A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

SALARIZAREA ŞI ALTE DREPTURI ALE PERSONALULUI DIN ORGANELE AUTORITĂŢII JUDECĂTOREŞTI

SALARIZAREA ŞI ALTE DREPTURI ALE PERSONALULUI DIN ORGANELE AUTORITĂŢII JUDECĂTOREŞTI

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  a pronunţat 3 decizii cu privire la recursul în interesul legii având ca obiect dreptul magistraţilor la anumite sporuri: Decizia nr. 36/2007 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 715 din 23 octombrie 2007, Decizia nr. 21/2008 privind recursul în interesul legii, cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 13 iunie 2008, şi Decizia nr. 46/2008 privind recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la acordarea sporului de confidenţialitate judecătorilor, procurorilor şi personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea,  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 16 iulie 2009.

Înalta instanţă a considerat că magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate aveau dreptul, în temeiul O.U.G. nr. 137/2000 şi al art. 14 din Convenţie, să beneficieze de diversele sporuri stabilite atât prin Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, cât şi prin alte prevederi legale prin care se acordau drepturi altor categorii de funcţionari. În Decizia nr. 21/2008, I.C.C.J. a considerat că Guvernul nu avea competenţă să abroge art. 47 din Legea nr. 50/1996, prin care se acorda sporul de suprasolicitare neuropsihică; în consecinţă, magistraţii şi personalul auxiliar aveau în continuare dreptul la acest spor. În Decizia nr. 46/2008, I.C.C.J. a declarat neconstituţională recunoaşterea dreptului magistraţilor la sporul de confidenţialitate acordat prin lege altor categorii de funcţionari. Cu toate acestea, în temeiul O.U.G. nr. 137/2000, I.C.C.J. a constatat că legea crease un tratament discriminatoriu între diversele categorii de funcţionari şi că, în consecinţă, magistraţii aveau dreptul la sporul în litigiu cu titlu de despăgubire pentru discriminarea respectivă.

Prin Decizia nr. 818 din 3 iulie 2008, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată cu privire la art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 din O.U.G. nr. 137/2000, motivând că articolele menţionate au fost interpretate de instanţe astfel încât se încalcă principiul separaţiei puterilor în stat. Astfel, instanţele judecătoreşti şi-au arogat competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale “judiciară”.

Prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, Curtea Constituţională a constatat, în materie de sporuri acordate prin Decizia nr. 36/2007 şi Decizia nr. 21/2008 ale I.C.C.J. ,  existenţa unui conflict constituţional între autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi puterea legislativă şi executivă, pe de altă parte.

După ce precizează că decizia ei nu este retroactivă, neavând efect asupra validităţii deciziilor emise deja de I.C.C.J., Curtea Constituţională a declarat “deficitar” modul de reglementare şi redactare a cadrului legislativ referitor la drepturile salariale ale magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate.

În continuare, Curtea Constituţională a constatat că I.C.C.J. are obligaţia, în temeiul Constituţiei, de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor. În concluzie, I.C.C.J. nu are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora.

ÎN DREPT, reclamanţii se plâng de întârzierile la executarea hotărârilor judecătoreşti care le acordau anumite drepturi salariale. Aceştia invocă art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevăd următoarele în părţile relevante:

Art. 6 § 1

“1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă […], care va hotărî […] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil […]”

Art. 1 din Protocolul nr. 1

“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

Guvernul precizează, pentru început, că autorităţile nu au refuzat niciodată executarea hotărârilor în discuţie. Potrivit acestuia, plata eşalonată a sumelor în litigiu era singura soluţie pentru a avea garanţia plăţii lor integrale.

Guvernul explică în primul rând faptul că situaţia creată prin acordarea anumitor drepturi pe cale judecătorească nu a fost doar neaşteptată pentru autorităţi, ci şi de o amploare ieşită din comun. Astfel, în octombrie 2010, instanţele pronunţaseră deja peste 3.000 de decizii care acordau magistraţilor sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică sau sporul de confidenţialitate, precum şi majorări salariale în temeiul O.G. nr. 10/2007. Pentru Guvern, totalul sumelor pe care statul a ajuns să le datoreze în urma acestor hotărâri judecătoreşti era atât de mare încât executarea imediată sau foarte rapidă a hotărârilor ar fi putut prejudicia în mod grav şi pe termen lung echilibrul finanţelor publice.

Instanţele ar fi continuat în decursul anilor 2010 şi 2011 să pronunţe decizii care acordau magistraţilor majorări salariale şi sporuri, ceea ce ar fi avut un impact financiar considerabil.

În total, sumele acordate în instanţă până în 2012 ar fi ajuns la 12.891,5 milioane RON, adică 2,2% din PIB.

În al doilea rând, Guvernul aminteşte că şi economia românească a fost afectată de criza economică mondială declanşată în 2008, cea mai gravă de la criza din 1929.

Astfel, setul de circumstanţe descrise mai sus ar fi avut drept consecinţă faptul că la sfârşitul anului 2008 România înregistra un deficit public de 5,4% din PIB, nivel considerat excesiv de către forurile competente ale Uniunii Europene. Guvernul afirmă că statul a fost nevoit, pe de o parte, să contracteze noi împrumuturi pe piaţa internaţională, iar pe de altă parte, să ia numeroase măsuri drastice pentru reducerea deficitului la un nivel sub 3% din PIB pentru a respecta criteriile de la Maastricht şi recomandările Consiliului ECOFIN al Uniunii Europene.

Printre aceste măsuri se numărau nu numai plata eşalonată a unor datorii precum cele în litigiu în prezenta speţă, ci şi reducerea cu 25% a salariilor funcţionarilor publici.

Referitor la modul de eşalonare ales, inclusiv forma cea mai recentă a acestuia stabilită prin Legea nr. 230/2011, Guvernul consideră că acesta era cel mai potrivit în raport cu situaţia financiară a ţării în 2011 şi cu criza economică şi financiară internaţională, precum şi că se încadra perfect în marja de apreciere de care statul dispune cu privire la aplicarea propriei politici economice, financiare şi bugetare.

În plus, modul de eşalonare a plăţilor stabilit, cu respectarea substanţei drepturilor reclamanţilor, ar fi permis evitarea adoptării unor măsuri suplimentare pentru reducerea deficitului, care ar fi putut avea consecinţe grave în plan socioeconomic: reducerea cu 40% a salariilor funcţionarilor publici sau desfiinţarea a peste 530.000 de locuri de muncă în sectorul public.

Pe scurt, Guvernul susţine că eventuala ingerinţă în drepturile reclamanţilor era necesară şi proporţională cu obiectivele urmărite.

Reclamanţii consideră că refuzul autorităţilor de a executa o hotărâre judecătorească definitivă conferă dreptului lor la un proces echitabil un aspect iluzoriu şi teoretic şi creează o situaţie incertă, lipsită de previzibilitate. În plus, intervenţia legislativă a statului în executarea unor hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate împotriva lui ar fi încălcat dreptul la respectarea bunurilor lor, respectiva intervenţie privilegiind în mod evident interesele statului în detrimentul intereselor cetăţenilor, inclusiv ale reclamanţilor.

Reclamanţii recunosc că, teoretic, executarea eşalonată a unei creanţe patrimoniale rezultate în urma unei hotărâri judecătoreşti nu este, în sine, incompatibilă cu Convenţia şi că, prin urmare, adoptarea O.U.G. nr. 71/2009 putea fi considerată necesară – aşa cum de altfel a declarat Curtea Constituţională în Decizia din 2 martie 2010   – atât timp cât era vorba de măsuri cu aplicabilitate limitată în timp.

Totuşi, aceştia susţin că limita de timp nu a fost respectată, deoarece modificările ulterioare ale ordonanţei de urgenţă au prelungit şi au amânat în mai multe rânduri plata sumelor datorate funcţionarilor în temeiul hotărârilor judecătoreşti.

În plus, orice posibilitate de a proceda la executarea silită a hotărârilor respective în vederea recuperării sumelor datorate reclamanţilor a fost suspendată prin intermediul actelor normative respective. În opinia reclamanţilor, toate aceste particularităţi fac ca sistemul instituit prin O.U.G. nr. 71/2009, cu modificările ulterioare, să fie incompatibil cu cerinţele Convenţiei.

Reclamanţii adaugă că, în orice caz, în 2007 şi 2008 nu exista niciun motiv real şi serios pentru a întârzia executarea rapidă şi integrală a hotărârilor pronunţate în favoarea lor.

Curtea aminteşte că executarea unei hotărâri sau decizii judecătoreşti face parte integrantă din “proces”, în sensul art. 6 (Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, pct. 40, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II).

40.   La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle l’article 6 par. 1 (art. 6-1) garantit à chacun le droit à ce qu’un tribunal connaisse de toute contestation relative à ses droits et obligations de caractère civil; il consacre de la sorte le “droit à un tribunal”, dont le droit d’accès, à savoir le droit de saisir un tribunal en matière civile, constitue un aspect (arrêt Philis c. Grèce du 27 août 1991, série A no 209, p. 20, par. 59). Toutefois, ce droit serait illusoire si l’ordre juridique interne d’un Etat contractant permettait qu’une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d’une partie. En effet, on ne comprendrait pas que l’article 6 par. 1 (art. 6-1) décrive en détail les garanties de procédure – équité, publicité et célérité – accordées aux parties et qu’il ne protège pas la mise en oeuvre des décisions judiciaires; si cet article (art. 6-1) devait passer pour concerner exclusivement l’accès au juge et le déroulement de l’instance, cela risquerait de créer des situations incompatibles avec le principe de la prééminence du droit que les Etats contractants se sont engagés à respecter en ratifiant la Convention (voir, mutatis mutandis, l’arrêt Golder c. Royaume-Uni du 21 février 1975, série A no 18, pp. 16-18, paras. 34-36). L’exécution d’un jugement ou arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit donc être considérée comme faisant partie intégrante du “procès” au sens de l’article 6 (art. 6); la Cour l’a du reste déjà reconnu dans les affaires concernant la durée de la procédure (voir, en dernier lieu, les arrêts Di Pede c. Italie et Zappia c. Italie du 26 septembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-IV, pp. 1383-1384, paras. 20-24, et pp. 1410-1411, paras. 16-20, respectivement).

Neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanţă, consacrat la art. 6 § 1 din Convenţie (Bourdov împotriva Rusiei, nr. 59.498/00, pct. 34, CEDO 2002-III). În plus, neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condiţiile în care hotărârea pronunţată în favoarea ei poate da naştere unei anumite creanţe care poate fi considerată “bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Bourdov, citată anterior, pct. 40).

34.  La Cour rappelle que l’article 6 § 1 garantit à chacun le droit à ce qu’un tribunal connaisse de toute contestation relative à ses droits et obligations de caractère civil ; il consacre de la sorte le « droit à un tribunal », dont le droit d’accès, à savoir le droit de saisir un tribunal en matière civile, constitue un aspect. Toutefois, ce droit serait illusoire si l’ordre juridique interne d’un Etat contractant permettait qu’une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d’une partie. On ne comprendrait pas que l’article 6 § 1 décrive en détail les garanties de procédure – équité, publicité et célérité – accordées aux parties et qu’il ne protège pas la mise en œuvre des décisions judiciaires ; si cet article devait passer pour concerner exclusivement l’accès au juge et le déroulement de l’instance, cela risquerait de créer des situations incompatibles avec le principe de la prééminence du droit que les Etats contractants se sont engagés à respecter en ratifiant la Convention. L’exécution d’un jugement ou arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit donc être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l’article 6 (Hornsby c. Grèce, arrêt du 19 mars 1997, Recueil 1997-II, p. 510, § 40).

… 40.  La Cour rappelle qu’une « créance » peut constituer un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole no 1 si elle est suffisamment établie pour être exigible (Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce, arrêt du 9 décembre 1994, série A no 301-B, p. 84, § 59).

Le requérant est titulaire en vertu des décisions rendues par le tribunal municipal de Chakhty les 3 mars 1997, 21 mai 1999 et 9 mars 2000 de créances exigibles et non d’un simple droit général à recevoir une assistance de l’Etat. Les décisions sont passées en force de chose jugée puisqu’elles n’étaient susceptibles d’aucun recours ordinaire, et une procédure d’exécution a été engagée. Il s’ensuit que l’impossibilité pour le requérant d’obtenir l’exécution de ces jugements, au moins jusqu’au 5 mars 2001, a constitué une ingérence dans l’exercice de son droit au respect de ses biens, tel qu’énoncé dans la première phrase du premier paragraphe de l’article 1 du Protocole no 1.

O autoritate publică nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească. Deşi este adevărat că o întârziere la executarea unei hotărâri judecătoreşti poate fi justificată în împrejurări speciale, această întârziere nu poate fi de aşa natură încât să afecteze însăşi substanţa dreptului protejat prin art. 6 § 1 din Convenţie (a se vedea, printre altele, Hornsby, citată anterior, pct. 40; Jasiūnienė împotriva Lituaniei, nr. 41.510/98, pct. 27, 6 martie 2003, Qufaj Co. Sh.p.k. împotriva Albaniei, nr. 54.268/00, pct. 38, 18 noiembrie 2004, precum şi Beshiri şi alţii împotriva Albaniei, nr. 7.352/03, pct. 60, 22 august 2006).

Totodată, pentru a se pronunţa asupra respectării cerinţei executării într-un termen rezonabil, Curtea ia în considerare complexitatea procedurii, comportamentul părţilor, precum şi obiectul hotărârii de executat (Raïlian împotriva Rusiei, nr. 22.000/03, pct. 31, 15 februarie 2007).

31.  The Court observes that the reasonableness of the delay in the enforcement proceedings will depend on different factors, such as the complexity of the enforcement proceedings, the applicant’s own behaviour and that of the competent authorities, the amount and the nature of court award (see, by analogy, Frydlender v. France [GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII; see also Grishchenko v. Russia, (dec.), no. 75907/01, 8 July 2004; and Gorokhov and Rusyayev v. Russia, no. 38305/02, 17 March 2005, § 31).

Pentru a răspunde la întrebarea dacă art. 6 a fost respectat, Curtea trebuie să ia în considerare comportamentul tuturor autorităţilor naţionale implicate, inclusiv pe cel al legiuitorului naţional (a se vedea, mutatis mutandis, Young, James şi Webster împotriva Regatului Unit, 13 august 1981, pct. 48 – 49, seria A nr. 44).

48. Mr. Young, Mr. James and Mr. Webster alleged that the treatment to which they had been subjected gave rise to violations of Articles 9, 10 and 11 (art. 9, art. 10, art. 11) of the Convention, in particular read collectively, and of Article 13 (art. 13). Before the substance of the matter is examined, it must be considered whether responsibility can be attributed to the respondent State, the United Kingdom.

The Government conceded that, should the Court find that the termination of the applicants’ contracts of employment constituted a relevant interference with their rights under Article 11 (art. 11) and that that interference could properly be regarded as a direct consequence of TULRA and the Amendment Act, the responsibility of the respondent State would be engaged by virtue of the enactment of that legislation.

A similar approach was adopted by the Commission in its report.

49. Under Article 1 (art. 1) of the Convention, each Contracting State “shall secure to everyone within [its] jurisdiction the rights and freedoms defined in … [the] Convention”; hence, if a violation of one of those rights and freedoms is the result of non-observance of that obligation in the enactment of domestic legislation, the responsibility of the State for that violation is engaged. Although the proximate cause of the events giving rise to this case was the 1975 agreement between British Rail and the railway unions, it was the domestic law in force at the relevant time that made lawful the treatment of which the applicants complained. The responsibility of the respondent State for any resultant breach of the Convention is thus engaged on this basis. Accordingly, there is no call to examine whether, as the applicants argued, the State might also be responsible on the ground that it should be regarded as employer or that British Rail was under its control.

Chemată să se pronunţe asupra respectării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, Curtea a considerat că legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale şi economice, de o amplă marjă de apreciere pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a actului. Curtea respectă modul în care acesta concepe imperativele de interes general, cu excepţia cazului în care hotărârea se dovedeşte lipsită în mod vădit de temei raţional (Mellacher şi alţii împotriva Austriei, 19 decembrie 1989, pct. 45, seria A nr. 169).

45.  The second paragraph reserves to States the right to enact such laws as they deem necessary to control the use of property in accordance with the general interest.

Such laws are especially called for and usual in the field of housing, which in our modern societies is a central concern of social and economic policies.

In order to implement such policies, the legislature must have a wide margin of appreciation both with regard to the existence of a problem of public concern warranting measures of control and as to the choice of the detailed rules for the implementation of such measures. The Court will respect the legislature’s judgment as to what is in the general interest unless that judgment be manifestly without reasonable foundation (see the James and Others judgment of 21 February 1986, Series A no. 98, p. 32, § 46).

În plus, Curtea a declarat incompatibilă cu cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie eşalonarea plăţii datoriilor stabilite pe cale judiciară, deoarece actul de eşalonare nu avea statut de “lege” în sensul jurisprudenţei Curţii (SARL Amat-G şi Mébaghichvili împotriva Georgiei, nr. 2.507/03, pct. 61, CEDO 2005-VIII) sau deoarece mecanismul de eşalonare, deşi respecta noţiunea de “lege”, fusese aplicat în mod defectuos (Suljagić împotriva Bosniei-Herţegovinei, nr. 27.912/02, pct. 56 – 57, 3 noiembrie 2009).

61.  Selon la jurisprudence constante de la Cour, au sens de la Convention les mots « loi » (law) et « régulier » (lawful) « ne se borne[nt] pas à renvoyer au droit interne, mais concerne[nt] aussi la qualité de la « loi » ; il[s] la veu[len]t compatible avec la prééminence du droit » (James et autres c. Royaume-Uni, arrêt du 21 février 1986, série A no 98, pp. 40-41, § 67).

En l’espèce, la Cour estime que l’on peut voir dans l’ordonnance gouvernementale litigieuse la seconde tentative des autorités de porter atteinte au droit de la première requérante au respect de ses biens (voir, mutatis mutandis, Antonakopoulos, Vortsela et Antonakopoulou c. Grèce, no 37098/97, § 31, 14 décembre 1999, et Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce, arrêt du 9 décembre 1994, série A no 301-B, pp. 84-88, §§ 58-75).

En droit géorgien, une ordonnance gouvernementale ne relève pas de la catégorie des actes juridiques normatifs (la Constitution, les lois, les décrets et les arrêtés) mais constitue un « acte juridique individuel ». Pareil acte n’est valable que pour un but spécifique et ne vise pas à édicter une règle générale de conduite pouvant s’appliquer de manière récurrente. Un acte juridique individuel ne fait pas non plus partie de la législation, celle-ci étant constituée par les actes normatifs relevant de la législation primaire ou secondaire (paragraphes 28 et 29 ci-dessus).

Un acte individuel doit être conforme à un acte normatif et ne peut être adopté que pour les motifs envisagés par un tel acte et dans les limites définies par celui-ci (paragraphe 29 ci-dessus). En l’espèce, la Cour ne trouve dans les arguments du Gouvernement aucun élément indiquant que le report de l’exécution d’une décision judiciaire définitive et l’échelonnement du remboursement de différentes dettes fondées sur des décisions de justice par le biais d’une ordonnance gouvernementale étaient à l’époque des faits conformes à un acte normatif de législation interne ou prévus par un tel acte.

En tout état de cause, il convient de rappeler que la prééminence du droit, l’un des principes fondamentaux d’une société démocratique, est inhérente à l’ensemble des dispositions de la Convention (Zvolský et Zvolská c. République tchèque, no 46129/99, § 65, CEDH 2002-IX) et implique le devoir de l’Etat de se plier à un jugement ou un arrêt rendus à son encontre (Antonetto c. Italie, no 15918/89, § 35, 20 juillet 2000).

En outre, la Cour relève que les termes employés dans l’ordonnance litigieuse ne permettaient pas à la première requérante de prévoir que la créance qu’elle détenait en vertu d’une décision de justice tarderait autant à être réglée, ce en particulier parce que la société elle-même n’appartenait à aucune des trois catégories prioritaires de créanciers. L’ordonnance ne précisait pas non plus à quel moment la première requérante pourrait prétendre au règlement dans le cadre général du dispositif établi, ni quelles pourraient être ses attentes légitimes, vu son rang, lorsque « les autres créanciers [seraient] remboursés de façon proportionnelle ». Selon la Cour, l’ordonnance ne satisfaisait pas suffisamment aux exigences de précision et de prévisibilité qu’implique la notion de loi au sens de la Convention (Hentrich c. France, arrêt du 22 septembre 1994, série A no 296-A, p. 19, § 42). SARL Amat-G şi Mébaghichvili împotriva Georgiei, nr. 2.507/03

56.  The Court is aware that “old” foreign-currency savings, inherited from the SFRY, constitute a considerable burden on all successor States. Nonetheless, having undertaken to repay “old” foreign-currency savings in locally based banks and having set up a repayment scheme in this regard, the respondent State must stand by its promises. The rule of law underlying the Convention and the principle of lawfulness in Article 1 of Protocol No. 1 require the Contracting Parties to respect and apply, in a foreseeable and consistent manner, the laws they have enacted (see Broniowski, cited above, § 184).

57.  In view of the deficient implementation of the domestic legislation on “old” foreign-currency savings, the Court concludes that the applicant may still claim to be a victim for the purposes of Article 34 of the Convention. Accordingly, the Government’s preliminary objection is dismissed. For the same reason, there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention in the present case. Suljagić împotriva Bosniei-Herţegovinei, nr. 27.912/02

În prezenta speţă, Curtea observă că Guvernului pârât nu i se impută faptul că a refuzat executarea unor hotărâri judecătoreşti care le recunoşteau reclamanţilor anumite drepturi patrimoniale. Reclamanţii nu susţin nici că prevederile legale adoptate în materie vizau eliminarea efectelor hotărârilor judecătoreşti respective (§ 43).

Reclamanţii se plâng în principal de eşalonarea, stabilită pe cale legislativă, a executării creanţelor la care au dreptul în urma unor hotărâri judecătoreşti(§ 44).

Curţii i se solicită să verifice dacă eşalonarea, aşa cum a fost aplicată reclamanţilor, este compatibilă cu Convenţia.

Curtea constată că în perioada 2008 – 2011 statul român a adoptat mai multe acte normative prin care se suspenda de drept orice cerere de executare a titlurilor executorii pronunţate în favoarea funcţionarilor publici prin hotărâri judecătoreşti şi prin care se introducea un sistem de executare a datoriilor prin plata unor tranşe anuale (§ 45).

Prima ordonanţă din 11 iunie 2008 (declarată neconstituţională la 12 mai 2009) a fost urmată de O.U.G. nr. 71/2009, care prevedea plata datoriilor în 3 tranşe anuale, în intervalul 2010 – 2012.

În 2010, O.U.G. nr. 45/2010 a prevăzut ca plata sumelor datorate să se facă tot în 3 tranşe anuale, însă în intervalul 2012 – 2014.

În fine, în decembrie 2011, Legea nr. 230/2011 a eşalonat plata pe 5 ani, în intervalul 2012 – 2016, cu anuităţi progresive, ajungând de la 5% în primul an până la 35% în ultimul an .

Guvernul justifică aceste măsuri prin faptul că în 2008 statul a ajuns să se confrunte cu o situaţie de dezechilibru bugetar major, de natură să pună în pericol situaţia financiară a ţării. În opinia acestuia, dezechilibrul era rezultatul, printre altele, al unui număr foarte mare de hotărâri judecătoreşti prin care anumitor categorii de funcţionari li se acordau, pe calea interpretării unor prevederi legale destinate altor categorii, drepturi cu caracter patrimonial. În plus, înrăutăţirea situaţiei financiare a statului a continuat şi după 2008, în contextul unei crize financiare foarte grave care a afectat numeroase state, astfel încât Guvernul a fost nevoit să adapteze mecanismul de eşalonare instituit la realităţile economice (§ 46).

Curtea aminteşte că a hotărât deja că măsurile luate pentru menţinerea echilibrului bugetar între cheltuielile şi veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică [Mihăieş şi Senteş împotriva României (dec.), nr. 44.232/11 şi 44.605/11, 6 decembrie 2011, Šulcs împotriva Lituaniei (dec.), nr. 42.923/10, pct. 24, 6 decembrie 2011, precum şi Panfile împotriva României (dec.), nr. 13.902/11, pct. 21, 20 martie 2012].

14.  La Cour rappelle que la Convention ne confère pas de droit à continuer à percevoir un salaire d’un montant spécifique (voir Vilho Eskelinen et autres c. Finlande [GC], no 63235/00, § 94, CEDH 2007‑II, et, mutatis mutandis, Kjartan Ásmundsson c. Islande, no 60669/00, § 39, CEDH 2004-IX). Il ne suffit pas qu’un requérant se fonde sur l’existence d’une « contestation réelle » ou d’un « grief défendable ». Une créance ne peut être considérée comme une « valeur patrimoniale » aux fins de l’article 1 du Protocole no 1 que lorsqu’elle a une base suffisante en droit interne, par exemple lorsqu’elle est confirmée par une jurisprudence bien établie des tribunaux (Kopecký c. Slovaquie [GC], no 44912/98, §§ 45-52, CEDH 2004‑IX).

15.  La Cour rappelle également qu’il appartient à l’État de déterminer de manière discrétionnaire les rémunérations provenant du budget de l’État qu’il entend payer à ses employés. Ainsi, un État peut introduire, suspendre ou supprimer le paiement de certaines rémunérations moyennant des changements législatifs (Ketchko c. Ukraine, no 63134/00, § 23, 8 novembre 2005).

Par contre, lorsqu’une disposition législative prévoit le paiement d’une certaine rémunération et que les conditions posées pour la percevoir sont remplies, alors les autorités ne peuvent pas refuser de s’y conformer pendant la période où la disposition législative en question reste en vigueur. De même, un requérant peut invoquer une ingérence dans son droit au respect des biens, en matière de salaires, lorsqu’une décision de justice définitive a reconnu une créance de ce type à son profit (Mureşanu c. Roumanie, no 12821/05, § 26, 15 juin 2010).

16.  Or, tel n’est pas le cas en l’espèce. En vertu de la loi no 118/2010, il a été décidé de réduire de 25 % les salaires des employés du secteur public, tels que les requérants. Par ailleurs, aucune décision de justice définitive n’a reconnu aux requérants le droit au paiement d’un salaire supérieur à celui établi par la loi no 118/2010, pour la période de juin à décembre 2010.

A la lumière des considérations ci-dessus, les requérants peuvent difficilement soutenir qu’ils possédaient un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole no 1.

17.  Or même dans l’hypothèse où la Cour conclurait que les requérants étaient titulaires d’un bien susceptible d’être protégé par l’article 1 du Protocole no 1 et que la mesure litigieuse s’analysait en une ingérence dans ce droit (voir, mutatis mutandis, Hasani c. Croatie, 20844/09, (déc.) 30 septembre 2010), leurs requêtes auraient dû être déclarées irrecevables pour les motifs qui suivent.

18.  La Cour constate tout d’abord que l’ingérence était prévue par la loi, au sens de l’article 1 du Protocole no 1, et qu’elle poursuivait un but d’utilité publique, à savoir sauvegarder l’équilibre budgétaire entre les dépenses et les recettes publiques de l’État qui était confronté à une situation de crise économique.

19.  La Cour rappelle à cet égard que, grâce à une connaissance directe de leur société et de ses besoins, les autorités nationales se trouvent en principe mieux placées que le juge international pour déterminer ce qui est d’« utilité publique ». Dans le mécanisme de protection créé par la Convention, il leur appartient par conséquent de se prononcer les premières sur l’existence d’un problème d’intérêt général. Dès lors, elles jouissent ici d’une certaine marge d’appréciation, comme en d’autres domaines auxquels s’étendent les garanties de la Convention. De plus, la notion d’« utilité publique » est ample par nature. En particulier, la décision d’adopter des lois portant sur l’équilibre entre les dépenses et les recettes budgétaires de l’État implique d’ordinaire l’examen de questions politiques, économiques et sociales. Estimant normal que le législateur dispose d’une grande latitude pour mener une politique économique et sociale, la Cour respecte la manière dont il conçoit les impératifs de l’« utilité publique », sauf si son jugement se révèle manifestement dépourvu de base raisonnable (Jahn et autres c. Allemagne [GC], nos 46720/99, 72203/01 et 72552/01, § 91, CEDH 2005‑VI et Zvolský et Zvolská c. République tchèque, no 46129/99, § 67 in fine, CEDH 2002-IX).

20.  Enfin, une mesure d’ingérence dans le droit au respect des biens doit ménager un « juste équilibre » entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu. En particulier, il doit exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé par toute mesure privant une personne de sa propriété. La Cour, tout en contrôlant le respect de cette exigence, reconnaît à l’État une grande marge d’appréciation tant pour choisir les modalités de mise en œuvre que pour juger si leurs conséquences se trouvent légitimées, dans l’intérêt général, par le souci d’atteindre l’objectif de la loi en cause.

La Cour relève qu’elle a déjà été amenée à juger par le passé si une intervention du législateur visant à réformer un secteur économique pour des motifs de justice sociale (James et autres c. Royaume-Uni, 21 février 1986, série A no 98), ou à corriger les défauts d’une loi antérieure dans l’intérêt public (National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society et Yorkshire Building Society c. Royaume-Uni, 23 octobre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997‑VII) respectait le « juste équilibre » entre les intérêts en présence au regard de l’article 1 du Protocole no 1.

21.  A la lumière des principes posés dans sa jurisprudence, la Cour observe qu’en l’espèce, les mesures critiquées par les requérants ne leur ont pas fait supporter une charge disproportionnée et excessive incompatible avec le droit au respect des biens garanti par l’article 1 du Protocole no 1. La Cour estime en effet que l’État défendeur n’a pas excédé sa marge d’appréciation et qu’il n’a pas manqué de ménager un juste équilibre entre les divers intérêts en présence.

22.  Il s’ensuit que les requêtes doivent être rejetées en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Décide de joindre les requêtes ;

Déclare les requêtes irrecevables.( Mihăieş şi Senteş împotriva României)

21.  In its assessment of the public interest of the impugned measures, the Court takes account of the Constitutional Court’s reasoning, which confirmed that the Romanian legislature had imposed new rules in the field of public-sector salaries for the purpose of rationalising public expenditure, as dictated by the exceptional context of a global crisis on a financial and economic level (see paragraph 11 above). Having also regard to the fact that this is a matter that falls to be decided by the national authorities, who have direct democratic legitimation and are better placed than an international court to evaluate local needs and conditions, the Court sees no reason to depart from the Constitutional Court’s finding that the contested measures pursued a legitimate aim in the public interest (see, mutatis mutandis, Valkov and Others v. Bulgaria, nos. 2033/04, 19125/04, 19475/04, 19490/04, 19495/04, 19497/04, 24729/04, 171/05 and 2041/05, § 92, 25 October 2011). (Panfile împotriva României)

21. În cadrul evaluării interesului public al măsurilor contestate, Curtea ţine seama de raţionamentul Curţii Constituţionale, care a confirmat că legiuitorul român a impus norme noi în privinţa salariilor din sectorul public în vederea raţionalizării cheltuielilor publice, aşa cum impunea contextul excepţional al crizei financiare şi economice globale (a se vedea supra, paragraful 11). Ţinând seama totodată de faptul că această problemă este de competenţa autorităţilor naţionale, care au legitimitate democratică directă şi sunt mai bine situate decât o instanţă internaţională pentru a evalua necesităţile şi condiţiile locale, Curtea nu constată niciun motiv să se abată de la constatarea Curţii Constituţionale, conform căreia măsurile contestate urmăreau un scop legitim de interes public (a se vedea, mutatis mutandis, Valkov şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 2.033/04, 19.125/04, 19.475/04, 19.490/04, 19.495/04, 19.497/04, 24.729/04, 171/05 şi 2.041/05, § 92, 25 octombrie 2011).

22. În consecinţă, mai rămâne de stabilit dacă s-a realizat un “echilibru just” între cerinţele interesului general al populaţiei şi cerinţele de protecţie a drepturilor fundamentale ale individului, ştiut fiind că nu se realizează echilibrul necesar dacă persoana în cauză are de suportat o sarcină individuală şi excesivă (a se vedea, printre multe altele, Lakićević şi alţii împotriva Serbiei şi Muntenegrului, nr. 27.458/06, 37.205/06, 37.207/06 şi 33.604/07, § 62, 13 decembrie 2011). (Panfile împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.315 din 11 mai 2012).

În prezenta speţă, Curtea observă că în 2009 România a început să se confrunte cu o gravă criză economică şi financiară. Întrucât autorităţile naţionale se află, în principiu, într-o poziţie mai bună decât instanţa internaţională pentru a stabili ce constituie “utilitate publică”, Curtea este gata să admită că, aşa cum susţine Guvernul, măsurile în litigiu urmăreau un scop de utilitate publică (§ 48).

Pentru a stabili dacă măsurile respective erau proporţionale cu scopul urmărit – restabilirea echilibrului bugetar, evitând totodată înrăutăţirea situaţiei sociale -, Curtea consideră că este necesar să verifice dacă, în prezenta speţă, tratamentul aplicat reclamanţilor a făcut posibilă menţinerea unui echilibru între interesele aflate în joc (§ 49).

Curtea observă că reclamanţii aveau drepturi ferme şi intangibile în temeiul unor hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în perioada februarie – aprilie 2008. Curtea constată că, deşi mecanismul de eşalonare instituit a suferit modificări, autorităţile statului l-au respectat, dând dovadă de diligenţă în executarea hotărârilor judecătoreşti sus-menţionate .

Astfel, în conformitate cu legislaţia în vigoare ,  reclamanţii au primit în octombrie 2008 o primă tranşă, reprezentând 30% din totalul sumelor datorate. În septembrie 2010, li s-a plătit o sumă suplimentară, reprezentând 25% din a doua tranşă de 34% din suma totală, deşi în temeiul O.U.G. nr. 45/2010 din 19 mai 2010 cea de a doua tranşă ar fi trebuit plătită în 2012.

Conform legii, sumele plătite s-au actualizat de fiecare dată în raport cu indicele preţurilor de consum din data plăţii.

Până în prezent, reclamanţii au primit mai mult de o treime din suma totală acordată de instanţe, restul sumei trebuind să fie plătit eşalonat, conform legislaţiei în vigoare, până în 2016. Nu există nimic în dosar care să sugereze că Guvernul nu are intenţia de a respecta calendarul plăţilor (§ 50).

Ţinând seama de faptul că o parte importantă din sumele datorate reclamanţilor le-a fost deja plătită, Curtea nu poate considera că a fost afectată însăşi substanţa dreptului reclamanţilor.

În orice caz, având în vedere toate elementele de mai sus şi contextul special al prezentei cauze, Curtea consideră că plata eşalonată a sumelor datorate reclamanţilor nu poate fi considerată nerezonabilă (§ 51).

Prin urmare, Curtea consideră că această cerere este în mod vădit nefondată şi trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie (§ 52).

PENTRU ACESTE MOTIVE

În unanimitate,

CURTEA

Declară cererea inadmisibilă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secţia a treia Decizia din 4 septembrie 2012, cu privire la Cererea nr. 57.265/08 introdusă de Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 709 din 17 octombrie 2012, extrase

PIATA DE CAPITAL,SIMA

SIMA

Fostul președinte al Bursei din Sibiu, Cristian Sima, a anunțat că a pierdut banii clienților săi în urma unor tranzacții greșite .  “Îmi este frică, îmi este frică efectiv fizic”, a recunoscut brokerul (Elena Badea, Sima, în prima declaratie după fuga sa,  DCNews, 12. 10. 2012; idem, Wall-Street.ro; M. Pîrloiu, Lovitură pe piaţa de capital, “Capital” 10 Octombrie 2012).

Putea fi evitat cazul Sima printr-o supraveghere din partea CNVM? Cât sunt de protejaţi investitorii? Cum poate fi verificată o firmă de brokeraj? Care sunt efectele asupra imaginii pieţei de capital? (   Andrei Chirileasa , Mădălina Panaete , Adrian Cojocar , Roxana Pricop, “Ziarul financiar” 15.10.2012).

Piaţa de capital din Româ­nia se găseşte la o răscruce de drumuri. România nu mai poate continua în modul în care lucrurile s-au desfăşurat în ultima perioadă şi este nevoie de reformă. Poate nu va fi nevoie de multe schimbări în cadrul legislativ, dar clienţii şi intermediarii au nevoie de un proces clar de reconstrucţie.

Este de necrezut că, în ultima perioadă, Sibex a fost lăsată să se deterioreze până la o formă ceva mai evoluată de cazinou, cu produse obscure, care nu ajută nicidecum la transferul riscului sau la dezvoltarea pieţei de investiţii din Româ­nia.

Acum, încrederea în brokeri, burse precum şi în întregul model al pieţei de capital din România a fost zdruncinată ( Patrick L Young, Piaţa de capital din România se află la răscruce de drumuri, “Bursa”  15.10.2012).

Procesul de consolidare a burselor a fost marcat de o serie de evoluţii.
De-a lungul timpului, bursele au fost create ca organizaţii de tip asociativ, similare cluburilor sau instituţiilor mutuale/cooperative. În ringul de tranzacţionare, licitaţiile cu strigare erau regula,  înainte de a se impune tranzacţionarea electronică.                 Tranzacţionarea electronică, creşterea rapidă a volumelor de tranzacţionare pentru valorile mobiliare şi derivate, dezvoltarea pieţelor over-the-counter (“OTC”), importanţa crescândă a traderilor foarte activi, de exemplu fondurile de hedging care au nevoie de o execuţie super rapidă pentru clase de active multiple şi a fondurilor de investiţii pasive, care au nevoie de execuţie la costuri foarte mici, au forţat bursele să evolueze.     Este clar că bursele sunt afaceri atractive, constituind infrastructura pieţei: veniturile lor depinzând de volumele de tranzacţionare, care au tendinţa să crească de-a lungul timpului. (vezi și Dutescu Cristian , Legea privind piata de capital. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck , 2009).

Pe plan internațional se urmăreşte să obţină reducerea de costuri, economii de scară, platforme cu servicii complete şi sinergii de venituri. Un alt obiectiv cheie este obţinerea unei mase critice mai mari, valoare de piaţă mai mare şi, drept rezultat, o forţă de negociere mai mare în următoarele reprize de consolidare.

Nivelul de economisire şi investiţii rămâne relativ scăzut.  Investitorii instituţionali rămân, în mare parte, la nivel de embrion; există relativ puţini investitori individuali.

Sistemele financiare naţionale sunt dominate de bănci, în locul pieţei de capital.

Tranziţia post comunistă a durat mai mult decât s-a estimat şi instituţiile capitaliste nu s-au maturizat încă.

Deşi s-a produs o revenire a economiei, majoritatea ţărilor din regiune, cu excepţia Poloniei, nu au avut parte de o perioadă de prosperitate susţinută care să dea încredere investitorilor.

Se consideră că Estul Europei va fi afectat prin ricoşeu de defaultul Greciei şi că monedele din Estul Europei se vor deprecia faţă de euro ( Cristian Sima,  Leul va pierde mai mult faţă de dolar, “Bursa”  17.05.2012).

Este imperativ ca bursele din regiune să se pregătească pentru consolidarea regională. Prioritatea lor ar trebui să fie să devină cât mai puternice posibil în vederea consolidării. O fuziune intranaţională ar fi un pas logic în această direcţie, în special pentru România ( André Cappon ,  Stephan Mignot,  Consolidarea  burselor: șcenarii pentru Europa de Est,Bursa” 15.10.2012).

Teodor Ancuţa   crede că fuziunea BVB-Sibex nu se va mai face, “Sibex” nu mai este un pericol pentru BVB (“Bursa”   16.05.2012) Cristian Sima a ajuns preşedintele CA al Sibex după o adunare generală cu scandal, în aprilie 2011, în care a fost debarcat fostul preşedinte – T.  Ancuţa – contestată în instanţă, la vremea respectivă (Adina Ardeleanu, Precizări ale unui administrator Sibex , Dan Simionescu: “Cristian Sima este foarte superficial cu adevărul”, “Bursa”  04.09.2012).  “Tranzacţiile valutare făcute de Cristian Sima, în contul Sibex, sunt pe pierdere”. Membru al Consiliului de Administraţie, vicepreşedintele Sibex,  Dan Simionescu este reprezentant al SIF Transilvania.

Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a demarat  o investigaţie la sediul societăţii de servicii de investiţii financiare WBS România, pentru a verifica modul de operare al societăţii în relaţia cu clienţii, precum şi integritatea conturilor acestora, dar WBS Holding nu este înregistrată la CNVM.

Reprezentanţii CNVM adaugă: “Încă de la începutul acestei luni, autoritatea pieţei de capital a demarat un control de fond la sediul SIBEX, care verifică întreaga activitate a acestei societăţi aflate sub supravegherea CNVM.

“Codul deontologic al activităţii de intermediere financiară nu permite garantarea unor câştiguri sigure investitorilor. Investitorii sunt sfătuiţi să se adreseze numai societăţilor de servicii de investiţii financiare autorizate de C.N.V.M., a căror existenţă poate fi verificată pe website-ul instituţiei”, a precizat Dan Paul, preşedintele Asociaţiei Brokerilor (A.  Sârbu, Cazul WBS – CNVM a început o anchetă la WBS România, “Bursa” 12.10.2012 ). Regula de morală este contractul.

Raportările care evidenţiau rezultatele investiţiilor erau trimise de angajaţi ai WBS România, întărind confuzia (la o examinare mai atentă, în încercarea de şantaj la adresa ziaristului BURSA, care i-a luat interviul publicat la 3 septembrie, rezultă limpede că era conştient de confuzia pe care el o iniţiase deliberat).

Când au dispărut banii? Nu este clar când a înregistrat Sima pierderile şi dacă între timp el a onorat cereri de retragere din partea unor clienţi din banii altor clienţi pentru a-şi acoperi pierderile.

Tranzacţiile au fost realizate de Sima,  iar rezultatele au fost falsificate, pentru că nu ilustrează pierderile de care pomeneşte acum.Asta înseamnă că angajaţii WBS România, care transmiteau rapoartele clienţilor, fie le preluau falsificate de la Sima însuşi, fie le falsificau în WBS Romania (Make, Sima îşi continuă şarada, dar nu mai nedumereşte , “Bursa”  15.10.2012).

De ce infracţiuni se face vinovat mai exact Sima? Nu se ştie concret ce conţine contractul semnat de clienţii WBS Holdings şi care erau limitele mandatului. Nu este clar dacă Sima a încălcat limitele contractuale, dacă a folosit banii unor clienţi ca să onoreze cereri de retragere din partea altor clienţi (schemă Ponzi) şi nici dacă şi-a înşelat clienţii furnizându-le extrase de cont false, care atestau câştiguri când de fapt conturile erau pe pierdere.

Una dintre problemele care ies la suprafaţă din cazul Sima este că multe dintre firmele care oferă servicii de tranzacţionare pe pieţele internaţionale nu se supun reglementărilor şi nu sunt supravegheate de nicio autoritate internă.

Practicile frauduloase ale brokerilor sunt posibile in contextul legislatiei pieței de capital, care a fost depășită mereu de aceste ilegalități ( Dan Stoicescu, avocat la Constantinof și Asociatii, www. Business24. ro).

Cazul brokerului   Cristian Sima aduce în prim-plan o problemă importan­tă legată de investiţiile pe pieţele de capital interna­ţio­nale, în contextul în care în ultimii ani au apărut zeci de firme care se promovează ca brokeri şi spun că oferă servicii de tranzacţionare pe pieţele externe(Cazul Sima: investiţia prin brokeri neautorizaţi este ca şi cum ai arunca bani într-un canal, “Ziarul financiar” 15.10.2012).

Asociaţia Brokerilor consideră că operarea pe teritoriul ţării a unor platforme de tranzacţionare şi companii înregistrate în paradisuri fiscale, nesupuse reglementărilor pieţei de capital naţionale, poate aduce prejudicii atât investitorilor, cât şi intermediarilor autorizaţi (A. Sârbu, Cazul WBS- CNVM a început o anchetă la WBS România, “Bursa” 12.10.2012 ), dar asta nu înseamnă  că în lipsa unor norme interne, naționale,  poți interzice un brokeraj.

Dezbaterea privind reglementarea şi supravegherea pieţelor financiare continuă. Deşi criza financiară a obligat la reconsiderarea virtuţilor „auto-reglementării” (light touch regulation), preferată de industrie şi practicată, în largă măsură, în ultimele două decenii. În SUA şi în UE, s-a revenit la reglementări mai strânse şi cuprinzătoare, care includ sectorul bancar umbră, fie şi parţial.

Există însă o reacţie a industriei bancare, care menţionează pericolul supra-reglementării; există şi temeri că implementarea imediată a cerinţelor de recapitalizare loveşte şansele repornirii economice (Daniel Dăianu , Complexitatea şi reglementarea bancară: adevărata chestiune , “Economistul” nr. 38, 15 Octombrie 2012).

Înfiinţarea şi funcţionarea pieţelor de instrumente financiare, cu instituţiile şi operaţiile specifice acestora, precum şi a organismelor de plasament colectiv, în scopul mobilizării disponibilităţilor financiare prin intermediul investiţiilor în instrumente financiare, este reglementată prin Legea nr. 297 din 28 iunie 2004 care a abrogat vechea reglementare instituită prin Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002.

În acest act normativ extrapenal se definesc instituţiile de bază în materia respectivă şi se fixează prerogativele care revin Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (C. N. V. M. ), ca autoritate competentă de aplicare a dispoziţiilor legii, cu precizarea că aceste dispoziţii nu sunt aplicabile instrumentelor pieţei monetare, care sunt reglementate de Banca Naţională a României, titlurilor de stat emise de Ministerul Finanţelor Publice, dacă se alege pentru tranzacţionare o altă piaţă decât cea reglementată, şi administrării datoriei publice în care sunt implicate Banca Naţională a României, băncile centrale ale statelor membre şi alte entităţi naţionale din statele membre cu funcţii similare acestora, Ministerul Finanţelor Publice, precum şi alte entităţi publice [art. 1 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 297/2004].

C. N. V. M. este singura autoritate competentă care va asigura aplicarea prevederilor Directivei 6/2003 privind abuzul pe piaţă şi îşi va exercita funcţiile sale de supraveghere investigare şi control direct, în colaborare cu alte entităţi ale pieţei,  precum şi în colaborare cu alte organisme abilitate cum ar fi:  Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,  Poliţie, Oficiul Registrului Comerţului etc. Operatorii la piaţă,  precum şi participanţii la piaţă trebuie să contribuie la asigurarea integrităţii pieţei. Astfel de prevederi pot include cerinţe privind transparenţa tranzacţiilor încheiate, transparenţa procedurilor de regularizare a preţurilor, un sistem corect de executare a ordinelor, o schemă de detectare efectivă a ordinelor atipice, reguli clare de suspendare a tranzacţiilor. A se vedea S. Corlățeanu, D. Ciuncan, Infracţiuni de  corupţie  şi  infracţiuni   privind  piaţa de  capital, Editura Univers Juridic, 2009).

Legea nr. 297/2004 cuprinde în conţinutul său şi dispoziţii penale, în sensul sancţionării unor fapte apreciate a fi infracţiuni, fapte care sunt considerate că prezintă pericol social sporit, deoarece lezează relaţiile sociale referitoare la naşterea, modificarea ori stingerea raporturilor juridice în cadrul pieţelor de instrumente financiare şi al încrederii publice în piaţa de capital, în sistemul economic şi entităţile publice.

În ceea ce priveşte normele penale cuprinse de Legea nr. 297/2004 (art. 279), acestea sunt norme penale cadru, incomplete şi de trimitere internă, întrucât pentru stabilirea conţinutului legal, textul ne trimite la art. 237, art. 245 – 248, care instituie reglementări obligatorii, în sensul de a adopta o anumită atitudine şi acţiune, ori de a se abţine de la a face ceva care este de natură a impieta asupra relaţiilor ocrotite. În aceste condiţii, faptele penale care se săvârşesc în cadrul pieţei de capital sunt atât omisive,  cât şi comisive, iar urmarea poate consta în producerea unei pagube ori perturbări, dar şi crearea unei stări de pericol. Ne este dificil a decela dacă următoarele norme interne,  relativ la rolul persoanelor fizice,  adaugă la legea cadru sau de la cele europene.

Regulamentul  Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 15 din 22 noiembrie 2005 privind serviciile de investiţii financiare (modificat și prin Regulament nr. 31/14.12.2006 , publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5/04.01.2007), stabilea reguli şi proceduri în aplicarea Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 297/2004, cu privire la serviciile de investiţii financiare.

Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare este autoritatea competentă să aplice prevederile prezentului regulament, prin exercitarea prerogativelor stabilite în statutul său.

Termenii, abrevierile şi expresiile utilizate în acel regulament aveau semnificaţia prevăzută în Legea nr. 297/2004, cum ar fi:   agent pentru servicii de investiţii financiare este persoana fizică aflată sub responsabilitatea unui singur intermediar, care prestează servicii de investiţii financiare exclusiv în numele intermediarului al cărui angajat este.

Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a abrogat acest regulament prin Regulamentul nr. 32 din 21 decembrie 2006 privind serviciile de investiţii financiare ( modificat și prin Regulamentul Nr. 16/07.12.2011 , publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  896/16.12.2011).

În baza art. 3 din Legea nr. 297 (modificată și prin Legea nr.167/2012) ,  Serviciile de investiţii financiare prevăzute la art. 5, privind instrumentele financiare definite la art. 2 alin. (1) pct. 11, pot fi prestate cu titlul profesional numai de intermediarii definiţi la art. 2 alin. (1) pct. 14.

Intermediarii care prestează servicii de investiţii financiare în România vor fi înscrişi în registrul ţinut de C.N.V.M., după cum urmează:

a) societăţile de servicii de investiţii financiare şi intermediarii din statele nemembre, în baza autorizaţiei acordate de C.N.V.M.;

b) instituţiile de credit, autorizate de Banca Naţională a României;

c) echivalentul instituţiilor de credit şi al societăţilor de servicii de investiţii financiare, autorizate de către autorităţile competente din statele membre.

În toate actele oficiale, intermediarul trebuie să precizeze, pe lângă datele sale de identificare, numărul şi data înscrierii în registrul C.N.V.M.

Serviciile de investiţii financiare se realizează prin persoane fizice, acţionând ca agenţi pentru servicii de investiţii financiare. Aceştia îşi desfăşoară activitatea exclusiv în numele intermediarului ai cărui angajaţi sunt şi nu pot presta servicii de investiţii financiare în nume propriu.

Nici o persoană fizică sau juridică nu poate presta servicii de investiţii financiare fără a fi înscrisă în Registrul C.N.V.M.

C.N.V.M. stabileşte proceduri privind înscrierea agenţilor pentru servicii de investiţii financiare în registrul ţinut de C.N.V.M., precum şi privind situaţiile de incompatibilitate ale acestora.

Termenii, abrevierile şi expresiile utilizate în prezentul regulament au semnificaţia prevăzută în Legea nr. 297/2004, cum ar fi:

a) administrarea portofoliilor clienţilor – administrarea portofoliilor clienţilor în conformitate cu mandatele date de aceştia în mod discreţionar, incluzând unul sau mai multe instrumente financiare;

b) agent delegat – un agent pentru servicii de investiţii financiare care, sub responsabilitatea deplină şi necondiţionată a unei singure societăţi de servicii de investiţii financiare în numele căreia acţionează, în baza unui contract de muncă, de mandat sau de agent, promovează clienţilor sau clienţilor potenţiali servicii de investiţii şi/sau servicii conexe, preia şi transmite instrucţiunile sau ordinele de la clienţi referitoare la instrumente financiare sau servicii de investiţii, plasează instrumente financiare şi/sau furnizează clienţilor sau clienţilor potenţiali servicii de consultanţă privind aceste instrumente sau servicii;

c) agent pentru servicii de investiţii financiarepersoana fizică aflată sub responsabilitatea unui singur intermediar, care prestează servicii de investiţii financiare exclusiv în numele intermediarului al cărui angajat este;

Agenţii pentru servicii de investiţii financiare sunt persoane fizice care îşi desfăşoară activitatea exclusiv în numele intermediarului ai cărui angajaţi sunt şi nu pot presta servicii de investiţii financiare în nume propriu (Art. 18).

S.S.I.F. poate delega unor agenţi pentru servicii de investiţii financiare, denumiţi în continuare agenţi delegaţi, activitatea de promovare a serviciilor de investiţii financiare prestate, de preluare şi transmitere a ordinelor primite de la clienţi sau de la potenţialii clienţi şi de furnizare de informaţii în legătură cu instrumentele financiare şi serviciile de investiţii financiare prestate de S.S.I.F.

În vederea promovării serviciilor de investiţii financiare în numele exclusiv al unei S.S.I.F., agenţii delegaţi desemnaţi de S.S.I.F. vor fi înscrişi în Registrul C.N.V.M. S.S.I.F. nu poate angaja serviciile unui agent delegat înainte de a fi înscris în Registrul C.N.V.M.

S.S.I.F. are obligaţia să verifice dacă agenţii delegaţi ce vor acţiona în numele acesteia au o bună reputaţie şi posedă suficiente cunoştinţe profesionale şi comerciale pentru a fi în măsură să comunice cu acurateţe clienţilor sau potenţialilor clienţi toate informaţiile relevante privind serviciile de investiţii financiare propuse.

S.S.I.F. care angajează agenţi delegaţi este pe deplin şi în mod necondiţionat răspunzătoare de orice acţiune sau omisiune a agentului care acţionează în numele respectivei S.S.I.F.

S.S.I.F. trebuie să se asigure că agentul delegat va face cunoscut clienţilor sau potenţialilor clienţi, la momentul contactării acestora sau înaintea prestării serviciilor, calitatea în care acesta lucrează şi denumirea societăţii în numele căreia lucrează.

S.S.I.F. are obligaţia supravegherii activităţii agenţilor delegaţi pentru a asigura respectarea de către societate a prevederilor Legii nr. 297/2004 şi ale prezentului regulament şi va verifica dacă agenţii delegaţi au capacitatea de a comunica cu acurateţe clienţilor toate informaţiile relevante în legătură cu serviciile ce urmează a fi promovate sau prestate.

S.S.I.F. care utilizează agenţi delegaţi trebuie să ia măsuri adecvate pentru a evita orice impact negativ pe care l-ar putea determina activitatea unui astfel de agent care acţionează în numele S.S.I.F.

S.S.I.F. autorizată să execute ordine în numele clienţilor trebuie să implementeze reguli şi proceduri care să urmărească executarea promptă, corectă şi expeditivă a ordinelor clienţilor faţă de alte ordine ale clienţilor sau faţă de ordinele proprii ale S.S.I.F. Aceste reguli şi proceduri vor permite executarea ordinelor comparabile ale clienţilor în concordanţă cu momentul primirii acestora de către S.S.I.F. (Art. 141)

Înainte de a tranzacţiona un anumit instrument financiar în contul propriu sau în contul persoanelor relevante, S.S.I.F. trebuie să execute ordinele primite de la clienţi pentru acel instrument financiar, care pot fi executate în condiţiile pieţei.

În cazul ordinelor transmise telefonic se va asigura înregistrarea pe bandă magnetică sau pe un suport echivalent.

Refuzul de a executa un ordin trebuie comunicat imediat clientului împreună cu justificarea refuzului.

Potrivit art. 163 , următoarele fapte sunt considerate ca fiind practică frauduloasă:

a) furtul instrumentelor financiare ale clienţilor şi/sau al fondurilor băneşti aferente acestora;

b) împrumutul, gajarea sau constituirea de garanţii în numele S.S.I.F. prin utilizarea instrumentelor financiare şi a disponibilităţilor băneşti care aparţin clienţilor sau terţilor, fără a avea în prealabil autorizaţia scrisă expresă a clientului;

c) înstrăinarea sau folosirea directă sau indirectă a activelor clientului ori a drepturilor provenind din proprietatea asupra acestora, fără autorizaţia scrisă expresă a clientului;

d) încheierea unor tranzacţii cu instrumente financiare care ar avea drept scop ascunderea identităţii proprietarului acestora;

e) garantarea obţinerii anumitor rezultate financiare în urma tranzacţiilor efectuate;

f) executarea prioritară a ordinelor de tranzacţionare în contul propriu şi/sau contul persoanelor relevante faţă de ordinele competitive anterioare sau concomitente în contul clienţilor;

g) efectuarea de tranzacţii în situaţia existenţei unor conflicte de interese cu clienţii fără informarea şi acordul prealabil al clientului;

h) tranzacţionarea excesivă pentru un cont discreţionar, în sensul efectuării de tranzacţii repetate, în defavoarea clientului, cu scopul de a genera comision pentru S.S.I.F.;

i) încheierea unui acord între două sau mai multe persoane care se află în legături strânse, în scopul obţinerii de beneficii în dauna clienţilor sau care au ca scop ori rezultat creşterea ori scăderea frauduloasă a preţului instrumentelor financiare;

j) informarea eronată, incompletă sau exagerată cu privire la un instrument financiar, transmisă unui client în vederea determinării acestuia să deruleze tranzacţii având ca obiect respectivul instrument financiar;

k) acoperirea obligaţiilor ce rezultă din tranzacţiile efectuate în contul propriu şi/sau contul persoanelor relevante folosind activele clienţilor;

l) transmiterea unor informaţii din surse neoficiale, prezentate ca fiind confidenţiale, în scopul determinării clienţilor sau potenţialilor clienţi de a efectua tranzacţii ori promisiuni de câştig făcute clienţilor;

m) orice alte fapte considerate de C.N.V.M. ca practică frauduloasă.

Marja este nivelul minim pe care clientul trebuie să îl menţină în contul de marjă deschis la S.S.I.F. pentru garantarea tranzacţiilor în marjă. Marja poate fi constituită în numerar, în valori mobiliare, precum şi în titluri de stat cu scadenţa mai mică de 12 luni;

Iar  apelul în marjă este cererea cu titlu de obligativitate pentru încadrarea în limitele impuse prin contract în cazul contului de marjă;

Tranzacţii în marjă – tranzacţiile efectuate de S.S.I.F. în numele clientului său fie cu valori mobiliare – în baza unui credit acordat acestuia pentru cumpărarea unor valori mobiliare sau în baza unui împrumut de valori mobiliare acordat în scopul efectuării unor vânzări în lipsă, fie cu instrumente financiare derivate;

Amintim că  regulamentul “transpune prevederile următoarelor directive:

a) Directiva nr. 39/2004 privind pieţele de instrumente financiare, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 145 din 30.04.2004;

b) Directiva nr. 124/2003 de implementare a Directivei nr. 6/2003 cu privire la definirea şi publicarea informaţiei privilegiate şi definirea manipulării pieţei, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 339 din 24.12.2003;

c) Directiva nr. 72/2004 de implementare a Directivei nr. 6/2003 cu privire la practici de piaţă acceptate, definirea informaţiei privilegiate referitoare la instrumentele financiare derivate pe mărfuri, întocmirea listei cu persoanele care deţin informaţii privilegiate, notificarea tranzacţiilor realizate de către conducere şi notificarea tranzacţiilor suspecte, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 162 din 30.04.2004;

d) Directiva nr. 65/2002 privind prestarea serviciilor financiare la distanţă, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L 271 din 09.10.2002;

e) Directiva 2006/73 de implementare a Directivei 39/2004 cu privire la cerinţele organizatorice şi de operare pentru firmele de investiţii şi definirea unor termeni, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 241 din 02.09.2006.”

ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA CONCURSULUI PENTRU NUMIREA ÎN FUNCŢIE A INSPECTORILOR JUDICIARI

ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA CONCURSULUI PENTRU NUMIREA ÎN FUNCŢIE A INSPECTORILOR JUDICIARI

La data de 18 septembrie 2012, prin Hotărârea nr. 801,  Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a aprobat Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului pentru numirea în funcţie a inspectorilor judiciari. Regulamentul  prevăzut în anexa care face parte integrantă din hotărâre. a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  682 din 2 octombrie 2012.

Inspecţia Judiciară este o structură cu personalitate juridică în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.

Potrivit dispoziţiilor art. 70 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, inspectorii din cadrul Inspecţiei Judiciare sunt numiţi în funcţie de către inspectorul-şef, în urma unui concurs, pentru un mandat de 6 ani, dintre judecătorii şi procurorii care au o vechime de cel puţin 8 ani în magistratură, care au cel puţin grad de tribunal sau parchet de pe lângă tribunal şi au avut calificativul «foarte bine» la ultima evaluare.

Concursul constă în susţinerea unei probe scrise şi a unui interviu, iar tematica de concurs include legile, regulamentele şi orice alte reglementări în materia organizării şi funcţionării instanţelor, a parchetelor şi a Inspecţiei Judiciare, precum şi prevederile Codului de procedură penală sau ale Codului de procedură civilă, în funcţie de specializarea judecătorului sau procurorului candidat.

Concursul se organizează cu cel puţin 3 luni înainte de data expirării mandatului de inspector judiciar.

Analiza calităţii lucrărilor întocmite de candidat se face pornind de la:

a) cunoştinţe profesionale:

– cunoştinţe teoretice;

– aptitudinea de a pune în practică cunoştinţele dobândite;

– cunoaşterea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

– cunoaşterea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului;

b) capacitatea de analiză şi sinteză:

– capacitatea de a verifica şi de a interpreta un volum mare de informaţii;

– capacitatea de a rezuma situaţii de fapt complexe;

– capacitatea de a identifica şi valorifica elementele esenţiale ale cauzei;

c) capacitatea de a raţiona, de a face conexiuni, logica juridică a magistratului:

– capacitatea de a interpreta situaţia de fapt şi de a trage concluzii logice;

– capacitatea de a face conexiuni;

– argumentaţia clară şi logică;

d) modalitatea de exprimare în scris:

– claritatea, acurateţea, coerenţa, accesibilitatea şi concizia exprimării;

– capacitatea de convingere.

Rezultatul evaluării abilităţilor şi aptitudinilor specifice funcţiei de inspector judiciar şi a aspectelor privind conduita, deontologia şi integritatea profesională se face raportat la:

Gândirea independentă/critică (capacitatea de a găsi soluţii la problemele cu care se confruntă în mod independent, fără a simţi nevoia de suport/sprijin; capacitatea de a asimila rapid informaţii noi, de a le organiza în mod logic, precum şi de a le valorifica în rezolvarea sarcinilor specifice; capacitatea de a interpreta în mod independent o stare de fapt, precum şi de a ajunge la concluzii pertinente pornind de la aceasta);

Capacitatea de a lua decizii (capacitatea de analiză raţională a soluţiilor posibile, precum şi de identificare în mod independent a celei optime pentru rezolvarea unei stări de fapt; capacitatea de a manifesta hotărâre în procesul decizional, respectiv de a opta pentru o soluţie atunci când variantele posibile sunt clar specificate; capacitatea de a da dovadă de empatie – înţelegerea situaţiei de fapt – în luarea deciziilor, precum şi de gestionare eficientă a autorităţii în îndeplinirea sarcinilor specifice; capacitatea rapidă de decizie, de organizare şi autoperfecţionare).

Capacitatea de comunicare (capacitatea de a argumenta logic opiniile, precum şi de a le susţine cu diplomaţie într-un cadru colocvial, fără a se lăsa influenţat cu uşurinţă; capacitatea de a înţelege informaţii de specialitate, precum şi de a opera corect cu acestea, atât în limbaj scris cât şi oral, în susţinerea punctelor de vedere; capacitatea de a asculta activ, precum şi de a formula întrebări pertinente la situaţia de fapt expusă);

Capacitatea de lucru în echipă (capacitatea de a se adapta uşor la colective noi, precum şi de a coopera cu ceilalţi în procesul de organizare a muncii; capacitatea de a gestiona relaţii interpersonale în cadrul colectivelor de lucru, precum şi de a manifesta interes pentru părerile şi drepturile celorlalţi; capacitatea de a se implica cu idei şi soluţii în atingerea obiectivelor comune, precum şi de a colabora cu ceilalţi pe baza unor relaţii de încredere reciprocă);

Capacitatea de susţinere a efortului voluntar (capacitatea de a planifica şi organiza propria activitate, astfel încât lucrările să fie realizate în termenele fixate; capacitatea de a da dovadă de perseverenţă în atingerea obiectivelor stabilite, precum şi de a se mobiliza activ pentru a face faţă volumului de activitate; capacitatea de a pătrunde problemele de fapt cu simţul răspunderii, temeinic, precum şi de a da dovadă de încredere profesională în soluţionarea sarcinilor repartizate; capacitatea de identificare cu valorile specifice profesiei, precum şi de susţinere intrinsecă a actului profesional, fără a fi influenţat de obţinerea unor recunoaşteri/merite);

Rezistenţa la stres (capacitatea de a manifesta autocontrol, în plan comportamental şi emoţional, în situaţii tensionate, fără a prezenta manifestări neconforme cu situaţia; capacitatea de a manifesta încredere în forţele proprii, fără a prezenta emoţii negative asociate actului profesional – pesimism, nelinişte, preocupare exagerată, teamă de eşec, sensibilitate etc.; capacitatea de a accepta deschis criticile celorlalţi, precum şi de a manifesta o bună abilitate de a gestiona situaţiile tensionate într-o manieră constructivă; capacitatea de a face faţă unui program de muncă prelungit şi schimbător care presupune deplasări frecvente în teritoriu);

Sensibilitatea şi probitatea profesională (capacitatea de a recunoaşte limitele de exercitare a funcţiei în activitatea de control, astfel încât să nu fie încălcat principiul independenţei profesionale; capacitatea de a sesiza eventuale neconformităţi în exercitarea funcţiei, precum şi de a depune diligenţele necesare în vederea soluţionării lor; capacitatea de a manifesta un comportament demn, marcat de onestitate şi adeziune faţă de respectarea standardelor etice şi morale ale profesiei; capacitatea de a gestiona situaţiile în care normele deontologice ale profesiei au fost încălcate), mai ales!;

– Conduita, deontologia şi integritatea profesională (conduita profesională în timpul exercitării activităţii profesionale şi relaţia cu justiţiabilii, avocaţii, experţii, interpreţii ori cu alte persoane cu care intră în contact în calitate oficială; relaţiile cu colegii, cu grefierii, cu celălalt personal al organului judiciar la care au funcţionat sau al celor superioare ori inferioare ierarhic; respect şi bună-credinţă în relaţiile de serviciu în cadrul colectivelor din care fac parte; aspecte privind conduita şi comportamentul în societate);

– Deontologia profesională (respectarea standardelor de conduită conforme cu onoarea şi demnitatea profesiei, stabilite de Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor; lipsa unor hotărâri de stabilire a încălcării Codului deontologic al judecătorilor şi procurorilor);

– Integritatea (imparţialitatea, lipsa sancţiunilor disciplinare rămase irevocabile; respectarea dispoziţiilor legale privind depunerea declaraţiilor prevăzute de lege, regimul juridic al incompatibilităţilor, primirea cadourilor în virtutea funcţiei, evitarea conflictelor de interese de orice natură, repartizarea lucrărilor, semnalarea neregularităţilor în materie de integritate; modul în care se raportează la valori precum independenţa şi imparţialitatea justiţiei).

Aproape un sfânt!

ÎNŞELĂCIUNEA

ÎNŞELĂCIUNEA

Informația conform căreia Dan Diaconescu ar dispune de 46 milioane euro intr-o banca din Olanda, prezentata joi dintr-un document, este falsa, iar acesta nu a depus pana in prezent vreo dovada ca are banii pentru Oltchim, susține premierul Victor Ponta.
Întrebat la RTV cum comenteazz documentia prezentată joi conform căruia o firmă olandeză garantează că Dan Diaconescu dispune de 46 milioane euro într-o bancă din Olanda, premierul a afirmat că această informație este una falsă.”Este o informatie falsă. Nu a depus dovada că are banii. Nu este adevărat, nu există”, a spus Ponta.( Ponta: Informatia ca Dan Diaconescu ar dispune de banii pentru Oltchim e falsa, Ziare. com, 27 Septembrie 2012 ).

Daniel Chitoiu, in prima intervenție publica după privatizarea Oltchim,
despre răspunderea lui Dan Diaconescu, întrebat ce se întâmpla daca privatizarea nu se realizează:

„- Noi ne dorim să încheiem cat mai repede acest contract de privatizare, ca investitorul sa vina cu banii, sa investească ce a promis si sa reia activitate

– Are răspunderi inclusiv de natura penala, pentru îinșelăciune, prezentare de date false, uz de fals. « (pesurse. ro)

Procurori ai Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov au finalizat cercetările şi au dispus trimiterea în judecată a Roxanei Lider, pentru înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave şi şantaj în formă continuată, Radei Mincă, pentru înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, şantaj şi instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, a lui Sava Craiff Buzea, zis Manix, pentru complicitate la înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, şi a lui Ion Constantin, zis Şonot sau Şoni, pentru complicitate la înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave şi şantaj în formă continuată (dcnews, 27 Septembrie 2012).

Inducerea în eroare a unei persoane, ca rezultat al acțiunii, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă (materială, nu morală), se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.

Ca circumstanță agravantă, înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni. Despre dol, vicleșug, ca manoperă frauduloasă a se vedea și Hamangiu, dacă mai trăiește, vol. II, p. 503, nr. 1231, ediția All, 1997.

Inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente, după distincţiile acolo arătate.

Ca o circumstanță, emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. 1, dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin. 2.

Înşelăciunea care a avut consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi (Art. 215 ).

Articolul  244 NCP  are o reglementare identică. Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.

Potrivit alin.  (3) împăcarea înlătură răspunderea penală.

Înşelăciunea, în oricare dintre variantele sale, este o gravă infracţiune contra patrimoniului, constând în înşelarea încrederii participanţilor la raporturile juridice patrimoniale, fapt absolut intolerabil în cadrul acestor raporturi juridice. În toate sistemele de drept înşelăciunea sau escrocheria este o faptă incriminată şi sever sancţionată. Nu poate fi confundată infracţiunea de înşelăciune cu neexecutarea unei obligaţii contractuale. De aceea, invocarea dispoziţiilor art. 11 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice privitoare la interzicerea sancţionării penale a neexecutării unei obligaţii contractuale este total nepertinentă. Sub acest aspect, excepţia de neconstituţionalitate urmează să fie respinsă ca neîntemeiată. Curtea Constituţională, decizia nr. 173 din 4 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 624 din 21 decembrie 1999

Articolul  215 alin. (2) din Codul penal prevede, în fraza întâi, o variantă agravantă a infracţiunii de înşelăciune, care se realizează atunci când înşelăciunea, în varianta simplă prevăzută la alin. (1), sau înşelăciunea în convenţii, prevăzută la alin. (3), se săvârşeşte prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori prin alte mijloace frauduloase. Menţiunea din fraza a doua a alineatului, potrivit căreia, dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni, nu contravine dispoziţiilor art. 4 pct. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dispoziţii care interzic urmărirea sau pedepsirea persoanei care a mai fost condamnată sau achitată anterior, printr-o hotărâre definitivă, pentru aceleaşi fapte. Faptul că se reţine în toate cazurile, inclusiv atunci când folosirea mijlocului fraudulos constituie prin el însuşi infracţiune, înşelăciunea calificată, în condiţiile art. 215 alin. (2) din Codul penal, nu înseamnă dubla sancţionare a infracţiunii. Mijloacele frauduloase folosite de făptuitor pot fi o diversitate de fapte ilicite. Simpla existenţă a acestora, indiferent de numărul sau gravitatea lor, conferă infracţiunii de înşelăciune caracterul calificat, fiind necesară, potrivit voinţei legiuitorului, o sancţionare mai aspră a acestei categorii de infractori. Faptul că mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune nu poate schimba caracterul agravant al incriminării. A pune pe acelaşi plan pe escrocul care foloseşte mijloace frauduloase ce nu sunt infracţiuni cu acela care foloseşte astfel de mijloace, dar care constituie prin ele însele infracţiuni, înseamnă a acorda impunitate acestuia din urmă pentru infracţiunile respective, ceea ce este inadmisibil. Existenţa pluralităţii de infracţiuni în această situaţie nu semnifică o pluralitate de sancţiuni stabilite contrar prevederilor art. 4 pct. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ci aplicarea unei pedepse principale stabilite potrivit regulilor privind concursul de infracţiuni. Legiuitorul Codului penal român nu a acceptat aşa-numita teorie a unităţii între infracţiunea-mijloc şi infracţiunea-scop în reglementarea infracţiunii de înşelăciune, însuşindu-şi principiul, în sensul că, dacă mijlocul fraudulos folosit pentru inducerea sau menţinerea în eroare a păgubitului constituie prin el însuşi infracţiune, această infracţiune trebuie să fie reţinută în concurs cu înşelăciunea calificată, fiind considerate o pluralitate de infracţiuni şi pedepsite ca atare. Aceasta este o opţiune a legiuitorului şi, astfel cum s-a arătat, nu este contrară Constituţiei sau Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În consecinţă, fiind vorba despre două infracţiuni, este firesc să se aplice infractorului două pedepse, după regulile prevăzute pentru concursul de infracţiuni, fără ca prin aceasta să îi fie afectat în vreun fel dreptul la un proces echitabil. Curtea Constituţională, decizia nr. 50 din 14 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 25 februarie 2002

Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art.215 alin.3 C.pen. este necesară desfăşurarea unei activităţi, de inducere sau menţinere în eroare, fără de care persoana vătămată nu ar fi încheiat contractul dăunător. Înstrăinarea ulterioară de către inculpat a bunului cu care a garantat obţinerea unui împrumut constituie o nerespectare a clauzelor contractului, pentru care persoana lezată se poate adresa instanţei civile, un atare act nerelevând existenţa intenţiei frauduloase încă din momentul încheierii contractului sau obţinerii împrumutului.

În cazul în care părţile au fost de bună credinţă cu ocazia încheierii contractului, nu se poate reţine existenţa unei acţiuni frauduloase de inducere în eroare şi deci nici săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în convenţii.

Faptul că, ulterior, pe parcursul executării contractului, una din părţi nu-şi îndeplineşte obligaţia asumată nu poate fi asimilat cu o activitate de inducere în eroare sau cu o manoperă frauduloasă.            ( Secția penală, decizia nr. 1255 din 12 mai 1998, în Bul.Jud., p.460  şi în „R.D.P.” 2/2001, p.176-177 (R.A. este fondat întrucât nu s-a dovedit intenţia de a induce în eroare). În speţă, după scadenţă, gajul a fost înstrăinat anterior plăţii făcute mai  târziu. Fapta proprietarului, de a vinde bunul indisponibilizat fără deposedare antrenează numai o răspundere civilă în măsura în care nu se poate dovedi o inducere în eroare cu prilejul executării contractului (D.Ciuncan, „R.D.P.” 2/2001, p.78-79).

Neplata – singură – la scadenţă reprezintă o rea-credinţă. Înstrăinarea ulterioară putea înlătura prezumţia relei-credinţe numai dacă se poate dovedi  că a înstrăinat pentru a plăti, iar respectarea regulilor vânzării (silite) era cu rea credinţă (dovedită) încălcată de creditor (prin răsturnarea sarcinii probei).

Simpla înstrăinare, după scadenţă este o rea-credinţă, deci o înşelăciune în executarea contractului.

Debitorul care rămâne în posesiunea bunului ipotecat păstrează toate  atribuţiile dreptului de proprietate, inclusiv pe cel de a înstrăina bunul, înainte de a se trece la executarea silită      (V.D.Zlătescu, Garanţiile creditorului, Ed. Academiei, 1970, 232 şi 262. D. Ciuncan, Jurisprudență și doctrină penală, Lumina Lex, București, 2004, sub voce Înșelăciunea).

Fără existenţa erorii, creditorul nu ar fi  executat contractul – condiţia art.215 alin. 3 C.pen nu este îndeplinită, nefiind dovedită reaua-credinţă mai înainte de plata împrumutului, aceasta trebuia să fie motivarea hotărârii.

Prejudiciul, ca element esential al raspunderiii delictuale, consta în rezultatul, în efectul negativ suferit de o persoana, ca urmare a faptei ilicite savârsita de o alta persoana.

Prin rechizitoriu s-a retinut ca acest scop au fost foloasele necuvenite ce ar fi constat în chiar creditele de care au beneficiat societatile creditate. Consideram ca întreaga urmarire s-a bazat pe o gresita interpretare a conceptului de folos nelegitim. Creditul, prin el însusi, nu reprezinta un folos necuvenit. El este acordat în baza unui contract care impune obligatia restituirii iar nerestituirea la termen a unui credit nu reprezinta infractiune. Contractele de credit dau nastere unor raporturi de natura civila, iar partile raspund conform institutiei raspunderii contractuale.

Ori, si sub acest aspect, infractiunea de înselaciune nu exista, deoarece, în primul rând, asa cum s-a aratat lipseste mijlocul fraudulos, ce a fost considerat doar o simpla inducere în eroare, si nu, orice nerestituire de credit constituie fapta penala. Operatiunea de creditare are în esenta ei riscuri, iar bancile ca institutiii specializatae de creditare încearca sa acopere acest risc prin garantii, prin dobânzi, prin penalitati, sperând astfel ca vor determina debitorii sa-si plateasca datoriile. Însa, aceasta chestiune care este eminamente civila, nu poate sa fie transformata în mod abuziv într-o infractiune daca banca nu reuseste sa-si recupereze creditul.

Nu, în ultimul rând, mai trebuie avut în vedere un alt aspect legat de modificarea legii nr 78/ 2000. Existenta infractiunii de înselaciune, sub cele doua aspecte, autorat si complicitate sunt strâns legate de infractiunile prev de art 10 lit b si c din legea nr 78/2000. Cum textul de lege, a fost modificat, prin vointa legiutorului care a înteles sa nu mai considere ca infractiune faptele asa cum erau înaintea modificarii, apare ca nefireasca condamnarea inculpatilor pentru faptele de înselaciune atât timp cat cele de acordare credite si de folosire în alt scop nu mai exista ca infractiune.

Pe cale de consecinta, în baza art. 11 pct lit a cod pr. pen, art. 10 lit. a cod pr penala, va dispune achitarea inculpatilor B.G., P.A., D.V., D. C.si P. A., pentru savârsirea infractiunii de înselaciune prev de art 215 alin 2,3 si 5 cod penal cu aplicarea art. 41 alin 2 cod penal, fapta nu exista. (Trib. Bacău, dosar 74D ,  2. 03. 2010). În speță, garantiile au fost indestulatoare la data acordarii creditelor – pag. 17 si 47 din expertiza contabila – ceea ce duce la inlaturarea oricarei suspiciuni de inducere in eroare. În afara de aceste garantii s-au adus si “alte garantii”: bilete la ordin si file CEC emise in alb, ceea ce insemna ca banca putea oricand sa puna in execuatare aceste titluri executorii pentru orice suma.( Ordonanta de urgenta nr. 99 din 6 decembrie 2006 privind institutiile de credit si adecvarea capitalului).

Potrivit raportului de expertiza depus la dosarul cauzei, fila 47 pct. 5, la vremea când au fost acordate aceste credite garantiile existente in favoarea Bancii erau îndestulatoare. Potrivit aceleiasi lucrari, pe fila 39, se arata faptul ca instrumentele de plata oferite cu titlu de garantie nu au fost valorificate la timp este imputabil actualei conduceri a Bancii, care nu a înteles sa valorifice aceste titluri de valoare.

Teoretic acordarea de credite „în favoarea” unor persoane nu înseamna totusi neaparat si dovada unui scop ilicit, în sensul art. 10 din legea nr 78/ 2000, înainte de modificare, al obtinerii, de catre debitor (sau de altcineva, determinat) a unor foloase necuvenite; simpla nerespectare a unor norme de creditare, per se, nu este neaparat o fapta penala .

Este dificil de demonstrat intenția de a induce în eroare.

Art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002

În cele ce urmează ne raportăm la  dispoziţiile art. 255 alin. 3 – Darea de mită din Codul penal, art. 223 – Denunţul şi art. 78 – Martorul, ambele din Codul de procedură penală, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, precum şi ale art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, aşa cum au fost modificate prin articolul unic pct. 4 din Legea nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226 din 13 martie 2006, care au următorul conţinut:

– Art. 255 alin. 3 din Codul penal: “Mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune.”;

– Art. 223 din Codul de procedură penală: “Denunţul este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau de către o persoană juridică despre săvârşirea unei infracţiuni.

Denunţul trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plângerea.

Denunţul scris trebuie să fie semnat de denunţător, iar în cazul denunţului oral, acesta se consemnează într-un proces-verbal de către organul în faţa căruia a fost făcut.

Dispoziţiile art. 222 alin. 9 se aplică în mod corespunzător.”;

– Art. 78 din Codul de procedură penală: “Persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal poate fi ascultată în calitate de martor.”;

– Art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002: “Persoana care a comis una dintre infracţiunile atribuite prin prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.”

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 255 alin. 3 din Codul penal coroborat cu art. 223 din Codul de procedură penală şi art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, prin raportare la art. 78 din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 255 alin. 3 din Codul penal coroborat cu art. 223 din Codul de procedură penală şi art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, prin raportare la art. 78 din Codul de procedură penală .

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 11 referitoare la Dreptul intern şi dreptul internaţional, ale art. 20 referitoare la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la Dreptul la un proces echitabil, deoarece importanţa mijlocului de probă a declaraţiilor martorilor este de necontestat, în condiţiile în care persoana ce întruneşte această calitate este, de principiu, neinteresată, imparţială, echidistantă, atrăgându-i-se atenţia asupra împrejurărilor esenţiale ale cauzei, pe care le prezintă sub prestare de jurământ. Or, raportat la acestea, declaraţia denunţătorului nu poate fi apreciată ca fiind dată de o persoană neinteresată, obiectivă şi imparţială,  atât timp cât denunţul formulat reprezintă o cauză de impunitate sau un mijloc de reducere a limitelor pedepselor, aşa cum se dispune în art. 255 alin. 3 din Codul penal şi art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. Totodată, textele legale criticate încalcă dreptul la un proces echitabil, aşa cum este consacrat de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece nesocotesc principiul egalităţii armelor prin aceea că părţile trebuie să fie tratate în mod egal pe toată durata desfăşurării procesului.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prin dispoziţiile legale criticate sunt încălcate prevederile constituţionale ale art. 11 referitoare la Dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 20 referitoare la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la Dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorul, după ce, într-o primă argumentare, punând semnul egalităţii între calitatea de martor şi cea de denunţător, evidenţiază aspecte legate de ponderea unei astfel de declaraţii în condiţiile existenţei unei cauze de impunitate ori de reducere a pedepsei, în final, atribuind în procesul penal martorului şi denunţătorului calitatea de parte, extrage aspecte legate de existenţa unor presupuse inegalităţi ale armelor. Or, de vreme ce premisele de la care se porneşte sunt cel puţin discutabile, şi concluzia este lovită de aceleaşi neajunsuri.    Pe de altă parte, împrejurarea că art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 atribuie competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, atestă că legiuitorul a instituit o normă specială, care, din perspectiva acestor fapte, derogă de la dreptul comun, respectiv Codul penal. Modalitatea în care textele sunt interpretate şi aplicate în aceste cauze nu poate fi supusă cenzurii instanţei de contencios constituţional, întrucât, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta se pronunţă fără a putea modifica sau completa prevederile legale supuse controlului, neputând interveni în înfăptuirea actului de justiţie, care, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie “se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”.

De asemenea, prin Decizia nr. 35 din 11 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 5 februarie 2007, Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, statuând că, “în esenţă, autorul excepţiei nu critică măsura de individualizare a pedepsei instituită de legiuitor, ci faptul că nu s-a prevăzut aplicarea acestei măsuri şi faţă de denunţătorii a căror urmărire penală pentru infracţiuni de corupţie se efectuează de alte organe decât cele prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. Altfel spus, autorul excepţiei nu critică conţinutul unei reglementări ci o omisiune de reglementare”.

Ţinând seama de dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, conform cărora “Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”, urmează ca excepţia de neconstituţionalitate să fie respinsă ca inadmisibilă.

De altfel, aspectele reclamate de autor au fost dezlegate în mare parte de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, care, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. LIX (59) din 24 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 7 aprilie 2008, a statuat că “dispoziţiile art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal sunt aplicabile doar în cazul infracţiunilor încadrate exclusiv conform art. 255 din Codul penal, nefiind aplicabile dispoziţiile legii speciale, respectiv ale art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 ( Curtea Constituţională DECIZIA nr. 1.548 din 25 noiembrie 2010 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 26 ianuarie 2011).

Nouă ni se pare că autorul sesizării critică tocmai conţinutul reglementării, și nu o omisiune de reglementare.

Referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, numai infracţiunilor prevăzute de legea specială, precum şi la aplicarea dispoziţiilor art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal numai infracţiunilor încadrate exclusiv conform art. 255 din Codul penal, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,  referitor la problema dacă bunurile ce au făcut obiectul infracţiunii se restituie persoanelor care le-au dat în cazul în care denunţă fapta anterior sesizării organului de urmărire penală, precum şi cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal, atunci când mituitorul se denunţă, iar fapta este încadrată conform Legii nr. 78/2000.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând să fie admis în sensul de a se stabili că dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000, referitoare la nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, sunt aplicabile numai în cazul infracţiunii prevăzute la art. 61 din Legea nr. 78/2000, nefiind incidente şi în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 256 din Codul penal şi, respectiv, la art. 257 din acelaşi cod şi nici în cazul altor infracţiuni prevăzute de Legea nr. 78/2000.

Totodată, a solicitat să se mai decidă că operarea dispoziţiilor art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal este limitată la cazul infracţiunii de dare de mită, prevăzută la art. 255 din Codul penal.

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000, referitoare la nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar.

Astfel, unele instanţe au considerat că dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 se aplică şi în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 256 şi 257 din Codul penal.

Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că dispoziţiile art. 61 din Legea nr. 78/2000, de nepedepsire şi, respectiv, de restituire a banilor, valorilor sau a oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, sunt aplicabile numai în cazul infracţiunii prevăzute în acest text de lege, iar nu şi în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 256 şi 257 din Codul penal sau al celorlalte infracţiuni la care se referă Legea nr. 78/2000.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit art. 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, introdus în această lege prin art. I pct. 3 din Legea nr. 161/2003, “promisiunea, oferirea sau darea de bani, de bunuri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani”.

Prin alin. (2) al aceluiaşi articol s-a prevăzut că “făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă”.

În fine, în cadrul alin. (3) din articolul menţionat se mai prevede că “banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul infracţiunii prevăzute la alin. (1) se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani”, pentru ca în alin. (4) să se precizeze că “banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat în cazul prevăzut la alin. (2)”.

În completarea acestor reglementări, prin art. 19 din aceeaşi lege s-a mai prevăzut că în cazul săvârşirii infracţiunilor la care se referă prezentul capitol (III), banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost date pentru a determina săvârşirea infracţiunii sau pentru a răsplăti pe infractor ori cele dobândite prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, se confiscă, iar dacă bunurile nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

În legătură cu aplicarea acestor din urmă prevederi, s-a pus problema dacă dispoziţiile art. 256 alin. 2 şi ale art. 257 alin. 2 din Codul penal nu au fost înlocuite cu dispoziţiile corespunzătoare din legea specială.

Sub acest aspect, este de observat că prevederile Legii nr. 78/2000 cuprind reglementări cu caracter particular special în raport cu cele existente în Codul penal, în domenii apropiate sau chiar în aceeaşi materie.

Astfel, aşa cum s-a arătat, prin art. 61 din Legea nr. 78/2000 este incriminată fapta de cumpărare de influenţă, în timp ce prevederile din Codul penal nu o cuprind în sfera lor de reglementare, sancţionându-l doar pe traficantul de influenţă.

În acelaşi timp, pe când în Legea nr. 78/2000 este reglementată la art. 61 alin. (2) denunţarea ca o cauză specială de nepedepsire, care înlătură în mod firesc şi incidenţa măsurii de siguranţă a confiscării, prevăzută la art. 19 din aceeaşi lege, în Codul penal nu este instituită o asemenea cauză de nepedepsire pentru infracţiunile adiacente de primire de foloase necuvenite sau de trafic de influenţă, în cazul acestora fiind aplicabilă, în toate situaţiile în care se constată existenţa infracţiunilor, măsura confiscării bunurilor ce au făcut obiectul lor.

Ca urmare, prevederile art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000, potrivit cărora “banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat”, nu sunt aplicabile decât atunci când este incidentă dispoziţia de nepedepsire din alin. (2) al aceluiaşi articol, care se referă numai la sfera restrânsă a infracţiunii prevăzute la art. 61 alin. (1) din această lege.

De aceea, este evident că aplicarea dispoziţiilor de restituire a bunurilor ce au făcut obiectul infracţiunii, cuprinse în alin. (4) al art. 61 din Legea nr. 78/2000, nu poate fi extinsă şi la infracţiunile de primire de foloase necuvenite şi de trafic de influenţă prevăzute restrictiv în art. 256 şi, respectiv, în art. 257 din Codul penal, deoarece cauza de nepedepsire determinată de denunţarea faptei, cu consecinţa înlăturării incidenţei confiscării bunului, operează, limitativ, numai în cazul infracţiunilor avute în vedere de legiuitor.

Aşa fiind, din moment ce în astfel de cazuri nu există identitate de situaţie juridică, nu se poate pretinde nici identitate de tratament juridic.

Tot astfel, pentru aceeaşi raţiune, nu poate fi extinsă aplicarea dispoziţiilor art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal, incidente pentru infracţiunea de dare de mită prevăzută la alin. 1 al acestui articol, la cazurile de dare de mită săvârşite de subiecţii calificaţi la care se referă Legea nr. 78/2000.

În această privinţă, trebuie avut în vedere că subiecţii infracţiunii de dare de mită specificaţi la art. 1, art. 7 alin. (2), art. 81, 82, 13 şi 185 din Legea nr. 78/2000, calificaţi în raport cu reglementarea dată infracţiunii de dare de mită în Codul penal, atrag şi sancţiuni diferite, relevând un grad de pericol social mai ridicat.

Tot aşa se explică şi nepreluarea, în cazul infracţiunii de dare de mită săvârşite în condiţiile Legii nr. 78/2000, a cauzei de nepedepsire cuprinse în art. 255 alin. 3 din Codul penal.

Mai mult, din moment ce dispoziţiile înscrise în art. 255 alin. 5, cu referire la alin. 3, din Codul penal constituie excepţia în materia confiscării speciale de la regula instituită prin art. 118 din acelaşi cod, iar reglementarea excepţiei este de strictă interpretare, se impune să se reţină că atât timp cât, prin art. 19 din Legea nr. 78/2000, au fost preluate dispoziţii de la art. 118 alin. 1 lit. d) şi e) din Codul penal, fără să se facă nicio distincţie în raport cu bunurile provenind de la mituitorii care au denunţat fapta, nu se poate considera că legiuitorul ar fi acceptat ca noua reglementare, cu caracter special agravat, să mai permită restituirea bunurilor mituitorului care a făcut denunţul.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000, privind nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, sunt aplicabile numai infracţiunilor prevăzute în legea specială, iar dispoziţiile art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal sunt aplicabile doar în cazul infracţiunilor încadrate exclusiv conform art. 255 din Codul penal, nefiind aplicabile şi dispoziţiile legii speciale, respectiv ale art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000.

În aplicarea dispoziţiilor din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, privind nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, sunt aplicabile numai infracţiunilor prevăzute de legea specială; dispoziţiile art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal sunt aplicabile numai infracţiunilor încadrate exclusiv conform art. 255 din Codul penal, nefiind aplicabile dispoziţiile legii speciale, respectiv ale art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 ( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţiile Unite DECIZIA Nr. LIX (59) din 24  septembrie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   274 din 7 aprilie 2008).

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, într-o altă cauză, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul părţilor la un proces echitabil şi ale art. 53 alin. (1) referitoare la cazurile în care poate fi restrâns exerciţiul unor drepturi și al unor libertăţi, precum şi cele ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În acest sens, se arată că dispoziţiile legale criticate pun într-o poziţie de inegalitate persoana care, deşi în cursul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit aceleaşi infracţiuni ca şi acelea care intră în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, nu beneficiază de cauza de reducere a pedepsei pentru motivul neraţional că datorită criteriilor nerezonabile prevăzute de lege – calitatea subiectului activ sau cuantumul mai redus al prejudiciului produs prin infracţiunea de corupţie – a fost cercetată de alt organ de urmărire penală.

Curtea de Apel Suceava – Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, deoarece restrângerea dreptului de a beneficia de reducerea pedepselor în raport de competenţa organelor ce efectuează urmărirea penală contravine principiilor constituţionale care consacră egalitatea cetăţenilor în faţa legii, accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, precum şi dispoziţiilor potrivit cărora exerciţiul unor drepturi sau libertăţi poate fi restrâns numai de lege şi numai în anumite cazuri.

Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, deoarece prin dispoziţiile legale criticate se instituie un tratament juridic diferit pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie, şi anume de a denunţa şi a facilita identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit o infracţiune ce intră în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Astfel, fără o motivare obiectivă şi raţională, numai denunţătorii care au săvârşit la rândul lor o infracţiune care intră în competenţa direcţiei pot beneficia de cauza de reducere a pedepsei, în timp ce denunţătorii care au comis o infracţiune similară pentru care cercetarea penală nu este efectuată de organele din cadrul direcţiei nu pot beneficia de această reducere.

Pentru raţiuni similare, textul legal criticat contravine şi dreptului părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în esenţă, autorul excepţiei nu critică măsura de individualizare a pedepsei instituită de legiuitor, ci faptul că nu s-a prevăzut aplicarea acestei măsuri şi faţă de denunţătorii a căror urmărire penală pentru infracţiuni de corupţie se efectuează de alte organe decât cele prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. Altfel spus, autorul excepţiei nu critică conţinutul unei reglementări ci o omisiune de reglementare.

Ţinând seama de dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, conform cărora “Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”, urmează ca excepţia de neconstituţionalitate să fie respinsă ca inadmisibilă ( Curtea Constituţională DECIZIA Nr. 35 din 11 ianuarie 2007 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  88 din 5 februarie 2007).

Și în acest caz, părerea noastră este că instanța constituțională trebuia să se aplece , în primul rând, asupra aspectelor esențiale de neconstituționalitate.

Referitor la  individualizarea şi modalitatea de executare a pedepsei,    Înalta Curte respinge, ca nefondate, recursurile declarate de D.N.A. şi inculpata G.A. împotriva Deciziei penale nr. 355 din 3 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală.

Recurenta inculpată a susţinut că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 19 O.U.G. nr. 43/2002.

“Potrivit acestui text din actul normativ invocat, persoana care a comis una dintre infracţiunile atribuite prin ordonanţa de urgenţă în competenţa D.N.A., iar în timpul urmăririi denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.

În cauză nu s-a dovedit faptul că recurenta a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni, neimpunându-se aplicarea acestui text de lege” (subl.ns.).

În consecinţă, hotărârea nu este supusă nici unui caz de casare prevăzut de art. 3859 C. proc. pen. şi, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., vor fi respinse recursurile ca nefondate ( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia Penală Dosar nr. 30151/3/2005 Decizia nr. 5455 din 22 septembrie 2006).

Convenţia penală privind corupţia, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65/30 ian. 2002 ( Legea nr. 27 din 16 ianuarie 2002 pentru ratificarea Convenţiei penale privind corupţia, adoptata la Strasbourg la 27 ianuarie 1999 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2002, pentru ratificarea Protocolului adiţional la Convenţia penala a Consiliului Europei privind corupţia, adoptat la Strasbourg la 15 mai 2003 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  612 din 7 iulie 2004), recunoscând importanţa de a consolida cooperarea cu celelalte state semnatare ale prezentei convenţii, convinse de necesitatea de a urma cu prioritate o politică penală comună care tinde să protejeze societatea împotriva corupţiei, inclusiv prin adoptarea unei legislaţii şi a măsurilor preventive adecvate, subliniind faptul că corupţia constituie o ameninţare pentru democraţie, preeminenţa dreptului şi drepturile omului, subminează principiile de bună administrare, echitate şi justiţie socială, denaturează concurenţa, împiedică dezvoltarea economică şi pune în pericol stabilitatea instituţiilor democratice şi bazele morale ale societăţii, convinse că eficacitatea luptei împotriva corupţiei se realizează printr-o cooperare internaţională penală intensificată, rapidă şi adaptată, a statuat, printre altele, că fiecare parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a asigura o protecţie efectivă şi corespunzătoare:

a) persoanelor care furnizează informaţii referitoare la infracţiunile stabilite în baza art. 2-14 sau colaborează în alt mod cu autorităţile însărcinate cu investigaţii sau urmăriri; b) martorilor care fac o depoziţie privind astfel de infracţiuni.

Conform articolului 22, statele sunt obligate să ia măsurile necesare pentru a asigura o protecție efectivă și corespunzătoare colaboratorilor justiției și martorilor (art. 22, Protecţia colaboratorilor justiţiei şi a martorilor ).

În acest context trebuie amintit că în concluziile și recomandările celei de a 2 – a Conferințe europene a serviciilor specializate în lupta împotriva corupției (Tallin, octombrie 1997), participanții au recunoscut că, pentru a lupta în mod eficace împotriva corupției “trebuie să se prevadă un sistem corespunzător de protecție a martorilor și a persoanelor care cooperează cu justiția, nu numai adoptând norme juridice adecvate, ci și prin prevederea de resurse bugetare necesare în acest scop”. Mai mult, “trebuie să se prevadă acordarea de imunități sau reducerea pedepselor pentru persoanele cercetate pentru infracțiuni de corupție, dacă ele facilitează anchete, dezvăluie fapte sau împiedică comiterea infracțiunii ( pct. 107, 108,  Raport explicativ la Convenția penală asupra corupției – STE nr. 173, subl.ns.)

Amintim – „colaborator al justiției”  este orice persoană care este ea însăși investigată sau care a fost condamnată pentru că a participat la infracțiunile de corupție.

Articolul  37 din  Conventiei Natiunilor Unite impotriva coruptiei, adoptata la New York la 31 octombrie 2003 (   Legea nr. 365 din 15 septembrie 2004 pentru ratificarea publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  903 din 5 octombrie 2004 ) analizează cooperarea cu serviciile de investigaţii si de reprimare.

Fiecare stat parte ia masurile potrivite pentru a încuraja persoanele care participa sau care au participat la săvârşirea unei infracţiuni stabilite conform prezentei convenţii sa furnizeze autoritarilor competente informaţii utile în scopurile anchetei și cercetării probelor, precum si o asistenta faptica si concreta care ar putea contribui la lipsirea autorilor infracţiunii de produsul infracţiunii si la recuperarea acestui produs.

Fiecare stat parte are în vedere sa prevadă posibilitatea, în cazurile corespunzătoare, micşorării pedepsei de care este pasibil un învinuit care cooperează într-un mod substanţial la ancheta sau la urmăririle referitoare la o infracţiune prevăzută de prezenta convenţie.

Fiecare stat parte are în vedere sa prevadă posibilitatea, conform principiilor fundamentale ale dreptului sau intern, acordării de imunitate de urmărire a unei persoane care cooperează în mod substanţial la ancheta sau la urmăriri referitoare la o infracţiune prevăzuta de prezenta convenţie   (Raport explicativ la Convenția penală asupra corupției – STE nr. 173- cu trimitere la a 2-a Conferință europeană a serviciilor specializate în lupta contra corupției , Tallin, Octombrie 1997)

La 24 iulie 2009 s-a publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009 noul Cod Penal (Legea nr. 286/2009). Noul Cod penal urmăreşte , printre altele, asigurarea satisfacerii exigenţelor decurgând din principiile fundamentale ale dreptului penal consacrate de Constituţie şi de pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte;  transpunerea în cadrul legislativ penal naţional a reglementărilor adoptate la nivelul Uniunii Europene; armonizarea dreptului penal material român cu sistemele celorlalte state membre ale Uniunii Europene, ca o premisă a cooperării judiciare în materie penală bazată pe recunoaştere şi încredere reciprocă.

Sistemul românesc menține principiul  oficialităţii procesului penal, în detrimentul principiului oportunității.

Pot constitui circumstanţe atenuante judiciare eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii;  împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului (art.75 NCP).

În cazul în care există circumstanţe atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc cu o treime (art..76).

Special, mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta (articolul.290 NCP).  La  cumpărarea de influenţă   făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta (art.292 ).

În concluzie, art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, potrivit căruia persoana care a comis una dintre infracţiunile atribuite prin prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege, nu are acoperire în nici un text principial românesc sau convențional.

Nu turnătoria oricăror altor infracțiuni de corupție poate atrage reducerea pedepsei. Convențiile vorbesc de reduceri de pedeapsă pentru acea infracțiune pentru care este cercetat, dar colaborarea privește această infracțiune, și nu oricare alta. NCP limitează, conform principiilor fundamentale ale dreptului nostru intern.

REGULAMENTUL DE ORDINE INTERIOARĂ AL INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI

REGULAMENTUL DE ORDINE INTERIOARĂ AL INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI

Consiliul Superior al Magistraturii a luat o decizie fără consultarea judecătorilor si a avocaţilor, doar pentru a da satisfacţie unor procurori care s-au plâns ca sunt nedreptățiti pentru ca au fost daţi jos de pe podium in sala de judecata si puşi in rând cu avocaţii. In urma reclamaţiei făcute la CSM in luna mai 2012 de către procurori din cadrul Parchetului Tribunalului Bucureşti – care au acuzat faptul ca noua amplasare a mobilierului in sala de judecata „aduce grave atingeri demnitatii profesiei” .,
CSM a emis Hotărârea nr. 781 din 5 septembrie 2012, prin care a completat Regulamentul de ordine interioara al instanţelor judecătoreşti si a stabilit care sa fie poziţia magistraţilor/parţilor in sala de judecata (luju. ro).

Începând cu data de 1 mai 2012, in cadrul Tribunalului Bucureşti s-a dispus schimbarea amplasamentului mobilierului din sălile de şedinţa alocate secţiilor civile ale acestei instanţe. Acest aspect nu a fost adus anterior la cunoştinţa personalului, care nu a fost consultat ( si nici conducerea Parchetului respectiv), fiind pus in fata faptului împlinit” care nu a cunoscut in baza cărei dispoziţii s-au luat aceste masuri”.

Hotărârea nr. 781 din 5 septembrie 2012, pentru completarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 657 din 17 septembrie 2012.

Având în vedere dispoziţiile art. 139 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,  în temeiul dispoziţiilor art. 133 alin. (5) şi (7) din Constituţia României, republicată, precum şi ale art. 23 alin. (1) şi ale art. 38 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată,  Plenul Consiliului Superior al Magistraturii hotărăşte că  Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 958 din 28 octombrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, se completează .

După articolul 86 se introduc douăsprezece noi articole, articolele 861 – 8612, cu următorul cuprins:

“Art. 861 – Sălile de şedinţă din instanţele judecătoreşti vor fi dotate cu mobilierul necesar judecătorilor, procurorului, grefierului, avocaţilor, părţilor, persoanelor private de libertate şi publicului. […].

Art. 866 – (1) Locul avocatului care pune concluzii va fi situat pe un podium având înălţimea cuprinsă între 20 şi 30 cm şi va fi orientat în modul prevăzut la art. 865 alin. (4).[…].

Biroul procurorului va fi situat distinct de cel al judecătorilor, în partea opusă spaţiului amenajat pentru persoanele private de libertate, pe un podium având înălţimea cuprinsă între 40 şi 50 cm şi va fi orientat astfel încât să asigure procurorului o vizibilitate bună atât spre biroul judecătorilor, cât şi spre public.

Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii.

Rolul Ministerului Public este determinat în  art. 131 al Constituţiei.  În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Procurorii sunt deci cu mult peste rolul simplu de acuzator.

În măsura în care finalitatea urmărită de procuror este apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi intereselor cetăţenilor, prezenţa sa în proces nu este susceptibilă de conotaţia negativă ce i-a fost atribuită. Chiar dacă, în condiţiile în care procesul judiciar dă expresie unui conflict de interese contrare, dintre care, în principiu, doar unul este legitim, prin prisma cadrului juridic şi a asigurării ordinii de drept, opţiunea procurorului este univoc favorabilă acestuia, o atare opţiune nu este apriorică şi nici intuitu personae, ci este impusă de convingerea că cel în cauză are dreptate, altfel spus, că interesul său este cel căruia autoritatea publică îi datorează ocrotire. Sprijinindu-l în acest mod, procurorul îi potenţează acestuia accesul liber la justiţie, fără ca astfel să afecteze principiul egalităţii în drepturi, întrucât nu poate exista egalitate între titularul unui drept şi cel care înţelege să îl conteste fără temei, între titularul unui interes legitim şi cel care invocă acelaşi interes în mod arbitrar şi fără legitimitate (Curtea Constituţională, Decizia nr. 102 din 22 februarie 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 alin. 3 din Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.320 din 15 aprilie 2005).

În Decizia nr. 68 din 3 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 17 februarie 2005 Curtea a reţinut că, “în toate cazurile de participare a procurorului în procesul civil, calitatea de parte în acest sens material aparţine titularului dreptului subiectiv ce formează obiectul litigiului, care este liber să dispună de acest drept şi să-şi exercite fără nici o constrângere toate drepturile procesuale. Procurorul este, fără îndoială, un organ al statului, dar el nu este un «reprezentant al statului» în procesul civil […]. Procurorul apără ordinea normativă, iar în felul acesta nu dezechilibrează procesul în favoarea unuia sau altuia dintre titularii drepturilor supuse judecăţii […]. Ca şi judecătorul, procurorul este un subiect oficial al procesului civil. El acţionează întotdeauna din oficiu şi atunci când declanşează procesul, şi atunci când intervine în proces, şi în cererile pe care le adresează. Scopul acţiunii sale nu este acela de a obţine pentru una dintre părţi satisfacerea unei pretenţii, ci de a veghea ca admiterea sau respingerea cererilor părţilor să se facă în conformitate cu legea. Procurorul nu este parte, în sensul afirmat în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, el este un organ al legii. În felul acesta, principiul oficialităţii în temeiul căruia acţionează procurorul nu anihilează şi nici măcar nu micşorează efectele principiului disponibilităţii care guvernează acţiunea şi comportamentul părţilor în procesul civil. Independent de acţiunea Ministerului Public, părţile au în continuare libertatea să dispună de drepturile lor subiective, materiale sau procesuale”.

Într-o altă cauză, Curtea Constituţională constată că ansamblul reglementărilor legale trebuie să garanteze şi să asigure dreptul Ministerului Public să îşi exercite acest rol. În activitatea judiciară, mai ales în domeniul contenciosului administrativ, unde întotdeauna o parte a procesului este o autoritate publică, premisa pentru îndeplinirea rolului constituţional al Ministerului Public este tocmai participarea în şedinţă a reprezentantului său. Astfel, prin participarea reprezentantului Ministerului Public se impune o garanţie în plus atât în sensul apărării ordinii de drept, a intereselor generale ale societăţii, cât şi în ideea apărării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, iar Ministerul Public are garantată posibilitatea de a-şi exercita în deplinătate rolul său constituţional (Curtea Constituţională, Decizia nr. 65 din 25 ianuarie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (9) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  107 din 13 februarie 2007).

În legătură cu aplicarea principiului egalităţii, Curtea Constituţională a stabilit în mod constant în jurisprudenţa sa că “violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996).

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, în aplicarea principiului nediscriminării prevăzut la art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a stabilit că orice diferenţă de tratament făcută de stat între persoane aflate în situaţii similare trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă , de exemplu, în cazul “Markx împotriva Belgiei”, 1979 (Curtea Constituţională, Decizia nr. 100 din 9 martie 2004 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  261 din 24 martie 2004, idem Curtea Constituţională Decizia nr. 421 din 11 noiembrie 2003 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1, 2 şi 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, aprobată şi modificată prin Legea nr. 503/2002, cu modificările ulterioare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  870 din 8 decembrie 2003).

În dreptul românesc,  Ministerul Public a fost organizat încă din timpul Regulamentelor organice, exceptând perioada 1948-1992 când a fost înlocuit de sistemul, parţial diferit, al organelor procuraturii. În ambele sisteme, partea dominantă a activităţii ţinea şi ţine de materia dreptului penal, dar atribuţii importante erau şi sunt prevăzute de lege şi în materie civilă, lato sensu ( vezi şi Codul de procedură civilă din 1865, Legea pentru atribuţiile Ministerului Public din 25 octombrie 1877, Codul de procedură civilă din 1900, Codul de procedură civilă din 1948, cu modificările aduse prin Decretul nr.38/1959, Legea nr.6/1952 pentru înfiinţarea şi organizarea procuraturii) ( Curtea Constituţională, Decizia nr.1 din 4 ianuarie 199, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. .66 din 11.04.1995).

Referitor la poziţia în sălile de şedinţă,  legiuitorul român putea adopta sistemul italian ( sau de common law), dar , în egală măsură, şi cel franţuzesc.Totul se reduce la TRADITIA fiecărei țări și a nivelului de civilitate.

Singura critică – deloc nesemnificativă – este lipsa transparenţei, a spiritului democratic la adoptarea modificării, atât faţă de personalul instanţelor, cât şi faţă de avocaţi şi justiţiabili.

Zece centrimetri de înălțime contează enorm!

RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE

RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE

Societas delinquere non potest[1].

Persoanele juridice pot fi trase la răspundere pentru fapte penale săvârşite în numele lor de orice persoană, care acţionează fie individual, fie în calitate de membru al unui organ al respectivei persoane juridice, ce exercită o funcţie de conducere în cadrul acelei persoane în baza unui mandat de reprezentare sau a  unei autorizări de a lua decizii în numele persoanei juridice sau de a exercita un control în cadrul persoanei juridice.   Pe lângă aceasta, o persoană juridică poate fi trasă la răspundere atunci când lipsa de supraveghere sau de control a constituit premisa săvârşirii infracţiunilor  în numele respectivei persoane juridice, de către o persoană fizică aflată sub autoritatea sa.

Aceste dispoziţii de principiu sunt enumerate în art.  9 şi 10 ale Propunerii de decizie-cadru nr.  664/2001 a Consiliului Uniunii Europene privind lupta contra rasismului şi xenofobiei[2].

Prin Legea  nr. 365 din 15 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din  5 octombrie 2004, Parlamentul României  a ratificat   Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, semnată de România la Merida la 9 decembrie 2003.

Potrivit art. 26, fiecare stat parte adoptă măsurile necesare, conform principiilor sale juridice, pentru a stabili răspunderea persoanelor juridice care participă la infracţiunile stabilite conform acestei convenţii.

Sub rezerva principiilor juridice ale statului parte,  răspunderea persoanelor juridice poate fi penală, civilă sau administrativă. Această răspundere nu aduce atingere răspunderii penale a persoanelor fizice care au săvârşit infracţiunile.

Fiecare stat parte veghează, în mod special, ca persoanele juridice trase la răspundere conform acestui text de lege să facă obiectul sancţiunilor eficace, proporţionale şi de descurajare, de natură penală sau nepenală, inclusiv al sancţiunilor băneşti.

Prin  Legea   nr. 27 din 16 ianuarie 2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2002,   Parlamentul României  a  ratificat Convenţia penală privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999 .

În art. 18 al convenţiei se stipulează că fiecare parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a se asigura că persoanele juridice pot fi ţinute responsabile de infracţiuni de corupţie activă, trafic de influenţă şi de spălare a capitalurilor, stabilite în temeiul acestei convenţii, dacă acestea sunt comise în contul lor de către o persoană fizică ce acţionează fie individual, fie în calitate de membru al unui organ al persoanei juridice, în cadrul căreia exercită atribuţii de conducere referitoare la:

– puterea de reprezentare a persoanei juridice; sau

– autoritatea pentru a lua decizii în numele persoanei juridice; sau

– autoritatea pentru a exercita un control în cadrul persoanei juridice, precum şi pentru participarea unei asemenea persoane fizice în calitate de complice sau de instigator la comiterea infracţiunilor sus-menţionate.

Făcând abstracţie de cazurile mai sus arătate, fiecare parte ia măsurile necesare pentru a se asigura că o persoană juridică poate fi ţinută responsabilă dacă lipsa de supraveghere sau de control din partea unei persoane fizice menţionate mai sus a făcut posibilă comiterea infracţiunilor în contul respectivei persoane juridice de către o persoană fizică supusă autorităţii sale.

Responsabilitatea persoanei juridice nu exclude urmăririle penale împotriva persoanelor fizice autori, instigatori sau complici la infracţiunile menţionate .

Ţinând seama de gravitatea infracţiunilor stabilite, fiecare parte prevede, cu privire la infracţiunile stabilite, sancţiuni şi măsuri efective, proporţionale şi descurajatoare, incluzând, atunci când sunt săvârşite de persoane fizice, sancţiuni privative de libertate ce pot da loc la extrădare.

Fiecare parte se asigură ca în cazul responsabilităţii stabilite ,  persoanele juridice să fie pasibile de sancţiuni eficace, proporţionate şi descurajatoare, de natură penală sau nepenală, inclusiv de sancţiuni pecuniare.

Fiecare parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a-i permite să confişte sau să blocheze în alt mod instrumentele şi produsele infracţiunilor stabilite în temeiul  convenţiei sau bunurile a căror valoare corespunde acestor produse.

Răspunderea persoanelor juridice este atrasă în măsura în care ele  participă la infracţiunile stabilite conform acestei convenţii.

În doctrină s-a arătat că,  în principiu,  sunt exceptate persoanele juridice de drept public care au organe alese[3]. Organul persoanei juridice este parte alcătuitoare a acesteia,  prin care se formează şi se manifestă voinţa ei cu prilejul exercitării funcţiei, în limitele puterilor dobândite.

Reprezentantul legal sau convenţional este şi rămâne o persoană distinctă, în afara celui reprezentat, iar fapta ilicită a organului rămâne cu totul străină de funcţiile ce-i sunt încredinţate, nu poate constitui fapta ilicită a persoanei juridice[4] .

Exerciţiul include şi abuzul de funcţie, când aceasta este doar instrumentul delictului civil, atribuţiile funcţiei fiind abătute de la scopul lor, sau când funcţia a fost prilejul săvârşirii faptei. Este îndestulător să existe un raport de conexiune între exerciţiu şi faptă, aceasta fiind condiţia necesară a producerii prejudiciului sau pentru înlesnirea precumpănitoare a acestei produceri[5].

Ca atare, numai o faptă colectivă a organului poate fi privită ca faptă a persoanei juridice[6] (pe tărâmul răspunderii civile delictuale).

Alături de răspunderea penală a şefului de întreprindere Espace judiciaire europeen include şi răspunderea penală colectivă (de grup) sub forma răspunderii persoanei juridice având calitatea de subiect de drept şi titulară a unui patrimoniu autonom atunci când infracţiunea a fost săvârşită pe seama grupului (pour le compte) de către reprezentant, organ sau de orice persoană ce acţionează în numele său având putere de decizie de drept sau de fapt ( art.14, raport şi proiect 1996)[7].

Pour engager la responsabilité de la personne morale, l’infraction doit avoir été commise pour le compte de la personne morale par son organe ou son représentant.

C’est le mécanisme de la responsabilité par ricochet.

La personne morale n’est pas considérée en droit pénal comme une personne autonome, dotée de son propre pouvoir de décision et de ses propres moyens d’action, mais comme une personne abstraite incarnée par ses organes ou représentants.

La RPPM est un mécanisme d’imputation à la personne morale d’une infraction commise par une ou plusieurs personnes physiques : l’organe ou le représentant, c’est-à-dire toute personne ayant le pouvoir légal, statutaire ou conventionnel d’engager la personne morale, et notamment le délégataire d’un organe disposant de la compétence, de l’autorité et des moyens nécessaires à l’exercice de sa mission.

L’infraction commise par une personne étrangère à la personne morale, ou à l’occasion d’actes étrangers aux pouvoirs de représentation, ou encore l’infraction qui n’est pas commise pour le compte de la personne morale (c’est-à-dire dans son intérêt ou en son nom), ne peut être imputée à cette dernière.

L’imputation d’une infraction à une personne morale suppose la réunion de tous les éléments de l’infraction, le plus souvent sur la tête d’une personne physique identifiée, organe ou représentant de la personne morale. Les juges ne peuvent en aucun cas établir l’existence des éléments de l’infraction directement dans le chef de la personne morale (Crim. 29 avril 2003).

L’identification de la personne physique n’est pas absolument nécessaire dès lors que l’organe ou le représentant fautif est identifié : la seule exigence légale tient à l’existence d’une infraction matériellement commise par un organe ou représentant.

Si l’organe ayant commis l’infraction est un organe collectif, il ne semble pas qu’il y ait d’impossibilité à poursuivre la personne morale, à condition toutefois que la nature de l’infraction s’y prête, notamment en ce qui concerne l’intention.

Comme pour la complicité, la condamnation effective de l’auteur matériel importe peu : c’est l’existence d’une infraction principale punissable qui est seule prise en compte. L’absence de poursuites contre l’organe ou le représentant n’empêche pas la condamnation de la personne morale. Il se peut même que la relaxe du représentant n’empêche pas la condamnation de la personne morale : c’est le cas de la faute involontaire ayant un lien de causalité indirecte avec le dommage ; l’application de l’alinéa 4 de l’article 121-318 du Code pénal n’empêche pas la condamnation de la personne pénale (exemple : Crim. 24 octobre 2000).

Il résulte des articles 121-2, 121-3 et 222-19 du Code pénal, tant dans leur rédaction antérieure à la loi du 10 juillet 2000 que dans celle issue de cette loi, que les personnes morales sont responsables pénalement de toute faute non intentionnelle de leurs organes ou représentants ayant entraîné une atteinte à l’intégrité physique constitutive du délit de blessures involontaires, alors même qu’en l’absence de faute délibérée ou caractérisée au sens de l’article 121-3, alinéa 4, nouveau, la responsabilité pénale des personnes physiques ne pourrait être recherchée.

Encourt dès lors la censure l’arrêt qui, dans des poursuites contre une société pour blessures involontaires causées à l’un de ses salariés, prononce la relaxe de celle-ci après avoir relevé des éléments de fait caractérisant un manquement aux prescriptions de l’article 5 du décret du 8 janvier 1965, sans rechercher si ce manquement n’était pas dû pour partie à un défaut de surveillance ou d’organisation du travail imputable au chef d’établissement ou, le cas échéant, à son délégataire en matière de sécurité et susceptible, nonobstant l’absence de faute délibérée ou caractérisée, d’engager la responsabilité pénale de la société.( Faute délibérée d’un organe ou d’un représentant CRIM. – 24 octobre 2000. CASSATION PARTIELLE, N° 00-80.378. – C.A. Lyon, 7 décembre 1999).

Article 121-2 (Modifié par Loi n°2004-204 du 9 mars 2004 – art. 54 JORF 10 mars 2004 en vigueur le 31 décembre 2005) :

Les personnes morales, à l’exclusion de l’Etat, sont responsables pénalement, selon les distinctions des articles 121-4 à 121-7, des infractions commises, pour leur compte, par leurs organes ou représentants.

Toutefois, les collectivités territoriales et leurs groupements ne sont responsables pénalement que des infractions commises dans l’exercice d’activités susceptibles de faire l’objet de conventions de délégation de service public.

La responsabilité pénale des personnes morales n’exclut pas celle des personnes physiques auteurs ou complices des mêmes faits, sous réserve des dispositions du quatrième alinéa de l’article 121-3.

În procedura penală franceză, urmărirea penală şi judecata sunt reglementate în titlul   XVIII : De la poursuite, de l’instruction et du jugement des infractions commises par les personnes morales, astfel :

Article 706-41

Les dispositions du présent code sont applicables à la poursuite, à l’instruction et au jugement des infractions commises par les personnes morales, sous réserve des dispositions du présent titre.

Article 706-42

Sans préjudice des règles de compétence applicables lorsqu’une personne physique est également soupçonnée ou poursuivie, sont compétents :

1º Le procureur de la République et les juridictions du lieu de l’infraction ;
2º Le procureur de la République et les juridictions du lieu où la personne morale a son siège.

Ces dispositions ne sont pas exclusives de l’application éventuelle des règles particulières de compétence prévues par les articles 705 et 706-17 relatifs aux infractions économiques et financières et aux actes de terrorisme.

Article 706-43

L’action publique est exercée à l’encontre de la personne morale prise en la personne de son représentant légal à l’époque des poursuites. Ce dernier représente la personne morale à tous les actes de la procédure. Toutefois, lorsque des poursuites pour des mêmes faits ou des faits connexes sont engagées à l’encontre du représentant légal, celui-ci peut saisir par requête le président du tribunal de grande instance aux fins de désignation d’un mandataire de justice pour représenter la personne morale.

La personne morale peut également être représentée par toute personne bénéficiant, conformément à la loi ou à ses statuts, d’une délégation de pouvoir à cet effet.

La personne chargée de représenter la personne morale en application du deuxième alinéa doit faire connaître son identité à la juridiction saisie, par lettre recommandée avec demande d’avis de réception.

Il en est de même en cas de changement du représentant légal en cours de procédure.

En l’absence de toute personne habilitée à représenter la personne morale dans les conditions prévues au présent article, le président du tribunal de grande instance désigne, à la requête du ministère public, du juge d’instruction ou de la partie civile, un mandataire de justice pour la représenter.

Article 706-44

Le représentant de la personne morale poursuivie ne peut, en cette qualité, faire l’objet d’aucune mesure de contrainte autre que celle applicable au témoin.

Article 706-45

Le juge d’instruction peut placer la personne morale sous contrôle judiciaire dans les conditions prévues aux articles 139 et 140 en la soumettant à une ou plusieurs des obligations suivantes :

1º Dépôt d’un cautionnement dont le montant et les délais de versement, en une ou plusieurs fois, sont fixés par le juge d’instruction ;

2º Constitution, dans un délai, pour une période et un montant déterminés par le juge d’instruction, des sûretés personnelles ou réelles destinées à garantir les droits de la victime ;

3º Interdiction d’émettre des chèques autres que ceux qui permettent le retrait de fonds par le tireur auprès du tiré ou ceux qui sont certifiés ou d’utiliser des cartes de paiement ;

4º Interdiction d’exercer certaines activités professionnelles ou sociales lorsque l’infraction a été commise dans l’exercice ou à l’occasion de l’exercice de ces activités et lorsqu’il est à redouter qu’une nouvelle infraction soit commise ;

5º Placement sous contrôle d’un mandataire de justice désigné par le juge d’instruction pour une durée de six mois renouvelable, en ce qui concerne l’activité dans l’exercice ou à l’occasion de laquelle l’infraction a été commise.

Pour les obligations prévues aux 1º et 2º, les dispositions des articles 142 à 142-3 sont applicables.

Les interdictions prévues aux 3º et 4º ne peuvent être ordonnées par le juge d’instruction que dans la mesure où elles sont encourues à titre de peine par la personne morale poursuivie. La mesure prévue au 5º ne peut être ordonnée par le juge d’instruction si la personne morale ne peut être condamnée à la peine prévue par le 3º de l’article 131-39 du code pénal.

En cas de violation du contrôle judiciaire, les articles 434-43 et 434-47 du code pénal sont, le cas échéant, applicables.

Article 706-46

Les dispositions particulières applicables à la signification des actes aux personnes morales sont fixées au titre IV du livre II.

Este  reglementată deci necesitatea urmăririi întotdeauna de către procuror în mod egal a persoanei fizice, chiar dacă aceasta este alta decât făptuitorul, după regulile mandatului, cu posibilitatea judecării în lipsă.

În mod expres este reglementată posibilitatea aplicării unor măsuri preventive, provizorii de către un judecător etc.

Art. 197 din Codul penal italian, reglementează

Obbligazione civile delle persone giuridiche per il pagamento delle multe   e delle ammende.

Gli enti forniti di personalità giuridica, eccettuati lo Stato, le regioni, le province ed i comuni, qualora sia pronunciata condanna per reato contro chi ne abbia la rappresentanza o l’amministrazione, o sia con essi in rapporto di dipendenza, e si tratti di reato che costituisca violazione degli obblighi inerenti alla qualità rivestita dal colpevole, ovvero sia commesso nell’interesse della persona giuridica, sono obbligati al pagamento, in caso di insolvibilità del condannato, di una somma pari all’ammontare della multa o dell’ammenda inflitta.

Se tale obbligazione non può essere adempiuta, si applicano al condannato le disposizioni dell’articolo 136.

(Art. 136 – Modalità di conversione di pene pecuniarie – Le pene della multa e dell’ammenda, non eseguite per insolvibilità del condannato, si convertono a norma di legge.).

Interdicţiile şi suspendările dispuse de un judecător, sunt, bineînţeles , temporare , îngrădind capacitatea juridică (capacità di esercitare).

Art. 32 bis – Interdizione temporanea dagli uffici direttivi delle persone giuridiche e delle imprese

L’interdizione dagli uffici direttivi delle persone giuridiche e delle imprese priva il condannato della capacità di esercitare, durante l’interdizione, l’ufficio di amministratore, sindaco, liquidatore e direttore generale, nonché ogni altro ufficio con potere di rappresentanza della personagiuridica o dell’imprenditore.

Essa consegue ad ogni condanna alla reclusione non inferiore a sei mesi per delitti commessi con abuso dei poteri o violazione dei doveri inerenti all’ufficio.

Art. 35 bis – Sospensione dall’esercizio degli uffici direttivi delle persone giuridiche e delle imprese

La sospensione dall’esercizio degli uffici direttivi delle persone giuridiche e delle imprese priva il condannato della capacità di esercitare, durante la sospensione, l’ufficio di amministratore, sindaco, liquidatore e direttore generale, nonché ogni altro ufficio con potere di rappresentanza della persona giuridica o dell’imprenditore.

Essa non può avere una durata inferiore a quindici giorni ne superiore a due anni e consegue ad ogni condanna all’arresto per contravvenzioni commesse con abuso dei poteri o violazione dei doveri inerenti all’ufficio.[8]

 

În dreptul german, urmărirea penală şi judecata sunt reglementate în Secţiunea 444 a Codului de procedură penală german[9]:

CAPITOLUL IV, PROCEDURA DE APLICARE A AMENZII REGLEMENTARE PERSOANELOR JURIDICE ŞI ASOCIAŢIILOR

Dacă în cadrul procedurii penale trebuie pronunţată o decizie privitoare la aplicarea unei amenzi reglementare unei persoane juridice sau unei asociaţii (Secţiunea 30 din Legea privind infracţiunile reglementare), instanţa dispune participarea acestora la procedură în măsura în care ea priveşte infracţiunea;

Secţiunea 431 subsecţiunile (4) şi (5), Secţiunile 440 şi 441 subsecţiunile (1) – (3)   adică  cele privind sechestrarea şi  indisponibilizarea bunurilor , respectiv,  confiscarea se aplică în mod corespunzător.

Persoana juridică sau asociaţia se citează pentru dezbaterile principale; dacă reprezentantul acesteia nu se prezintă şi nu aduce scuze suficiente, dezbaterile se pot desfăşura în absenţa sa.

Competenţa teritorială aparţine şi instanţei în a cărei rază teritorială îşi are sediul sau o sucursală persoana juridică sau asociaţia.

În codul de procedură belgian[10], art. 31 §3 dispune că atunci când este vorba despre o persoană juridică, acţiunea publică se stinge prin încheierea lichidării, a dizolvării judiciare  sau a dizolvării fără lichidare.

Ea va putea fi exercitată şi ulterior dacă punerea în lichidare, dizolvarea judiciară sau dizolvarea fără lichidare a avut drept scop  evitarea procesului sau dacă persoana juridică a fost inculpată de judecătorul de instrucţie  conform articolului 143 înainte de pierderea statutului de persoană juridică.

Art. 336

§ 1. Reţinutul, persoana juridică, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi intervenientul voluntar sau silit se prezintă în persoană sau prin avocat.

Art. 499

Grefierii transmit Cazierului judiciar deciziile vizate la art. 497 în cele 3 zile care urmează după ce acestea au forţa lucrului judecat.

Atunci când condamnarea priveşte o persoană juridică, grefierii trimit aceste decizii grefei jurisdicţiei la care statutul acesteia a fost depus.

Dacă persoana juridică nu a depus statutul în Belgia, sau este vorba despre o persoană juridică de drept public, această trimitere se face la grefa tribunalului de primă instanţă din Bruxelles.

Ei sunt responsabili pentru conformitatea informaţiilor transmise deciziilor date de jurisdicţii.

Există situaţii în care prin imputabilitate legală sunt prevăzute persoanele fizice care răspund penal pentru infracţiunea comisă de persoana juridică cu precizarea că legiuitorul nu instituie astfel o prezumţie absolută de vinovăţie a persoanelor în cauză, ci doar determină persoanele care au obligaţia de a preveni săvârşirea unei fapte ilicite, aşa cum este cazul pentru nerespectarea dispoziţiilor legale sau art.143 şi urm. din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei prin care sunt nominalizate persoanele fizice care răspund pentru săvârşirea infracţiunilor în materia insolvenţei (reprezentatul legal al persoanei juridice debitoare / administratorul judiciar, lichidatorul averii debitorului, precum şi orice reprezentant sau prepus) sau pentru infracţiunile prevăzute în art. 3 şi urm. din Legea nr. 241/2005 privind evaziunea fiscală, subiectul activ fiind reprezentat de conducătorul unităţii, contribuabilii, împuterniciţii contribuabililor, persoanele cu atribuţii financiar contabile. În mod similar art. 271 şi urm. din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale indică persoanele care răspund penal pentru pentru infracţiunea comisă de persoana juridică: fondatorul, administratorul, directorul ori reprezentantul legal al societăţii ( Publicat în Baza de date „EUROLEX”).

În practica judiciară au fost întâlnite situaţii în care răspunderea penală a persoanei juridice a antrenat şi răspunderea penală a persoanei fizice care a comis infracţiunea, cât şi situaţii în care răspunderea penală cumulativă nu a fost posibilă ca urmare a existenţei unei cauze exoneratoare de răspundere.

Într-o cauză, a fost reţinută doar răspunderea penală a persoanei juridice pentru săvârşirea infracţiunii de denunţare calomnioasă întrucât reprezentantul legal al acesteia a beneficiat de efectele erorii de fapt ca urmare a inducerii în eroare de organele de conducere ale persoanei juridice. În acest sens, acesta a formulat, în numele persoanei juridice, o plângere cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o anumită persoană, fără să cunoască falsitatea învinuirii.

Într-o altă cauză s-a apreciat că nu va fi angajată răspunderea penală a persoanei juridice atunci când infracţiunea a fost săvârşită în numele persoanei juridice, dar în interes propriu de către un salariat care profită de calitatea pe care o are sau de către un terţ care îşi atribuie în mod fraudulos calitatea de reprezentant al persoanei juridice, motivându-se că în raport cu persoana juridică nu se constată existenţa formei de vinovăţie prevăzută de legea penală pentru infracţiunea săvârşită.

„În măsura în care organele de conducere probează că au făcut orice pentru a evita comiterea unor infracţiuni sau că actele mandatarului sau prepusului nu au legătură cu realizarea obiectului activităţii persoanei juridice, răspunderea acesteia poate fi înlăturată” (I. Lascu, Răspunderea penală a persoanei juridice în lumina noilor modificări ale Codului penal,  în Revista de drept penal nr. 4/2007, pag. 71 – 77).

„Şi într-un caz şi în celălalt, importantă este atitudinea reală a organelor de conducere faţă de o anumită faptă, şi nu cea reflectată de actele care emană de la acestea. Astfel, este posibil ca într-un caz consiliul de administraţie să adopte decizii prin care să implementeze o serie de măsuri pentru prevenirea spălării banilor, inclusiv organizarea unor cursuri pentru angajaţi pentru prevenirea acestor operaţiuni, dar în acelaşi timp să se constate că, în realitate, acelaşi consiliu încurajează spălarea banilor” (F. Streteanu, R. Chiriţă , Răspunderea penală a persoanelor juridice în dreptul belgian în  “Revista de drept penal” nr. 1/2000, pp. 112 – 123).

Dacă în privinţa reprezentantul legal al persoanei juridice s-a dispus începerea urmăririi penale pentru aceeaşi faptă sau pentru fapte conexe, persoana juridică trebuie să-şi desemneze potrivit legii, un mandatar care să o reprezinte la îndeplinirea actelor procesuale şi procedurale.

În doctrină au fost evidenţiate situaţii în care persoana juridică nu este obligată să-şi desemneze un mandatar,  şi anume atunci când urmărirea penală a început împotriva persoanei juridice, iar faţă de reprezentantul legal se desfăşoară doar acte premergătoare (precum şi în situaţia inversă); atunci când persoana juridică şi reprezentantul legal au calitatea procesuală de învinuiţi în cauze diferite; atunci când urmărirea penală nu este începută faţă de persoana juridică ori faţă de reprezentantul legal pentru aceeaşi faptă sau fapte conexe, efectuându-se doar acte premergătoare sau când reprezentantul persoanei juridice este urmărit penal pentru o faptă săvârşită chiar în dauna persoanei juridice. În această din urmă situaţie, s-a exprimat opinia potrivit căreia instanţa ori organul de urmărire penală (în proiectul C.pr.pen., judecătorul de drepturi şi libertăţi) ar trebui să fie singurele în măsură să desemneze mandatarul pentru a se evita intervenţia conflictului de interese prin dobândirea de către reprezentant a unei duble poziţii procesuale: învinuit / inculpat respectiv, parte vătămată / parte civilă (publicat în Baza de date „EUROLEX”).

În NCP, TITLUL VI este dedicat identic Răspunderii penale a persoanei juridice

Persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.

Instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat.

Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte (  Art. 135).

Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se aplică atunci când:

a) persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni;

b) obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul comiterii de infracţiuni, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 3 ani.

În caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a uneia dintre pedepsele complementare prevăzute în art. 136 alin. (3) lit. b)-e), instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice.

Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, potrivit legii, iar o copie a dispozitivului hotărârii definitive de condamnare prin care s-a aplicat această pedeapsă va fi comunicată, de îndată, instanţei civile competente, care va proceda la desemnarea lichidatorului (Art. 139).

Pedeapsa complementară a suspendării activităţii persoanei juridice constă în interzicerea desfăşurării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea.

În caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a pedepsei complementare prevăzute în art. 136 alin. (3) lit. f), instanţa dispune suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei complementare, dar nu mai mult de 3 luni.

Dacă până la împlinirea termenului prevăzut în alin. (2) pedeapsa complementară nu a fost pusă în executare, instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice(Art. 140).

Pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice constă în închiderea unuia sau mai multora dintre punctele de lucru aparţinând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea.

Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei (Art. 142).

Pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice, prevăzute de lege (Art. 143).

Plasarea sub supraveghere judiciară constă în desemnarea de către instanţă a unui administrator judiciar sau a unui mandatar judiciar care va supraveghea, pe o perioadă de la unu la 3 ani, desfăşurarea activităţii ce a ocazionat săvârşirea infracţiunii.

Administratorul judiciar sau mandatarul judiciar are obligaţia de a sesiza instanţa atunci când constată că persoana juridică nu a luat măsurile necesare în vederea prevenirii comiterii de noi infracţiuni. În cazul în care instanţa constată că sesizarea este întemeiată, dispune înlocuirea acestei pedepse cu pedeapsa prevăzută în art. 140.

Plasarea sub supraveghere judiciară nu se aplică în cazul persoanelor juridice menţionate în art. 141 (Art. 144).

Instituţia răspunderii penale a persoanei juridice, după modelul Codului penal finlandez – capitolul 9, este reglementată separat de legiuitor într-un titlu special, exceptând de la acesta unele prevederi referitoare la răspunderea penală a persoanei juridice, aşa cum este cazul dispoziţiei art. 9 C.pen privind aplicarea principiului personalităţii. Noua reglementare reia principiile pe care se fundamentează această răspundere menţinându-se opţiunea pentru modelul de răspundere directă, distinctă şi autonomă în raport cu cea a persoanelor fizice care au acţionat pentru persoana juridică sau care au neglijat să acţioneze pentru aceasta, consacrat de dreptul belgian şi olandez precum şi cerinţa existenţei personalităţii juridice ca premisă pentru angajarea răspunderii penale a entităţilor colective.

Ca element de noutate, legiuitorul a restrâns imunitatea penală a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, imunitatea nemaifiind una generală, ci privind, în noua reglementare, doar infracţiunile comise în desfăşurarea unor asemenea activităţi ( Publicat în  Baza de date „EUROLEX”).

Cu titlu de exemplu arătăm că pot fi subiecte ale infracţiunii – afară de excepţiile prevăzutede lege – orice societate cu profil lucrativ, societăţiile comerciale (S.A., S.R.L., S.N.C., Holding,etc.), băncile, societăţile de asigurare, societăţile de economie mixtă, etc., dar şi persoanele juridicefără scop lucrativ precum: asociaţii, fundaţii, partide politice, sindicate profesionale, instituţiireprezentative a personalului, etc. ( Dan Adrian Brudariu, , Răspundere penală a persoanei juridice, Revista de Drept Comercial” nr.9/1996, pag.146).

Socotim că pot răspunde penal persoanele juridice de drept privat la care statul sau autorităţile publice sunt acţionari, deoarece acestea sunt distincte de stat sau autorităţile publice iar sancţionarea penală a lor nu afecteză activitatea principală, respectiv serviciul public al statului saual autorităţilor publice.Potrivit reglementărilor cuprinse în art. 45 cod penal – statul, autorităţile publice, suntexcluse din câmpul răspunderii penale. Opinia majoritară a doctrinei este favorabilă angajăriirăspunderii penale a acestora, iar unul dintre argumentele aduse în favoarea acestei răspundericonstă în principiul constituţional al egalităţii persoanelor în faţa legii, fiind total inechitabil ca pentru o faptă o persoană juridică să răspundă sau nu, după cum aparţine dreptului public sau nu ( Cristian Claudiu Teodorescu, Răspunderea penală a persoanei juridice în luminalegiuitorului român, http://www.scribd.com).

Persoanele juridice vor fi ţinute responsabile de infracţiuni stabilite în temeiul  convenţiilor internaţionale, dacă acestea sunt comise în contul lor de către  o persoană fizică ce acţionează :

–  fie individual,

– fie în calitate de membru al unui organ al persoanei juridice, în cadrul căreia exercită atribuţii de conducere referitoare la:

puterea de reprezentare a persoanei juridice; sau

autoritatea pentru a lua decizii în numele persoanei juridice; sau

autoritatea pentru a exercita un control în cadrul persoanei juridice,

în calitate de autor, complice sau de instigator .

Indiferent de modul în care acţionează în numele şi pe seama persoanei juridice (individual sau în calitate de conducător), o persoană fizică antrenează răspunderea juridică dacă are mandat de reprezentate special sau generic.

Calitatea de membru în organele de conducere (mandatar) ale unei societăţi nu naşte în mod necesar pe aceea de propus[11].

Contractul de muncă  – dacă există aşa ceva – trebuie să implice prepuşenia, după cum şi un contract de întreprindere, intermediere sau mandat poate fiinţa dacă mandatarul a acceptat să se conformeze instrucţiunilor clientului, pierzându-şi independenţa[12].

Numai pe baza unui raport de reprezentare legal sau convenţional se poate trage la răspundere persoana juridică. Aceştia pot fi doar fondatorii, reprezentanţii societăţii, precum şi   membrii ai organelor de conducere, de administrare şi de control ale societăţii . În principiu, ei răspund nelimitat şi solidar pentru prejudiciul cauzat.

Temeiul pentru ca  o persoană juridică să poată fi ţinută responsabilă este lipsa de supraveghere sau de control a unei persoane fizice care , astfel,  a făcut posibilă, pentru comiterea infracţiunilor în contul respectivei persoane juridice.

Legătura de subordonare presupune în esenţă dreptul de a face acte de autoritate dând prepusului ordine şi instrucţiuni asupra modului de a îndeplini, temporar sau permanent, cu sau fără remunerare, chiar fără contract de închiriere de servicii, sarcini ce le sunt încredinţate pentru un timp şi având un obiect determinat [13].

Natura juridică a raporturilor dintre administratori şi societatea comercială este aceea a unui contract de mandat[14] cu sau fără reprezentare.

Noţiunea este explicit arătată de lege:

– Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege (art. 72 din Legea nr. 31 din 16/11/1990, privind societăţile comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 126 din 17/11/1990,  republicată în  nr. 33  din 29/01/1998  şi în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1066 din 17 noiembrie 2004,  modificată ulterior prin  Legea nr. 302/2005,  Legea nr. 85/2006 , Legea nr. 164/2006,  Legea nr. 441/2006, Legea nr. 516/2006, Ordonanţa de urgenţă nr. 82/2007, Ordonanţa de urgenţă nr. 52/2008, Legea nr. 284/2008 );

– Durata mandatului administratorilor, respectiv al membrilor directoratului şi ai consiliului de supraveghere, este stabilită prin actul constitutiv, ea neputând depăşi 4 ani. Ei sunt reeligibili, când prin actul constitutiv nu se dispune altfel ( art. 15312 alin.  1);

–  Durata mandatului primilor membri ai consiliului de administraţie, respectiv al primilor membri ai consiliului de supraveghere, nu poate depăşi 2 ani ( art. 15312 alin.  2);

– Pentru ca numirea unui administrator, respectiv a unui membru al directoratului sau al consiliului de supraveghere, să fie valabilă din punct de vedere juridic, persoana numită trebuie să o accepte în mod expres.

– Persoana numită în una dintre funcţiile prevăzute la alin. (3) trebuie să fie asigurată pentru răspundere profesională. (Art. 15312, introdus prin art. I pct. 107 din Legea nr. 441/2006.  Alineatul (4) a fost modificat prin art. I pct. 28 din Ordonanţa de urgenţă nr. 82/2007).

În doctrină s-a afirmat că natura juridică a contractului este:

– un contract de mandat[15],

– un contract de mandat comercial[16],

– un contract de reprezentare[17].

CREDEM CĂ, DE REGULĂ, ESTE VORBA DE RAPORTURI CONTRACTUALE, DE UN CONTRACT CIVIL, ŞI NU COMERCIAL, întrucât mandatul comercial priveşte raporturile exterioare ale comerciantului; or, administratorul este chiar comerciantul. Evident că afacerea poate încheia, – prin proprietar, prin directori, manageri sau administratorii delegaţi – contracte de mandat comercial cu terţe persoane (sau cu comişi), dar acestea sunt exterioare societăţii.

Ceea ce se aplică deci, în ceea ce privesc relaţiile societate-administrator, este secţiunea II, Despre prepuşi şi reprezentanţi, din titlul XI, Mandatul comercial şi despre comision, din Codul comercial.

Legea stipulează că asociaţii sunt cei ce reprezintă şi administrează societatea, dar actul constitutiv (al societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni) va cuprinde drepturile speciale de reprezentare şi de administrare acordate unora dintre ei (art. 8 lit. g) din Legea nr. 31).

Art. 1.914din Codul civil reglementează Limitele şi revocarea mandatului de administrator.

Administratorul, în absenţa opoziţiei asociaţilor, poate face orice act de administrare în interesul societăţii.

Administratorul poate fi revocat potrivit regulilor de la contractul de mandat, dacă nu se prevede altfel în contractul de societate.

Clauzele care limitează puterile de administrare conferite de lege nu sunt opozabile faţă de terţii de bună-credinţă.

Administratorii răspund personal faţă de societate pentru prejudiciile aduse prin încălcarea legii, a mandatului primit sau prin culpă în administrarea societăţii.

Dacă mai mulţi administratori au lucrat împreună, răspunderea este solidară. Cu toate acestea, în privinţa raporturilor dintre ei, instanţa poate stabili o răspundere proporţională cu culpa fiecăruia la săvârşirea faptei cauzatoare de prejudicii.

Când sunt mai mulţi administratori, fără ca prin împuternicire să se determine puterile fiecăruia sau să fie obligaţi să lucreze împreună, fiecare poate administra singur în interesul societăţii, cu bună-credinţă. Dacă împuternicirea stipulează să lucreze împreună, niciunul dintre ei nu poate face actele de administrare fără ceilalţi, chiar dacă aceştia ar fi în imposibilitate de a acţiona.

Dacă s-a stipulat că administratorii decid cu unanimitate sau cu majoritate, după caz, aceştia nu pot efectua acte de administrare decât împreună, cu excepţia cazurilor de forţă majoră, când absenţa unei decizii ar putea cauza o pagubă gravă societăţii.

Actele de administrare a societăţii şi cele de dispoziţie asupra bunurilor acesteia sunt interzise asociaţilor care nu au calitatea de administrator, sub sancţiunea acoperirii daunelor ce ar putea rezulta. Drepturile terţilor de bună-credinţă nu sunt afectate.

Dacă legea nu prevede altfel, oricare dintre asociaţi are dreptul de a consulta registrele şi situaţiile financiare ale societăţii, de a lua cunoştinţă de operaţiunile acesteia şi de a consulta orice document al societăţii, fără a stânjeni operaţiunile societăţii şi a afecta drepturile celorlalţi asociaţi.

Administratorii vor întocmi un raport anual cu privire la mersul societăţii, care va fi comunicat asociaţilor. Oricare dintre aceştia poate solicita dezbaterea raportului de către toţi asociaţii, caz în care administratorii sunt obligaţi să convoace reunirea asociaţilor la sediul social pentru acest scop.

Orice clauză contractuală contrară dispoziţiilor prezentului articol este considerată nescrisă.

Capitolul IX, Despre mandat, din Codul civil dă natura şi întinderea contractului.

Mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant (art. 2009)

Mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Mandatul dintre două persoane fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit. Cu toate acestea, mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros.

Dacă mandatul este cu titlu oneros, iar remuneraţia mandatarului nu este determinată prin contract, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanţelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate.

Dreptul la acţiunea pentru stabilirea cuantumului remuneraţiei se prescrie odată cu dreptul la acţiunea pentru plata acesteia.

Dacă din împrejurări nu rezultă altfel, mandatarul îl reprezintă pe mandant la încheierea actelor pentru care a fost împuternicit.

Împuternicirea pentru reprezentare sau, dacă este cazul, înscrisul care o constată se numeşte procură.

Dispoziţiile referitoare la reprezentarea în contracte se aplică în mod corespunzător.

Mandatarul nu poate să depăşească limitele stabilite prin mandat.

Cu toate acestea, el se poate abate de la instrucţiunile primite, dacă îi este imposibil să îl înştiinţeze în prealabil pe mandant şi se poate prezuma că acesta ar fi aprobat abaterea dacă ar fi cunoscut împrejurările ce o justifică. În acest caz, mandatarul este obligat să îl înştiinţeze de îndată pe mandant cu privire la schimbările aduse executării mandatului (Art. 2.017Executarea mandatului).

Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul este ţinut să execute mandatul cu diligenţa unui bun proprietar. Dacă însă mandatul este cu titlu gratuit, mandatarul este obligat să îl îndeplinească cu diligenţa pe care o manifestă în propriile afaceri.

Mandatarul este obligat să îl înştiinţeze pe mandant despre împrejurările care au apărut ulterior încheierii mandatului şi care pot determina revocarea sau modificarea acestuia.

Orice mandatar este ţinut să dea socoteală despre gestiunea sa şi să remită mandantului tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale, chiar dacă ceea ce a primit nu ar fi fost datorat mandantului.

În perioada în care bunurile primite cu ocazia executării mandatului de la mandant ori în numele lui se află în deţinerea mandatarului, acesta este obligat să le conserve.

În lipsa unei convenţii contrare, mandatarul care şi-a îndeplinit mandatul nu răspunde faţă de mandant cu privire la executarea obligaţiilor asumate de persoanele cu care a contractat, cu excepţia cazului în care insolvabilitatea lor i-a fost sau ar fi trebuit să îi fi fost cunoscută la data încheierii contractului cu acele persoane.

Legătura de subordonare presupune, în esenţă, dreptul de a face acte de autoritate dând prepusului ordine şi instrucţiuni asupra modului de a îndeplini, temporar sau permanent, cu sau fără remunerare, chiar fără contract de închiriere de servicii, sarcini ce le sunt încredinţate pentru un timp şi având un obiect determinat[18].

Trebuie să amintim însă, contractul de muncă trebuie să implice prepuşenia, după cum şi un contract de întreprindere, intermediere sau mandat poate fiinţa dacă mandatarul a acceptat să se conformeze instrucţiunilor clientului, pierzându-şi independenţa[19].

Cadrul legal al obligaţiilor şi răspunderii administratorului (manageri, directori) societăţilor comerciale este dat , în principal, de:

– dispoziţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,

– dispoziţiile Codului civil referitoare la mandat (art. 2009-2071),

– dispoziţiile Codului civil referitoare la Funcţionarea persoanei juridice (    Art. 212-257)

– dispoziţiile Codului civil referitoare la răspunderea civilă   ( Art. 1.349 ,      Art. 1.350).

Principalele obligaţii legale ale administratorului (manageri, directori) sunt, în esenţă[20]:

– obligaţia de gestionare a activităţii curente a societăţii;

– obligaţia de a da socoteală;

– obligaţia de a ţine o contabilitatea societăţii;

– obligaţii profesionale ale comercianţilor, cum ar fi aceea de a exercita comerţul în limitele unei concurenţe loiale, de protecţie a dreptului consumatorilor, de protecţie a mediului înconjurător etc.);

– obligaţia de informare a asociaţilor cu privire la activitatea societăţii;

– obligaţia de fidelitate faţă de societate, care presupune respectarea secretului profesional, obligaţia de nonconcurenţă şi de urmărire a interesului societăţii.

Corespunzător acestor obligaţii sunt stabilite şi atribuţiile administratorului, acesta fiind cel ce are exerciţiul atributelor dreptului de proprietate socială, putând face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, afară de restricţiile arătate în actul constitutiv (art. 70 din Legea nr. 31/1990).

Actele de dispoziţie asupra bunurilor unei societăţi comerciale pot fi încheiate în temeiul puterilor conferite reprezentanţilor legali ai societăţii, după caz, prin lege, actul constitutiv sau hotărârile organelor statutare ale societăţii adoptate în conformitate cu prevederile prezentei legi şi ale actului constitutiv al societăţii, nefiind necesară o procură specială şi în formă autentică în acest scop, chiar dacă actele de dispoziţie trebuie încheiate în formă autentică (art. 701, introdus prin art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă nr. 52/2008).

În virtutea acestor atribuţii, administratorul (manager, director executiv) poate săvârşi atât acte şi fapte juridice sau materiale ce ţin de gestiunea internă a societăţii, cât şi acte şi fapte juridice care să angajeze societatea în raporturile cu terţii. Calea prin care terţii îşi valorifică drepturile lor este o acţiune împotriva societăţii, care va avea un drept de regres împotriva administratorului. Dacă acţiunea va fi pornită direct împotriva administratorului acesta va putea arăta titularul dreptului, va putea chema în garanţie societatea, după cum şi aceasta va putea interveni.

În cadrul larg al gestiunii de afaceri, se creează obligaţii pentru ambele părţi implicate în operaţie. Garantul trebuie să depună grija deosebită „ca un bun tată de familie” şi să dea socoteală de gestiunea sa. În dreptul civil această problemă este analizată ca o faptă juridică voluntară. Delimitarea de delictul civil se face, în principiu, în funcţie de elementul subiectiv al acţiunii[21]. Raporturile dintre proprietar (patron, acţionari), – indiferent natura proprietăţii (publică sau privată, concesionată sau închiriată) –  şi salariat (şi de fapt, în relaţii de mandat sau cel puţin de gestiune de afaceri) sunt raporturi de drept civil (respectiv de dreptul muncii).

Problema răspunderii este o problemă de responsabilitate civilă contractuală sau delictuală, nu de drept penal (în măsura în care, prin legi speciale, ale acestor domenii de activitate nu există incriminări specifice sau în măsura în care nu priveşte o infracţiune privind proprietatea publică, subminarea economiei naţionale etc. ).

Puterile administratorilor sunt limitate atât de obiectul de activitate al societăţii, astfel cum este descris în actul constitutiv al societăţii, cât şi de lege.

Răspunderea juridică a administratorului (manageri, directori), fiind o răspundere personală, are la bază o culpă proprie a acestuia.

Articolul  71 din Legea nr. 31/1990 prevede că administratorii care au dreptul de a reprezenta societatea nu îl pot transmite decât dacă această facultate li s-a acordat în mod expres.

În cazul încălcării acestor prevederi , societatea poate pretinde de la cel substituit beneficiile rezultate din operaţiune.

Administratorul care, fără drept, îşi substituie altă persoană răspunde solidar cu aceasta pentru eventualele pagube produse societăţii.

Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la  mandate  şi de cele special prevăzute în această lege (Art. 72).

Administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru:

a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi;

b) existenţa reală a dividendelor plătite;

c) existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere;

d) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;

e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun.

Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor aparţine şi creditorilor societăţii, care o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii reglementate de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată (Art. 73).

În cazul în care Garda Financiară, prin procesul verbal de contravenţie a stabilit răspunderea personală a unui acţionar pentru nerepatrierea valutei, creanţa statului nu poate fi încasată de la societate.

Într-o cauză, Judecătoria Bistriţa, admiţând contestaţia la executare formulată de S.C. Fashion-Ritex S.A. Bistriţa a dispus anularea formelor de executare împotriva contestatoarei, reţinând în motivarea sentinţei că prin procesul verbal de contravenţie încheiat de Garda Financiară, s-a stabilit că cetăţeanul italian G.E. care a îndeplinit funcţia de administrator al societăţii, se face vinovat de săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 4 din O.G. nr. 18/1994.

Pentru încasarea amenzii de 745.023.212 lei Trezoreria municipiului Bistriţa a emis dispoziţie de încasare asupra contului societăţii, considerând că aceasta datorează amenda, deşi societatea a declarat că nu-şi însuşeşte actele ilicite ale administratorului.

Apelul declarat de Garda Financiară Bistriţa împotriva sentinţei a fost respins ca nefondat, fiind înlăturată susţinerea apelantei că sunt aplicabile dispoziţiile art. 102 coroborat cu art. 42 şi urm. din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, pentru susţinerea răspunderii contravenţionale a persoanei juridice atunci când fapta ilicită a fost comisă de administratorul acesteia. Răspunderea contravenţională este o răspundere personală şi în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954.

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca sancţiunea amenzii contravenţionale să se poată aplica şi persoanei juridice ori numai persoanei juridice, ar fi prevăzut această posibilitate printr-un text expres în O.G. nr. 18/1994, în considerarea dispoziţiilor art. 5, alin. 3 din Legea nr. 32/1968, situaţie în care, executarea plăţii amenzii se putea face din patrimoniul persoanei juridice în condiţiile aplicării dispoziţiilor art. 3 şi 4 din O.G. nr. 11/1996.

Recursul înaintat de intimata Garda Financiară a fost respins ca nefondat, Curtea de Apel Cluj reţinând în completarea motivării că, nerepatrierea valutei este o faptă ilicită săvârşită de administratorul societăţii prin abuz de funcţie şi nu în realizarea unor scopuri ori interese ale persoanei juridice. În aceste condiţii, actele administratorului nu mai sunt actele persoanei juridice şi nu pot (angaja) antrena răspunderea contravenţională a societăţii.[22]

Amintim că, potrivit art. 81 din Legea protecţiei mediului, nr. 137 din 29 decembrie 1995[23] , răspunderea administrativă pentru prejudiciu are caracter obiectiv, independent de culpă. În cazul pluralităţii autorilor, răspunderea este solidară.

Putem utiliza, astfel, o răspundere bazată pe o prezumţie de responsabilitate ce pleacă de la ideea de culpă prezumată,  vinovăţia penală  fiind antrenată pentru lipsa de supraveghere sau de control a unei persoane fizice care , astfel,  a făcut posibilă, a creat condiţii pentru comiterea infracţiunilor în contul respectivei persoane juridice.

Răspunderea se bazează pe culpa presupusă a comitentului în alegerea prepusului. El urmează să suporte riscurile faptelor păgubitoare comise de prepus, consecinţă a relei sale alegeri şi lipsei de supraveghere pe care era dator să o exercite asupra prepusului, dacă fapta a fost săvârşită în exerciţiul funcţiilor ce i s-au încredinţat[24].

Prin tăcerea pe care o păstrează în privinţa comitenţilor, cu privire la puterea de a dovedi că nu au putut împiedica fapta, legea transformă prezumţia de culpă în prezumţie iuris et de iure fără posibilitatea probei contrare[25] .

Răspunderea derogatorie a comitentului este o formă tehnică ce dă expresie unei obligaţii legale de garanţie (cauţiune) întemeiată pe riscul de activitate (nu riscul – profit).

Împuternicirea poate fi şi aparentă, fundamentarea teoretică a răspunderii pe ideile de risc şi de garanţie este aceea a  subordonării juridice.

Prepus este cel care acceptă să facă ceva, în interesul altuia, sub direcţia, supravegherea şi controlul acestuia, comitentul fiind învestit cu o putere juridică, fără a fi necesar întotdeauna un contract (de muncă, scris) şi o detaşare la un nou comitent, nefiind necesar un caracter oneros (o altă persoană se conduce după instrucţiunile proprietarului), chiar o activitate obştească, voluntară[26].

Întotdeauna persoana fizică supusă se află sub imperiul autorităţii persoanei juridice,  şi acestea sunt limitele antrenării responsabilităţii penale.

În dreptul nostru antebelic, persoanele juridice puteau fi subiecte de drept penal apte de a fi supuse numai la măsuri de siguranţă[27] .

Ţinând seama de gravitatea infracţiunilor stabilite, persoanele juridice trase la răspundere conform convenţiilor trebuie să facă obiectul sancţiunilor eficace, proporţionale şi de descurajare, de natură penală sau nepenală, inclusiv al sancţiunilor băneşti. Principiul care se aplică este acela al legalităţii incriminării.   Noul cod penal conţine dispoziţii privind sancţionarea persoanei juridice,  respectând principiul legalităţii incriminării[1]. În capitolul VI al părţii generale sunt arătate condiţiile răspunderii penale a persoanelor juridice .

Persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice, răspund penal, în cazurile prevăzute de lege, pentru infracţiunile săvârşite în numele sau în interesul persoanelor juridice, de către organele sau reprezentanţii acestora.

Autorităţile publice sunt doar cele definite constituţional ca fiind parlamentul, preşedintele, guvernul, administraţia publică ( şi anume ministere, forţe armate, consiliile locale, primarii, autorităţile publice autonome etc. ), autoritatea judecătorească.

Instituţiile publice sunt structuri administrative, structuri de administrare a bunurilor publice. Amintim aici prefectul, Corpul de Control al Guvernului[28], astăzi al primului-ministru[29] , dar şi Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, sau Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Gazelor Naturale. Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii. Mai adăugăm organele de specialitate al administraţiei publice, cum ar fi ministerele, sau , de exemplu, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat, Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale,  Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, Agenţia Română pentru Investiţii Străine, Agenţia Naţională pentru Sport, Agenţia Naţională pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii şi Cooperaţie din România, Agenţia Nucleară din România, Autoritatea Naţională pentru Tineret etc.

Interpretăm deci în sens larg sintagma de autoritate publică prin înglobarea organelor de specialitate al administraţiei publice.

Cu titlu de exemplu, amintim ca instituţii publice Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei,  Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare, instituţie publică de interes naţional, Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Publice de Gospodărie Comunală[30] sau Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare, ca instituţie de specialitate a administraţiei publice centrale.

Codul penal în vigoare prevede că  persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală.

Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni.

Din formulare, rezultă că ori de câte ori o entitate de domeniu public intră în raporturi de egalitate juridică, în raporturi private, ar putea atrage o răspundere penală.  O altă interpretare, raţională ne întăreşte convingerea că niciodată, în nici un fel,  le publice sau instituţiile publice care au ca obiect de activitate publică, care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, niciodată deci în nici o împrejurare, nu vor răspunde penal.

Pedepsele complementare prevăzute în art. 531 alin. 3 lit. b) – e)  din Codul penal se pot aplica în mod cumulativ.

Executarea pedepselor complementare începe după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare (art. 532 din Codul penal).

Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se aplică atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni sau când obiectul său de activitate a fost deturnat în acest scop.

În caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a uneia dintre pedepsele complementare prevăzute în art. 531 alin. 3 lit. b) – d), instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice.

Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, potrivit legii, iar o copie după dispozitivul hotărârii definitive de condamnare prin care s-a aplicat această pedeapsă va fi comunicată, de îndată, instanţei civile competente, care va proceda la desemnarea lichidatorului (art. 712 introdus prin Legea nr. 278/2006.)

Pedeapsa complementară a suspendării activităţii persoanei juridice constă în interzicerea desfăşurării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice, în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea.

În caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a pedepsei complementare prevăzute în art. 531 alin. 3 lit. e), instanţa dispune suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei complementare, dar nu mai mult de 3 luni.

Dacă până la împlinirea termenului prevăzut în alin. 2 pedeapsa complementară nu a fost pusă în executare, instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice.

Potrivit art. 714 alin.  1, introdus prin Legea nr. 278/2006, pedepsele complementare prevăzute în art. 531 alin. 3 lit. a) şi b) nu pot fi aplicate partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor, constituite potrivit legii. Dispoziţiile prevăzute în alin. 1 se aplică şi persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.

Pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice constă în închiderea unuia sau a mai multora dintre punctele de lucru aparţinând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea.

Conţinutul pedepsei complementare a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice este arătat în art. 716 introdus prin Legea nr. 278/2006. Pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice prevăzute de lege.

Afişarea hotărârii definitive de condamnare sau difuzarea acesteia se realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate. Prin afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită identitatea victimei, afară de cazul în care există acordul acesteia sau al reprezentantului său legal. Afişarea hotărârii de condamnare se realizează în extras, în forma şi locul stabilite de instanţă, pentru o perioadă cuprinsă între o lună şi 3 luni.

Difuzarea hotărârii de condamnare se face în extras şi în forma stabilită de instanţă, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuală, desemnate de instanţă. Dacă difuzarea se face prin presa scrisă sau audiovizuală instanţa stabileşte numărul apariţiilor, care nu poate fi mai mare de 10, iar în cazul difuzării prin alte mijloace audiovizuale, durata acesteia nu poate depăşi 3 luni (art. 717 introdus prin Legea nr. 278/2006.).

Efectele circumstanţelor agravante sunt arătate în art. 78 modificat prin Legea nr. 278/2006.  În cazul în care există circumstanţe agravante, persoanei juridice i se aplică amenda care poate fi sporită până la maximul special, prevăzut în art. 711 alin. 2 sau 3, iar dacă acest maxim nu este îndestulător se poate adăuga un spor de până la o pătrime din acel maxim (alin.  2).

Termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana juridică sunt de:

a) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani;

b) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amenda.

Termenele arătate în prezentul articol se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, iar în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni.

Răspunderea penală a persoanei juridice se prescrie în condiţiile prevăzute de lege pentru persoana fizică (art. 122. Partea introductivă a alineatului 1 a fost modificată prin Legea nr. 278/2006. Alineatele următoare fiind introduse prin Legea nr. 278/2006).

Termenul de prescripţie a executării pedepsei amenzii aplicate persoanei juridice este de 5 ani.

Executarea pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice ce nu pot fi dizolvate sau a căror activitate nu poate fi suspendată se prescrie într-un termen de 3 ani, care curge de la data la care pedeapsa amenzii a fost executată sau considerată ca executată.

Termenul de prescripţie a executării sancţiunilor cu caracter administrativ prevăzute în art. 181 şi în art. 91 este de un an (Alineatele au fost introduse prin Legea nr. 278/2006).

În cazul revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei, a suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau, după caz, a executării pedepsei la locul de muncă, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când hotărârea de revocare a rămas definitivă.

Măsurile de siguranţă nu se prescriu.

Reabilitarea persoanei juridice are loc de drept dacă în decurs de 3 ani, de la data la care pedeapsa amenzii sau, după caz, pedeapsa complementară, a fost executată sau considerată ca executată şi persoana juridică nu a mai săvârşit nicio altă infracţiune (art. 134 alin.  2, modificat prin Legea nr. 278/2006).

Mai amintim că dacă una dintre faptele prevăzute în art. 282 – 285 C.  pen.  (falsificarea de monede sau de alte valori   , falsificarea de timbre, mărci sau de bilete de transport   , falsificarea de valori străine   , deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori ) a fost săvârşită de o persoană juridică, pe lângă pedeapsa amenzii se aplică şi pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice sau a suspendării activităţii ori a uneia dintre activităţile persoanei juridice, după caz (Art. 2851 introdus prin Legea nr. 278/2006).

Nici într-o viitoare reglementare, răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a participat la săvârşirea aceleiaşi fapte (art. 45 din NCP).

Răspunderea penala penală este antrenată potrivit principiului legalităţii incriminării. Infracţiune este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.

Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale (Art. 17).

În caz de concurs de infracţiuni săvârşit de persoana juridică, se aplică amenda până la maximul special prevăzut în art. 80 alin. (2) sau (3) pentru infracţiunea cea mai gravă, care poate fi majorat cu o pătrime.

În cazul în care persoana juridică a mai fost condamnată anterior definitiv pentru o infracţiune, se aplică dispoziţiile precedente, dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea anterioară nu a fost executată. Dacă pedeapsa anterioară a fost executată, se aplică pedeapsa amenzii până la maximul special prevăzut în art. 80 alin. (2) sau (3), care poate fi majorat cu o treime.

Pedepsele complementare se pot cumula (art. 54 NCP).

Pedepsele care se aplică persoanei juridice pentru crime sau delicte sunt: pedepse principale şi pedepse complementare.

Pedeapsa principală este amenda de la 10.000.000 lei la 10.000.000.000 lei.

Pedepsele complementare sunt:

a) dizolvarea persoanei juridice;

b) suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice pe o durată de la un an la 3 ani;

c) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice, pe o durată de la un an la 5 ani;

d) interzicerea accesului la unele resurse financiare, pe o durată de la un an la 5 ani;

e) afişarea hotărârii de condamnare sau difuzarea ei în Monitorul Oficial al României, prin presă ori mijloace de comunicare audiovizuală.

Pedepsele complementare prevăzute în alin. (3) lit. b) – e) se pot aplica în mod cumulativ, integral sau parţial (art. 59 NCP).

Referitor la regimul de executare a pedepselor aplicate persoanei juridice noul cod dispune că pedeapsa amenzii constă în suma de bani pe care persoana juridică este obligată să o plătească.

Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa detenţiunii, minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 25.000.000 lei, iar maximul special al amenzii este de 7.500.000.000 lei.

Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa închisorii stricte sau a închisorii, minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 10.000.000 lei, iar maximul special al amenzii este de 5.000.000.000 lei.

Conţinutul şi modul de executare a pedepsei dizolvării persoanei juridice este reglementat în art. 81.  Dizolvarea persoanei juridice poate fi pronunţată atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni sau când obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul săvârşirii de infracţiuni.

Dizolvarea persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, potrivit legii.

Prin hotărârea de dizolvare a persoanei juridice, instanţa desemnează lichidatorul.

O copie după dispozitivul hotărârii de dizolvare se transmite organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.

Suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice constă în interzicerea activităţii sau a aceleia dintre activităţile persoanei juridice în exercitarea căreia a fost săvârşită infracţiunea.

Suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice poate fi aplicată pentru o durată de la un an la 3 ani.

O copie după dispozitivul hotărârii de suspendare se transmite organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare (art. 82 NCP).

Proiectul Codului penal  din 10 noiembrie 2008 menţine răspunderea penală a persoanei juridice, și,  în linii generale,  regimul instituit prin modificările aduse Codului penal în vigoare prin prevederile Legii nr. 278/2006, cu câteva corective, cum ar fi: restrângerea imunităţii instituţiilor publice, o mai bună individualizare legală a pedepsei amenzii, introducerea unor noi pedepse complementare prevăzute de unele decizii-cadru adoptate la nivelul Uniunii Europene ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 278/2006 etc.

În art. 137  sunt stabilite pedepsele aplicabile persoanei juridice, principale şi complementare.

Pedeapsa principală este amenda.

Pedepsele complementare sunt:

a) dizolvarea persoanei juridice;

b) suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;

c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;

d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice  pe o durată de la unu la 3 ani;

e) plasarea sub supraveghere judiciară;

f) afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare.

Amenda constă în suma de bani pe care persoana juridică este condamnată să o plătească statului.

Cuantumul amenzii se stabileşte prin sistemul zilelor–amendă. Suma corespunzătoare unei zile – amendă, cuprinsă între 100 şi 5 000 lei, se înmulţeşte cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 15 zile şi 600 de zile.

Instanţa stabileşte numărul zilelor–amendă ţinând cont de criteriile generale de individualizare a pedepsei. Cuantumul sumei corespunzătoare unei zile – amendă se determină ţinând seama de cifra de afaceri în cazul persoanei juridice cu scop lucrativ, respectiv de valoarea activului patrimonial în cazul altor persoane juridice, precum şi de celelalte obligaţii ale persoanei juridice.

Când prin infracţiunea săvârşită persoana juridică a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale zilelor-amendă prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă se pot majora cu o treime, fără a se depăşi maximul general al amenzii. La stabilirea amenzii se va ţine seama de valoarea folosului patrimonial obţinut sau urmărit.

Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare se dispune atunci când instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, precum şi  de împrejurările cauzei, aceste pedepse sunt necesare.

Executarea pedepselor complementare începe după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare (art. 139  ).

Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se aplică atunci când :

a) persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni;

b) obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul comiterii de infracţiuni, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 3 ani.

Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, potrivit legii, iar o copie după dispozitivul hotărârii definitive de condamnare prin care s-a aplicat această pedeapsă va fi comunicată, de îndată,  instanţei civile competente, care va proceda la desemnarea lichidatorului (art. 140  ).

Pedeapsa complementară a suspendării activităţii persoanei juridice constă în interzicerea desfăşurării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice, în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea (art. 141 ).

Pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice constă în închiderea unuia sau mai multora dintre punctele de lucru aparţinând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea.

Aceste  dispoziţii nu se aplică persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.

Pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice, prevăzute de lege.

Plasarea sub supraveghere judiciară constă în desemnarea de către instanţă a unui administrator judiciar care va supraveghea, pe o perioadă de la unu la 3 ani, desfăşurarea activităţii ce a ocazionat săvârşirea infracţiunii.

Afişarea hotărârii definitive de condamnare sau publicarea acesteia se realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate. Prin afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită identitatea persoanei vătămate.

TITLUL VI al proiectului  Codului penal  (varianta 11 martie 2009) este consacrat răspunderii penale a persoanei juridice.

Având în vedere că este vorba de o instituţie recent introdusă în dreptul penal român, s-a optat pentru consacrarea unui titlu special acesteia (după modelul Codului penal finlandez – capitolul 9). Cu toate acestea, unele prevederi referitoare la răspunderea penală a persoanei juridice rămân în mod necesar în afara acestui titlu, aşa cum este cazul dispoziţiei privind aplicarea legii penale române în baza principiului personalităţii şi cu referire la persoanele juridice (art. 9).

În reglementarea răspunderii penale a persoanei juridice au fost păstrate principiile pe care se fundamentează această răspundere în concepţia Legii nr. 278/2006. Astfel, s-a menţinut opţiunea pentru modelul de răspundere directă a persoanei juridice, consacrat de dreptul belgian şi olandez. În consecinţă, răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată de orice persoană fizică ce acţionează în condiţiile prevăzute de lege (art. 136) şi nu doar de acţiunile organelor sau reprezentanţilor acesteia. În acelaşi timp, antrenarea răspunderii penale a persoanei fizice este condiţionată de identificarea unui element subiectiv propriu acesteia şi care poate fi diferit de cel constatat în cazul autorului material persoană fizică. De asemenea, a fost menţinută cerinţa existenţei personalităţii juridice ca premisă pentru angajarea răspunderii penale a entităţilor colective.

În Expunerea de motive la proiectul din 11 martie 2009 se arată  că totuși au intervenit câteva modificări în privinţa individualizării sancţiunilor aplicabile persoanei juridice, determinate de modificările aduse prin proiect sistemului pedepselor. Astfel, pedeapsa amenzii se va aplica şi în cazul persoanei juridice pe baza sistemului zilelor-amendă. În acelaşi timp, au fost introduse cinci plaje de individualizare legală a pedepsei amenzii (art. 138 alin. 4), în funcţie de limitele pedepsei închisorii prevăzute de lege pentru persoana fizică.

În privinţa termenelor de prescripţie speciale pentru răspunderea penală în cazul persoanei juridice acestea sunt similare cu cele prevăzute de lege pentru persoana fizică.

Nu în ultimul rând, având în vedere faptul că datorită naturii,  dar şi modului lor specific de organizare şi funcţionare persoanele juridice sunt susceptibile de a dispărea din punct de vedere juridic,  fără însă a-şi înceta existenţa reală, ca efect al unor proceduri de fuziune, absorbţie, divizare etc., s-a impus o reglementare a efectelor acestor operaţiuni juridice în planul răspunderii penale (art. 151). Textul a fost inspirat de prevederile art. 11 alin. 8 C. pen. portughez în forma propusă de proiectul de modificare adoptat de guvern în noiembrie 2006, dar şi de art. 29-32 din reglementarea italiană (Decretul-lege nr. 231/2001) privind răspunderea administrativ-penală a persoanelor juridice.

Titlul IV al Codului civil reglementează Persoana juridică.

Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general (    Art. 187 – Elementele constitutive)

Sunt persoane juridice entităţile prevăzute de lege, precum şi orice alte organizaţii legal înfiinţate care, deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile prevăzute la art. 187.

Persoanele juridice sunt de drept public sau de drept privat.

Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, în una dintre formele prevăzute de lege.

Persoanele juridice de drept public se înfiinţează prin lege.

Prin excepţie ,  în cazurile anume prevăzute de lege, persoanele juridice de drept public se pot înfiinţa prin acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale ori prin alte moduri prevăzute de lege.

Persoanele juridice legal înfiinţate se supun dispoziţiilor aplicabile categoriei din care fac parte, precum şi celor cuprinse în prezentul cod, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Dispoziţiile Codului civil privitoare la regimul juridic general aplicabil persoanelor juridice se aplică şi persoanelor juridice în fiinţă la data intrării sale în vigoare, însă numai în măsura în care prin legile aplicabile fiecărei persoane juridice nu se prevede altfel  (    Art. 192 – Regimul juridic aplicabil , precum şi  art. 18 din Legea nr. 71/2011).

Persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil şi răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.

Nimeni nu poate invoca împotriva unei persoane de bună-credinţă calitatea de subiect de drept a unei persoane juridice, dacă prin aceasta se urmăreşte ascunderea unei fraude, a unui abuz de drept sau a unei atingeri aduse ordinii publice (  Art. 193 – Efectele personalităţii juridice).

Persoanele juridice pot fi de drept public sau de drept privat. Dacă persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, persoanele juridice de drept public se înfiinţează , în principiu , prin lege   .   În principiu ,prin act de înfiinţare se înţelege actul de constituire a persoanei juridice şi, după caz, statutul acesteia.

Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării pot avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor. Celelalte persoane juridice pot avea drepturi şi obligaţii, după caz, de la data actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege. Cu toate acestea, persoanele juridice care sunt supuse înregistrării pot, chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să-şi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.

Fondatorii, asociaţii, reprezentanţii şi orice alte persoane care au lucrat în numele unei persoane juridice în curs de constituire răspund nelimitat şi solidar faţă de terţi pentru actele juridice încheiate în contul acesteia, în afară de cazul în care persoana juridică nou creată, după ce a dobândit personalitate juridică, le-a preluat asupra sa. Actele astfel preluate sunt considerate a fi ale persoanei juridice încă de la data încheierii lor şi produc efecte depline .

În cazul activităţilor care trebuie autorizate de organele competente, dreptul de a desfăşura asemenea activităţi se naşte numai din momentul obţinerii autorizaţiei respective, dacă prin lege nu se prevede altfel.   Actele şi operaţiunile săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege sunt lovite de nulitate absolută, iar persoanele care le-au făcut răspund nelimitat şi solidar pentru toate prejudiciile cauzate, independent de aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege .

Persoana juridică legal înfiinţată participă în nume propriu la circuitul civil şi răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar  dispune altfel.  Nimeni nu poate invoca împotriva unei persoane de bună-credinţă calitatea de subiect de drept a unei persoane juridice, dacă prin aceasta se urmăreşte ascunderea unei fraude, a unui abuz de drept sau a unei atingeri aduse ordinii publice.

În toate cazurile, fondatorii sau asociaţii răspund, în condiţiile legii, pentru obligaţiile persoanei juridice care s-au născut în sarcina acesteia de la data înfiinţării ei şi până la data notării hotărârii judecătoreşti .

Constatarea sau, după caz, declararea nulităţii nu aduce atingere actelor încheiate anterior în numele persoanei juridice de către organele de administrare, direct sau prin reprezentare, după caz.

Nici persoana juridică şi nici fondatorii sau asociaţii nu pot opune terţilor nulitatea acesteia ( în afară de cazul în care se dovedeşte că aceştia cunoşteau cauza de nulitate la momentul încheierii actului).

Fondatorii, asociaţii, reprezentanţii persoanei juridice supuse înregistrării, precum şi primii membri ai organelor de conducere, de administrare şi de control ale acesteia răspund nelimitat şi solidar pentru prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea formalităţilor de înregistrare a persoanei juridice, dacă aceste formalităţi trebuia să fie cerute de aceste persoane.

Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor. Au calitatea de organe de administrare,  persoanele fizice sau persoanele juridice care prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice.   Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin asemănare, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de constituire sau statut.

Până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana juridică se fac de către persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în acest scop. Actele juridice încheiate de către persoanele desemnate cu depăşirea puterilor conferite potrivit legii, actului de constituire ori statutului, pentru înfiinţarea persoanei juridice, precum şi actele încheiate de alte persoane nedesemnate obligă persoana juridică în condiţiile gestiunii de afaceri. Cel care contractează pentru persoana juridică rămâne personal ţinut faţă de terţi dacă aceasta nu se înfiinţează ori dacă nu îşi asumă obligaţia contractată, în afara cazului când prin contract a fost exonerat de această obligaţie.

Nu pot face parte din organele de administrare şi de control ale persoanei juridice incapabilii, cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cei decăzuţi din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe, precum şi cei declaraţi prin lege sau prin actul de constituire incompatibili să ocupe o astfel de funcţie.   Actele încheiate cu încălcarea unor astfel de dispoziţii   sunt lovite de nulitate relativă. Cu toate acestea, ele nu pot fi anulate pentru simplul fapt că persoanele care fac parte din aceste organe sunt incapabile ori incompatibile, după caz, sau pentru că acestea au fost numite cu încălcarea dispoziţiilor legale ori statutare .

Hotărârile şi deciziile luate de organele de conducere şi administrare în limitele legii, actului de constituire sau statutului sunt obligatorii chiar pentru cei care nu au luat parte la deliberare sau au votat împotrivă.   Faţă de terţi hotărârile şi deciziile luate, în limitele legii, actului de constituire sau statutului produc efecte numai de la data publicării lor, în condiţiile prevăzute de lege, în afară de cazul în care se face dovada că aceştia le cunoşteau pe altă cale.

Cei care fac parte din organele de administrare a unei persoane juridice trebuie să acţioneze cu prudenţă şi diligenţă.   Aceștia trebuie, de asemenea, să acţioneze cu cinste şi loialitate în interesul persoanei juridice.   Ei au obligaţia să asigure şi să menţină separaţia dintre bunurile persoanei juridice şi propriile lor bunuri.  Nu pot folosi în profitul lor sau al unor terţi bunurile persoanei juridice ori informaţiile pe care le obţin în virtutea funcţiei lor, afară de cazul în care ar fi autorizaţi în acest scop de către cei care i-au numit.  Este lovit de nulitate relativă actul juridic încheiat în frauda intereselor persoanei juridice de un membru al organelor de administrare dacă acesta din urmă, soţul, ascendenţii sau descendenţii lui, rudele în linie colaterală sau afinii săi până la gradul al patrulea inclusiv aveau vreun interes să se încheie acel act şi dacă partea cealaltă a cunoscut sau trebuia să cunoască acest lucru.   Atunci când cel care face parte din organele de administrare ale persoanei juridice ori una dintre persoanele arătate mai sus are interes într-o chestiune supusă hotărârii acestor organe, trebuie să înştiinţeze persoana juridică şi să nu ia parte la nici o deliberare privitoare la această chestiune. În caz contrar, el răspunde pentru daunele cauzate persoanei juridice, dacă fără votul lui nu s-ar fi putut obţine majoritatea cerută.

Hotărârile şi deciziile contrare legii, actului de constituire sau statutului pot fi atacate în justiţie de oricare dintre membrii organelor de conducere şi administrare care nu au participat la deliberare sau care au votat împotrivă şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal de şedinţă, în termen de 15 zile de la data când li s-a comunicat copia de pe hotărârea sau decizia respectivă ori de la data când a avut loc şedinţa, după caz.        Administratorii nu pot însă ataca hotărârea privitoare la revocarea lor din funcţie. Ei au numai dreptul de a fi despăgubiţi, dacă revocarea a fost nejustificată sau intempestivă şi au suferit astfel un prejudiciu

Actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseşi.   În raporturile cu terţii, persoana juridică este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depăşesc puterea de reprezentare conferită prin actul de constituire sau statut, în afară de cazul în care ea dovedeşte că terţii o cunoşteau la data încheierii actului. Simpla publicare a actului de constituire sau a statutului persoanei juridice nu constituie dovada cunoaşterii acestui fapt.   Clauzele sau dispoziţiile actului de constituire ori ale statutului, precum şi hotărârile organelor statutare ale persoanei juridice care limitează sau lărgesc puterile conferite exclusiv de lege acestor organe sunt considerate nescrise, chiar dacă au fost publicate. Simpla declaraţie a organelor de administrare ale persoanei juridice că acţionează în limitele puterilor ce le-au fost conferite nu exonerează pe terţi de obligaţia de a verifica aceste puteri.

Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. (Persoanele juridice de drept public sunt răspunzătoare de faptele licite sau ilicite săvârşite de organele lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat).    Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi solidară a celor care le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi.

Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor, cenzorilor, directorilor şi altor persoane care au acţionat în calitate de membri ai organelor persoanei juridice, pentru prejudiciile cauzate persoanei juridice de către aceştia prin încălcarea îndatoririlor stabilite în sarcina lor, aparţine, în numele persoanei juridice, organului de conducere competent care va decide cu majoritatea cerută de lege, iar în lipsă, cu majoritatea cerută de prevederile statutare.   Hotărârea poate fi luată chiar dacă problema răspunderii acestor persoane   nu figurează pe ordinea de zi.

Dacă s-a hotărât introducerea acţiunii în răspundere împotriva administratorilor, mandatul acestora încetează de drept şi organul de conducere competent va proceda la înlocuirea lor.   În cazul în care acţiunea se introduce împotriva directorilor, aceştia sunt suspendaţi de drept din funcţie până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

Prin Legea nr. 504 din 11 iulie 2002, Legea  audiovizualului[31], se prevede că,    în cazul în care săvârşirea uneia dintre contravenţiile prevăzute la art. 90 şi 91 din lege, aduce prejudicii grave interesului public, Consiliul  audiovizualului poate decide aplicarea uneia dintre următoarele sancţiuni:

a) reducerea cu până la jumătate a termenului de valabilitate a licenţei audiovizuale;

b) retragerea licenţei audiovizuale.

Consiliul poate decide retragerea licenţei audiovizuale sau a dreptului de furnizare a serviciului media audiovizual la cerere, în cazul săvârşirii repetate de către furnizorul de servicii media a uneia dintre următoarele fapte:

a) incitarea publicului la ură naţională, rasială sau religioasă;

b) incitarea explicită la violenţă publică;

c) incitarea la acţiuni care au drept scop disoluţia autorităţii de stat;

d) incitarea la acţiuni teroriste (art. 951 introdus prin art. I pct. 21 din Legea nr. 402/2003 şi modificat prin art. I pct. 68 din Ordonanţa de urgenţă nr. 181/2008)

Având în vedere că transpunerea şi implementarea în legislaţia naţională a Directivei nr. 2006/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 iunie 2006 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de către instituţiile de credit şi a Directivei nr. 2006/49/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 iunie 2006 privind adecvarea capitalului firmelor de investiţii şi instituţiilor de credit trebuie realizate până la finele anului 2006, termen stabilit în cadrul negocierilor în vederea aderării, astfel încât să poată fi realizată şi procedura de prenotificare la Comisia Europeană a întregului cadru legislativ adoptat, Guvernul României a adoptat   Ordonanţa de urgenţă nr. 99 din 6 decembrie 2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului (modificată prin O.U.G. Nr. 43/05.07.2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455/06.07.2012).

Pe data intrării în vigoare a   ordonanţei de urgenţă se abrogă:

a) Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 24 ianuarie 2005, cu modificările ulterioare;

b) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de credit, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 14 iulie 2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 200/2002, cu modificările şi completările ulterioare;

c) Legea nr. 541/2002 privind economisirea şi creditarea în sistem colectiv pentru domeniul locativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 8 octombrie 2002, cu modificările şi completările ulterioare;

d) Legea nr. 33/2006 privind băncile de credit ipotecar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 3 martie 2006;

e) orice alte dispoziţii contrare.

Potrivit Art. 412 din ORDONANŢa DE URGENŢĂ Nr. 99 din 6 decembrie 2006, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 3 ani:

a) fapta unui membru al consiliului de administraţie sau director ori, după caz, a unui membru al consiliului de supraveghere ori al directoratului sau a oricărui angajat al unei instituţii de credit care, cu rea-credinţă, încalcă dispoziţiile art. 171 sau obstrucţionează în orice alt mod exercitarea supravegherii de către Banca Naţională a României;

b) fapta oricărei persoane căreia îi sunt încredinţate responsabilităţile de administrare şi/sau conducere a unei societăţi financiare holding sau a unei societăţi holding cu activitate mixtă de a obstrucţiona în orice mod exercitarea de către Banca Naţională a României a competenţelor sale de supraveghere a instituţiilor de credit, potrivit art. 166 şi art. 176 – 203.

Legea nr. 93 din 08/04/2009 privind instituţiile financiare nebancare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259  din  21/04/2009 (modificată prin Legea nr. 287/14.12.2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 894/16.12.2011) reglementează condiţiile minime de acces la activitatea de creditare şi desfăşurarea acesteia pe teritoriul României, prin instituţiile financiare nebancare, în scopul asigurării şi al menţinerii stabilităţii financiare.

Banca Naţională a României este abilitată să dispună, faţă de o instituţie financiară nebancară sau faţă de administratorii ori, după caz, membrii consiliului de supraveghere sau conducătorii care încalcă dispoziţiile prezentei legi, ale reglementărilor ori ale altor acte emise în aplicarea prezentei legi, măsurile necesare, în scopul înlăturării deficienţelor şi a cauzelor acestora, şi/sau să aplice sancţiuni.

În exercitarea atribuţiilor sale de monitorizare şi supraveghere, Banca Naţională a României poate aplica sancţiuni în cazul în care constată că o instituţie financiară nebancară şi/sau oricare dintre persoanele prevăzute la art. 58 se fac vinovate de:

a) încălcarea prevederilor prezentei legi, a reglementărilor emise de Banca Naţională a României în aplicarea acesteia ori a reglementărilor proprii ale instituţiei financiare nebancare, prevăzute la art. 21 şi la art. 32 alin. (1);

b) efectuarea de operaţiuni fără acoperire reală;

c) neraportarea, raportarea cu întârziere sau raportarea de date şi informaţii eronate către Banca Naţională a României;

d) nerespectarea măsurilor stabilite de Banca Naţională a României.

În cazurile prevăzute mai sus,  Banca Naţională a României poate aplica următoarele sancţiuni:

a) avertisment scris dat instituţiei financiare nebancare;

b) amendă aplicată instituţiei financiare nebancare, între 0,01% şi 0,5% din capitalul social minim reglementat aplicabil;

c) amendă aplicată administratorilor sau, după caz, membrilor consiliului de supraveghere ori conducătorilor, între 1 şi 6 remuneraţii nete, conform nivelului remuneraţiei în luna precedentă datei la care s-a constatat fapta;

d) suspendarea temporară ori limitarea desfăşurării uneia sau mai multor activităţi;

e) radierea din registrul în care este înscrisă instituţia financiară nebancară şi, implicit, interzicerea desfăşurării activităţii de creditare.

Aplicarea sancţiunilor nu înlătură răspunderea materială, civilă, administrativă sau penală, după caz.

Actele de aplicare a măsurilor şi sancţiunilor prevăzute în prezentul capitol se emit de către guvernatorul sau viceguvernatorii Băncii Naţionale a României, cu excepţia sancţiunii prevăzute la alin. (2) lit. e), a cărei aplicare este de competenţa Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României (Art. 59 ).

Potrivit art. 179 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002 privind valorile mobiliare[32] ( modificată prin Legea nr. 571/22.12.2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  927/23.12.2003), în cazul sancţionării persoanelor juridice, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare poate aplica sancţiuni cel mult egale prin gravitate, pentru contravenţia respectivă, şi persoanelor fizice cărora, în calitate de administratori, reprezentanţi legali sau exercitând de jure sau de facto funcţii de conducere ori exercitând cu titlu profesional activităţi reglementate de ordonanţa de urgenţă, le este imputabilă respectiva contravenţie pentru că, deşi puteau şi trebuiau să prevină săvârşirea ei, nu au făcut-o.

Într-o cauză, s-a reţinut că este nelegală decizia emisă de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare prin care a fost sancţionat cu avertisment preşedintele consiliului de administraţie al S.C. “R.” S.A., întrucât sancţiunea trebuia să fi fost aplicată în primul rând societăţii comerciale, ca titulară a obligaţiei prevăzute de art. 122 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002, iar, prin actul de sancţionare, nu a fost precizată forma răspunderii juridice[33].

Prin acţiunea înregistrată la 26.04.2004, reclamantul C.G. a solicitat anularea ordonanţei nr. 141 din 4.03.2004, emisă de pârâta Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (C.N.V.M.) şi prin care a fost sancţionat disciplinar cu avertisment pentru încălcarea dispoziţiilor art. 122 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002, aprobată prin Legea nr. 525/2002.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că ordonanţa nr. 141 din 4.03.2004 a fost emisă de pârâtă cu încălcarea dispoziţiilor art. 179 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002, pentru că sancţionarea persoanelor fizice, în calitate de administratori, este subsidiară şi este condiţionată de sancţionarea prealabilă a persoanei juridice.

Reclamantul a susţinut că este nelegal şi actul administrativ intitulat “Dispunere de măsuri” nr. 5 din 3.10.2003, în baza căruia a fost emisă ordonanţa de sancţionare a sa. Invocând excepţia de nelegalitate a acestui act administrativ emis de pârâtă, reclamantul a arătat că au fost depăşite prerogativele de reglementare prevăzute în art. 2 alin. 2 şi art. 5 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002, pentru că se adaugă în mod nelegal la prevederile legale, cum este norma prin care s-a instituit obligaţia societăţii de a solicita avizul prealabil al C.N.V.M. În cazul transformării societăţii din societate deţinută public în societate de tip închis.

Prin sentinţa civilă nr. 2085 din 13.10.2004, Curtea de Apel Bucureşti “Secţia de contencios administrativ şi fiscal” a admis acţiunea şi a anulat ordonanţa nr. 141 din 4.03.2004 şi decizia nr. 1849 din 8.04.2004 emise de pârâta C.N.V.M. privind sancţionarea reclamantului cu avertisment.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, pentru a putea aplica sancţiunea persoanei fizice, în considerarea calităţii deţinute la societatea comercială, trebuie mai întâi să fie sancţionată persoana juridică, aşa după cum rezultă din dispoziţiile art. 179 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002, condiţie care nu a fost respectată de pârâtă, pentru că a sancţionat numai pe reclamant, în calitate de administrator al S.C. “R.” S.A. şi nu persoana juridică, titulară a obligaţiei de transmitere a rapoartelor curente.

Instanţa de fond a constatat că este nelegal şi actul administrativ “Dispunere de măsuri” nr. 5 din 3.10.2003, prin care pârâta a completat prevederile Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002, instituind obligaţia avizului său prealabil în vederea transformării societăţii deţinute public în societate de tip închis. De asemenea, instanţa de fond a constatat că acest act administrativ nu a fost opozabil reclamantului, fiind publicat în Buletinul C.N.V.M. ulterior datei de 20.10.2003, data verificării şi constatării abaterilor care au stat la baza aplicării sancţiunii.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâta C.N.V.M..

În primul motiv de recurs, recurenta a susţinut că instanţa de fond a reţinut greşit nelegalitatea sancţiunii aplicate reclamantului, care în calitatea sa de preşedinte al consiliului de administraţie al S.C. “R.” S.A. nu a respectat obligaţia de a transmite C.N.V.M. rapoartele curente aferente convocării şi hotărârii adunării generale extraordinare a acţionarilor din 20.10.2003, în termenul de 24 de ore, prevăzut de art. 122 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002. În dezvoltarea aceluiaşi motiv de recurs, recurenta a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 179 din actul normativ menţionat anterior, se poate cumula sancţiunea aplicată persoanei juridice cu sancţiunea persoanei fizice, iar răspunderea intimatului-reclamant în calitate de preşedinte al consiliului de administraţie şi reprezentant legal al societăţii este prevăzută în art. 72, art. 73 lit. e) şi art. 144 alin. 1 din Legea nr. 31/1990.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, a fost criticată concluzia instanţei de fond privind nelegalitatea actului administrativ “Dispunere de măsuri” nr. 5 din 3.10.2003. Recurenta a susţinut că prin acest act nu au fost modificate sau completate prevederile legale şi obligaţia informării sale în termen util cu privire la transformarea societăţii în societate de tip închis a fost prevăzută în art. 134 alin. 3, art. 135 alin. 4, art. 136 alin. 1 lit. b şi art. 138 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002. Referitor la opozabilitatea faţă de intimat a acestui act administrativ, recurenta a arătat că a asigurat publicarea în buletinul C.N.V.M. aferent lunii octombrie 2003, precum şi comunicarea cu adresa nr. 15806 din 6.10.2003 către Bursa de Valori Bucureşti, Bursa Electronică Rasdaq şi Colectivul Tehnic pentru Reglementarea şi Supravegherea pieţei Rasdaq.

Recursul a fost apreciat ca fiind nefondat.

Conform art. 179 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002, aprobată prin Legea nr. 525/2002, în cazul sancţionării persoanelor juridice, C.N.V.M. poate aplica sancţiuni cel mult egale prin gravitate pentru contravenţia respectivă, şi persoanelor fizice cărora, în calitate de administratori, reprezentanţi legali sau exercitând de jure sau de facto funcţii de conducere sau exercitând cu titlu profesional activităţi reglementate de acest act normativ, le este imputabilă respectiva contravenţie pentru că, deşi puteau şi trebuiau să prevină săvârşirea ei, nu au făcut-o.

Interpretând corect aceste dispoziţii legale, instanţa de fond a constatat nelegalitatea sancţiunii aplicate intimatului-reclamant, în calitate de preşedinte al consiliului de administraţie, având în vedere că nu a fost sancţionată şi societatea comercială, persoana juridică titulară a obligaţiei prevăzută în art. 122 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002 privind transmiterea raportului curent în termen de 24 de ore de la apariţia unui eveniment important.

S.C. “R.” S.A. a prevăzut în actele sale constitutive pluralitatea de administratori, organizată într-un consiliu de administraţie, ca organ colegial de administrare.

Răspunderea administratorilor este conjunctă, subsidiară şi are ca temei culpa în îndeplinirea obligaţiilor impuse prin mandatul acordat de societate.

Legea nr. 31/1990 republicată a prevăzut în art. 148 răspunderea administratorilor faţă de societatea comercială şi în consecinţă, aceasta nu poate constitui temeiul răspunderii lor faţă de autorităţile publice în cazul neîndeplinirii unor obligaţii legale de către societatea comercială.

Instanţa de fond a constatat corect că, răspunderea administratorilor are caracter subsidiar şi că, în mod nelegal recurenta-pârâtă a dispus sancţionarea cu avertisment numai a intimatului-reclamant.

Această sancţiune se dovedeşte a fi nelegală şi faţă de împrejurarea că aceasta a fost aplicată unuia din administratorii societăţii, fără a se avea în vedere că în cazul răspunderii consiliului de administraţie, este necesară individualizarea răspunderii fiecărui membru al organului colegial, în raport de culpa fiecăruia.

Recurenta-pârâtă a susţinut neîntemeiat că răspunderea a fost stabilită în considerarea calităţii intimatului-reclamant de reprezentant al societăţii comerciale. Din actele dosarului nu rezultă însă că intimatul-reclamant a fost desemnat de societatea comercială ca singurul administrator cu puteri de reprezentare. Calitatea de administrator se dobândeşte în baza mandatului acordat de societatea comercială şi, conform regulii generale, puterea de reprezentare este de natura şi nu de esenţa mandatului, astfel încât nu este întemeiată apărarea recurentei-pârâte în lipsa unei prevederi exprese în actele constitutive ale societăţii privind împuternicirea unui singur administrator de a reprezenta persoana juridică. Ordonanţa de sancţionare a intimatului-reclamant este nelegală şi faţă de dispoziţiile legale care au constituit temeiul juridic al actului administrativ. Sancţiunea cu avertisment a fost aplicată în baza art. 179 coroborat cu art. 178 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002, aprobată prin Legea nr. 525/2002, care reglementează în mod distinct răspunderea disciplinară şi răspunderea contravenţională. Recurenta-pârâtă avea obligaţia să precizeze forma răspunderii juridice stabilită în sarcina intimatului-reclamant, cu atât mai mult cu cât sancţiunea i-a fost aplicată în calitate de reprezentant al societăţii comerciale şi nu de titular al unei obligaţii prevăzută de art. 122 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002 pentru persoana juridică.

Cea de-a doua critică formulată în recurs este de asemenea neîntemeiată. Instanţa de fond a constatat corect că, la data de 20.10.2003, când recurenta-pârâtă a susţinut că au fost încălcate prevederile art. 122 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002, nu era opozabil intimatului-reclamant actul administrativ intitulat “Dispunere de măsuri” nr. 5 din 3.10.2003. Acest act a fost publicat numai după data de 17.11.2003, în Buletinul nr. 10/2003 al C.N.V.M. Comunicarea acestui act încă din luna octombrie 2003 nu a fost dovedită de recurenta-pârâtă şi nu poate fi considerată o asemenea dovadă adresa nr. E/15806 din 6.10.2003, care a fost întocmită în cadrul raporturilor sale cu Bursa de Valori Bucureşti, Bursa Electronica Rasdaq şi Colectivul Tehnic pentru Reglementarea şi Supravegherea pieţei Rasdaq.

Prin adresa respectivă nu s-a dovedit respectarea cerinţelor art. 7 alin. 10 din Statutul C.N.V.M., care prevăd obligaţia publicării propriilor acte în Buletinul C.N.V.M. şi opozabilitatea faţă de terţi a actelor aduse la cunoştinţă prin publicaţia oficială a autorităţii recurente.

Faţă de considerentele expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, Curtea va respinge recursul ca nefondat.

Legea nr. 297 din 28/06/2004 privind piaţa de capital, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 29/06/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 208/2005, O.G. nr. 41/2005, Legea nr. 97/2006 şi prin O.U.G. Nr. 32/27.06.2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 435/30.06.2012. C.N.V.M. este în drept să suspende autorizaţia S.S.I.F. pentru o perioadă cuprinsă între 5 şi 90 de zile, în caz de nerespectare a prevederilor prezentei legi sau ale reglementărilor C.N.V.M., numai dacă nu sunt întrunite condiţiile pentru retragerea autorizaţiei sau pentru alte sancţiuni mai grave prevăzute de lege. Suspendarea poate fi prelungită la expirarea termenului iniţial, dar nu mai mult de 30 de zile peste termenul maxim stabilit în prezentul articol (Art. 11 )

C.N.V.M. este în drept să retragă autorizaţia de a presta servicii şi activităţi de investiţii unei S.S.I.F., în anumite situaţii (Art. 12 ).

C.N.V.M. poate impune sancţiuni oricărei persoane fizice sau juridice, care nu cooperează, în conformitate cu prevederile art. 254 alin. (2) şi art. 255  ( art. 257).

Încălcarea dispoziţiilor prezentei legi şi a reglementărilor adoptate în aplicarea acesteia se sancţionează administrativ, disciplinar, contravenţional sau penal, după caz.

În concluzie, textele diferitelor reglementări,  din exemplificările de mai sus,  nu sunt la adăpost de orice critică.

–                     Nu credem suficientă pomenirea echivalenţei persoanei juridice cu persoana fizică.

–                     Fapta penală trebuie să fi fost săvârşită fie  individual, fie în calitate de membru al unui organ al respectivei persoane juridice.

–                     Acesta trebuie să  exercite o funcţie de conducere ,

–                     în cadrul acelei persoane,

–                      în baza unui mandat de reprezentare sau a  unei autorizări de a lua decizii,

–                     în numele persoanei juridice sau

–                      să  exercite controlul în cadrul persoanei juridice; sau

–                      să poată fi antrenată o răspundere obiectivă atunci când lipsa de supraveghere sau de control a constituit premisa săvârşirii infracţiunilor ,  în numele respectivei persoane juridice, de către o persoană fizică

–                     aflată sub autoritatea sa.

–                     Limitele răspunderii presupun întotdeauna şi antrenarea răspunderii persoanei fizice. Dacă nu există fapta persoanei fizice este evident că nu vom antrena nici răspunderea persoanei juridice. Săvârşirea oricărei infracţiuni există numai în realizarea obiectului de activitate/în interesul/în numele persoanei juridice

–                      Persoana juridică nu răspunde întotdeauna când  faptele sunt săvârşite „în legătură cu” persoana juridică .

–                      La asociatul unic nu are loc lichidarea, ci transmiterea patrimoniului în acela al persoanei fizice.

–                     Vor trebui reglementate condiţiile procedurale ale citării  şi ale audierii persoanei juridice. Aici trebuie să facem trimitere la  normele  ce reglementează participarea intervenienţilor,  respectiv, ale terţilor de bună-credinţă.  Dacă există un asociat unic citarea trebuie să urmeze regulile citării învinuitului sau ale inculpatului.

–                     Suspendarea temporară nu este limitată temporar.

–                      Limitarea desfăşurării uneia sau mai multor activităţi nu este temporară, ci numai definitivă.

–                     Dizolvarea trebuie înregistrată în registrul comerţului doar pe baza încheierii judecătorului delegat sau direct. Data dizolvării, a  interzicerii operaţiunilor, este data hotărârii. De asemenea,  sunt necesare,  pentru opozabilitate terţilor,  publicarea măsurilor dispuse în Monitorul Oficial, pe socoteala societăţii.

–                     Legea nu reglementează posibilitatea penală a unor măsuri provizorii, chiar în faţa existenţei unui pericol social vădit, constant, prezent. Acestea ar putea privi întreruperea unor operaţiuni, suspendarea lichidării, interzicerea tranzacţionării, depunerea unor cauţiuni, aplicarea sechestrului de către un judecător.

–                     Acţiunea penală este antrenată doar dacă există la data sesizării o persoană juridică, după cum personalitatea juridică se păstrează până la terminarea lichidării. Între timp,  administratorii continuă mandatul până la preluarea funcţiei de către lichidatori.

–                     O sancţiune echivalând cu moartea civilă se aplică de altcineva decât judecătorul.

–                     Formulările vagi denotă anomia unei stări ce se poate îndrepta spre haos.

–                     Etc.

BIBLIOGRAFIE

– G.Antoniu, Răspunderea penală a persoanei juridice, „Revista de drept penal” nr.  1/1996, p.9;

– A.D.Brudariu, Răspunderea penală a persoanelor juridice, „R.dr.com.” nr. 9/1996, 145;

– Maria Burceag, Răspunderea penală a persoanei juridice în noul Cod penal (legea nr. 301/2004), în „Pro lege” nr. 1/2006, p.205;

– Anamaria Bucureanu, Matei Diaconu, Responsabilitatea penală a persoanei morale în dreptulcomparat, Comunicări știinţifice „Noul cod penal. Reformă în legislaţie”,Universitatea din  Craiova, Editura Universitaria Craiova, 2006, Craiova;

– Constantin Butiuc, Despre o eventuală răspundere a persoanei juridice, „Dreptul”nr.10-11/1999;

– Dorina Maria Costin, Executarea silită împotriva bunurilor comune mobile, Simpotion: „Challenges of European Integration”, Editura Pisoprint, Cluj-Napoca, 2008;

– Mariana Cîrstocea, Oana Cătălina Ghiţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, Comunicări ştiinţifice „Noul cod penal. Reformă în legislaţie”,Universitatea din Craiova, Editura Universitaria Craiova, 2006, Craiova; .

– Valerică Dabu, Remus Borza, Unele considerații referitoare la instituirea răspunderii penale a  persoanei juridice. Constituionalitate, Academia Română. Institutul de Cercetări Juridice: „Studii  de Drept Românesc”, Editura Academiei Române, ianuarie-iulie 2007;

– G. Dimofte, Ciprian Rus, Răspunderea penală a persoanei juridice, „Revista de drept penal” nr. 1/2005, p.  122;

–                     Elisabeta Drăguţ, Gheorghe Vintilă, Sancțiunile aplicabile persoanei juridice în lumina noului cod penal, Comunicări ştiinţifice „Noul cod penal. Reformă în legislaţie”,Universitatea dinCraiova, Editura Universitaria Craiova, 2006, Craiova;

–                     George Dimofte, Ciprian Rus, Răspunderea penală a persoanei juridice, „Revista de drept penal”nr.1/2005;

–                     Cristina-Maria Dumitru, Recidiva mare postcondamnatorie în cazul persoanelor juridice, „ Dreptul” nr. 1/2008; .

–                      Gh.Dumitru, Persoana juridică. Subiect pasiv al infracţiunii de calomnie, „Revista de drept penal” nr.  2/2000, 77;

– Ioan Lascu ,  Răspunderea penală a persoanei juridice, „Pro lege” nr. 3-4/2003 , p. 94;

-Ilie Pascu, Mirela Gorunescu ,  Răspunderea penală a persoanei juridice în perspectiva adoptării unui nou Cod penal român, „Pro lege” nr. 2/2004, p. 25;

-I. Mariţa Un alt punct de vedere cu privire la calitatea procesual – penală a societăţilor de asigurare, „Dreptul” nr.7/2002 p.191;

-Anca Jurma ,  Răspunderea penală a persoanei juridice, „Revista de drept penal” nr.1/2003 , p.99;

– Popa Teodor, Ardeleanu-Popa Carmen Teodora, Raporturile între răspunderea persoanei juridice şi răspunderea personală a organelor sale, „Revista de drept comercial” nr. 4/2006, p. 22;

– Fl.Sandu, Contrabanda, componenţă a crimei organizate, Editura Naţională, 1997, p.144 sqq;

– Răspunderea filialelor, Strafrechtiflicher Durchgriff bei verbundenen Unternemen, 1987, p.47 sqq.;

Ramiro Virgil Mancaş, Răspunderea penală a persoanei juridice, „Revista de Drept Penal” nr.3/1998;

– Mireille Delmas-Marty, Corpus juris, p.69, 71 sqq.;

– V.Păvăleanu, Responsabilitatea penală a persoanelor morale în noul cod penal francez, PCA Suceava 3/1999, p.  246;

– I. Pascu, M. Gorunescu, Răspunderea penală a persoanei juridice în perspectiva adoptării unui nou Cod penal român, „Pro lege” nr. 2/2004, p.  25;

– I. Pascu, Răspunderea penală a persoanei juridice în noul Cod penal Român, „Pro lege” nr. 4/2004, p.   69;

– G. Mărgărit, Conceptul de răspundere penală a persoanei juridice în noul Cod penal, Dreptul” nr. 2/2005, p.  103;

– G&G Consulting,  Norme de drept penal comunitar,  Colecţia EUROLEX, Iaşi;

– Fl.Streteanu, R.Chiriţă, Răspunderea penală a persoanelor juridice, Rosetti, Bucureşti, 2002;

–                      Florin Streteanu,Radu Chiriță, Răspunderea penală a persoanei juridice, ediția 2, Editura C.H.Beck, București, 2007.

–                     Florin Streteanu, Răspunderea penală a persoanelor juridice în legislaţie şi doctrină. Examende drept comparat, „Revista de Drept Comercial” nr.3/2007;

–  Florin Streteanu, Noul cod penal. Observaţii critice, „Revista de drept penal” nr.1/2005;

– Fl.Streteanu, R.Chiriţă, Răspunderea penală a persoanelor juridice în dreptul belgian, „Revista de drept penal”nr.  1/2000, 112

– Klaus Tiedemann, Rapport de synthčse sur la responsabilite, Revista trimestriale di diritto penale dell’economia, 1995, nota 12;

– K.Tiedemann în de Doelder, Tiedemann, La criminalisation du comportement collectif, Kluwer, 1996, p.26;

– Bouloc în “La criminalisation ….”, nota 12;


[1] Spre deosebire de corporaţii (universitates personarum) care ar putea răspunde ca asociaţii criminale, aşezămintele (universitates bonorum) nu pot fi declarate responsabile penal, conform adagiului modern societas delinquere non potest.

[2] Publicată în J.  O.   nr.  75 E din 26 martie 2002, pp.  269-273.

[3] V.Păvăleanu, Responsabilitatea penală a persoanelor morale în noul cod penal francez, PCA Suceava 3/1999, 246.

[4] M.Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, p.234.

[5] Mai restrictiv, V.Economu, Răspunderea persoanelor juridice  pentru cauzare de prejudicii, în „S.C.J.”nr.  2/1958, 134 .

[6] (M.Eliescu, p.238)

[7] Klaus Tiedemann, Rapport de synthčse sur la responsabilite, Revista trimestriale di diritto penale dell’economia, 1995, nota 12; K.Tiedemann în de Doelder, Tiedemann, La criminalisation du comportement collectif, Kluwer, 1996, p.26; Bouloc în La criminalisation …., nota 12.

În engleză “pe seama grupului” (pour le compte) sună “în beneficiul grupului” (for the benefit); Le groupement este the organisation (Mireille Delmas-Marty, Corpus juris., p.147 sqq).

În dreptul francez, răspunderea colectivă este reglementată în art.121-2; 121-4 – 121-7; 131-37 – 131-49 (pedepsele); 431-20 în Journal Officiel de la République Française din 23 iulie 1992. Nici un principiu general al dreptului francez nu se opune cu o sancţiune pecuniară (penală) să fie aplicată unei persoane juridice (Consiliul constituţional francez, hot. 30 iulie 1982, în „Gazette du Palais” 1982, legislat., 475).

Fl.Streteanu, R.Chiriţă, Răspunderea penală a persoanelor juridice în dreptul belgian,  „R.D.P.” nr. 1/2000, 112 – L.modif.a codurilor din 4 mai 1999, Moniteur belge, 22 iunie 1999.

Răspunderea filialelor la, Strafrechtiflicher Durchgriff bei verbundenen Unternemen, 1987, p.47 sqq. Mireille Delmas-Marty, Corpus juris, p.69, 71 sqq.

[8] A se vedea şi Normativa complementare, X, Persone giuridiche. referitor la răspunderea administrativă.

[9] Versiunea publicată la 7 aprilie 1987 (Bundesgesetzblatt – Gazeta Juridică Federală) I, pagina 1074, cu corecturile de la pagina 1319),  cu modificările aduse prin Legile din 22 octombrie 1987 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 2294), 17 mai 1988 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 606), 8 iunie 1989 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1026), 9 iunie 1989 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1059), 15 iunie 1989 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1082), 7 Martie 1990 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 422), 9 iulie 1990 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1354), cu prevederile referitoare la teritoriul fostei Republici Democrate Germane conform Anexei I, Capitolul III, Tema A, Secţiunea III, nr. 14 şi Secţiunea IV, nr. 3 e) din Tratatul de Unificare de la 31 august 1990 (Gazeta Juridică Federală II, pagina 889), şi Legile din 12 septembrie 1990 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 2002), 5 noiembrie 1990 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 2428), 17 decembrie 1990 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 2847), 28 Februarie 1992 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 372), 14 iulie 1992 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1255), 15 iulie 1992 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1302), 23 iulie 1992 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1366), 27 iulie 1992 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1398), 11 Ianuarie 1993 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 50), 2 august 1993 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1407, 1994 I 342), 24 iunie 1994 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1325), 27 iunie 1994 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1440), 14 septembrie 1994 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 2325), 10 octombrie 1994 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 2954), 25 octombrie 1994 (Gazeta Juridică Federală I, p. 3082), 28 octombrie 1994 (Gazeta Juridică Federală I, p 3186), 4 noiembrie 1994 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 3346), 21 august 1995 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1050), 19 iulie 1996 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1014), 17 martie 1997 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 534) şi 1 iulie 1997 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1606) 17 iulie 1997 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1822), 13 august 1997 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 2038), 17 decembrie 1997 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 3039), 17 decembrie 1997 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 3108), 26 Ianuarie 1998 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 160), 26  Ianuarie 1998 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 164), 24 Aprilie 1998 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 747), 30 Aprilie 1998 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 820), 4 mai 1998 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 845), 16 iunie 1998 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1311), 9 iulie 1998 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1802), Legea din 7 septembrie 1998 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 2646), Gazeta Juridică Federală III/FNA 312-2

[10] Din 17 aprilie 1878, mise à jour au 19  mai 2003

[11] C. Cas. fr. I, Cam.civile, hot. din 27 mai 1986 în „Bulletin des arretes des Chambres civiles de la Cour de casation”, nr.  134. Nici un principiu general al dreptului francez nu se opune cu o sancţiune pecuniară (penală) să fie aplicată unei persoane juridice (Consiliul constituţional francez, hot. 30 iulie 1982, în “Gazette du Palais” 1982, legislat., 475).

Riscul dăunării terţilor este asumat de participare  ca la beneficiile ilicite ale acestora.

Vezi şi  Wilfrid Jeandidier, Droit penal des affaires, 5e edition,  Dalloz, 2003, p. 78

[12] Trib.  Supr.  , Col.civ., dec. nr. 886/1957, Culegere de decizii., 161; Trib. Supr.,Col.pen., dec. nr. 1322/1956, „L.P. ”nr. 9/1956, p.1083. Funcţiile încredinţate nu trebuie să corespundă celor ale postului din schemă, ci şi de fapt, în exerciţiul normal al funcţiei, în marginile scopului în vederea îndeplinirii căruia i-au fost conferite funcţiile, chiar fără a avea instrucţiunile comitentului sau chiar împotriva acestor instrucţiuni ori încălcând o prohibiţie expresă a comitentului (o bătaie la serviciu) – M.Eliescu., Răspunderea civilă delictuală , p. 291.

[13] C. Cas. fr., Cam. penală, hot. din 7 noiembrie 1968, „Bulletin des arretes de la Cour de cassation en matiére criminelle” nr. 291; hot. din 16 aprilie 1975 în „Gaz.Pal.” 1975, partea 2, p. 506; hot. din 30 iunie 1987, „Bul. crim.” nr. 278, apud Dalloz, Code civil, 1988-1989, la art. 1384, p.888

[14] A se vedea O. Căpăţână, Societăţile comerciale, ed. a II-a, Lumina Lex, 1996, p. 341.

[15] Ibidem, p. 341.

[16] A se vedea Elena Cârcei, Societăţile comerciale pe acţiuni, All Beck, 1999, p. 265.

[17] A se vedea David, F. Baias, Răspunderea civilă a administratorului societăţii comerciale, în „Dreptul”nr. 8/1992, p. 19-21.

[18] C. Cas. fr., Cam. penală, hot. din 7 noiembrie 1968, „Bulletin des arretes de la Cour de cassation en matiére criminelle” („Bul. crim.”) nr. 291; hot. din 16 aprilie 1975 în „Gaz. Pal.” 1975, partea 2, p. 506; hot. din 30 iunie 1987, în „Bul. crim.” nr. 278. apud Dalloz, Code civil, 1988-1989, la art. 1384, p.888

[19] Trib.  Supr.  , Col. civ., dec. nr. 886/1957, în Culegere de decizii,161; Trib. Supr., Col. pen., dec. nr. 1322/1956, în „Legalitatea populară” nr. 9/1956, p. 1083

[20] A se vedea Elena Cârcei, Societăţile comerciale pe acţiuni, All Beck, 1999, p. 266-267.

[21] A se vedea T.R. Popescu-Brăila, Drept civil, Bucureşti, 1993, p. 48 şi urm.

[22] Secţia comercială a Curţii de apel Cluj , decizia nr. 38 din 21/01/1998

[23] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 17 februarie 2000 (     republicată în temeiul art. II din Legea nr. 159/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 512 din 22 octombrie 1999.  Legea protecţiei mediului nr. 137/1995 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 304 din 30 decembrie 1995 şi a mai fost modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 314/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 221 din 17 iunie 1998).

[24] C.Cass.franceză, hot. din 24 ianuarie 1923 în Recueil, Dalloz Périodique, 1923, partea I, p.55

[25] C. Hamangiu ş.a., Tratat …, vol. II ed. 1997, p. 476

[26] M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed.Academiei, 1972, p.289. În schimb, C. Stănescu apreciază că răspunderea comitentului nu-şi găseşte temei în cazurile în care a luat măsurile necesare spre a preîntâmpina (p. 153), de parcă ar răspunde dincoace de cazul fortuit, interesând „legătura dintre comitent şi prejudiciu” (exclusă la Fr. Deak, p. 167)

Comitentul nu răspunde pentru fapte care nu au legătură cu funcţia încredinţată, chiar în timpul serviciului (  Trib.  Supr.  , Completul de 7 judecători, dec. nr. 49/1977, Culegere de decizii, p.314)

Comitentul răspunde şi în caz de exerciţiul abuziv al funcţiei dacă există raport de cauzalitate sau cel puţin de conexitate, astfel încât funcţia să fi procurat instrumentul faptei ilicite sau prejudiciul care a înlesnit fapta (o vătămare la locul de muncă, bătaie).

Condiţia este a timpului serviciului, chiar aparent prezenta legalitate. M. Eliescu, op.cit., p. 293, contra, limitând, exonerând de răspundere dacă s-a acţionat „fără ştirea organelor”, care „au luat toate măsurile” prepuşii şi-au „depăşit mandatul” (Trib.Supr., Col.pen., dec. nr. 753/1962, „J.N.”nr. 1/1963, p.173; T.reg. Oltenia, dec. nr. 9811/1959, în „L. P. ” nr. 2/1961, p.124)

Legătura cauzată trebuie stabilită între fapta prepusului şi prejudiciu, iar nu între fapta comitentului (de a nu fi supravegheat) şi prejudiciu (Fr. Deak, Răspunderea pentru fapta altuia în Răspunderea civilă, de I. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, Ed. Şt., 1970, p.167).

Interpretarea extensivă a exerciţiului abuziv la Trib.Supr., Col. pen., dec. nr. 494/1963, Culegere de decizii, p. 382; 1302/1965, Culegere de decizii, p. 450; Trib.Supr., Col.mil., dec. nr. 144/1963 în „J.N.”nr.  4/1964, 162.

Limite ale extensiei:

– victima ştie;

– fără raport de subordonare, ca persoană străină, pătrunde clandestin în unitate, foloseşte clandestin instrumentul pe cale şi-l înstăpâneşte, la cauzarea prejudiciului (Deak. op.cit., p. 172-173).

Să existe cauzalitatea, conexitatea sau cel puţin „o corelaţie necesară” – nu o simplă corelaţie ocazională (C. Stătescu, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, Ed. Şf. Encp., 1984, p. 153).

Comitentul nu răspunde pentru scopuri străine atribuţiilor, prepusul plasându-se în afara funcţiilor, incendiind voluntar clădirea ce trebuia să o păzească. În acest sens, Hot. adunării plenare a C.Cas.fr. din 17 iunie 1983 în Dalloz 1984, p.134 cu Notă Denis sau hot. adunării plenare a C. Cas. fr. 15 noiembrie 1985, în Dalloz 1986, p. 81 cu Notă Aubert; bibliografia în Dalloz, Code civil, 1988-1989, p. 889.

[27] V.Dongoroz, Drept penal, 1939, p. 368 – art. 85 C.pen. Carol II. Spre deosebire de corporaţii (universitates personarum) care ar putea răspunde ca asociaţii criminale, aşezământele (universitates bonorum) nu pot fi declarate responsabile penal, conform adagiului modern societas delinquere non potest. Concepţia germanică a răspunderii colectivităţii pentru individ se reflectă în responsabilitatea profesională a sindicatelor, în răspunderea politică a partidelor, în răspunderea colectivă a parlamentarilor şi membrilor guvernului. Vezi şi R.Garraud, Précis de droit criminel, 1926, ed. 14e, Sirey, p.67 sqq.; G. Antoniu, Răspunderea penală a persoanei juridice,  „R. D. P.” nr.  1/1996, p.9; A. D. Brudariu, Răspunderea penală a persoanelor juridice, „R. dr. com.”nr. 9/1996, 145; Fl. Sireteanu, Răspunderea penală a persoanelor juridice, „R. dr. com.” nr. 3/1997, 64.

[28] Ordonanţa de urgenţă nr. 11 din 23 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 25 martie 2004

[29] Hotărârea nr. 766 din 03/07/2003 privind organizarea şi funcţionarea Corpului de Control al Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 497 din 09/07/2003,   abrogată prin  Hotărârea nr. 404/2004 .   Pe data intrării în vigoare a Ordonanţă de urgenţă nr. 3 din 1/02/2009, pentru modificarea şi completarea unor acte normative referitoare la organizarea şi funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 11/02/2009, Departamentul de Control al Guvernului, structură fără personalitate juridică în cadrul aparatului de lucru al Guvernului, se desfiinţează.      În cadrul aparatului de lucru al Guvernului se înfiinţează Corpul de control al primului-ministru, ca departament fără personalitate juridică, în subordinea primului-ministru şi în coordonarea, din punct de vedere administrativ-financiar, a secretarului general al Guvernului. Corpul de control al primului-ministru preia toate reprezentările şi competenţele fostului Departament de Control al Guvernului din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, stabilite prin actele normative în vigoare.

[30] La adresa www.anrsc.ro

[31] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 22 iulie 2002. Legea a fost completată prin  Legea nr. 402/2003, Legea nr. 364/2007, Legea nr. 116/2008, Ordonanţa de urgenţă nr. 181/2008, Legea nr. 402/2003 şi modificată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 123/2005, Ordonanţa de urgenţă nr. 3/2006, Legea nr. 197/2006, Ordonanţa de urgenţă nr. 181/2008.  Ordonanţa de urgenţă nr.19/23.02.2011,  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  146/28.02.2011

[32] Abrogată prin Legea nr. 297 din 28/06/2004, privind piaţa de capital, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 29/06/2004

[33] I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 3360 din 30 mai 2005.

O.U.G. nr. 28/2002, aprobată prin Legea nr. 525/2002, a fost abrogată prin Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital.

PROCEDURĂ PENTRU NOII ŞEFI AI PARCHETELOR: TRANSPARENŢĂ, COMPETENŢĂ, INTEGRITATE

PROCEDURĂ PENTRU NOII ŞEFI AI PARCHETELOR: TRANSPARENŢĂ, COMPETENŢĂ, INTEGRITATE

Dispoziţiile legale care reglementează numirea Procurorului General al PICCJ, procurorului-şef al DNA şi procurorul şef al DICCOT şi a adjuncţilor acestora sunt cuprinse în art. 54 din Legea nr. 303/2004: ministrul justiţiei face o propunere (dintre procurorii care au o vechime minimă de 10 ani în funcţia de judecător sau procuror, pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată), secţia de procurori a CSM emite un aviz consultativ, iar preşedintele ţării decide (acesta poate refuza motivat numirea, aducând la cunoştinţa publicului motivele refuzului).

În urmă cu 4 ani, când s-a pus problema numirilor la PICCJ şi DNA, am atras public atenţia că ar fi nevoie de o procedură detaliată, transparentă, acceptată de magistraţi şi de public, deopotrivă. Azi, însăşi Comisia Europeană atrage atenţia că e nevoie de o atare procedură (p.23raportul din iulie 2012). O reglementare minimală, în privinţa CSM, se regăseşte în Hot.193/2006 modificată prin Hot.610/10.07.2012. , (http://cristidanilet.wordpress.com, 30/08/2012).

Comisia a invitat România să acționeze imediat în domeniile enumerate mai jos, pentru a rezolva controversele actuale.

1. Respectarea statului de drept și a independenței sistemului judiciar[…]:

introducerea unui proces transparent de numire a Procurorului General  și a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție; un astfel de proces transparent ar trebui să includă depunerea unor candidaturi deschise, fondate pe criterii de experiență profesională, integritate  și rezultate pozitive în acțiunea anticorupție; […]

Experții recomandă să se pună un mai mare accent pe introducerea de recursuri în interesul legii și să se încurajeze o practică consecventă în rândul judecătorilor prin publicarea integrală a hotărârilor motivate ale instanțelor, prin discuții periodice de spețe în cadrul tuturor  instanțelor și printr-o promovare activă a consecvenței juridice de către președinții instanțelor și Consiliul Superior al Magistraturii. Factorii  de decizie din sistemul  judiciar ar putea, de asemenea, să acorde o mai mare atenție consecvenței juridice atunci când se fac promovări și numiri în funcție, să confere Inspecției Judiciare un rol în analizarea jurisprudenței inconsecvente, să extindă domeniul de aplicare al ghidului de stabilire a pedepselor și săutilizeze Institutul Național al Magistraturii pentru a face din consecvență o temă principală a formării inițiale și continue.( RAPORT AL COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIU , Privind progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare și verificare {SWD(2012) 231 final}).

PREVENIREA, CONSTATAREA ŞI SANCŢIONAREA NEREGULILOR APĂRUTE ÎN OBŢINEREA ŞI UTILIZAREA FONDURILOR EUROPENE ŞI/SAU A FONDURILOR PUBLICE NAŢIONALE AFERENTE ACESTORA, ACHIZIŢII, SITUAŢII URGENTE ŞI EXTRAORDINARE

PREVENIREA, CONSTATAREA ŞI SANCŢIONAREA NEREGULILOR APĂRUTE ÎN OBŢINEREA ŞI UTILIZAREA FONDURILOR EUROPENE ŞI/SAU A FONDURILOR PUBLICE NAŢIONALE AFERENTE ACESTORA, ACHIZIŢII, SITUAŢII URGENTE ŞI EXTRAORDINARE

Având în vedere necesitatea:

– implementării măsurilor anticriză iniţiate de Guvernul României pentru accelerarea gradului de absorbţie a fondurilor externe nerambursabile destinate României şi utilizarea eficientă a acestora;

– adoptării unor măsuri de sprijin pentru asigurarea unei bune gestiuni financiare a fondurilor europene, atât de către beneficiari, cât şi de către autorităţile cu competenţe în gestionarea fondurilor europene, prin introducerea unor măsuri de prevenire a apariţiei neregulilor în gestionarea fondurilor europene (în special a celor privind conflictele de interese), în absenţa cărora – în contextul procesului continuu de selecţie a proiectelor – există riscul permanent al finanţării unor proiecte/contracte a căror contravaloare nu va putea fi solicitată/rambursată de Comisia Europeană;

– implementării principiului proporţionalităţii, în absenţa căruia au fost deja şi pot fi în continuare stabilite debite excesive în sarcina beneficiarilor fondurilor europene, inclusiv a instituţiilor publice finanţate de la bugetul de stat;

– introducerii în cadrul naţional de reglementare a unor prevederi care să asigure posibilitatea aplicării legislaţiei în domeniul neregulilor şi pentru proiecte finanţate din alte instrumente de finanţare postaderare, cum este Facilitatea Schengen sau din Mecanismul Financiar SEE şi din alte programe finanţate de donatorii publici internaţionali, în cadrul cărora s-au identificat posibile nereguli, a căror constatare şi recuperare nu poate fi efectuată în prezent;

– finalizării cât mai urgente a procedurilor de constatare şi recuperare de la debitori a sumelor reprezentând corecţii financiare stabilite, în conformitate cu prevederile reglementărilor comunitare, ca urmare a constatării unor nereguli de sistem sau ca urmare a identificării unor nereguli în aplicarea de către beneficiarii publici a prevederilor legale privind achiziţiile publice, în scopul evitării blocajului implementării proiectelor de investiţii, inclusiv a celor majore, finanţate prin instrumente structurale,

întrucât toate aceste aspecte vizează interesul public şi constituie situaţii urgente şi extraordinare a căror reglementare nu mai poate fi amânată,  Guvernul României a adoptat Ordonanţa de urgenţă nr. 66 din 29 iunie 2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora.

Prin Ordonanţa nr. 22 din 23 august 2012 a fost  modificată şi completată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 ( publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  621 din 29 august 2012 ).

Potrivit pct. 12,  articolul 27 se modifică şi va avea următorul cuprins:

“Art. 27 – (1) În cazul în care se constată nereguli în aplicarea de către beneficiari a prevederilor privind procedurile de achiziţie, fie în raport cu reglementările naţionale în vigoare în domeniul achiziţiilor publice, fie în raport cu procedurile specifice de achiziţii aplicabile beneficiarilor privaţi, se emit note de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 20 şi 21.

(2) Valoarea creanţei bugetare stabilită în baza prevederilor alin. (1) se calculează prin stabilirea de corecţii financiare în conformitate cu prevederile anexei, cu excepţia cazurilor în care:

a) sancţiunile prevăzute în legislaţia naţională în domeniul achiziţiilor publice impun aplicarea unor corecţii mai mari decât cele prevăzute în anexă;

b) autorităţile cu competenţe în gestionarea fondurilor europene care asigură finanţarea proiectelor din cadrul Programului Naţional de Dezvoltare Rurală 2007 – 2013 aplică măsurile cuprinse în reglementările proprii acestui program.”

Articolul 28 se modifică şi va avea următorul cuprins:

“Art. 28 – (1) Până la emiterea notei de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare, ca măsură tranzitorie, autoritatea cu competenţe în gestionarea fondurilor europene poate plăti/rambursa beneficiarilor sumele solicitate, potrivit prevederilor art. 6 alin. (3).

(2) În aplicarea prevederilor alin. (1), autoritatea cu competenţe în gestionarea fondurilor europene aplică, în mod preventiv, reducerea procentuală maximă aferentă abaterii în aplicarea reglementărilor privind achiziţiile, stabilită, potrivit prevederilor anexei.

(3) Regularizarea sumelor reţinute potrivit prevederilor alin. (2) se face ulterior emiterii notei de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare, cu aplicarea prevederilor art. 38.”( pct. 13).

MODIFICAREA ART. 81 DIN LEGEA NR. 76/2012 PENTRU PUNEREA ÎN APLICARE A LEGII NR. 134/2010 PRIVIND CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ

MODIFICAREA ART. 81 DIN LEGEA NR. 76/2012 PENTRU PUNEREA ÎN APLICARE A LEGII NR. 134/2010 PRIVIND CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ

Articolul  81 din Legea nr. 76 din 24 mai 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  365 din 30 mai 2012 dispunea că

(1) Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 15 iulie 2010, intră în vigoare la 1 septembrie 2012.

(2) Dispoziţiile art. 512 – 514 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate şi completate prin prezenta lege, se aplică de la data de 1 ianuarie 2013.

Capitolul  II al Titlului III privește   Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept.

Art. 512Obiectul sesizării Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o problemă de drept de care depinde soluţionarea cauzei respective nu a fost dezlegată unitar în practica instanţelor, va putea solicita secţiei corespunzătoare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu problemei de drept cu care a fost sesizată.

Art. 513Procedura de judecată (1) Sesizarea secţiei corespunzătoare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face, din oficiu sau la cererea părţilor, după dezbateri contradictorii şi dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 512, prin încheiere, care nu este supusă niciunei căi de atac.

(2) Prin aceeaşi încheiere, cauza va fi suspendată până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea problemei de drept.

(3) La primirea sesizării, preşedintele secţiei va desemna un judecător, pentru a întocmi un raport asupra problemei de drept supuse judecăţii. Dispoziţiile art. 510 alin. (5) – (8) se aplică în mod corespunzător.

(4) Raportul va fi comunicat părţilor, care, în termen de cel mult 15 zile de la comunicare, pot depune, în scris, prin avocat sau, după caz, prin consilier juridic, punctele lor de vedere privind problema de drept supusă judecăţii.

(5) În cazul în care problema de drept priveşte activitatea mai multor secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele secţiei care a fost învestită o va transmite preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi preşedinţilor secţiilor interesate în soluţionarea problemei de drept, în vederea sesizării acestora şi a soluţionării problemei de drept, în şedinţă comună, cu respectarea dispoziţiilor alin. (3).

(6) Şedinţa comună a secţiilor este convocată de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi va fi prezidată de preşedintele secţiei iniţial învestite.

(7) Sesizarea se judecă fără citarea părţilor în cel mult 3 luni de la data învestirii secţiei, iar soluţia se adoptă cu jumătate plus unu din numărul judecătorilor prezenţi. Nu se admit abţineri de la vot.

(8) Procedura prevăzută în prezentul capitol este scutită de taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar.

Art. 514Conţinutul şi efectele hotărârii (1) Asupra sesizării, secţia sau, după caz, secţiile se pronunţă prin decizie, numai cu privire la problema de drept supusă dezlegării.

(2) Dispoziţiile art. 511 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

(3) Dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru instanţe, inclusiv în cauza în legătură cu care s-a ridicat problema de drept, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Articolele au fost modificate prin Legea nr. 76 din 24 mai 2012, pct. 135. La cartea a II-a titlul III, titlul capitolului II se modifică şi va avea următorul cuprins:

“CAPITOLUL II

Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept”

136. Articolul 512 se modifică şi va avea următorul cuprins:

“Art. 512 – Obiectul sesizării Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

137. Articolul 513 se modifică şi va avea următorul cuprins:

“Art. 513 – Procedura de judecată (1) Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 512, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 512, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.

(2) Prin încheierea prevăzută la alin. (1), cauza va fi suspendată până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept.

(3) După înregistrarea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, încheierea de sesizare se publică pe pagina de internet a acestei instanţe.

(4) Cauzele similare, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, pot fi suspendate până la soluţionarea sesizării.

(5) Repartizarea sesizării este făcută de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori de persoana desemnată de aceştia.

(6) Sesizarea se judecă de un complet format din preşedintele secţiei corespunzătoare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau de un judecător desemnat de acesta şi 12 judecători din cadrul secţiei respective. Preşedintele secţiei sau, în caz de imposibilitate, judecătorul desemnat de acesta este preşedintele de complet şi va lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a judecătorilor.

(7) După alcătuirea completului potrivit alin. (6), preşedintele acestuia va desemna un judecător pentru a întocmi un raport asupra chestiunii de drept supuse judecăţii. Judecătorul desemnat raportor nu devine incompatibil.

(8) Atunci când chestiunea de drept priveşte activitatea mai multor secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va transmite sesizarea preşedinţilor secţiilor interesate în soluţionarea chestiunii de drept. În acest caz, completul va fi alcătuit din preşedintele sau, în lipsa acestuia, din vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care va prezida completul, din preşedinţii secţiilor interesate în soluţionarea chestiunii de drept, precum şi câte 5 judecători din cadrul secţiilor respective desemnaţi aleatoriu de preşedintele completului. După alcătuirea completului, pentru întocmirea raportului preşedintele completului va desemna câte un judecător din cadrul fiecărei secţii. Raportorii nu sunt incompatibili.

(9) Dacă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există o secţie corespunzătoare aceleia la care s-a constatat că chestiunea de drept nu a fost dezlegată unitar în practica instanţelor, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile alin. (8).

(10) Raportul va fi comunicat părţilor, care, în termen de cel mult 15 zile de la comunicare, pot depune, în scris, prin avocat sau, după caz, prin consilier juridic, punctele lor de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii.

(11) Dispoziţiile art. 510 alin. (5) – (8) se aplică în mod corespunzător.

(12) Sesizarea se judecă fără citarea părţilor, în cel mult 3 luni de la data învestirii, iar soluţia se adoptă cu cel puţin două treimi din numărul judecătorilor completului. Nu se admit abţineri de la vot.

(13) Procedura prevăzută în prezentul capitol este scutită de taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar.”

138. La articolul 514, alineatele (1) şi (3) se modifică şi vor avea următorul cuprins:

“Art. 514 – (1) Asupra sesizării, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se pronunţă prin decizie, numai cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

………………………………………………………………………………………………………………….

(3) Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţa care a solicitat dezlegarea de la data pronunţării deciziei, iar pentru celelalte instanţe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.”

139. La articolul 514, după alineatul (3) se introduce un nou alineat, alineatul (4), cu următorul cuprins:

“(4) Dispoziţiile art. 5111 se aplică în mod corespunzător.”

Prin pct.134., după articolul 511 se introduce un nou articol, articolul 5111, cu următorul cuprins:

“Art. 5111 – Încetarea efectelor deciziei

Decizia în interesul legii îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a făcut obiectul interpretării.”

Potrivit art. 82 , prezenta lege intră în vigoare la data prevăzută la art. 81 alin. (1), cu excepţia dispoziţiilor art. 80 (Art. 80 – În termen de 3 luni de la data publicării prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I, Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă şi actele normative prevăzute la art. 23, 25, 28, 31 – 36, 38, 40, 41, 43, 45, 47 – 49, 51, 52, 54, 56, 58, 59, 61, 63, 65, 69 şi 73 vor fi republicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, dându-se textelor o nouă numerotare), care intră în vigoare la 3 zile de la data publicării prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Ordonanţă de Urgenţă nr. 44 din 23 august 2012 privind modificarea art. 81 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  606 din 23 august 2012 dispune   ca articolul 81 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, se modifică după cum urmează:

Alineatul (1) va avea următorul cuprins:

“Art. 81 – (1) Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 15 iulie 2010, intră în vigoare la 1 februarie 2013“,  iar Alineatul (2) se abrogă.

Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă de urgenţă, dat fiind termenul foarte scurt până la momentul stabilit pentru intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă şi ţinând seama de necesitatea continuării eforturilor şi a măsurilor administrative pentru pregătirea aplicării acestuia,  având în vedere că actualul context economic a impus importante restricţii financiar-bugetare, care au întârziat finalizarea măsurilor absolut necesare pregătirii sistemului judiciar pentru aplicarea noului Cod de procedură civilă,  întrucât neadoptarea, în regim de urgenţă, a măsurilor propuse prin prezenta ordonanţă de urgenţă poate genera blocaje la nivelul instanţelor, cu consecinţe grave de ordin procedural în activitatea de judecată, care ar putea conduce la afectarea dreptului de acces la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, în termen rezonabil,    având în vedere că aspectele mai sus menţionate vizează un interes public şi constituie o situaţie extraordinară, a cărei reglementare nu poate fi amânată, impunând adoptarea de măsuri imediate pe calea ordonanţei de urgenţă.

Din 2007, România a creat sau este în curs de a crea cadrul legal de bază în toate domeniile acoperite de MCV. Când se va finaliza, introducerea noilor coduri ar trebui să reprezinte o modernizare substanțială a sistemului juridic.(RAPORT AL COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIU Privind progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare și
verificare {SWD(2012) 231 final} )