nerespectare a acestor obligaţii, executarea silită se va face împotriva terţului poprit, pe baza hotărârii de validare, în limita sumei ce trebuia consemnată sau plătită.

(3) Creditorul popritor, în măsura în care creanţa sa nu va putea fi acoperită prin executarea hotărârii de validare, se va putea întoarce cu alte urmăriri silite împotriva debitorului poprit.

(4) În cazul în care creanţa debitorului poprit este garantată cu ipotecă, după ce hotărârea de validare a devenit definitivă, se va intabula în cartea funciară strămutarea dreptului de ipotecă în favoarea tuturor creditorilor care au obţinut validarea.

În contra măsurii asigurătorii luate şi a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, învinuitul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente, precum şi orice altă persoană interesată se pot plânge procurorului sau instanţei de judecată, în orice fază a procesului penal.

Hotărârea instanţei de judecată poate fi atacată separat cu recurs. Recursul nu suspendă executarea.

După soluţionarea definitivă a procesului penal, dacă nu s-a făcut plângere împotriva aducerii la îndeplinire a măsurii asigurătorii, se poate face contestaţie potrivit legii civile ( Art. 168 c.pr.pen.).

Recurs în interesul legii:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, DECIZIA Nr. LXXI (71) din 15 octombrie 2007 cu privire la stabilirea competenţei de soluţionare a plângerii formulată în temeiul art. 168 din Codul de procedură penală, când cauza se află în cursul urmăririi penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 17 iulie 2008, Dosar nr. 41/2007

Prin art. 168 alin. 1 din Codul de procedură penală, reglementându-se contestarea măsurii asigurătorii, s-a prevăzut că “în contra măsurii asigurătorii luate şi a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, învinuitul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente, precum şi orice altă persoană se pot plânge procurorului sau instanţei de judecată, în orice fază a procesului penal”.

Formularea “se pot plânge procurorului sau instanţei de judecată” nu presupune instituirea unei competenţe alternative, la alegerea celui care exercită un atare drept procesual, câtă vreme dispoziţiile de ansamblu ale alineatului menţionat nu reglementează o astfel de competenţă, ci doar prevăd posibilitatea pentru persoanele care au acest drept de a uza de el în orice fază a procesului penal.

A considera altfel ar însemna să se contravină principiului legalităţii procesului penal, instituit prin art. 2 alin. 1 din Codul de procedură penală, conform căruia “procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege”.

De aceea, modul în care s-a reglementat prin art. 168 alin. 1 din Codul de procedură penală, în urma modificării ce i s-a adus acestui articol prin Legea nr. 281/2003, competenţa de soluţionare a plângerii contra măsurii asigurătorii nu poate conduce decât la concluzia că legiuitorul a urmărit ca o astfel de plângere să fie adresată organului judiciar cu atribuţie de decizie specific fiecărei faze a procesului penal, iar nu oricăruia dintre aceste organe.

De altfel, în art. 275 din Codul de procedură penală, prin care este reglementată plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, se prevede la alin. 3 că o astfel de plângere “se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală şi se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală”.

Aşa fiind şi cum prin nicio altă dispoziţie nu se instituie competenţa alternativă de soluţionare a unor asemenea plângeri, se impune să se considere că textul art. 168 alin. 1 din Codul de procedură penală nu poate fi interpretat decât în sensul că s-a urmărit ca plângerea respectivă să fie soluţionată numai de organul judiciar specific fiecărei faze procesuale, adică de procuror în timpul urmăririi penale şi de judecător în timpul judecăţii.

În acest sens mai trebuie observat că, în raport cu specificul normei juridice înscrise în art. 168 din Codul de procedură penală, este exclusă competenţa concomitentă a mai multor organe judiciare pentru soluţionarea plângerii în aceeaşi fază procesuală, pentru că s-ar contraveni principiului unicităţii organului judiciar în raport cu fiecare etapă procesuală şi s-ar crea o situaţie inadmisibilă de interferenţă concomitentă, lipsită de finalitate, între atribuţiile mai multor organe judiciare.

Mai mult, din reglementarea dată prin art. 278 şi 2781 din Codul de procedură penală reiese, cu valoare de principiu, că interferenţa dintre atribuţiile procurorului şi cele ale instanţei de judecată, în legătură cu soluţionarea plângerilor împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, nu poate surveni decât în cazuri strict limitate şi numai după parcurgerea unei etape prealabile de soluţionare de către procurorul ierarhic superior a unei prime plângeri îndreptate împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor de netrimitere în judecată, emise de procurorul care a instrumentat în cauzele respective.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că plângerea întemeiată pe dispoziţiile art. 168 din Codul de procedură penală revine în competenţa de soluţionare a procurorului atunci când este formulată în cursul urmăririi penale şi, respectiv, a instanţei de judecată dacă se formulează în cursul judecăţii.

Împotriva modului de ducere la îndeplinire a ordonanţei sau, după caz, a încheierii de valorificare a bunurilor mobile sechestrate învinuitul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente, custodele, precum şi orice altă persoană interesată pot formula, în cursul procesului penal, plângere la instanţa competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă.

Plângerea prevăzută la alin. 1 se face în termen de 15 zile de la îndeplinirea actului contestat.

Instanţa soluţionează plângerea de urgenţă şi cu precădere, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, prin încheiere definitivă.

După soluţionarea definitivă a procesului penal, dacă nu s-a făcut plângere împotriva modului de ducere la îndeplinire a ordonanţei sau, după caz, a încheierii de valorificare a bunurilor mobile sechestrate, se poate face contestaţie potrivit legii civile( Art. 1684 c.pr.pen., introdus prin Legea nr. 28/2012).

Plata făcută cu nesocotirea unui sechestru, a unei popriri ori a unei opoziţii formulate, în condiţiile legii, pentru a opri efectuarea plăţii de către debitor nu îi împiedică pe creditorii care au obţinut luarea unei asemenea măsuri să ceară din nou plata. În acest caz, debitorul păstrează dreptul de regres împotriva creditorului care a primit plata nevalabil făcută (Art. 1.479 c.civ.).

În noul cod de procedură penală,    Măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii sunt reglementate în mod asemănător .

Art. 249Condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii

(1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, atunci când există o suspiciune rezonabilă cu privire la existenţa unui pericol concret de ascundere, distrugere, înstrăinare sau sustragere de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale*) ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

(2) Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.

(3) Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului.

(4) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora.

(5) Măsurile asigurătorii prevăzute la alin. (4) se pot lua, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, şi la cererea părţii civile. Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare prevăzute la alin. (1) pot folosi şi părţii civile.

(6) Măsurile asigurătorii luate în condiţiile alin. (1) sunt obligatorii în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori în alte cazuri expres prevăzute de lege.

(7) Nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public, precum nici exceptate de lege.

Art. 250Contestarea măsurilor asigurătorii

(1) Împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.

(2) Contestaţia nu este suspensivă de executare.

(3) Procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi dosarul cauzei, în termen de 24 de ore de la solicitarea dosarului de către acesta.

(4) Soluţionarea contestaţiei se face în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestaţia şi a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, care este definitivă. Participarea procurorului este obligatorie.

(5) Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluţionarea contestaţiei.

(6) Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie la acest judecător ori la această instanţă, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii.

(7) Contestaţia nu suspendă executarea şi se soluţionează, în şedinţă publică, prin încheiere motivată, cu citarea părţilor, în termen de 5 zile de la înregistrarea acesteia. Participarea procurorului este obligatorie.

(8) După rămânerea definitivă a hotărârii, se poate face contestaţie potrivit legii civile numai asupra modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii.

(9) Întocmirea minutei este obligatorie.

Art. 251Organele care aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii

Ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire de către organele de cercetare penală.

Art. 252Procedura sechestrului

(1) Organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge, dacă este cazul, la evaluatori sau experţi.

(2) Bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre preţioase, mijloacele de plată străine, titlurile de valoare interne, obiectele de artă şi de muzeu, colecţiile de valoare, precum şi sumele de bani care fac obiectul sechestrului vor fi ridicate în mod obligatoriu.

(3) Bunurile perisabile se predau autorităţilor competente, potrivit profilului de activitate, care sunt obligate să le primească şi să le valorifice de îndată.

(4) Metalele sau pietrele preţioase ori obiectele confecţionate cu acestea şi mijloacele de plată străine se depun la cea mai apropiată instituţie bancară.

(5) Titlurile de valoare interne, obiectele de artă sau de muzeu şi colecţiile de valoare se predau spre păstrare instituţiilor de specialitate.

(6) Obiectele prevăzute la alin. (4) şi (5) se predau în termen de 48 de ore de la ridicare. Dacă obiectele sunt strict necesare urmăririi penale, procedurii de cameră preliminară sau judecăţii, depunerea se face ulterior, dar nu mai târziu de 48 de ore de la pronunţarea în cauză a unei soluţii definitive.

(7) Obiectele sechestrate se păstrează până la ridicarea sechestrului.

(8) Sumele de bani rezultate din valorificarea făcută potrivit alin. (3), precum şi sumele de bani ridicate potrivit alin. (2) se consemnează, după caz, pe numele suspectului sau inculpatului ori al persoanei responsabile civilmente, la dispoziţia organului judiciar care a dispus instituirea sechestrului, căruia i se predă recipisa de consemnare a sumei, în termen de cel mult 3 zile de la ridicarea banilor ori de la valorificarea bunurilor.

(9) Celelalte bunuri mobile sechestrate sunt puse sub sigiliu sau ridicate, putându-se numi un custode.

Art. 253Procesul-verbal de sechestru şi inscripţia ipotecară

(1) Organul care aplică sechestrul încheie un proces-verbal despre toate actele efectuate potrivit art. 252, descriind în amănunt bunurile sechestrate, cu indicarea valorii lor. În procesul-verbal se arată şi bunurile exceptate de lege de la urmărire, potrivit dispoziţiilor art. 249 alin. (7), găsite la persoana căreia i s-a aplicat sechestru. De asemenea, se consemnează obiecţiile suspectului sau inculpatului ori ale părţii responsabile civilmente, precum şi cele ale altor persoane interesate.

(2) Un exemplar al procesului-verbal prevăzut la alin. (1) se lasă persoanei asupra bunurilor căreia s-a aplicat sechestrul, iar în lipsa acesteia, celor cu care locuieşte, administratorului, portarului sau celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte ori unui vecin. În cazul când o parte din bunuri sau totalitatea lor au fost predate unui custode, se lasă acestuia o copie de pe procesul-verbal. Un exemplar se înaintează şi organului judiciar care a dispus luarea măsurii asigurătorii, în termen de 24 de ore de la încheierea procesului-verbal.

(3) Pentru bunurile imobile sechestrate, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată care a dispus instituirea sechestrului cere organului competent luarea inscripţiei ipotecare asupra bunurilor sechestrate, anexând copie de pe ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului-verbal de sechestru.

Art. 254Poprirea

(1) Sumele de bani datorate cu orice titlu suspectului ori inculpatului sau părţii responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către cel păgubit sunt poprite în mâinile acestora, în limitele prevăzute de lege, de la data primirii ordonanţei sau încheierii prin care se înfiinţează sechestrul.

(2) Sumele de bani prevăzute la alin. (1) vor fi consemnate de către debitori, după caz, la dispoziţia organului judiciar care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5 zile de la scadenţă, recipisele urmând a fi predate procurorului, judecătorului de cameră preliminară ori instanţei de judecată în termen de 24 de ore de la consemnare.

Art. 255Restituirea lucrurilor

(1) Dacă procurorul sau judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, constată, la cerere sau din oficiu, că lucrurile ridicate de la suspect ori inculpat sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra sunt proprietatea persoanei vătămate sau a altei persoane ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deţinerea acestora, dispune restituirea acestor lucruri. Dispoziţiile art. 250 se aplică în mod corespunzător.

(2) Restituirea lucrurilor ridicate are loc numai dacă prin aceasta nu sunt îngreunate stabilirea situaţiei de fapt şi justa soluţionare a cauzei şi cu obligaţia pentru cel căruia îi sunt restituite să le păstreze până la pronunţarea unei soluţii definitive în procesul penal.

Art. 256Restabilirea situaţiei anterioare

Instanţa de judecată, în cursul judecăţii, poate lua măsuri de restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, când schimbarea acelei situaţii a rezultat din comiterea infracţiunii, iar restabilirea este posibilă.

Pagina 20 din 67« Prima...101819202122304050...Ultima »