A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

ÎNŞELĂCIUNEA

ÎNŞELĂCIUNEA

Informația conform căreia Dan Diaconescu ar dispune de 46 milioane euro intr-o banca din Olanda, prezentata joi dintr-un document, este falsa, iar acesta nu a depus pana in prezent vreo dovada ca are banii pentru Oltchim, susține premierul Victor Ponta.
Întrebat la RTV cum comenteazz documentia prezentată joi conform căruia o firmă olandeză garantează că Dan Diaconescu dispune de 46 milioane euro într-o bancă din Olanda, premierul a afirmat că această informație este una falsă.”Este o informatie falsă. Nu a depus dovada că are banii. Nu este adevărat, nu există”, a spus Ponta.( Ponta: Informatia ca Dan Diaconescu ar dispune de banii pentru Oltchim e falsa, Ziare. com, 27 Septembrie 2012 ).

Daniel Chitoiu, in prima intervenție publica după privatizarea Oltchim,
despre răspunderea lui Dan Diaconescu, întrebat ce se întâmpla daca privatizarea nu se realizează:

„- Noi ne dorim să încheiem cat mai repede acest contract de privatizare, ca investitorul sa vina cu banii, sa investească ce a promis si sa reia activitate

– Are răspunderi inclusiv de natura penala, pentru îinșelăciune, prezentare de date false, uz de fals. « (pesurse. ro)

Procurori ai Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov au finalizat cercetările şi au dispus trimiterea în judecată a Roxanei Lider, pentru înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave şi şantaj în formă continuată, Radei Mincă, pentru înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, şantaj şi instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, a lui Sava Craiff Buzea, zis Manix, pentru complicitate la înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, şi a lui Ion Constantin, zis Şonot sau Şoni, pentru complicitate la înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave şi şantaj în formă continuată (dcnews, 27 Septembrie 2012).

Inducerea în eroare a unei persoane, ca rezultat al acțiunii, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă (materială, nu morală), se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.

Ca circumstanță agravantă, înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni. Despre dol, vicleșug, ca manoperă frauduloasă a se vedea și Hamangiu, dacă mai trăiește, vol. II, p. 503, nr. 1231, ediția All, 1997.

Inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente, după distincţiile acolo arătate.

Ca o circumstanță, emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. 1, dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin. 2.

Înşelăciunea care a avut consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi (Art. 215 ).

Articolul  244 NCP  are o reglementare identică. Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.

Potrivit alin.  (3) împăcarea înlătură răspunderea penală.

Înşelăciunea, în oricare dintre variantele sale, este o gravă infracţiune contra patrimoniului, constând în înşelarea încrederii participanţilor la raporturile juridice patrimoniale, fapt absolut intolerabil în cadrul acestor raporturi juridice. În toate sistemele de drept înşelăciunea sau escrocheria este o faptă incriminată şi sever sancţionată. Nu poate fi confundată infracţiunea de înşelăciune cu neexecutarea unei obligaţii contractuale. De aceea, invocarea dispoziţiilor art. 11 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice privitoare la interzicerea sancţionării penale a neexecutării unei obligaţii contractuale este total nepertinentă. Sub acest aspect, excepţia de neconstituţionalitate urmează să fie respinsă ca neîntemeiată. Curtea Constituţională, decizia nr. 173 din 4 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 624 din 21 decembrie 1999

Articolul  215 alin. (2) din Codul penal prevede, în fraza întâi, o variantă agravantă a infracţiunii de înşelăciune, care se realizează atunci când înşelăciunea, în varianta simplă prevăzută la alin. (1), sau înşelăciunea în convenţii, prevăzută la alin. (3), se săvârşeşte prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori prin alte mijloace frauduloase. Menţiunea din fraza a doua a alineatului, potrivit căreia, dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni, nu contravine dispoziţiilor art. 4 pct. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dispoziţii care interzic urmărirea sau pedepsirea persoanei care a mai fost condamnată sau achitată anterior, printr-o hotărâre definitivă, pentru aceleaşi fapte. Faptul că se reţine în toate cazurile, inclusiv atunci când folosirea mijlocului fraudulos constituie prin el însuşi infracţiune, înşelăciunea calificată, în condiţiile art. 215 alin. (2) din Codul penal, nu înseamnă dubla sancţionare a infracţiunii. Mijloacele frauduloase folosite de făptuitor pot fi o diversitate de fapte ilicite. Simpla existenţă a acestora, indiferent de numărul sau gravitatea lor, conferă infracţiunii de înşelăciune caracterul calificat, fiind necesară, potrivit voinţei legiuitorului, o sancţionare mai aspră a acestei categorii de infractori. Faptul că mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune nu poate schimba caracterul agravant al incriminării. A pune pe acelaşi plan pe escrocul care foloseşte mijloace frauduloase ce nu sunt infracţiuni cu acela care foloseşte astfel de mijloace, dar care constituie prin ele însele infracţiuni, înseamnă a acorda impunitate acestuia din urmă pentru infracţiunile respective, ceea ce este inadmisibil. Existenţa pluralităţii de infracţiuni în această situaţie nu semnifică o pluralitate de sancţiuni stabilite contrar prevederilor art. 4 pct. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ci aplicarea unei pedepse principale stabilite potrivit regulilor privind concursul de infracţiuni. Legiuitorul Codului penal român nu a acceptat aşa-numita teorie a unităţii între infracţiunea-mijloc şi infracţiunea-scop în reglementarea infracţiunii de înşelăciune, însuşindu-şi principiul, în sensul că, dacă mijlocul fraudulos folosit pentru inducerea sau menţinerea în eroare a păgubitului constituie prin el însuşi infracţiune, această infracţiune trebuie să fie reţinută în concurs cu înşelăciunea calificată, fiind considerate o pluralitate de infracţiuni şi pedepsite ca atare. Aceasta este o opţiune a legiuitorului şi, astfel cum s-a arătat, nu este contrară Constituţiei sau Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În consecinţă, fiind vorba despre două infracţiuni, este firesc să se aplice infractorului două pedepse, după regulile prevăzute pentru concursul de infracţiuni, fără ca prin aceasta să îi fie afectat în vreun fel dreptul la un proces echitabil. Curtea Constituţională, decizia nr. 50 din 14 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 25 februarie 2002

Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art.215 alin.3 C.pen. este necesară desfăşurarea unei activităţi, de inducere sau menţinere în eroare, fără de care persoana vătămată nu ar fi încheiat contractul dăunător. Înstrăinarea ulterioară de către inculpat a bunului cu care a garantat obţinerea unui împrumut constituie o nerespectare a clauzelor contractului, pentru care persoana lezată se poate adresa instanţei civile, un atare act nerelevând existenţa intenţiei frauduloase încă din momentul încheierii contractului sau obţinerii împrumutului.

În cazul în care părţile au fost de bună credinţă cu ocazia încheierii contractului, nu se poate reţine existenţa unei acţiuni frauduloase de inducere în eroare şi deci nici săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în convenţii.

Faptul că, ulterior, pe parcursul executării contractului, una din părţi nu-şi îndeplineşte obligaţia asumată nu poate fi asimilat cu o activitate de inducere în eroare sau cu o manoperă frauduloasă.            ( Secția penală, decizia nr. 1255 din 12 mai 1998, în Bul.Jud., p.460  şi în „R.D.P.” 2/2001, p.176-177 (R.A. este fondat întrucât nu s-a dovedit intenţia de a induce în eroare). În speţă, după scadenţă, gajul a fost înstrăinat anterior plăţii făcute mai  târziu. Fapta proprietarului, de a vinde bunul indisponibilizat fără deposedare antrenează numai o răspundere civilă în măsura în care nu se poate dovedi o inducere în eroare cu prilejul executării contractului (D.Ciuncan, „R.D.P.” 2/2001, p.78-79).

Neplata – singură – la scadenţă reprezintă o rea-credinţă. Înstrăinarea ulterioară putea înlătura prezumţia relei-credinţe numai dacă se poate dovedi  că a înstrăinat pentru a plăti, iar respectarea regulilor vânzării (silite) era cu rea credinţă (dovedită) încălcată de creditor (prin răsturnarea sarcinii probei).

Simpla înstrăinare, după scadenţă este o rea-credinţă, deci o înşelăciune în executarea contractului.

Debitorul care rămâne în posesiunea bunului ipotecat păstrează toate  atribuţiile dreptului de proprietate, inclusiv pe cel de a înstrăina bunul, înainte de a se trece la executarea silită      (V.D.Zlătescu, Garanţiile creditorului, Ed. Academiei, 1970, 232 şi 262. D. Ciuncan, Jurisprudență și doctrină penală, Lumina Lex, București, 2004, sub voce Înșelăciunea).

Fără existenţa erorii, creditorul nu ar fi  executat contractul – condiţia art.215 alin. 3 C.pen nu este îndeplinită, nefiind dovedită reaua-credinţă mai înainte de plata împrumutului, aceasta trebuia să fie motivarea hotărârii.

Prejudiciul, ca element esential al raspunderiii delictuale, consta în rezultatul, în efectul negativ suferit de o persoana, ca urmare a faptei ilicite savârsita de o alta persoana.

Prin rechizitoriu s-a retinut ca acest scop au fost foloasele necuvenite ce ar fi constat în chiar creditele de care au beneficiat societatile creditate. Consideram ca întreaga urmarire s-a bazat pe o gresita interpretare a conceptului de folos nelegitim. Creditul, prin el însusi, nu reprezinta un folos necuvenit. El este acordat în baza unui contract care impune obligatia restituirii iar nerestituirea la termen a unui credit nu reprezinta infractiune. Contractele de credit dau nastere unor raporturi de natura civila, iar partile raspund conform institutiei raspunderii contractuale.

Ori, si sub acest aspect, infractiunea de înselaciune nu exista, deoarece, în primul rând, asa cum s-a aratat lipseste mijlocul fraudulos, ce a fost considerat doar o simpla inducere în eroare, si nu, orice nerestituire de credit constituie fapta penala. Operatiunea de creditare are în esenta ei riscuri, iar bancile ca institutiii specializatae de creditare încearca sa acopere acest risc prin garantii, prin dobânzi, prin penalitati, sperând astfel ca vor determina debitorii sa-si plateasca datoriile. Însa, aceasta chestiune care este eminamente civila, nu poate sa fie transformata în mod abuziv într-o infractiune daca banca nu reuseste sa-si recupereze creditul.

Nu, în ultimul rând, mai trebuie avut în vedere un alt aspect legat de modificarea legii nr 78/ 2000. Existenta infractiunii de înselaciune, sub cele doua aspecte, autorat si complicitate sunt strâns legate de infractiunile prev de art 10 lit b si c din legea nr 78/2000. Cum textul de lege, a fost modificat, prin vointa legiutorului care a înteles sa nu mai considere ca infractiune faptele asa cum erau înaintea modificarii, apare ca nefireasca condamnarea inculpatilor pentru faptele de înselaciune atât timp cat cele de acordare credite si de folosire în alt scop nu mai exista ca infractiune.

Pe cale de consecinta, în baza art. 11 pct lit a cod pr. pen, art. 10 lit. a cod pr penala, va dispune achitarea inculpatilor B.G., P.A., D.V., D. C.si P. A., pentru savârsirea infractiunii de înselaciune prev de art 215 alin 2,3 si 5 cod penal cu aplicarea art. 41 alin 2 cod penal, fapta nu exista. (Trib. Bacău, dosar 74D ,  2. 03. 2010). În speță, garantiile au fost indestulatoare la data acordarii creditelor – pag. 17 si 47 din expertiza contabila – ceea ce duce la inlaturarea oricarei suspiciuni de inducere in eroare. În afara de aceste garantii s-au adus si “alte garantii”: bilete la ordin si file CEC emise in alb, ceea ce insemna ca banca putea oricand sa puna in execuatare aceste titluri executorii pentru orice suma.( Ordonanta de urgenta nr. 99 din 6 decembrie 2006 privind institutiile de credit si adecvarea capitalului).

Potrivit raportului de expertiza depus la dosarul cauzei, fila 47 pct. 5, la vremea când au fost acordate aceste credite garantiile existente in favoarea Bancii erau îndestulatoare. Potrivit aceleiasi lucrari, pe fila 39, se arata faptul ca instrumentele de plata oferite cu titlu de garantie nu au fost valorificate la timp este imputabil actualei conduceri a Bancii, care nu a înteles sa valorifice aceste titluri de valoare.

Teoretic acordarea de credite „în favoarea” unor persoane nu înseamna totusi neaparat si dovada unui scop ilicit, în sensul art. 10 din legea nr 78/ 2000, înainte de modificare, al obtinerii, de catre debitor (sau de altcineva, determinat) a unor foloase necuvenite; simpla nerespectare a unor norme de creditare, per se, nu este neaparat o fapta penala .

Este dificil de demonstrat intenția de a induce în eroare.

Art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002

În cele ce urmează ne raportăm la  dispoziţiile art. 255 alin. 3 – Darea de mită din Codul penal, art. 223 – Denunţul şi art. 78 – Martorul, ambele din Codul de procedură penală, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, precum şi ale art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, aşa cum au fost modificate prin articolul unic pct. 4 din Legea nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226 din 13 martie 2006, care au următorul conţinut:

– Art. 255 alin. 3 din Codul penal: “Mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune.”;

– Art. 223 din Codul de procedură penală: “Denunţul este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau de către o persoană juridică despre săvârşirea unei infracţiuni.

Denunţul trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plângerea.

Denunţul scris trebuie să fie semnat de denunţător, iar în cazul denunţului oral, acesta se consemnează într-un proces-verbal de către organul în faţa căruia a fost făcut.

Dispoziţiile art. 222 alin. 9 se aplică în mod corespunzător.”;

– Art. 78 din Codul de procedură penală: “Persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal poate fi ascultată în calitate de martor.”;

– Art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002: “Persoana care a comis una dintre infracţiunile atribuite prin prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.”

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 255 alin. 3 din Codul penal coroborat cu art. 223 din Codul de procedură penală şi art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, prin raportare la art. 78 din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 255 alin. 3 din Codul penal coroborat cu art. 223 din Codul de procedură penală şi art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, prin raportare la art. 78 din Codul de procedură penală .

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 11 referitoare la Dreptul intern şi dreptul internaţional, ale art. 20 referitoare la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la Dreptul la un proces echitabil, deoarece importanţa mijlocului de probă a declaraţiilor martorilor este de necontestat, în condiţiile în care persoana ce întruneşte această calitate este, de principiu, neinteresată, imparţială, echidistantă, atrăgându-i-se atenţia asupra împrejurărilor esenţiale ale cauzei, pe care le prezintă sub prestare de jurământ. Or, raportat la acestea, declaraţia denunţătorului nu poate fi apreciată ca fiind dată de o persoană neinteresată, obiectivă şi imparţială,  atât timp cât denunţul formulat reprezintă o cauză de impunitate sau un mijloc de reducere a limitelor pedepselor, aşa cum se dispune în art. 255 alin. 3 din Codul penal şi art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. Totodată, textele legale criticate încalcă dreptul la un proces echitabil, aşa cum este consacrat de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece nesocotesc principiul egalităţii armelor prin aceea că părţile trebuie să fie tratate în mod egal pe toată durata desfăşurării procesului.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prin dispoziţiile legale criticate sunt încălcate prevederile constituţionale ale art. 11 referitoare la Dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 20 referitoare la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la Dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorul, după ce, într-o primă argumentare, punând semnul egalităţii între calitatea de martor şi cea de denunţător, evidenţiază aspecte legate de ponderea unei astfel de declaraţii în condiţiile existenţei unei cauze de impunitate ori de reducere a pedepsei, în final, atribuind în procesul penal martorului şi denunţătorului calitatea de parte, extrage aspecte legate de existenţa unor presupuse inegalităţi ale armelor. Or, de vreme ce premisele de la care se porneşte sunt cel puţin discutabile, şi concluzia este lovită de aceleaşi neajunsuri.    Pe de altă parte, împrejurarea că art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 atribuie competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, atestă că legiuitorul a instituit o normă specială, care, din perspectiva acestor fapte, derogă de la dreptul comun, respectiv Codul penal. Modalitatea în care textele sunt interpretate şi aplicate în aceste cauze nu poate fi supusă cenzurii instanţei de contencios constituţional, întrucât, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta se pronunţă fără a putea modifica sau completa prevederile legale supuse controlului, neputând interveni în înfăptuirea actului de justiţie, care, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie “se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”.

De asemenea, prin Decizia nr. 35 din 11 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 5 februarie 2007, Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, statuând că, “în esenţă, autorul excepţiei nu critică măsura de individualizare a pedepsei instituită de legiuitor, ci faptul că nu s-a prevăzut aplicarea acestei măsuri şi faţă de denunţătorii a căror urmărire penală pentru infracţiuni de corupţie se efectuează de alte organe decât cele prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. Altfel spus, autorul excepţiei nu critică conţinutul unei reglementări ci o omisiune de reglementare”.

Ţinând seama de dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, conform cărora “Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”, urmează ca excepţia de neconstituţionalitate să fie respinsă ca inadmisibilă.

De altfel, aspectele reclamate de autor au fost dezlegate în mare parte de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, care, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. LIX (59) din 24 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 7 aprilie 2008, a statuat că “dispoziţiile art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal sunt aplicabile doar în cazul infracţiunilor încadrate exclusiv conform art. 255 din Codul penal, nefiind aplicabile dispoziţiile legii speciale, respectiv ale art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 ( Curtea Constituţională DECIZIA nr. 1.548 din 25 noiembrie 2010 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 26 ianuarie 2011).

Nouă ni se pare că autorul sesizării critică tocmai conţinutul reglementării, și nu o omisiune de reglementare.

Referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, numai infracţiunilor prevăzute de legea specială, precum şi la aplicarea dispoziţiilor art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal numai infracţiunilor încadrate exclusiv conform art. 255 din Codul penal, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,  referitor la problema dacă bunurile ce au făcut obiectul infracţiunii se restituie persoanelor care le-au dat în cazul în care denunţă fapta anterior sesizării organului de urmărire penală, precum şi cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal, atunci când mituitorul se denunţă, iar fapta este încadrată conform Legii nr. 78/2000.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând să fie admis în sensul de a se stabili că dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000, referitoare la nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, sunt aplicabile numai în cazul infracţiunii prevăzute la art. 61 din Legea nr. 78/2000, nefiind incidente şi în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 256 din Codul penal şi, respectiv, la art. 257 din acelaşi cod şi nici în cazul altor infracţiuni prevăzute de Legea nr. 78/2000.

Totodată, a solicitat să se mai decidă că operarea dispoziţiilor art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal este limitată la cazul infracţiunii de dare de mită, prevăzută la art. 255 din Codul penal.

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000, referitoare la nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar.

Astfel, unele instanţe au considerat că dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 se aplică şi în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 256 şi 257 din Codul penal.

Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că dispoziţiile art. 61 din Legea nr. 78/2000, de nepedepsire şi, respectiv, de restituire a banilor, valorilor sau a oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, sunt aplicabile numai în cazul infracţiunii prevăzute în acest text de lege, iar nu şi în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 256 şi 257 din Codul penal sau al celorlalte infracţiuni la care se referă Legea nr. 78/2000.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit art. 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, introdus în această lege prin art. I pct. 3 din Legea nr. 161/2003, “promisiunea, oferirea sau darea de bani, de bunuri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani”.

Prin alin. (2) al aceluiaşi articol s-a prevăzut că “făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă”.

În fine, în cadrul alin. (3) din articolul menţionat se mai prevede că “banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul infracţiunii prevăzute la alin. (1) se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani”, pentru ca în alin. (4) să se precizeze că “banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat în cazul prevăzut la alin. (2)”.

În completarea acestor reglementări, prin art. 19 din aceeaşi lege s-a mai prevăzut că în cazul săvârşirii infracţiunilor la care se referă prezentul capitol (III), banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost date pentru a determina săvârşirea infracţiunii sau pentru a răsplăti pe infractor ori cele dobândite prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, se confiscă, iar dacă bunurile nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

În legătură cu aplicarea acestor din urmă prevederi, s-a pus problema dacă dispoziţiile art. 256 alin. 2 şi ale art. 257 alin. 2 din Codul penal nu au fost înlocuite cu dispoziţiile corespunzătoare din legea specială.

Sub acest aspect, este de observat că prevederile Legii nr. 78/2000 cuprind reglementări cu caracter particular special în raport cu cele existente în Codul penal, în domenii apropiate sau chiar în aceeaşi materie.

Astfel, aşa cum s-a arătat, prin art. 61 din Legea nr. 78/2000 este incriminată fapta de cumpărare de influenţă, în timp ce prevederile din Codul penal nu o cuprind în sfera lor de reglementare, sancţionându-l doar pe traficantul de influenţă.

În acelaşi timp, pe când în Legea nr. 78/2000 este reglementată la art. 61 alin. (2) denunţarea ca o cauză specială de nepedepsire, care înlătură în mod firesc şi incidenţa măsurii de siguranţă a confiscării, prevăzută la art. 19 din aceeaşi lege, în Codul penal nu este instituită o asemenea cauză de nepedepsire pentru infracţiunile adiacente de primire de foloase necuvenite sau de trafic de influenţă, în cazul acestora fiind aplicabilă, în toate situaţiile în care se constată existenţa infracţiunilor, măsura confiscării bunurilor ce au făcut obiectul lor.

Ca urmare, prevederile art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000, potrivit cărora “banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat”, nu sunt aplicabile decât atunci când este incidentă dispoziţia de nepedepsire din alin. (2) al aceluiaşi articol, care se referă numai la sfera restrânsă a infracţiunii prevăzute la art. 61 alin. (1) din această lege.

De aceea, este evident că aplicarea dispoziţiilor de restituire a bunurilor ce au făcut obiectul infracţiunii, cuprinse în alin. (4) al art. 61 din Legea nr. 78/2000, nu poate fi extinsă şi la infracţiunile de primire de foloase necuvenite şi de trafic de influenţă prevăzute restrictiv în art. 256 şi, respectiv, în art. 257 din Codul penal, deoarece cauza de nepedepsire determinată de denunţarea faptei, cu consecinţa înlăturării incidenţei confiscării bunului, operează, limitativ, numai în cazul infracţiunilor avute în vedere de legiuitor.

Aşa fiind, din moment ce în astfel de cazuri nu există identitate de situaţie juridică, nu se poate pretinde nici identitate de tratament juridic.

Tot astfel, pentru aceeaşi raţiune, nu poate fi extinsă aplicarea dispoziţiilor art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal, incidente pentru infracţiunea de dare de mită prevăzută la alin. 1 al acestui articol, la cazurile de dare de mită săvârşite de subiecţii calificaţi la care se referă Legea nr. 78/2000.

În această privinţă, trebuie avut în vedere că subiecţii infracţiunii de dare de mită specificaţi la art. 1, art. 7 alin. (2), art. 81, 82, 13 şi 185 din Legea nr. 78/2000, calificaţi în raport cu reglementarea dată infracţiunii de dare de mită în Codul penal, atrag şi sancţiuni diferite, relevând un grad de pericol social mai ridicat.

Tot aşa se explică şi nepreluarea, în cazul infracţiunii de dare de mită săvârşite în condiţiile Legii nr. 78/2000, a cauzei de nepedepsire cuprinse în art. 255 alin. 3 din Codul penal.

Mai mult, din moment ce dispoziţiile înscrise în art. 255 alin. 5, cu referire la alin. 3, din Codul penal constituie excepţia în materia confiscării speciale de la regula instituită prin art. 118 din acelaşi cod, iar reglementarea excepţiei este de strictă interpretare, se impune să se reţină că atât timp cât, prin art. 19 din Legea nr. 78/2000, au fost preluate dispoziţii de la art. 118 alin. 1 lit. d) şi e) din Codul penal, fără să se facă nicio distincţie în raport cu bunurile provenind de la mituitorii care au denunţat fapta, nu se poate considera că legiuitorul ar fi acceptat ca noua reglementare, cu caracter special agravat, să mai permită restituirea bunurilor mituitorului care a făcut denunţul.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000, privind nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, sunt aplicabile numai infracţiunilor prevăzute în legea specială, iar dispoziţiile art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal sunt aplicabile doar în cazul infracţiunilor încadrate exclusiv conform art. 255 din Codul penal, nefiind aplicabile şi dispoziţiile legii speciale, respectiv ale art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000.

În aplicarea dispoziţiilor din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, privind nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, sunt aplicabile numai infracţiunilor prevăzute de legea specială; dispoziţiile art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal sunt aplicabile numai infracţiunilor încadrate exclusiv conform art. 255 din Codul penal, nefiind aplicabile dispoziţiile legii speciale, respectiv ale art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 ( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţiile Unite DECIZIA Nr. LIX (59) din 24  septembrie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   274 din 7 aprilie 2008).

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, într-o altă cauză, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul părţilor la un proces echitabil şi ale art. 53 alin. (1) referitoare la cazurile în care poate fi restrâns exerciţiul unor drepturi și al unor libertăţi, precum şi cele ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În acest sens, se arată că dispoziţiile legale criticate pun într-o poziţie de inegalitate persoana care, deşi în cursul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit aceleaşi infracţiuni ca şi acelea care intră în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, nu beneficiază de cauza de reducere a pedepsei pentru motivul neraţional că datorită criteriilor nerezonabile prevăzute de lege – calitatea subiectului activ sau cuantumul mai redus al prejudiciului produs prin infracţiunea de corupţie – a fost cercetată de alt organ de urmărire penală.

Curtea de Apel Suceava – Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, deoarece restrângerea dreptului de a beneficia de reducerea pedepselor în raport de competenţa organelor ce efectuează urmărirea penală contravine principiilor constituţionale care consacră egalitatea cetăţenilor în faţa legii, accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, precum şi dispoziţiilor potrivit cărora exerciţiul unor drepturi sau libertăţi poate fi restrâns numai de lege şi numai în anumite cazuri.

Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, deoarece prin dispoziţiile legale criticate se instituie un tratament juridic diferit pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie, şi anume de a denunţa şi a facilita identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit o infracţiune ce intră în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Astfel, fără o motivare obiectivă şi raţională, numai denunţătorii care au săvârşit la rândul lor o infracţiune care intră în competenţa direcţiei pot beneficia de cauza de reducere a pedepsei, în timp ce denunţătorii care au comis o infracţiune similară pentru care cercetarea penală nu este efectuată de organele din cadrul direcţiei nu pot beneficia de această reducere.

Pentru raţiuni similare, textul legal criticat contravine şi dreptului părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în esenţă, autorul excepţiei nu critică măsura de individualizare a pedepsei instituită de legiuitor, ci faptul că nu s-a prevăzut aplicarea acestei măsuri şi faţă de denunţătorii a căror urmărire penală pentru infracţiuni de corupţie se efectuează de alte organe decât cele prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. Altfel spus, autorul excepţiei nu critică conţinutul unei reglementări ci o omisiune de reglementare.

Ţinând seama de dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, conform cărora “Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”, urmează ca excepţia de neconstituţionalitate să fie respinsă ca inadmisibilă ( Curtea Constituţională DECIZIA Nr. 35 din 11 ianuarie 2007 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  88 din 5 februarie 2007).

Și în acest caz, părerea noastră este că instanța constituțională trebuia să se aplece , în primul rând, asupra aspectelor esențiale de neconstituționalitate.

Referitor la  individualizarea şi modalitatea de executare a pedepsei,    Înalta Curte respinge, ca nefondate, recursurile declarate de D.N.A. şi inculpata G.A. împotriva Deciziei penale nr. 355 din 3 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală.

Recurenta inculpată a susţinut că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 19 O.U.G. nr. 43/2002.

“Potrivit acestui text din actul normativ invocat, persoana care a comis una dintre infracţiunile atribuite prin ordonanţa de urgenţă în competenţa D.N.A., iar în timpul urmăririi denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.

În cauză nu s-a dovedit faptul că recurenta a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni, neimpunându-se aplicarea acestui text de lege” (subl.ns.).

În consecinţă, hotărârea nu este supusă nici unui caz de casare prevăzut de art. 3859 C. proc. pen. şi, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., vor fi respinse recursurile ca nefondate ( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia Penală Dosar nr. 30151/3/2005 Decizia nr. 5455 din 22 septembrie 2006).

Convenţia penală privind corupţia, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65/30 ian. 2002 ( Legea nr. 27 din 16 ianuarie 2002 pentru ratificarea Convenţiei penale privind corupţia, adoptata la Strasbourg la 27 ianuarie 1999 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2002, pentru ratificarea Protocolului adiţional la Convenţia penala a Consiliului Europei privind corupţia, adoptat la Strasbourg la 15 mai 2003 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  612 din 7 iulie 2004), recunoscând importanţa de a consolida cooperarea cu celelalte state semnatare ale prezentei convenţii, convinse de necesitatea de a urma cu prioritate o politică penală comună care tinde să protejeze societatea împotriva corupţiei, inclusiv prin adoptarea unei legislaţii şi a măsurilor preventive adecvate, subliniind faptul că corupţia constituie o ameninţare pentru democraţie, preeminenţa dreptului şi drepturile omului, subminează principiile de bună administrare, echitate şi justiţie socială, denaturează concurenţa, împiedică dezvoltarea economică şi pune în pericol stabilitatea instituţiilor democratice şi bazele morale ale societăţii, convinse că eficacitatea luptei împotriva corupţiei se realizează printr-o cooperare internaţională penală intensificată, rapidă şi adaptată, a statuat, printre altele, că fiecare parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a asigura o protecţie efectivă şi corespunzătoare:

a) persoanelor care furnizează informaţii referitoare la infracţiunile stabilite în baza art. 2-14 sau colaborează în alt mod cu autorităţile însărcinate cu investigaţii sau urmăriri; b) martorilor care fac o depoziţie privind astfel de infracţiuni.

Conform articolului 22, statele sunt obligate să ia măsurile necesare pentru a asigura o protecție efectivă și corespunzătoare colaboratorilor justiției și martorilor (art. 22, Protecţia colaboratorilor justiţiei şi a martorilor ).

În acest context trebuie amintit că în concluziile și recomandările celei de a 2 – a Conferințe europene a serviciilor specializate în lupta împotriva corupției (Tallin, octombrie 1997), participanții au recunoscut că, pentru a lupta în mod eficace împotriva corupției “trebuie să se prevadă un sistem corespunzător de protecție a martorilor și a persoanelor care cooperează cu justiția, nu numai adoptând norme juridice adecvate, ci și prin prevederea de resurse bugetare necesare în acest scop”. Mai mult, “trebuie să se prevadă acordarea de imunități sau reducerea pedepselor pentru persoanele cercetate pentru infracțiuni de corupție, dacă ele facilitează anchete, dezvăluie fapte sau împiedică comiterea infracțiunii ( pct. 107, 108,  Raport explicativ la Convenția penală asupra corupției – STE nr. 173, subl.ns.)

Amintim – „colaborator al justiției”  este orice persoană care este ea însăși investigată sau care a fost condamnată pentru că a participat la infracțiunile de corupție.

Articolul  37 din  Conventiei Natiunilor Unite impotriva coruptiei, adoptata la New York la 31 octombrie 2003 (   Legea nr. 365 din 15 septembrie 2004 pentru ratificarea publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  903 din 5 octombrie 2004 ) analizează cooperarea cu serviciile de investigaţii si de reprimare.

Fiecare stat parte ia masurile potrivite pentru a încuraja persoanele care participa sau care au participat la săvârşirea unei infracţiuni stabilite conform prezentei convenţii sa furnizeze autoritarilor competente informaţii utile în scopurile anchetei și cercetării probelor, precum si o asistenta faptica si concreta care ar putea contribui la lipsirea autorilor infracţiunii de produsul infracţiunii si la recuperarea acestui produs.

Fiecare stat parte are în vedere sa prevadă posibilitatea, în cazurile corespunzătoare, micşorării pedepsei de care este pasibil un învinuit care cooperează într-un mod substanţial la ancheta sau la urmăririle referitoare la o infracţiune prevăzută de prezenta convenţie.

Fiecare stat parte are în vedere sa prevadă posibilitatea, conform principiilor fundamentale ale dreptului sau intern, acordării de imunitate de urmărire a unei persoane care cooperează în mod substanţial la ancheta sau la urmăriri referitoare la o infracţiune prevăzuta de prezenta convenţie   (Raport explicativ la Convenția penală asupra corupției – STE nr. 173- cu trimitere la a 2-a Conferință europeană a serviciilor specializate în lupta contra corupției , Tallin, Octombrie 1997)

La 24 iulie 2009 s-a publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009 noul Cod Penal (Legea nr. 286/2009). Noul Cod penal urmăreşte , printre altele, asigurarea satisfacerii exigenţelor decurgând din principiile fundamentale ale dreptului penal consacrate de Constituţie şi de pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte;  transpunerea în cadrul legislativ penal naţional a reglementărilor adoptate la nivelul Uniunii Europene; armonizarea dreptului penal material român cu sistemele celorlalte state membre ale Uniunii Europene, ca o premisă a cooperării judiciare în materie penală bazată pe recunoaştere şi încredere reciprocă.

Sistemul românesc menține principiul  oficialităţii procesului penal, în detrimentul principiului oportunității.

Pot constitui circumstanţe atenuante judiciare eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii;  împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului (art.75 NCP).

În cazul în care există circumstanţe atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc cu o treime (art..76).

Special, mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta (articolul.290 NCP).  La  cumpărarea de influenţă   făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta (art.292 ).

În concluzie, art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, potrivit căruia persoana care a comis una dintre infracţiunile atribuite prin prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege, nu are acoperire în nici un text principial românesc sau convențional.

Nu turnătoria oricăror altor infracțiuni de corupție poate atrage reducerea pedepsei. Convențiile vorbesc de reduceri de pedeapsă pentru acea infracțiune pentru care este cercetat, dar colaborarea privește această infracțiune, și nu oricare alta. NCP limitează, conform principiilor fundamentale ale dreptului nostru intern.

REGULAMENTUL DE ORDINE INTERIOARĂ AL INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI

REGULAMENTUL DE ORDINE INTERIOARĂ AL INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI

Consiliul Superior al Magistraturii a luat o decizie fără consultarea judecătorilor si a avocaţilor, doar pentru a da satisfacţie unor procurori care s-au plâns ca sunt nedreptățiti pentru ca au fost daţi jos de pe podium in sala de judecata si puşi in rând cu avocaţii. In urma reclamaţiei făcute la CSM in luna mai 2012 de către procurori din cadrul Parchetului Tribunalului Bucureşti – care au acuzat faptul ca noua amplasare a mobilierului in sala de judecata „aduce grave atingeri demnitatii profesiei” .,
CSM a emis Hotărârea nr. 781 din 5 septembrie 2012, prin care a completat Regulamentul de ordine interioara al instanţelor judecătoreşti si a stabilit care sa fie poziţia magistraţilor/parţilor in sala de judecata (luju. ro).

Începând cu data de 1 mai 2012, in cadrul Tribunalului Bucureşti s-a dispus schimbarea amplasamentului mobilierului din sălile de şedinţa alocate secţiilor civile ale acestei instanţe. Acest aspect nu a fost adus anterior la cunoştinţa personalului, care nu a fost consultat ( si nici conducerea Parchetului respectiv), fiind pus in fata faptului împlinit” care nu a cunoscut in baza cărei dispoziţii s-au luat aceste masuri”.

Hotărârea nr. 781 din 5 septembrie 2012, pentru completarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 657 din 17 septembrie 2012.

Având în vedere dispoziţiile art. 139 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,  în temeiul dispoziţiilor art. 133 alin. (5) şi (7) din Constituţia României, republicată, precum şi ale art. 23 alin. (1) şi ale art. 38 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată,  Plenul Consiliului Superior al Magistraturii hotărăşte că  Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 958 din 28 octombrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, se completează .

După articolul 86 se introduc douăsprezece noi articole, articolele 861 – 8612, cu următorul cuprins:

“Art. 861 – Sălile de şedinţă din instanţele judecătoreşti vor fi dotate cu mobilierul necesar judecătorilor, procurorului, grefierului, avocaţilor, părţilor, persoanelor private de libertate şi publicului. […].

Art. 866 – (1) Locul avocatului care pune concluzii va fi situat pe un podium având înălţimea cuprinsă între 20 şi 30 cm şi va fi orientat în modul prevăzut la art. 865 alin. (4).[…].

Biroul procurorului va fi situat distinct de cel al judecătorilor, în partea opusă spaţiului amenajat pentru persoanele private de libertate, pe un podium având înălţimea cuprinsă între 40 şi 50 cm şi va fi orientat astfel încât să asigure procurorului o vizibilitate bună atât spre biroul judecătorilor, cât şi spre public.

Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii.

Rolul Ministerului Public este determinat în  art. 131 al Constituţiei.  În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Procurorii sunt deci cu mult peste rolul simplu de acuzator.

În măsura în care finalitatea urmărită de procuror este apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi intereselor cetăţenilor, prezenţa sa în proces nu este susceptibilă de conotaţia negativă ce i-a fost atribuită. Chiar dacă, în condiţiile în care procesul judiciar dă expresie unui conflict de interese contrare, dintre care, în principiu, doar unul este legitim, prin prisma cadrului juridic şi a asigurării ordinii de drept, opţiunea procurorului este univoc favorabilă acestuia, o atare opţiune nu este apriorică şi nici intuitu personae, ci este impusă de convingerea că cel în cauză are dreptate, altfel spus, că interesul său este cel căruia autoritatea publică îi datorează ocrotire. Sprijinindu-l în acest mod, procurorul îi potenţează acestuia accesul liber la justiţie, fără ca astfel să afecteze principiul egalităţii în drepturi, întrucât nu poate exista egalitate între titularul unui drept şi cel care înţelege să îl conteste fără temei, între titularul unui interes legitim şi cel care invocă acelaşi interes în mod arbitrar şi fără legitimitate (Curtea Constituţională, Decizia nr. 102 din 22 februarie 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 alin. 3 din Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.320 din 15 aprilie 2005).

În Decizia nr. 68 din 3 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 17 februarie 2005 Curtea a reţinut că, “în toate cazurile de participare a procurorului în procesul civil, calitatea de parte în acest sens material aparţine titularului dreptului subiectiv ce formează obiectul litigiului, care este liber să dispună de acest drept şi să-şi exercite fără nici o constrângere toate drepturile procesuale. Procurorul este, fără îndoială, un organ al statului, dar el nu este un «reprezentant al statului» în procesul civil […]. Procurorul apără ordinea normativă, iar în felul acesta nu dezechilibrează procesul în favoarea unuia sau altuia dintre titularii drepturilor supuse judecăţii […]. Ca şi judecătorul, procurorul este un subiect oficial al procesului civil. El acţionează întotdeauna din oficiu şi atunci când declanşează procesul, şi atunci când intervine în proces, şi în cererile pe care le adresează. Scopul acţiunii sale nu este acela de a obţine pentru una dintre părţi satisfacerea unei pretenţii, ci de a veghea ca admiterea sau respingerea cererilor părţilor să se facă în conformitate cu legea. Procurorul nu este parte, în sensul afirmat în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, el este un organ al legii. În felul acesta, principiul oficialităţii în temeiul căruia acţionează procurorul nu anihilează şi nici măcar nu micşorează efectele principiului disponibilităţii care guvernează acţiunea şi comportamentul părţilor în procesul civil. Independent de acţiunea Ministerului Public, părţile au în continuare libertatea să dispună de drepturile lor subiective, materiale sau procesuale”.

Într-o altă cauză, Curtea Constituţională constată că ansamblul reglementărilor legale trebuie să garanteze şi să asigure dreptul Ministerului Public să îşi exercite acest rol. În activitatea judiciară, mai ales în domeniul contenciosului administrativ, unde întotdeauna o parte a procesului este o autoritate publică, premisa pentru îndeplinirea rolului constituţional al Ministerului Public este tocmai participarea în şedinţă a reprezentantului său. Astfel, prin participarea reprezentantului Ministerului Public se impune o garanţie în plus atât în sensul apărării ordinii de drept, a intereselor generale ale societăţii, cât şi în ideea apărării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, iar Ministerul Public are garantată posibilitatea de a-şi exercita în deplinătate rolul său constituţional (Curtea Constituţională, Decizia nr. 65 din 25 ianuarie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (9) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  107 din 13 februarie 2007).

În legătură cu aplicarea principiului egalităţii, Curtea Constituţională a stabilit în mod constant în jurisprudenţa sa că “violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996).

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, în aplicarea principiului nediscriminării prevăzut la art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a stabilit că orice diferenţă de tratament făcută de stat între persoane aflate în situaţii similare trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă , de exemplu, în cazul “Markx împotriva Belgiei”, 1979 (Curtea Constituţională, Decizia nr. 100 din 9 martie 2004 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  261 din 24 martie 2004, idem Curtea Constituţională Decizia nr. 421 din 11 noiembrie 2003 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1, 2 şi 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, aprobată şi modificată prin Legea nr. 503/2002, cu modificările ulterioare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  870 din 8 decembrie 2003).

În dreptul românesc,  Ministerul Public a fost organizat încă din timpul Regulamentelor organice, exceptând perioada 1948-1992 când a fost înlocuit de sistemul, parţial diferit, al organelor procuraturii. În ambele sisteme, partea dominantă a activităţii ţinea şi ţine de materia dreptului penal, dar atribuţii importante erau şi sunt prevăzute de lege şi în materie civilă, lato sensu ( vezi şi Codul de procedură civilă din 1865, Legea pentru atribuţiile Ministerului Public din 25 octombrie 1877, Codul de procedură civilă din 1900, Codul de procedură civilă din 1948, cu modificările aduse prin Decretul nr.38/1959, Legea nr.6/1952 pentru înfiinţarea şi organizarea procuraturii) ( Curtea Constituţională, Decizia nr.1 din 4 ianuarie 199, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. .66 din 11.04.1995).

Referitor la poziţia în sălile de şedinţă,  legiuitorul român putea adopta sistemul italian ( sau de common law), dar , în egală măsură, şi cel franţuzesc.Totul se reduce la TRADITIA fiecărei țări și a nivelului de civilitate.

Singura critică – deloc nesemnificativă – este lipsa transparenţei, a spiritului democratic la adoptarea modificării, atât faţă de personalul instanţelor, cât şi faţă de avocaţi şi justiţiabili.

Zece centrimetri de înălțime contează enorm!

RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE

RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE

Societas delinquere non potest[1].

Persoanele juridice pot fi trase la răspundere pentru fapte penale săvârşite în numele lor de orice persoană, care acţionează fie individual, fie în calitate de membru al unui organ al respectivei persoane juridice, ce exercită o funcţie de conducere în cadrul acelei persoane în baza unui mandat de reprezentare sau a  unei autorizări de a lua decizii în numele persoanei juridice sau de a exercita un control în cadrul persoanei juridice.   Pe lângă aceasta, o persoană juridică poate fi trasă la răspundere atunci când lipsa de supraveghere sau de control a constituit premisa săvârşirii infracţiunilor  în numele respectivei persoane juridice, de către o persoană fizică aflată sub autoritatea sa.

Aceste dispoziţii de principiu sunt enumerate în art.  9 şi 10 ale Propunerii de decizie-cadru nr.  664/2001 a Consiliului Uniunii Europene privind lupta contra rasismului şi xenofobiei[2].

Prin Legea  nr. 365 din 15 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din  5 octombrie 2004, Parlamentul României  a ratificat   Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, semnată de România la Merida la 9 decembrie 2003.

Potrivit art. 26, fiecare stat parte adoptă măsurile necesare, conform principiilor sale juridice, pentru a stabili răspunderea persoanelor juridice care participă la infracţiunile stabilite conform acestei convenţii.

Sub rezerva principiilor juridice ale statului parte,  răspunderea persoanelor juridice poate fi penală, civilă sau administrativă. Această răspundere nu aduce atingere răspunderii penale a persoanelor fizice care au săvârşit infracţiunile.

Fiecare stat parte veghează, în mod special, ca persoanele juridice trase la răspundere conform acestui text de lege să facă obiectul sancţiunilor eficace, proporţionale şi de descurajare, de natură penală sau nepenală, inclusiv al sancţiunilor băneşti.

Prin  Legea   nr. 27 din 16 ianuarie 2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2002,   Parlamentul României  a  ratificat Convenţia penală privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999 .

În art. 18 al convenţiei se stipulează că fiecare parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a se asigura că persoanele juridice pot fi ţinute responsabile de infracţiuni de corupţie activă, trafic de influenţă şi de spălare a capitalurilor, stabilite în temeiul acestei convenţii, dacă acestea sunt comise în contul lor de către o persoană fizică ce acţionează fie individual, fie în calitate de membru al unui organ al persoanei juridice, în cadrul căreia exercită atribuţii de conducere referitoare la:

– puterea de reprezentare a persoanei juridice; sau

– autoritatea pentru a lua decizii în numele persoanei juridice; sau

– autoritatea pentru a exercita un control în cadrul persoanei juridice, precum şi pentru participarea unei asemenea persoane fizice în calitate de complice sau de instigator la comiterea infracţiunilor sus-menţionate.

Făcând abstracţie de cazurile mai sus arătate, fiecare parte ia măsurile necesare pentru a se asigura că o persoană juridică poate fi ţinută responsabilă dacă lipsa de supraveghere sau de control din partea unei persoane fizice menţionate mai sus a făcut posibilă comiterea infracţiunilor în contul respectivei persoane juridice de către o persoană fizică supusă autorităţii sale.

Responsabilitatea persoanei juridice nu exclude urmăririle penale împotriva persoanelor fizice autori, instigatori sau complici la infracţiunile menţionate .

Ţinând seama de gravitatea infracţiunilor stabilite, fiecare parte prevede, cu privire la infracţiunile stabilite, sancţiuni şi măsuri efective, proporţionale şi descurajatoare, incluzând, atunci când sunt săvârşite de persoane fizice, sancţiuni privative de libertate ce pot da loc la extrădare.

Fiecare parte se asigură ca în cazul responsabilităţii stabilite ,  persoanele juridice să fie pasibile de sancţiuni eficace, proporţionate şi descurajatoare, de natură penală sau nepenală, inclusiv de sancţiuni pecuniare.

Fiecare parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a-i permite să confişte sau să blocheze în alt mod instrumentele şi produsele infracţiunilor stabilite în temeiul  convenţiei sau bunurile a căror valoare corespunde acestor produse.

Răspunderea persoanelor juridice este atrasă în măsura în care ele  participă la infracţiunile stabilite conform acestei convenţii.

În doctrină s-a arătat că,  în principiu,  sunt exceptate persoanele juridice de drept public care au organe alese[3]. Organul persoanei juridice este parte alcătuitoare a acesteia,  prin care se formează şi se manifestă voinţa ei cu prilejul exercitării funcţiei, în limitele puterilor dobândite.

Reprezentantul legal sau convenţional este şi rămâne o persoană distinctă, în afara celui reprezentat, iar fapta ilicită a organului rămâne cu totul străină de funcţiile ce-i sunt încredinţate, nu poate constitui fapta ilicită a persoanei juridice[4] .

Exerciţiul include şi abuzul de funcţie, când aceasta este doar instrumentul delictului civil, atribuţiile funcţiei fiind abătute de la scopul lor, sau când funcţia a fost prilejul săvârşirii faptei. Este îndestulător să existe un raport de conexiune între exerciţiu şi faptă, aceasta fiind condiţia necesară a producerii prejudiciului sau pentru înlesnirea precumpănitoare a acestei produceri[5].

Ca atare, numai o faptă colectivă a organului poate fi privită ca faptă a persoanei juridice[6] (pe tărâmul răspunderii civile delictuale).

Alături de răspunderea penală a şefului de întreprindere Espace judiciaire europeen include şi răspunderea penală colectivă (de grup) sub forma răspunderii persoanei juridice având calitatea de subiect de drept şi titulară a unui patrimoniu autonom atunci când infracţiunea a fost săvârşită pe seama grupului (pour le compte) de către reprezentant, organ sau de orice persoană ce acţionează în numele său având putere de decizie de drept sau de fapt ( art.14, raport şi proiect 1996)[7].

Pour engager la responsabilité de la personne morale, l’infraction doit avoir été commise pour le compte de la personne morale par son organe ou son représentant.

C’est le mécanisme de la responsabilité par ricochet.

La personne morale n’est pas considérée en droit pénal comme une personne autonome, dotée de son propre pouvoir de décision et de ses propres moyens d’action, mais comme une personne abstraite incarnée par ses organes ou représentants.

La RPPM est un mécanisme d’imputation à la personne morale d’une infraction commise par une ou plusieurs personnes physiques : l’organe ou le représentant, c’est-à-dire toute personne ayant le pouvoir légal, statutaire ou conventionnel d’engager la personne morale, et notamment le délégataire d’un organe disposant de la compétence, de l’autorité et des moyens nécessaires à l’exercice de sa mission.

L’infraction commise par une personne étrangère à la personne morale, ou à l’occasion d’actes étrangers aux pouvoirs de représentation, ou encore l’infraction qui n’est pas commise pour le compte de la personne morale (c’est-à-dire dans son intérêt ou en son nom), ne peut être imputée à cette dernière.

L’imputation d’une infraction à une personne morale suppose la réunion de tous les éléments de l’infraction, le plus souvent sur la tête d’une personne physique identifiée, organe ou représentant de la personne morale. Les juges ne peuvent en aucun cas établir l’existence des éléments de l’infraction directement dans le chef de la personne morale (Crim. 29 avril 2003).

L’identification de la personne physique n’est pas absolument nécessaire dès lors que l’organe ou le représentant fautif est identifié : la seule exigence légale tient à l’existence d’une infraction matériellement commise par un organe ou représentant.

Si l’organe ayant commis l’infraction est un organe collectif, il ne semble pas qu’il y ait d’impossibilité à poursuivre la personne morale, à condition toutefois que la nature de l’infraction s’y prête, notamment en ce qui concerne l’intention.

Comme pour la complicité, la condamnation effective de l’auteur matériel importe peu : c’est l’existence d’une infraction principale punissable qui est seule prise en compte. L’absence de poursuites contre l’organe ou le représentant n’empêche pas la condamnation de la personne morale. Il se peut même que la relaxe du représentant n’empêche pas la condamnation de la personne morale : c’est le cas de la faute involontaire ayant un lien de causalité indirecte avec le dommage ; l’application de l’alinéa 4 de l’article 121-318 du Code pénal n’empêche pas la condamnation de la personne pénale (exemple : Crim. 24 octobre 2000).

Il résulte des articles 121-2, 121-3 et 222-19 du Code pénal, tant dans leur rédaction antérieure à la loi du 10 juillet 2000 que dans celle issue de cette loi, que les personnes morales sont responsables pénalement de toute faute non intentionnelle de leurs organes ou représentants ayant entraîné une atteinte à l’intégrité physique constitutive du délit de blessures involontaires, alors même qu’en l’absence de faute délibérée ou caractérisée au sens de l’article 121-3, alinéa 4, nouveau, la responsabilité pénale des personnes physiques ne pourrait être recherchée.

Encourt dès lors la censure l’arrêt qui, dans des poursuites contre une société pour blessures involontaires causées à l’un de ses salariés, prononce la relaxe de celle-ci après avoir relevé des éléments de fait caractérisant un manquement aux prescriptions de l’article 5 du décret du 8 janvier 1965, sans rechercher si ce manquement n’était pas dû pour partie à un défaut de surveillance ou d’organisation du travail imputable au chef d’établissement ou, le cas échéant, à son délégataire en matière de sécurité et susceptible, nonobstant l’absence de faute délibérée ou caractérisée, d’engager la responsabilité pénale de la société.( Faute délibérée d’un organe ou d’un représentant CRIM. – 24 octobre 2000. CASSATION PARTIELLE, N° 00-80.378. – C.A. Lyon, 7 décembre 1999).

Article 121-2 (Modifié par Loi n°2004-204 du 9 mars 2004 – art. 54 JORF 10 mars 2004 en vigueur le 31 décembre 2005) :

Les personnes morales, à l’exclusion de l’Etat, sont responsables pénalement, selon les distinctions des articles 121-4 à 121-7, des infractions commises, pour leur compte, par leurs organes ou représentants.

Toutefois, les collectivités territoriales et leurs groupements ne sont responsables pénalement que des infractions commises dans l’exercice d’activités susceptibles de faire l’objet de conventions de délégation de service public.

La responsabilité pénale des personnes morales n’exclut pas celle des personnes physiques auteurs ou complices des mêmes faits, sous réserve des dispositions du quatrième alinéa de l’article 121-3.

În procedura penală franceză, urmărirea penală şi judecata sunt reglementate în titlul   XVIII : De la poursuite, de l’instruction et du jugement des infractions commises par les personnes morales, astfel :

Article 706-41

Les dispositions du présent code sont applicables à la poursuite, à l’instruction et au jugement des infractions commises par les personnes morales, sous réserve des dispositions du présent titre.

Article 706-42

Sans préjudice des règles de compétence applicables lorsqu’une personne physique est également soupçonnée ou poursuivie, sont compétents :

1º Le procureur de la République et les juridictions du lieu de l’infraction ;
2º Le procureur de la République et les juridictions du lieu où la personne morale a son siège.

Ces dispositions ne sont pas exclusives de l’application éventuelle des règles particulières de compétence prévues par les articles 705 et 706-17 relatifs aux infractions économiques et financières et aux actes de terrorisme.

Article 706-43

L’action publique est exercée à l’encontre de la personne morale prise en la personne de son représentant légal à l’époque des poursuites. Ce dernier représente la personne morale à tous les actes de la procédure. Toutefois, lorsque des poursuites pour des mêmes faits ou des faits connexes sont engagées à l’encontre du représentant légal, celui-ci peut saisir par requête le président du tribunal de grande instance aux fins de désignation d’un mandataire de justice pour représenter la personne morale.

La personne morale peut également être représentée par toute personne bénéficiant, conformément à la loi ou à ses statuts, d’une délégation de pouvoir à cet effet.

La personne chargée de représenter la personne morale en application du deuxième alinéa doit faire connaître son identité à la juridiction saisie, par lettre recommandée avec demande d’avis de réception.

Il en est de même en cas de changement du représentant légal en cours de procédure.

En l’absence de toute personne habilitée à représenter la personne morale dans les conditions prévues au présent article, le président du tribunal de grande instance désigne, à la requête du ministère public, du juge d’instruction ou de la partie civile, un mandataire de justice pour la représenter.

Article 706-44

Le représentant de la personne morale poursuivie ne peut, en cette qualité, faire l’objet d’aucune mesure de contrainte autre que celle applicable au témoin.

Article 706-45

Le juge d’instruction peut placer la personne morale sous contrôle judiciaire dans les conditions prévues aux articles 139 et 140 en la soumettant à une ou plusieurs des obligations suivantes :

1º Dépôt d’un cautionnement dont le montant et les délais de versement, en une ou plusieurs fois, sont fixés par le juge d’instruction ;

2º Constitution, dans un délai, pour une période et un montant déterminés par le juge d’instruction, des sûretés personnelles ou réelles destinées à garantir les droits de la victime ;

3º Interdiction d’émettre des chèques autres que ceux qui permettent le retrait de fonds par le tireur auprès du tiré ou ceux qui sont certifiés ou d’utiliser des cartes de paiement ;

4º Interdiction d’exercer certaines activités professionnelles ou sociales lorsque l’infraction a été commise dans l’exercice ou à l’occasion de l’exercice de ces activités et lorsqu’il est à redouter qu’une nouvelle infraction soit commise ;

5º Placement sous contrôle d’un mandataire de justice désigné par le juge d’instruction pour une durée de six mois renouvelable, en ce qui concerne l’activité dans l’exercice ou à l’occasion de laquelle l’infraction a été commise.

Pour les obligations prévues aux 1º et 2º, les dispositions des articles 142 à 142-3 sont applicables.

Les interdictions prévues aux 3º et 4º ne peuvent être ordonnées par le juge d’instruction que dans la mesure où elles sont encourues à titre de peine par la personne morale poursuivie. La mesure prévue au 5º ne peut être ordonnée par le juge d’instruction si la personne morale ne peut être condamnée à la peine prévue par le 3º de l’article 131-39 du code pénal.

En cas de violation du contrôle judiciaire, les articles 434-43 et 434-47 du code pénal sont, le cas échéant, applicables.

Article 706-46

Les dispositions particulières applicables à la signification des actes aux personnes morales sont fixées au titre IV du livre II.

Este  reglementată deci necesitatea urmăririi întotdeauna de către procuror în mod egal a persoanei fizice, chiar dacă aceasta este alta decât făptuitorul, după regulile mandatului, cu posibilitatea judecării în lipsă.

În mod expres este reglementată posibilitatea aplicării unor măsuri preventive, provizorii de către un judecător etc.

Art. 197 din Codul penal italian, reglementează

Obbligazione civile delle persone giuridiche per il pagamento delle multe   e delle ammende.

Gli enti forniti di personalità giuridica, eccettuati lo Stato, le regioni, le province ed i comuni, qualora sia pronunciata condanna per reato contro chi ne abbia la rappresentanza o l’amministrazione, o sia con essi in rapporto di dipendenza, e si tratti di reato che costituisca violazione degli obblighi inerenti alla qualità rivestita dal colpevole, ovvero sia commesso nell’interesse della persona giuridica, sono obbligati al pagamento, in caso di insolvibilità del condannato, di una somma pari all’ammontare della multa o dell’ammenda inflitta.

Se tale obbligazione non può essere adempiuta, si applicano al condannato le disposizioni dell’articolo 136.

(Art. 136 – Modalità di conversione di pene pecuniarie – Le pene della multa e dell’ammenda, non eseguite per insolvibilità del condannato, si convertono a norma di legge.).

Interdicţiile şi suspendările dispuse de un judecător, sunt, bineînţeles , temporare , îngrădind capacitatea juridică (capacità di esercitare).

Art. 32 bis – Interdizione temporanea dagli uffici direttivi delle persone giuridiche e delle imprese

L’interdizione dagli uffici direttivi delle persone giuridiche e delle imprese priva il condannato della capacità di esercitare, durante l’interdizione, l’ufficio di amministratore, sindaco, liquidatore e direttore generale, nonché ogni altro ufficio con potere di rappresentanza della personagiuridica o dell’imprenditore.

Essa consegue ad ogni condanna alla reclusione non inferiore a sei mesi per delitti commessi con abuso dei poteri o violazione dei doveri inerenti all’ufficio.

Art. 35 bis – Sospensione dall’esercizio degli uffici direttivi delle persone giuridiche e delle imprese

La sospensione dall’esercizio degli uffici direttivi delle persone giuridiche e delle imprese priva il condannato della capacità di esercitare, durante la sospensione, l’ufficio di amministratore, sindaco, liquidatore e direttore generale, nonché ogni altro ufficio con potere di rappresentanza della persona giuridica o dell’imprenditore.

Essa non può avere una durata inferiore a quindici giorni ne superiore a due anni e consegue ad ogni condanna all’arresto per contravvenzioni commesse con abuso dei poteri o violazione dei doveri inerenti all’ufficio.[8]

 

În dreptul german, urmărirea penală şi judecata sunt reglementate în Secţiunea 444 a Codului de procedură penală german[9]:

CAPITOLUL IV, PROCEDURA DE APLICARE A AMENZII REGLEMENTARE PERSOANELOR JURIDICE ŞI ASOCIAŢIILOR

Dacă în cadrul procedurii penale trebuie pronunţată o decizie privitoare la aplicarea unei amenzi reglementare unei persoane juridice sau unei asociaţii (Secţiunea 30 din Legea privind infracţiunile reglementare), instanţa dispune participarea acestora la procedură în măsura în care ea priveşte infracţiunea;

Secţiunea 431 subsecţiunile (4) şi (5), Secţiunile 440 şi 441 subsecţiunile (1) – (3)   adică  cele privind sechestrarea şi  indisponibilizarea bunurilor , respectiv,  confiscarea se aplică în mod corespunzător.

Persoana juridică sau asociaţia se citează pentru dezbaterile principale; dacă reprezentantul acesteia nu se prezintă şi nu aduce scuze suficiente, dezbaterile se pot desfăşura în absenţa sa.

Competenţa teritorială aparţine şi instanţei în a cărei rază teritorială îşi are sediul sau o sucursală persoana juridică sau asociaţia.

În codul de procedură belgian[10], art. 31 §3 dispune că atunci când este vorba despre o persoană juridică, acţiunea publică se stinge prin încheierea lichidării, a dizolvării judiciare  sau a dizolvării fără lichidare.

Ea va putea fi exercitată şi ulterior dacă punerea în lichidare, dizolvarea judiciară sau dizolvarea fără lichidare a avut drept scop  evitarea procesului sau dacă persoana juridică a fost inculpată de judecătorul de instrucţie  conform articolului 143 înainte de pierderea statutului de persoană juridică.

Art. 336

§ 1. Reţinutul, persoana juridică, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi intervenientul voluntar sau silit se prezintă în persoană sau prin avocat.

Art. 499

Grefierii transmit Cazierului judiciar deciziile vizate la art. 497 în cele 3 zile care urmează după ce acestea au forţa lucrului judecat.

Atunci când condamnarea priveşte o persoană juridică, grefierii trimit aceste decizii grefei jurisdicţiei la care statutul acesteia a fost depus.

Dacă persoana juridică nu a depus statutul în Belgia, sau este vorba despre o persoană juridică de drept public, această trimitere se face la grefa tribunalului de primă instanţă din Bruxelles.

Ei sunt responsabili pentru conformitatea informaţiilor transmise deciziilor date de jurisdicţii.

Există situaţii în care prin imputabilitate legală sunt prevăzute persoanele fizice care răspund penal pentru infracţiunea comisă de persoana juridică cu precizarea că legiuitorul nu instituie astfel o prezumţie absolută de vinovăţie a persoanelor în cauză, ci doar determină persoanele care au obligaţia de a preveni săvârşirea unei fapte ilicite, aşa cum este cazul pentru nerespectarea dispoziţiilor legale sau art.143 şi urm. din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei prin care sunt nominalizate persoanele fizice care răspund pentru săvârşirea infracţiunilor în materia insolvenţei (reprezentatul legal al persoanei juridice debitoare / administratorul judiciar, lichidatorul averii debitorului, precum şi orice reprezentant sau prepus) sau pentru infracţiunile prevăzute în art. 3 şi urm. din Legea nr. 241/2005 privind evaziunea fiscală, subiectul activ fiind reprezentat de conducătorul unităţii, contribuabilii, împuterniciţii contribuabililor, persoanele cu atribuţii financiar contabile. În mod similar art. 271 şi urm. din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale indică persoanele care răspund penal pentru pentru infracţiunea comisă de persoana juridică: fondatorul, administratorul, directorul ori reprezentantul legal al societăţii ( Publicat în Baza de date „EUROLEX”).

În practica judiciară au fost întâlnite situaţii în care răspunderea penală a persoanei juridice a antrenat şi răspunderea penală a persoanei fizice care a comis infracţiunea, cât şi situaţii în care răspunderea penală cumulativă nu a fost posibilă ca urmare a existenţei unei cauze exoneratoare de răspundere.

Într-o cauză, a fost reţinută doar răspunderea penală a persoanei juridice pentru săvârşirea infracţiunii de denunţare calomnioasă întrucât reprezentantul legal al acesteia a beneficiat de efectele erorii de fapt ca urmare a inducerii în eroare de organele de conducere ale persoanei juridice. În acest sens, acesta a formulat, în numele persoanei juridice, o plângere cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o anumită persoană, fără să cunoască falsitatea învinuirii.

Într-o altă cauză s-a apreciat că nu va fi angajată răspunderea penală a persoanei juridice atunci când infracţiunea a fost săvârşită în numele persoanei juridice, dar în interes propriu de către un salariat care profită de calitatea pe care o are sau de către un terţ care îşi atribuie în mod fraudulos calitatea de reprezentant al persoanei juridice, motivându-se că în raport cu persoana juridică nu se constată existenţa formei de vinovăţie prevăzută de legea penală pentru infracţiunea săvârşită.

„În măsura în care organele de conducere probează că au făcut orice pentru a evita comiterea unor infracţiuni sau că actele mandatarului sau prepusului nu au legătură cu realizarea obiectului activităţii persoanei juridice, răspunderea acesteia poate fi înlăturată” (I. Lascu, Răspunderea penală a persoanei juridice în lumina noilor modificări ale Codului penal,  în Revista de drept penal nr. 4/2007, pag. 71 – 77).

„Şi într-un caz şi în celălalt, importantă este atitudinea reală a organelor de conducere faţă de o anumită faptă, şi nu cea reflectată de actele care emană de la acestea. Astfel, este posibil ca într-un caz consiliul de administraţie să adopte decizii prin care să implementeze o serie de măsuri pentru prevenirea spălării banilor, inclusiv organizarea unor cursuri pentru angajaţi pentru prevenirea acestor operaţiuni, dar în acelaşi timp să se constate că, în realitate, acelaşi consiliu încurajează spălarea banilor” (F. Streteanu, R. Chiriţă , Răspunderea penală a persoanelor juridice în dreptul belgian în  “Revista de drept penal” nr. 1/2000, pp. 112 – 123).

Dacă în privinţa reprezentantul legal al persoanei juridice s-a dispus începerea urmăririi penale pentru aceeaşi faptă sau pentru fapte conexe, persoana juridică trebuie să-şi desemneze potrivit legii, un mandatar care să o reprezinte la îndeplinirea actelor procesuale şi procedurale.

În doctrină au fost evidenţiate situaţii în care persoana juridică nu este obligată să-şi desemneze un mandatar,  şi anume atunci când urmărirea penală a început împotriva persoanei juridice, iar faţă de reprezentantul legal se desfăşoară doar acte premergătoare (precum şi în situaţia inversă); atunci când persoana juridică şi reprezentantul legal au calitatea procesuală de învinuiţi în cauze diferite; atunci când urmărirea penală nu este începută faţă de persoana juridică ori faţă de reprezentantul legal pentru aceeaşi faptă sau fapte conexe, efectuându-se doar acte premergătoare sau când reprezentantul persoanei juridice este urmărit penal pentru o faptă săvârşită chiar în dauna persoanei juridice. În această din urmă situaţie, s-a exprimat opinia potrivit căreia instanţa ori organul de urmărire penală (în proiectul C.pr.pen., judecătorul de drepturi şi libertăţi) ar trebui să fie singurele în măsură să desemneze mandatarul pentru a se evita intervenţia conflictului de interese prin dobândirea de către reprezentant a unei duble poziţii procesuale: învinuit / inculpat respectiv, parte vătămată / parte civilă (publicat în Baza de date „EUROLEX”).

În NCP, TITLUL VI este dedicat identic Răspunderii penale a persoanei juridice

Persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.

Instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat.

Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte (  Art. 135).

Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se aplică atunci când:

a) persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni;

b) obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul comiterii de infracţiuni, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 3 ani.

În caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a uneia dintre pedepsele complementare prevăzute în art. 136 alin. (3) lit. b)-e), instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice.

Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, potrivit legii, iar o copie a dispozitivului hotărârii definitive de condamnare prin care s-a aplicat această pedeapsă va fi comunicată, de îndată, instanţei civile competente, care va proceda la desemnarea lichidatorului (Art. 139).

Pedeapsa complementară a suspendării activităţii persoanei juridice constă în interzicerea desfăşurării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea.

În caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a pedepsei complementare prevăzute în art. 136 alin. (3) lit. f), instanţa dispune suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei complementare, dar nu mai mult de 3 luni.

Dacă până la împlinirea termenului prevăzut în alin. (2) pedeapsa complementară nu a fost pusă în executare, instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice(Art. 140).

Pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice constă în închiderea unuia sau mai multora dintre punctele de lucru aparţinând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea.

Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei (Art. 142).

Pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice, prevăzute de lege (Art. 143).

Plasarea sub supraveghere judiciară constă în desemnarea de către instanţă a unui administrator judiciar sau a unui mandatar judiciar care va supraveghea, pe o perioadă de la unu la 3 ani, desfăşurarea activităţii ce a ocazionat săvârşirea infracţiunii.

Administratorul judiciar sau mandatarul judiciar are obligaţia de a sesiza instanţa atunci când constată că persoana juridică nu a luat măsurile necesare în vederea prevenirii comiterii de noi infracţiuni. În cazul în care instanţa constată că sesizarea este întemeiată, dispune înlocuirea acestei pedepse cu pedeapsa prevăzută în art. 140.

Plasarea sub supraveghere judiciară nu se aplică în cazul persoanelor juridice menţionate în art. 141 (Art. 144).

Instituţia răspunderii penale a persoanei juridice, după modelul Codului penal finlandez – capitolul 9, este reglementată separat de legiuitor într-un titlu special, exceptând de la acesta unele prevederi referitoare la răspunderea penală a persoanei juridice, aşa cum este cazul dispoziţiei art. 9 C.pen privind aplicarea principiului personalităţii. Noua reglementare reia principiile pe care se fundamentează această răspundere menţinându-se opţiunea pentru modelul de răspundere directă, distinctă şi autonomă în raport cu cea a persoanelor fizice care au acţionat pentru persoana juridică sau care au neglijat să acţioneze pentru aceasta, consacrat de dreptul belgian şi olandez precum şi cerinţa existenţei personalităţii juridice ca premisă pentru angajarea răspunderii penale a entităţilor colective.

Ca element de noutate, legiuitorul a restrâns imunitatea penală a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, imunitatea nemaifiind una generală, ci privind, în noua reglementare, doar infracţiunile comise în desfăşurarea unor asemenea activităţi ( Publicat în  Baza de date „EUROLEX”).

Cu titlu de exemplu arătăm că pot fi subiecte ale infracţiunii – afară de excepţiile prevăzutede lege – orice societate cu profil lucrativ, societăţiile comerciale (S.A., S.R.L., S.N.C., Holding,etc.), băncile, societăţile de asigurare, societăţile de economie mixtă, etc., dar şi persoanele juridicefără scop lucrativ precum: asociaţii, fundaţii, partide politice, sindicate profesionale, instituţiireprezentative a personalului, etc. ( Dan Adrian Brudariu, , Răspundere penală a persoanei juridice, Revista de Drept Comercial” nr.9/1996, pag.146).

Socotim că pot răspunde penal persoanele juridice de drept privat la care statul sau autorităţile publice sunt acţionari, deoarece acestea sunt distincte de stat sau autorităţile publice iar sancţionarea penală a lor nu afecteză activitatea principală, respectiv serviciul public al statului saual autorităţilor publice.Potrivit reglementărilor cuprinse în art. 45 cod penal – statul, autorităţile publice, suntexcluse din câmpul răspunderii penale. Opinia majoritară a doctrinei este favorabilă angajăriirăspunderii penale a acestora, iar unul dintre argumentele aduse în favoarea acestei răspundericonstă în principiul constituţional al egalităţii persoanelor în faţa legii, fiind total inechitabil ca pentru o faptă o persoană juridică să răspundă sau nu, după cum aparţine dreptului public sau nu ( Cristian Claudiu Teodorescu, Răspunderea penală a persoanei juridice în luminalegiuitorului român, http://www.scribd.com).

Persoanele juridice vor fi ţinute responsabile de infracţiuni stabilite în temeiul  convenţiilor internaţionale, dacă acestea sunt comise în contul lor de către  o persoană fizică ce acţionează :

–  fie individual,

– fie în calitate de membru al unui organ al persoanei juridice, în cadrul căreia exercită atribuţii de conducere referitoare la:

puterea de reprezentare a persoanei juridice; sau

autoritatea pentru a lua decizii în numele persoanei juridice; sau

autoritatea pentru a exercita un control în cadrul persoanei juridice,

în calitate de autor, complice sau de instigator .

Indiferent de modul în care acţionează în numele şi pe seama persoanei juridice (individual sau în calitate de conducător), o persoană fizică antrenează răspunderea juridică dacă are mandat de reprezentate special sau generic.

Calitatea de membru în organele de conducere (mandatar) ale unei societăţi nu naşte în mod necesar pe aceea de propus[11].

Contractul de muncă  – dacă există aşa ceva – trebuie să implice prepuşenia, după cum şi un contract de întreprindere, intermediere sau mandat poate fiinţa dacă mandatarul a acceptat să se conformeze instrucţiunilor clientului, pierzându-şi independenţa[12].

Numai pe baza unui raport de reprezentare legal sau convenţional se poate trage la răspundere persoana juridică. Aceştia pot fi doar fondatorii, reprezentanţii societăţii, precum şi   membrii ai organelor de conducere, de administrare şi de control ale societăţii . În principiu, ei răspund nelimitat şi solidar pentru prejudiciul cauzat.

Temeiul pentru ca  o persoană juridică să poată fi ţinută responsabilă este lipsa de supraveghere sau de control a unei persoane fizice care , astfel,  a făcut posibilă, pentru comiterea infracţiunilor în contul respectivei persoane juridice.

Legătura de subordonare presupune în esenţă dreptul de a face acte de autoritate dând prepusului ordine şi instrucţiuni asupra modului de a îndeplini, temporar sau permanent, cu sau fără remunerare, chiar fără contract de închiriere de servicii, sarcini ce le sunt încredinţate pentru un timp şi având un obiect determinat [13].

Natura juridică a raporturilor dintre administratori şi societatea comercială este aceea a unui contract de mandat[14] cu sau fără reprezentare.

Noţiunea este explicit arătată de lege:

– Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege (art. 72 din Legea nr. 31 din 16/11/1990, privind societăţile comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 126 din 17/11/1990,  republicată în  nr. 33  din 29/01/1998  şi în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1066 din 17 noiembrie 2004,  modificată ulterior prin  Legea nr. 302/2005,  Legea nr. 85/2006 , Legea nr. 164/2006,  Legea nr. 441/2006, Legea nr. 516/2006, Ordonanţa de urgenţă nr. 82/2007, Ordonanţa de urgenţă nr. 52/2008, Legea nr. 284/2008 );

– Durata mandatului administratorilor, respectiv al membrilor directoratului şi ai consiliului de supraveghere, este stabilită prin actul constitutiv, ea neputând depăşi 4 ani. Ei sunt reeligibili, când prin actul constitutiv nu se dispune altfel ( art. 15312 alin.  1);

–  Durata mandatului primilor membri ai consiliului de administraţie, respectiv al primilor membri ai consiliului de supraveghere, nu poate depăşi 2 ani ( art. 15312 alin.  2);

– Pentru ca numirea unui administrator, respectiv a unui membru al directoratului sau al consiliului de supraveghere, să fie valabilă din punct de vedere juridic, persoana numită trebuie să o accepte în mod expres.

– Persoana numită în una dintre funcţiile prevăzute la alin. (3) trebuie să fie asigurată pentru răspundere profesională. (Art. 15312, introdus prin art. I pct. 107 din Legea nr. 441/2006.  Alineatul (4) a fost modificat prin art. I pct. 28 din Ordonanţa de urgenţă nr. 82/2007).

În doctrină s-a afirmat că natura juridică a contractului este:

– un contract de mandat[15],

– un contract de mandat comercial[16],

– un contract de reprezentare[17].

CREDEM CĂ, DE REGULĂ, ESTE VORBA DE RAPORTURI CONTRACTUALE, DE UN CONTRACT CIVIL, ŞI NU COMERCIAL, întrucât mandatul comercial priveşte raporturile exterioare ale comerciantului; or, administratorul este chiar comerciantul. Evident că afacerea poate încheia, – prin proprietar, prin directori, manageri sau administratorii delegaţi – contracte de mandat comercial cu terţe persoane (sau cu comişi), dar acestea sunt exterioare societăţii.

Ceea ce se aplică deci, în ceea ce privesc relaţiile societate-administrator, este secţiunea II, Despre prepuşi şi reprezentanţi, din titlul XI, Mandatul comercial şi despre comision, din Codul comercial.

Legea stipulează că asociaţii sunt cei ce reprezintă şi administrează societatea, dar actul constitutiv (al societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni) va cuprinde drepturile speciale de reprezentare şi de administrare acordate unora dintre ei (art. 8 lit. g) din Legea nr. 31).

Art. 1.914din Codul civil reglementează Limitele şi revocarea mandatului de administrator.

Administratorul, în absenţa opoziţiei asociaţilor, poate face orice act de administrare în interesul societăţii.

Administratorul poate fi revocat potrivit regulilor de la contractul de mandat, dacă nu se prevede altfel în contractul de societate.

Clauzele care limitează puterile de administrare conferite de lege nu sunt opozabile faţă de terţii de bună-credinţă.

Administratorii răspund personal faţă de societate pentru prejudiciile aduse prin încălcarea legii, a mandatului primit sau prin culpă în administrarea societăţii.

Dacă mai mulţi administratori au lucrat împreună, răspunderea este solidară. Cu toate acestea, în privinţa raporturilor dintre ei, instanţa poate stabili o răspundere proporţională cu culpa fiecăruia la săvârşirea faptei cauzatoare de prejudicii.

Când sunt mai mulţi administratori, fără ca prin împuternicire să se determine puterile fiecăruia sau să fie obligaţi să lucreze împreună, fiecare poate administra singur în interesul societăţii, cu bună-credinţă. Dacă împuternicirea stipulează să lucreze împreună, niciunul dintre ei nu poate face actele de administrare fără ceilalţi, chiar dacă aceştia ar fi în imposibilitate de a acţiona.

Dacă s-a stipulat că administratorii decid cu unanimitate sau cu majoritate, după caz, aceştia nu pot efectua acte de administrare decât împreună, cu excepţia cazurilor de forţă majoră, când absenţa unei decizii ar putea cauza o pagubă gravă societăţii.

Actele de administrare a societăţii şi cele de dispoziţie asupra bunurilor acesteia sunt interzise asociaţilor care nu au calitatea de administrator, sub sancţiunea acoperirii daunelor ce ar putea rezulta. Drepturile terţilor de bună-credinţă nu sunt afectate.

Dacă legea nu prevede altfel, oricare dintre asociaţi are dreptul de a consulta registrele şi situaţiile financiare ale societăţii, de a lua cunoştinţă de operaţiunile acesteia şi de a consulta orice document al societăţii, fără a stânjeni operaţiunile societăţii şi a afecta drepturile celorlalţi asociaţi.

Administratorii vor întocmi un raport anual cu privire la mersul societăţii, care va fi comunicat asociaţilor. Oricare dintre aceştia poate solicita dezbaterea raportului de către toţi asociaţii, caz în care administratorii sunt obligaţi să convoace reunirea asociaţilor la sediul social pentru acest scop.

Orice clauză contractuală contrară dispoziţiilor prezentului articol este considerată nescrisă.

Capitolul IX, Despre mandat, din Codul civil dă natura şi întinderea contractului.

Mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant (art. 2009)

Mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Mandatul dintre două persoane fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit. Cu toate acestea, mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros.

Dacă mandatul este cu titlu oneros, iar remuneraţia mandatarului nu este determinată prin contract, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanţelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate.

Dreptul la acţiunea pentru stabilirea cuantumului remuneraţiei se prescrie odată cu dreptul la acţiunea pentru plata acesteia.

Dacă din împrejurări nu rezultă altfel, mandatarul îl reprezintă pe mandant la încheierea actelor pentru care a fost împuternicit.

Împuternicirea pentru reprezentare sau, dacă este cazul, înscrisul care o constată se numeşte procură.

Dispoziţiile referitoare la reprezentarea în contracte se aplică în mod corespunzător.

Mandatarul nu poate să depăşească limitele stabilite prin mandat.

Cu toate acestea, el se poate abate de la instrucţiunile primite, dacă îi este imposibil să îl înştiinţeze în prealabil pe mandant şi se poate prezuma că acesta ar fi aprobat abaterea dacă ar fi cunoscut împrejurările ce o justifică. În acest caz, mandatarul este obligat să îl înştiinţeze de îndată pe mandant cu privire la schimbările aduse executării mandatului (Art. 2.017Executarea mandatului).

Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul este ţinut să execute mandatul cu diligenţa unui bun proprietar. Dacă însă mandatul este cu titlu gratuit, mandatarul este obligat să îl îndeplinească cu diligenţa pe care o manifestă în propriile afaceri.

Mandatarul este obligat să îl înştiinţeze pe mandant despre împrejurările care au apărut ulterior încheierii mandatului şi care pot determina revocarea sau modificarea acestuia.

Orice mandatar este ţinut să dea socoteală despre gestiunea sa şi să remită mandantului tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale, chiar dacă ceea ce a primit nu ar fi fost datorat mandantului.

În perioada în care bunurile primite cu ocazia executării mandatului de la mandant ori în numele lui se află în deţinerea mandatarului, acesta este obligat să le conserve.

În lipsa unei convenţii contrare, mandatarul care şi-a îndeplinit mandatul nu răspunde faţă de mandant cu privire la executarea obligaţiilor asumate de persoanele cu care a contractat, cu excepţia cazului în care insolvabilitatea lor i-a fost sau ar fi trebuit să îi fi fost cunoscută la data încheierii contractului cu acele persoane.

Legătura de subordonare presupune, în esenţă, dreptul de a face acte de autoritate dând prepusului ordine şi instrucţiuni asupra modului de a îndeplini, temporar sau permanent, cu sau fără remunerare, chiar fără contract de închiriere de servicii, sarcini ce le sunt încredinţate pentru un timp şi având un obiect determinat[18].

Trebuie să amintim însă, contractul de muncă trebuie să implice prepuşenia, după cum şi un contract de întreprindere, intermediere sau mandat poate fiinţa dacă mandatarul a acceptat să se conformeze instrucţiunilor clientului, pierzându-şi independenţa[19].

Cadrul legal al obligaţiilor şi răspunderii administratorului (manageri, directori) societăţilor comerciale este dat , în principal, de:

– dispoziţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,

– dispoziţiile Codului civil referitoare la mandat (art. 2009-2071),

– dispoziţiile Codului civil referitoare la Funcţionarea persoanei juridice (    Art. 212-257)

– dispoziţiile Codului civil referitoare la răspunderea civilă   ( Art. 1.349 ,      Art. 1.350).

Principalele obligaţii legale ale administratorului (manageri, directori) sunt, în esenţă[20]:

– obligaţia de gestionare a activităţii curente a societăţii;

– obligaţia de a da socoteală;

– obligaţia de a ţine o contabilitatea societăţii;

– obligaţii profesionale ale comercianţilor, cum ar fi aceea de a exercita comerţul în limitele unei concurenţe loiale, de protecţie a dreptului consumatorilor, de protecţie a mediului înconjurător etc.);

– obligaţia de informare a asociaţilor cu privire la activitatea societăţii;

– obligaţia de fidelitate faţă de societate, care presupune respectarea secretului profesional, obligaţia de nonconcurenţă şi de urmărire a interesului societăţii.

Corespunzător acestor obligaţii sunt stabilite şi atribuţiile administratorului, acesta fiind cel ce are exerciţiul atributelor dreptului de proprietate socială, putând face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, afară de restricţiile arătate în actul constitutiv (art. 70 din Legea nr. 31/1990).

Actele de dispoziţie asupra bunurilor unei societăţi comerciale pot fi încheiate în temeiul puterilor conferite reprezentanţilor legali ai societăţii, după caz, prin lege, actul constitutiv sau hotărârile organelor statutare ale societăţii adoptate în conformitate cu prevederile prezentei legi şi ale actului constitutiv al societăţii, nefiind necesară o procură specială şi în formă autentică în acest scop, chiar dacă actele de dispoziţie trebuie încheiate în formă autentică (art. 701, introdus prin art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă nr. 52/2008).

În virtutea acestor atribuţii, administratorul (manager, director executiv) poate săvârşi atât acte şi fapte juridice sau materiale ce ţin de gestiunea internă a societăţii, cât şi acte şi fapte juridice care să angajeze societatea în raporturile cu terţii. Calea prin care terţii îşi valorifică drepturile lor este o acţiune împotriva societăţii, care va avea un drept de regres împotriva administratorului. Dacă acţiunea va fi pornită direct împotriva administratorului acesta va putea arăta titularul dreptului, va putea chema în garanţie societatea, după cum şi aceasta va putea interveni.

În cadrul larg al gestiunii de afaceri, se creează obligaţii pentru ambele părţi implicate în operaţie. Garantul trebuie să depună grija deosebită „ca un bun tată de familie” şi să dea socoteală de gestiunea sa. În dreptul civil această problemă este analizată ca o faptă juridică voluntară. Delimitarea de delictul civil se face, în principiu, în funcţie de elementul subiectiv al acţiunii[21]. Raporturile dintre proprietar (patron, acţionari), – indiferent natura proprietăţii (publică sau privată, concesionată sau închiriată) –  şi salariat (şi de fapt, în relaţii de mandat sau cel puţin de gestiune de afaceri) sunt raporturi de drept civil (respectiv de dreptul muncii).

Problema răspunderii este o problemă de responsabilitate civilă contractuală sau delictuală, nu de drept penal (în măsura în care, prin legi speciale, ale acestor domenii de activitate nu există incriminări specifice sau în măsura în care nu priveşte o infracţiune privind proprietatea publică, subminarea economiei naţionale etc. ).

Puterile administratorilor sunt limitate atât de obiectul de activitate al societăţii, astfel cum este descris în actul constitutiv al societăţii, cât şi de lege.

Răspunderea juridică a administratorului (manageri, directori), fiind o răspundere personală, are la bază o culpă proprie a acestuia.

Articolul  71 din Legea nr. 31/1990 prevede că administratorii care au dreptul de a reprezenta societatea nu îl pot transmite decât dacă această facultate li s-a acordat în mod expres.

În cazul încălcării acestor prevederi , societatea poate pretinde de la cel substituit beneficiile rezultate din operaţiune.

Administratorul care, fără drept, îşi substituie altă persoană răspunde solidar cu aceasta pentru eventualele pagube produse societăţii.

Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la  mandate  şi de cele special prevăzute în această lege (Art. 72).

Administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru:

a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi;

b) existenţa reală a dividendelor plătite;

c) existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere;

d) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;

e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun.

Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor aparţine şi creditorilor societăţii, care o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii reglementate de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată (Art. 73).

În cazul în care Garda Financiară, prin procesul verbal de contravenţie a stabilit răspunderea personală a unui acţionar pentru nerepatrierea valutei, creanţa statului nu poate fi încasată de la societate.

Într-o cauză, Judecătoria Bistriţa, admiţând contestaţia la executare formulată de S.C. Fashion-Ritex S.A. Bistriţa a dispus anularea formelor de executare împotriva contestatoarei, reţinând în motivarea sentinţei că prin procesul verbal de contravenţie încheiat de Garda Financiară, s-a stabilit că cetăţeanul italian G.E. care a îndeplinit funcţia de administrator al societăţii, se face vinovat de săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 4 din O.G. nr. 18/1994.

Pentru încasarea amenzii de 745.023.212 lei Trezoreria municipiului Bistriţa a emis dispoziţie de încasare asupra contului societăţii, considerând că aceasta datorează amenda, deşi societatea a declarat că nu-şi însuşeşte actele ilicite ale administratorului.

Apelul declarat de Garda Financiară Bistriţa împotriva sentinţei a fost respins ca nefondat, fiind înlăturată susţinerea apelantei că sunt aplicabile dispoziţiile art. 102 coroborat cu art. 42 şi urm. din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, pentru susţinerea răspunderii contravenţionale a persoanei juridice atunci când fapta ilicită a fost comisă de administratorul acesteia. Răspunderea contravenţională este o răspundere personală şi în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954.

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca sancţiunea amenzii contravenţionale să se poată aplica şi persoanei juridice ori numai persoanei juridice, ar fi prevăzut această posibilitate printr-un text expres în O.G. nr. 18/1994, în considerarea dispoziţiilor art. 5, alin. 3 din Legea nr. 32/1968, situaţie în care, executarea plăţii amenzii se putea face din patrimoniul persoanei juridice în condiţiile aplicării dispoziţiilor art. 3 şi 4 din O.G. nr. 11/1996.

Recursul înaintat de intimata Garda Financiară a fost respins ca nefondat, Curtea de Apel Cluj reţinând în completarea motivării că, nerepatrierea valutei este o faptă ilicită săvârşită de administratorul societăţii prin abuz de funcţie şi nu în realizarea unor scopuri ori interese ale persoanei juridice. În aceste condiţii, actele administratorului nu mai sunt actele persoanei juridice şi nu pot (angaja) antrena răspunderea contravenţională a societăţii.[22]

Amintim că, potrivit art. 81 din Legea protecţiei mediului, nr. 137 din 29 decembrie 1995[23] , răspunderea administrativă pentru prejudiciu are caracter obiectiv, independent de culpă. În cazul pluralităţii autorilor, răspunderea este solidară.

Putem utiliza, astfel, o răspundere bazată pe o prezumţie de responsabilitate ce pleacă de la ideea de culpă prezumată,  vinovăţia penală  fiind antrenată pentru lipsa de supraveghere sau de control a unei persoane fizice care , astfel,  a făcut posibilă, a creat condiţii pentru comiterea infracţiunilor în contul respectivei persoane juridice.

Răspunderea se bazează pe culpa presupusă a comitentului în alegerea prepusului. El urmează să suporte riscurile faptelor păgubitoare comise de prepus, consecinţă a relei sale alegeri şi lipsei de supraveghere pe care era dator să o exercite asupra prepusului, dacă fapta a fost săvârşită în exerciţiul funcţiilor ce i s-au încredinţat[24].

Prin tăcerea pe care o păstrează în privinţa comitenţilor, cu privire la puterea de a dovedi că nu au putut împiedica fapta, legea transformă prezumţia de culpă în prezumţie iuris et de iure fără posibilitatea probei contrare[25] .

Răspunderea derogatorie a comitentului este o formă tehnică ce dă expresie unei obligaţii legale de garanţie (cauţiune) întemeiată pe riscul de activitate (nu riscul – profit).

Împuternicirea poate fi şi aparentă, fundamentarea teoretică a răspunderii pe ideile de risc şi de garanţie este aceea a  subordonării juridice.

Prepus este cel care acceptă să facă ceva, în interesul altuia, sub direcţia, supravegherea şi controlul acestuia, comitentul fiind învestit cu o putere juridică, fără a fi necesar întotdeauna un contract (de muncă, scris) şi o detaşare la un nou comitent, nefiind necesar un caracter oneros (o altă persoană se conduce după instrucţiunile proprietarului), chiar o activitate obştească, voluntară[26].

Întotdeauna persoana fizică supusă se află sub imperiul autorităţii persoanei juridice,  şi acestea sunt limitele antrenării responsabilităţii penale.

În dreptul nostru antebelic, persoanele juridice puteau fi subiecte de drept penal apte de a fi supuse numai la măsuri de siguranţă[27] .

Ţinând seama de gravitatea infracţiunilor stabilite, persoanele juridice trase la răspundere conform convenţiilor trebuie să facă obiectul sancţiunilor eficace, proporţionale şi de descurajare, de natură penală sau nepenală, inclusiv al sancţiunilor băneşti. Principiul care se aplică este acela al legalităţii incriminării.   Noul cod penal conţine dispoziţii privind sancţionarea persoanei juridice,  respectând principiul legalităţii incriminării[1]. În capitolul VI al părţii generale sunt arătate condiţiile răspunderii penale a persoanelor juridice .

Persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice, răspund penal, în cazurile prevăzute de lege, pentru infracţiunile săvârşite în numele sau în interesul persoanelor juridice, de către organele sau reprezentanţii acestora.

Autorităţile publice sunt doar cele definite constituţional ca fiind parlamentul, preşedintele, guvernul, administraţia publică ( şi anume ministere, forţe armate, consiliile locale, primarii, autorităţile publice autonome etc. ), autoritatea judecătorească.

Instituţiile publice sunt structuri administrative, structuri de administrare a bunurilor publice. Amintim aici prefectul, Corpul de Control al Guvernului[28], astăzi al primului-ministru[29] , dar şi Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, sau Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Gazelor Naturale. Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii. Mai adăugăm organele de specialitate al administraţiei publice, cum ar fi ministerele, sau , de exemplu, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat, Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale,  Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, Agenţia Română pentru Investiţii Străine, Agenţia Naţională pentru Sport, Agenţia Naţională pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii şi Cooperaţie din România, Agenţia Nucleară din România, Autoritatea Naţională pentru Tineret etc.

Interpretăm deci în sens larg sintagma de autoritate publică prin înglobarea organelor de specialitate al administraţiei publice.

Cu titlu de exemplu, amintim ca instituţii publice Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei,  Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare, instituţie publică de interes naţional, Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Publice de Gospodărie Comunală[30] sau Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare, ca instituţie de specialitate a administraţiei publice centrale.

Codul penal în vigoare prevede că  persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală.

Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni.

Din formulare, rezultă că ori de câte ori o entitate de domeniu public intră în raporturi de egalitate juridică, în raporturi private, ar putea atrage o răspundere penală.  O altă interpretare, raţională ne întăreşte convingerea că niciodată, în nici un fel,  le publice sau instituţiile publice care au ca obiect de activitate publică, care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, niciodată deci în nici o împrejurare, nu vor răspunde penal.

Pedepsele complementare prevăzute în art. 531 alin. 3 lit. b) – e)  din Codul penal se pot aplica în mod cumulativ.

Executarea pedepselor complementare începe după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare (art. 532 din Codul penal).

Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se aplică atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni sau când obiectul său de activitate a fost deturnat în acest scop.

În caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a uneia dintre pedepsele complementare prevăzute în art. 531 alin. 3 lit. b) – d), instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice.

Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, potrivit legii, iar o copie după dispozitivul hotărârii definitive de condamnare prin care s-a aplicat această pedeapsă va fi comunicată, de îndată, instanţei civile competente, care va proceda la desemnarea lichidatorului (art. 712 introdus prin Legea nr. 278/2006.)

Pedeapsa complementară a suspendării activităţii persoanei juridice constă în interzicerea desfăşurării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice, în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea.

În caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a pedepsei complementare prevăzute în art. 531 alin. 3 lit. e), instanţa dispune suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei complementare, dar nu mai mult de 3 luni.

Dacă până la împlinirea termenului prevăzut în alin. 2 pedeapsa complementară nu a fost pusă în executare, instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice.

Potrivit art. 714 alin.  1, introdus prin Legea nr. 278/2006, pedepsele complementare prevăzute în art. 531 alin. 3 lit. a) şi b) nu pot fi aplicate partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor, constituite potrivit legii. Dispoziţiile prevăzute în alin. 1 se aplică şi persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.

Pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice constă în închiderea unuia sau a mai multora dintre punctele de lucru aparţinând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea.

Conţinutul pedepsei complementare a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice este arătat în art. 716 introdus prin Legea nr. 278/2006. Pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice prevăzute de lege.

Afişarea hotărârii definitive de condamnare sau difuzarea acesteia se realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate. Prin afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită identitatea victimei, afară de cazul în care există acordul acesteia sau al reprezentantului său legal. Afişarea hotărârii de condamnare se realizează în extras, în forma şi locul stabilite de instanţă, pentru o perioadă cuprinsă între o lună şi 3 luni.

Difuzarea hotărârii de condamnare se face în extras şi în forma stabilită de instanţă, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuală, desemnate de instanţă. Dacă difuzarea se face prin presa scrisă sau audiovizuală instanţa stabileşte numărul apariţiilor, care nu poate fi mai mare de 10, iar în cazul difuzării prin alte mijloace audiovizuale, durata acesteia nu poate depăşi 3 luni (art. 717 introdus prin Legea nr. 278/2006.).

Efectele circumstanţelor agravante sunt arătate în art. 78 modificat prin Legea nr. 278/2006.  În cazul în care există circumstanţe agravante, persoanei juridice i se aplică amenda care poate fi sporită până la maximul special, prevăzut în art. 711 alin. 2 sau 3, iar dacă acest maxim nu este îndestulător se poate adăuga un spor de până la o pătrime din acel maxim (alin.  2).

Termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana juridică sunt de:

a) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani;

b) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amenda.

Termenele arătate în prezentul articol se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, iar în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni.

Răspunderea penală a persoanei juridice se prescrie în condiţiile prevăzute de lege pentru persoana fizică (art. 122. Partea introductivă a alineatului 1 a fost modificată prin Legea nr. 278/2006. Alineatele următoare fiind introduse prin Legea nr. 278/2006).

Termenul de prescripţie a executării pedepsei amenzii aplicate persoanei juridice este de 5 ani.

Executarea pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice ce nu pot fi dizolvate sau a căror activitate nu poate fi suspendată se prescrie într-un termen de 3 ani, care curge de la data la care pedeapsa amenzii a fost executată sau considerată ca executată.

Termenul de prescripţie a executării sancţiunilor cu caracter administrativ prevăzute în art. 181 şi în art. 91 este de un an (Alineatele au fost introduse prin Legea nr. 278/2006).

În cazul revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei, a suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau, după caz, a executării pedepsei la locul de muncă, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când hotărârea de revocare a rămas definitivă.

Măsurile de siguranţă nu se prescriu.

Reabilitarea persoanei juridice are loc de drept dacă în decurs de 3 ani, de la data la care pedeapsa amenzii sau, după caz, pedeapsa complementară, a fost executată sau considerată ca executată şi persoana juridică nu a mai săvârşit nicio altă infracţiune (art. 134 alin.  2, modificat prin Legea nr. 278/2006).

Mai amintim că dacă una dintre faptele prevăzute în art. 282 – 285 C.  pen.  (falsificarea de monede sau de alte valori   , falsificarea de timbre, mărci sau de bilete de transport   , falsificarea de valori străine   , deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori ) a fost săvârşită de o persoană juridică, pe lângă pedeapsa amenzii se aplică şi pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice sau a suspendării activităţii ori a uneia dintre activităţile persoanei juridice, după caz (Art. 2851 introdus prin Legea nr. 278/2006).

Nici într-o viitoare reglementare, răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a participat la săvârşirea aceleiaşi fapte (art. 45 din NCP).

Răspunderea penala penală este antrenată potrivit principiului legalităţii incriminării. Infracţiune este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.

Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale (Art. 17).

În caz de concurs de infracţiuni săvârşit de persoana juridică, se aplică amenda până la maximul special prevăzut în art. 80 alin. (2) sau (3) pentru infracţiunea cea mai gravă, care poate fi majorat cu o pătrime.

În cazul în care persoana juridică a mai fost condamnată anterior definitiv pentru o infracţiune, se aplică dispoziţiile precedente, dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea anterioară nu a fost executată. Dacă pedeapsa anterioară a fost executată, se aplică pedeapsa amenzii până la maximul special prevăzut în art. 80 alin. (2) sau (3), care poate fi majorat cu o treime.

Pedepsele complementare se pot cumula (art. 54 NCP).

Pedepsele care se aplică persoanei juridice pentru crime sau delicte sunt: pedepse principale şi pedepse complementare.

Pedeapsa principală este amenda de la 10.000.000 lei la 10.000.000.000 lei.

Pedepsele complementare sunt:

a) dizolvarea persoanei juridice;

b) suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice pe o durată de la un an la 3 ani;

c) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice, pe o durată de la un an la 5 ani;

d) interzicerea accesului la unele resurse financiare, pe o durată de la un an la 5 ani;

e) afişarea hotărârii de condamnare sau difuzarea ei în Monitorul Oficial al României, prin presă ori mijloace de comunicare audiovizuală.

Pedepsele complementare prevăzute în alin. (3) lit. b) – e) se pot aplica în mod cumulativ, integral sau parţial (art. 59 NCP).

Referitor la regimul de executare a pedepselor aplicate persoanei juridice noul cod dispune că pedeapsa amenzii constă în suma de bani pe care persoana juridică este obligată să o plătească.

Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa detenţiunii, minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 25.000.000 lei, iar maximul special al amenzii este de 7.500.000.000 lei.

Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa închisorii stricte sau a închisorii, minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 10.000.000 lei, iar maximul special al amenzii este de 5.000.000.000 lei.

Conţinutul şi modul de executare a pedepsei dizolvării persoanei juridice este reglementat în art. 81.  Dizolvarea persoanei juridice poate fi pronunţată atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni sau când obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul săvârşirii de infracţiuni.

Dizolvarea persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, potrivit legii.

Prin hotărârea de dizolvare a persoanei juridice, instanţa desemnează lichidatorul.

O copie după dispozitivul hotărârii de dizolvare se transmite organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.

Suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice constă în interzicerea activităţii sau a aceleia dintre activităţile persoanei juridice în exercitarea căreia a fost săvârşită infracţiunea.

Suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice poate fi aplicată pentru o durată de la un an la 3 ani.

O copie după dispozitivul hotărârii de suspendare se transmite organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare (art. 82 NCP).

Proiectul Codului penal  din 10 noiembrie 2008 menţine răspunderea penală a persoanei juridice, și,  în linii generale,  regimul instituit prin modificările aduse Codului penal în vigoare prin prevederile Legii nr. 278/2006, cu câteva corective, cum ar fi: restrângerea imunităţii instituţiilor publice, o mai bună individualizare legală a pedepsei amenzii, introducerea unor noi pedepse complementare prevăzute de unele decizii-cadru adoptate la nivelul Uniunii Europene ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 278/2006 etc.

În art. 137  sunt stabilite pedepsele aplicabile persoanei juridice, principale şi complementare.

Pedeapsa principală este amenda.

Pedepsele complementare sunt:

a) dizolvarea persoanei juridice;

b) suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;

c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;

d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice  pe o durată de la unu la 3 ani;

e) plasarea sub supraveghere judiciară;

f) afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare.

Amenda constă în suma de bani pe care persoana juridică este condamnată să o plătească statului.

Cuantumul amenzii se stabileşte prin sistemul zilelor–amendă. Suma corespunzătoare unei zile – amendă, cuprinsă între 100 şi 5 000 lei, se înmulţeşte cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 15 zile şi 600 de zile.

Instanţa stabileşte numărul zilelor–amendă ţinând cont de criteriile generale de individualizare a pedepsei. Cuantumul sumei corespunzătoare unei zile – amendă se determină ţinând seama de cifra de afaceri în cazul persoanei juridice cu scop lucrativ, respectiv de valoarea activului patrimonial în cazul altor persoane juridice, precum şi de celelalte obligaţii ale persoanei juridice.

Când prin infracţiunea săvârşită persoana juridică a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale zilelor-amendă prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă se pot majora cu o treime, fără a se depăşi maximul general al amenzii. La stabilirea amenzii se va ţine seama de valoarea folosului patrimonial obţinut sau urmărit.

Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare se dispune atunci când instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, precum şi  de împrejurările cauzei, aceste pedepse sunt necesare.

Executarea pedepselor complementare începe după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare (art. 139  ).

Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se aplică atunci când :

a) persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni;

b) obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul comiterii de infracţiuni, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 3 ani.

Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, potrivit legii, iar o copie după dispozitivul hotărârii definitive de condamnare prin care s-a aplicat această pedeapsă va fi comunicată, de îndată,  instanţei civile competente, care va proceda la desemnarea lichidatorului (art. 140  ).

Pedeapsa complementară a suspendării activităţii persoanei juridice constă în interzicerea desfăşurării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice, în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea (art. 141 ).

Pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice constă în închiderea unuia sau mai multora dintre punctele de lucru aparţinând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea.

Aceste  dispoziţii nu se aplică persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.

Pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice, prevăzute de lege.

Plasarea sub supraveghere judiciară constă în desemnarea de către instanţă a unui administrator judiciar care va supraveghea, pe o perioadă de la unu la 3 ani, desfăşurarea activităţii ce a ocazionat săvârşirea infracţiunii.

Afişarea hotărârii definitive de condamnare sau publicarea acesteia se realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate. Prin afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită identitatea persoanei vătămate.

TITLUL VI al proiectului  Codului penal  (varianta 11 martie 2009) este consacrat răspunderii penale a persoanei juridice.

Având în vedere că este vorba de o instituţie recent introdusă în dreptul penal român, s-a optat pentru consacrarea unui titlu special acesteia (după modelul Codului penal finlandez – capitolul 9). Cu toate acestea, unele prevederi referitoare la răspunderea penală a persoanei juridice rămân în mod necesar în afara acestui titlu, aşa cum este cazul dispoziţiei privind aplicarea legii penale române în baza principiului personalităţii şi cu referire la persoanele juridice (art. 9).

În reglementarea răspunderii penale a persoanei juridice au fost păstrate principiile pe care se fundamentează această răspundere în concepţia Legii nr. 278/2006. Astfel, s-a menţinut opţiunea pentru modelul de răspundere directă a persoanei juridice, consacrat de dreptul belgian şi olandez. În consecinţă, răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată de orice persoană fizică ce acţionează în condiţiile prevăzute de lege (art. 136) şi nu doar de acţiunile organelor sau reprezentanţilor acesteia. În acelaşi timp, antrenarea răspunderii penale a persoanei fizice este condiţionată de identificarea unui element subiectiv propriu acesteia şi care poate fi diferit de cel constatat în cazul autorului material persoană fizică. De asemenea, a fost menţinută cerinţa existenţei personalităţii juridice ca premisă pentru angajarea răspunderii penale a entităţilor colective.

În Expunerea de motive la proiectul din 11 martie 2009 se arată  că totuși au intervenit câteva modificări în privinţa individualizării sancţiunilor aplicabile persoanei juridice, determinate de modificările aduse prin proiect sistemului pedepselor. Astfel, pedeapsa amenzii se va aplica şi în cazul persoanei juridice pe baza sistemului zilelor-amendă. În acelaşi timp, au fost introduse cinci plaje de individualizare legală a pedepsei amenzii (art. 138 alin. 4), în funcţie de limitele pedepsei închisorii prevăzute de lege pentru persoana fizică.

În privinţa termenelor de prescripţie speciale pentru răspunderea penală în cazul persoanei juridice acestea sunt similare cu cele prevăzute de lege pentru persoana fizică.

Nu în ultimul rând, având în vedere faptul că datorită naturii,  dar şi modului lor specific de organizare şi funcţionare persoanele juridice sunt susceptibile de a dispărea din punct de vedere juridic,  fără însă a-şi înceta existenţa reală, ca efect al unor proceduri de fuziune, absorbţie, divizare etc., s-a impus o reglementare a efectelor acestor operaţiuni juridice în planul răspunderii penale (art. 151). Textul a fost inspirat de prevederile art. 11 alin. 8 C. pen. portughez în forma propusă de proiectul de modificare adoptat de guvern în noiembrie 2006, dar şi de art. 29-32 din reglementarea italiană (Decretul-lege nr. 231/2001) privind răspunderea administrativ-penală a persoanelor juridice.

Titlul IV al Codului civil reglementează Persoana juridică.

Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general (    Art. 187 – Elementele constitutive)

Sunt persoane juridice entităţile prevăzute de lege, precum şi orice alte organizaţii legal înfiinţate care, deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile prevăzute la art. 187.

Persoanele juridice sunt de drept public sau de drept privat.

Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, în una dintre formele prevăzute de lege.

Persoanele juridice de drept public se înfiinţează prin lege.

Prin excepţie ,  în cazurile anume prevăzute de lege, persoanele juridice de drept public se pot înfiinţa prin acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale ori prin alte moduri prevăzute de lege.

Persoanele juridice legal înfiinţate se supun dispoziţiilor aplicabile categoriei din care fac parte, precum şi celor cuprinse în prezentul cod, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Dispoziţiile Codului civil privitoare la regimul juridic general aplicabil persoanelor juridice se aplică şi persoanelor juridice în fiinţă la data intrării sale în vigoare, însă numai în măsura în care prin legile aplicabile fiecărei persoane juridice nu se prevede altfel  (    Art. 192 – Regimul juridic aplicabil , precum şi  art. 18 din Legea nr. 71/2011).

Persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil şi răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.

Nimeni nu poate invoca împotriva unei persoane de bună-credinţă calitatea de subiect de drept a unei persoane juridice, dacă prin aceasta se urmăreşte ascunderea unei fraude, a unui abuz de drept sau a unei atingeri aduse ordinii publice (  Art. 193 – Efectele personalităţii juridice).

Persoanele juridice pot fi de drept public sau de drept privat. Dacă persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, persoanele juridice de drept public se înfiinţează , în principiu , prin lege   .   În principiu ,prin act de înfiinţare se înţelege actul de constituire a persoanei juridice şi, după caz, statutul acesteia.

Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării pot avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor. Celelalte persoane juridice pot avea drepturi şi obligaţii, după caz, de la data actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege. Cu toate acestea, persoanele juridice care sunt supuse înregistrării pot, chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să-şi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.

Fondatorii, asociaţii, reprezentanţii şi orice alte persoane care au lucrat în numele unei persoane juridice în curs de constituire răspund nelimitat şi solidar faţă de terţi pentru actele juridice încheiate în contul acesteia, în afară de cazul în care persoana juridică nou creată, după ce a dobândit personalitate juridică, le-a preluat asupra sa. Actele astfel preluate sunt considerate a fi ale persoanei juridice încă de la data încheierii lor şi produc efecte depline .

În cazul activităţilor care trebuie autorizate de organele competente, dreptul de a desfăşura asemenea activităţi se naşte numai din momentul obţinerii autorizaţiei respective, dacă prin lege nu se prevede altfel.   Actele şi operaţiunile săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege sunt lovite de nulitate absolută, iar persoanele care le-au făcut răspund nelimitat şi solidar pentru toate prejudiciile cauzate, independent de aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege .

Persoana juridică legal înfiinţată participă în nume propriu la circuitul civil şi răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar  dispune altfel.  Nimeni nu poate invoca împotriva unei persoane de bună-credinţă calitatea de subiect de drept a unei persoane juridice, dacă prin aceasta se urmăreşte ascunderea unei fraude, a unui abuz de drept sau a unei atingeri aduse ordinii publice.

În toate cazurile, fondatorii sau asociaţii răspund, în condiţiile legii, pentru obligaţiile persoanei juridice care s-au născut în sarcina acesteia de la data înfiinţării ei şi până la data notării hotărârii judecătoreşti .

Constatarea sau, după caz, declararea nulităţii nu aduce atingere actelor încheiate anterior în numele persoanei juridice de către organele de administrare, direct sau prin reprezentare, după caz.

Nici persoana juridică şi nici fondatorii sau asociaţii nu pot opune terţilor nulitatea acesteia ( în afară de cazul în care se dovedeşte că aceştia cunoşteau cauza de nulitate la momentul încheierii actului).

Fondatorii, asociaţii, reprezentanţii persoanei juridice supuse înregistrării, precum şi primii membri ai organelor de conducere, de administrare şi de control ale acesteia răspund nelimitat şi solidar pentru prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea formalităţilor de înregistrare a persoanei juridice, dacă aceste formalităţi trebuia să fie cerute de aceste persoane.

Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor. Au calitatea de organe de administrare,  persoanele fizice sau persoanele juridice care prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice.   Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin asemănare, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de constituire sau statut.

Până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana juridică se fac de către persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în acest scop. Actele juridice încheiate de către persoanele desemnate cu depăşirea puterilor conferite potrivit legii, actului de constituire ori statutului, pentru înfiinţarea persoanei juridice, precum şi actele încheiate de alte persoane nedesemnate obligă persoana juridică în condiţiile gestiunii de afaceri. Cel care contractează pentru persoana juridică rămâne personal ţinut faţă de terţi dacă aceasta nu se înfiinţează ori dacă nu îşi asumă obligaţia contractată, în afara cazului când prin contract a fost exonerat de această obligaţie.

Nu pot face parte din organele de administrare şi de control ale persoanei juridice incapabilii, cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cei decăzuţi din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe, precum şi cei declaraţi prin lege sau prin actul de constituire incompatibili să ocupe o astfel de funcţie.   Actele încheiate cu încălcarea unor astfel de dispoziţii   sunt lovite de nulitate relativă. Cu toate acestea, ele nu pot fi anulate pentru simplul fapt că persoanele care fac parte din aceste organe sunt incapabile ori incompatibile, după caz, sau pentru că acestea au fost numite cu încălcarea dispoziţiilor legale ori statutare .

Hotărârile şi deciziile luate de organele de conducere şi administrare în limitele legii, actului de constituire sau statutului sunt obligatorii chiar pentru cei care nu au luat parte la deliberare sau au votat împotrivă.   Faţă de terţi hotărârile şi deciziile luate, în limitele legii, actului de constituire sau statutului produc efecte numai de la data publicării lor, în condiţiile prevăzute de lege, în afară de cazul în care se face dovada că aceştia le cunoşteau pe altă cale.

Cei care fac parte din organele de administrare a unei persoane juridice trebuie să acţioneze cu prudenţă şi diligenţă.   Aceștia trebuie, de asemenea, să acţioneze cu cinste şi loialitate în interesul persoanei juridice.   Ei au obligaţia să asigure şi să menţină separaţia dintre bunurile persoanei juridice şi propriile lor bunuri.  Nu pot folosi în profitul lor sau al unor terţi bunurile persoanei juridice ori informaţiile pe care le obţin în virtutea funcţiei lor, afară de cazul în care ar fi autorizaţi în acest scop de către cei care i-au numit.  Este lovit de nulitate relativă actul juridic încheiat în frauda intereselor persoanei juridice de un membru al organelor de administrare dacă acesta din urmă, soţul, ascendenţii sau descendenţii lui, rudele în linie colaterală sau afinii săi până la gradul al patrulea inclusiv aveau vreun interes să se încheie acel act şi dacă partea cealaltă a cunoscut sau trebuia să cunoască acest lucru.   Atunci când cel care face parte din organele de administrare ale persoanei juridice ori una dintre persoanele arătate mai sus are interes într-o chestiune supusă hotărârii acestor organe, trebuie să înştiinţeze persoana juridică şi să nu ia parte la nici o deliberare privitoare la această chestiune. În caz contrar, el răspunde pentru daunele cauzate persoanei juridice, dacă fără votul lui nu s-ar fi putut obţine majoritatea cerută.

Hotărârile şi deciziile contrare legii, actului de constituire sau statutului pot fi atacate în justiţie de oricare dintre membrii organelor de conducere şi administrare care nu au participat la deliberare sau care au votat împotrivă şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal de şedinţă, în termen de 15 zile de la data când li s-a comunicat copia de pe hotărârea sau decizia respectivă ori de la data când a avut loc şedinţa, după caz.        Administratorii nu pot însă ataca hotărârea privitoare la revocarea lor din funcţie. Ei au numai dreptul de a fi despăgubiţi, dacă revocarea a fost nejustificată sau intempestivă şi au suferit astfel un prejudiciu

Actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseşi.   În raporturile cu terţii, persoana juridică este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depăşesc puterea de reprezentare conferită prin actul de constituire sau statut, în afară de cazul în care ea dovedeşte că terţii o cunoşteau la data încheierii actului. Simpla publicare a actului de constituire sau a statutului persoanei juridice nu constituie dovada cunoaşterii acestui fapt.   Clauzele sau dispoziţiile actului de constituire ori ale statutului, precum şi hotărârile organelor statutare ale persoanei juridice care limitează sau lărgesc puterile conferite exclusiv de lege acestor organe sunt considerate nescrise, chiar dacă au fost publicate. Simpla declaraţie a organelor de administrare ale persoanei juridice că acţionează în limitele puterilor ce le-au fost conferite nu exonerează pe terţi de obligaţia de a verifica aceste puteri.

Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. (Persoanele juridice de drept public sunt răspunzătoare de faptele licite sau ilicite săvârşite de organele lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat).    Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi solidară a celor care le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi.

Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor, cenzorilor, directorilor şi altor persoane care au acţionat în calitate de membri ai organelor persoanei juridice, pentru prejudiciile cauzate persoanei juridice de către aceştia prin încălcarea îndatoririlor stabilite în sarcina lor, aparţine, în numele persoanei juridice, organului de conducere competent care va decide cu majoritatea cerută de lege, iar în lipsă, cu majoritatea cerută de prevederile statutare.   Hotărârea poate fi luată chiar dacă problema răspunderii acestor persoane   nu figurează pe ordinea de zi.

Dacă s-a hotărât introducerea acţiunii în răspundere împotriva administratorilor, mandatul acestora încetează de drept şi organul de conducere competent va proceda la înlocuirea lor.   În cazul în care acţiunea se introduce împotriva directorilor, aceştia sunt suspendaţi de drept din funcţie până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

Prin Legea nr. 504 din 11 iulie 2002, Legea  audiovizualului[31], se prevede că,    în cazul în care săvârşirea uneia dintre contravenţiile prevăzute la art. 90 şi 91 din lege, aduce prejudicii grave interesului public, Consiliul  audiovizualului poate decide aplicarea uneia dintre următoarele sancţiuni:

a) reducerea cu până la jumătate a termenului de valabilitate a licenţei audiovizuale;

b) retragerea licenţei audiovizuale.

Consiliul poate decide retragerea licenţei audiovizuale sau a dreptului de furnizare a serviciului media audiovizual la cerere, în cazul săvârşirii repetate de către furnizorul de servicii media a uneia dintre următoarele fapte:

a) incitarea publicului la ură naţională, rasială sau religioasă;

b) incitarea explicită la violenţă publică;

c) incitarea la acţiuni care au drept scop disoluţia autorităţii de stat;

d) incitarea la acţiuni teroriste (art. 951 introdus prin art. I pct. 21 din Legea nr. 402/2003 şi modificat prin art. I pct. 68 din Ordonanţa de urgenţă nr. 181/2008)

Având în vedere că transpunerea şi implementarea în legislaţia naţională a Directivei nr. 2006/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 iunie 2006 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de către instituţiile de credit şi a Directivei nr. 2006/49/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 iunie 2006 privind adecvarea capitalului firmelor de investiţii şi instituţiilor de credit trebuie realizate până la finele anului 2006, termen stabilit în cadrul negocierilor în vederea aderării, astfel încât să poată fi realizată şi procedura de prenotificare la Comisia Europeană a întregului cadru legislativ adoptat, Guvernul României a adoptat   Ordonanţa de urgenţă nr. 99 din 6 decembrie 2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului (modificată prin O.U.G. Nr. 43/05.07.2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455/06.07.2012).

Pe data intrării în vigoare a   ordonanţei de urgenţă se abrogă:

a) Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 24 ianuarie 2005, cu modificările ulterioare;

b) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de credit, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 14 iulie 2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 200/2002, cu modificările şi completările ulterioare;

c) Legea nr. 541/2002 privind economisirea şi creditarea în sistem colectiv pentru domeniul locativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 8 octombrie 2002, cu modificările şi completările ulterioare;

d) Legea nr. 33/2006 privind băncile de credit ipotecar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 3 martie 2006;

e) orice alte dispoziţii contrare.

Potrivit Art. 412 din ORDONANŢa DE URGENŢĂ Nr. 99 din 6 decembrie 2006, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 3 ani:

a) fapta unui membru al consiliului de administraţie sau director ori, după caz, a unui membru al consiliului de supraveghere ori al directoratului sau a oricărui angajat al unei instituţii de credit care, cu rea-credinţă, încalcă dispoziţiile art. 171 sau obstrucţionează în orice alt mod exercitarea supravegherii de către Banca Naţională a României;

b) fapta oricărei persoane căreia îi sunt încredinţate responsabilităţile de administrare şi/sau conducere a unei societăţi financiare holding sau a unei societăţi holding cu activitate mixtă de a obstrucţiona în orice mod exercitarea de către Banca Naţională a României a competenţelor sale de supraveghere a instituţiilor de credit, potrivit art. 166 şi art. 176 – 203.

Legea nr. 93 din 08/04/2009 privind instituţiile financiare nebancare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259  din  21/04/2009 (modificată prin Legea nr. 287/14.12.2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 894/16.12.2011) reglementează condiţiile minime de acces la activitatea de creditare şi desfăşurarea acesteia pe teritoriul României, prin instituţiile financiare nebancare, în scopul asigurării şi al menţinerii stabilităţii financiare.

Banca Naţională a României este abilitată să dispună, faţă de o instituţie financiară nebancară sau faţă de administratorii ori, după caz, membrii consiliului de supraveghere sau conducătorii care încalcă dispoziţiile prezentei legi, ale reglementărilor ori ale altor acte emise în aplicarea prezentei legi, măsurile necesare, în scopul înlăturării deficienţelor şi a cauzelor acestora, şi/sau să aplice sancţiuni.

În exercitarea atribuţiilor sale de monitorizare şi supraveghere, Banca Naţională a României poate aplica sancţiuni în cazul în care constată că o instituţie financiară nebancară şi/sau oricare dintre persoanele prevăzute la art. 58 se fac vinovate de:

a) încălcarea prevederilor prezentei legi, a reglementărilor emise de Banca Naţională a României în aplicarea acesteia ori a reglementărilor proprii ale instituţiei financiare nebancare, prevăzute la art. 21 şi la art. 32 alin. (1);

b) efectuarea de operaţiuni fără acoperire reală;

c) neraportarea, raportarea cu întârziere sau raportarea de date şi informaţii eronate către Banca Naţională a României;

d) nerespectarea măsurilor stabilite de Banca Naţională a României.

În cazurile prevăzute mai sus,  Banca Naţională a României poate aplica următoarele sancţiuni:

a) avertisment scris dat instituţiei financiare nebancare;

b) amendă aplicată instituţiei financiare nebancare, între 0,01% şi 0,5% din capitalul social minim reglementat aplicabil;

c) amendă aplicată administratorilor sau, după caz, membrilor consiliului de supraveghere ori conducătorilor, între 1 şi 6 remuneraţii nete, conform nivelului remuneraţiei în luna precedentă datei la care s-a constatat fapta;

d) suspendarea temporară ori limitarea desfăşurării uneia sau mai multor activităţi;

e) radierea din registrul în care este înscrisă instituţia financiară nebancară şi, implicit, interzicerea desfăşurării activităţii de creditare.

Aplicarea sancţiunilor nu înlătură răspunderea materială, civilă, administrativă sau penală, după caz.

Actele de aplicare a măsurilor şi sancţiunilor prevăzute în prezentul capitol se emit de către guvernatorul sau viceguvernatorii Băncii Naţionale a României, cu excepţia sancţiunii prevăzute la alin. (2) lit. e), a cărei aplicare este de competenţa Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României (Art. 59 ).

Potrivit art. 179 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002 privind valorile mobiliare[32] ( modificată prin Legea nr. 571/22.12.2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  927/23.12.2003), în cazul sancţionării persoanelor juridice, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare poate aplica sancţiuni cel mult egale prin gravitate, pentru contravenţia respectivă, şi persoanelor fizice cărora, în calitate de administratori, reprezentanţi legali sau exercitând de jure sau de facto funcţii de conducere ori exercitând cu titlu profesional activităţi reglementate de ordonanţa de urgenţă, le este imputabilă respectiva contravenţie pentru că, deşi puteau şi trebuiau să prevină săvârşirea ei, nu au făcut-o.

Într-o cauză, s-a reţinut că este nelegală decizia emisă de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare prin care a fost sancţionat cu avertisment preşedintele consiliului de administraţie al S.C. “R.” S.A., întrucât sancţiunea trebuia să fi fost aplicată în primul rând societăţii comerciale, ca titulară a obligaţiei prevăzute de art. 122 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002, iar, prin actul de sancţionare, nu a fost precizată forma răspunderii juridice[33].

Prin acţiunea înregistrată la 26.04.2004, reclamantul C.G. a solicitat anularea ordonanţei nr. 141 din 4.03.2004, emisă de pârâta Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (C.N.V.M.) şi prin care a fost sancţionat disciplinar cu avertisment pentru încălcarea dispoziţiilor art. 122 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002, aprobată prin Legea nr. 525/2002.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că ordonanţa nr. 141 din 4.03.2004 a fost emisă de pârâtă cu încălcarea dispoziţiilor art. 179 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002, pentru că sancţionarea persoanelor fizice, în calitate de administratori, este subsidiară şi este condiţionată de sancţionarea prealabilă a persoanei juridice.

Reclamantul a susţinut că este nelegal şi actul administrativ intitulat “Dispunere de măsuri” nr. 5 din 3.10.2003, în baza căruia a fost emisă ordonanţa de sancţionare a sa. Invocând excepţia de nelegalitate a acestui act administrativ emis de pârâtă, reclamantul a arătat că au fost depăşite prerogativele de reglementare prevăzute în art. 2 alin. 2 şi art. 5 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002, pentru că se adaugă în mod nelegal la prevederile legale, cum este norma prin care s-a instituit obligaţia societăţii de a solicita avizul prealabil al C.N.V.M. În cazul transformării societăţii din societate deţinută public în societate de tip închis.

Prin sentinţa civilă nr. 2085 din 13.10.2004, Curtea de Apel Bucureşti “Secţia de contencios administrativ şi fiscal” a admis acţiunea şi a anulat ordonanţa nr. 141 din 4.03.2004 şi decizia nr. 1849 din 8.04.2004 emise de pârâta C.N.V.M. privind sancţionarea reclamantului cu avertisment.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, pentru a putea aplica sancţiunea persoanei fizice, în considerarea calităţii deţinute la societatea comercială, trebuie mai întâi să fie sancţionată persoana juridică, aşa după cum rezultă din dispoziţiile art. 179 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002, condiţie care nu a fost respectată de pârâtă, pentru că a sancţionat numai pe reclamant, în calitate de administrator al S.C. “R.” S.A. şi nu persoana juridică, titulară a obligaţiei de transmitere a rapoartelor curente.

Instanţa de fond a constatat că este nelegal şi actul administrativ “Dispunere de măsuri” nr. 5 din 3.10.2003, prin care pârâta a completat prevederile Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002, instituind obligaţia avizului său prealabil în vederea transformării societăţii deţinute public în societate de tip închis. De asemenea, instanţa de fond a constatat că acest act administrativ nu a fost opozabil reclamantului, fiind publicat în Buletinul C.N.V.M. ulterior datei de 20.10.2003, data verificării şi constatării abaterilor care au stat la baza aplicării sancţiunii.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâta C.N.V.M..

În primul motiv de recurs, recurenta a susţinut că instanţa de fond a reţinut greşit nelegalitatea sancţiunii aplicate reclamantului, care în calitatea sa de preşedinte al consiliului de administraţie al S.C. “R.” S.A. nu a respectat obligaţia de a transmite C.N.V.M. rapoartele curente aferente convocării şi hotărârii adunării generale extraordinare a acţionarilor din 20.10.2003, în termenul de 24 de ore, prevăzut de art. 122 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002. În dezvoltarea aceluiaşi motiv de recurs, recurenta a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 179 din actul normativ menţionat anterior, se poate cumula sancţiunea aplicată persoanei juridice cu sancţiunea persoanei fizice, iar răspunderea intimatului-reclamant în calitate de preşedinte al consiliului de administraţie şi reprezentant legal al societăţii este prevăzută în art. 72, art. 73 lit. e) şi art. 144 alin. 1 din Legea nr. 31/1990.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, a fost criticată concluzia instanţei de fond privind nelegalitatea actului administrativ “Dispunere de măsuri” nr. 5 din 3.10.2003. Recurenta a susţinut că prin acest act nu au fost modificate sau completate prevederile legale şi obligaţia informării sale în termen util cu privire la transformarea societăţii în societate de tip închis a fost prevăzută în art. 134 alin. 3, art. 135 alin. 4, art. 136 alin. 1 lit. b şi art. 138 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002. Referitor la opozabilitatea faţă de intimat a acestui act administrativ, recurenta a arătat că a asigurat publicarea în buletinul C.N.V.M. aferent lunii octombrie 2003, precum şi comunicarea cu adresa nr. 15806 din 6.10.2003 către Bursa de Valori Bucureşti, Bursa Electronică Rasdaq şi Colectivul Tehnic pentru Reglementarea şi Supravegherea pieţei Rasdaq.

Recursul a fost apreciat ca fiind nefondat.

Conform art. 179 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002, aprobată prin Legea nr. 525/2002, în cazul sancţionării persoanelor juridice, C.N.V.M. poate aplica sancţiuni cel mult egale prin gravitate pentru contravenţia respectivă, şi persoanelor fizice cărora, în calitate de administratori, reprezentanţi legali sau exercitând de jure sau de facto funcţii de conducere sau exercitând cu titlu profesional activităţi reglementate de acest act normativ, le este imputabilă respectiva contravenţie pentru că, deşi puteau şi trebuiau să prevină săvârşirea ei, nu au făcut-o.

Interpretând corect aceste dispoziţii legale, instanţa de fond a constatat nelegalitatea sancţiunii aplicate intimatului-reclamant, în calitate de preşedinte al consiliului de administraţie, având în vedere că nu a fost sancţionată şi societatea comercială, persoana juridică titulară a obligaţiei prevăzută în art. 122 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002 privind transmiterea raportului curent în termen de 24 de ore de la apariţia unui eveniment important.

S.C. “R.” S.A. a prevăzut în actele sale constitutive pluralitatea de administratori, organizată într-un consiliu de administraţie, ca organ colegial de administrare.

Răspunderea administratorilor este conjunctă, subsidiară şi are ca temei culpa în îndeplinirea obligaţiilor impuse prin mandatul acordat de societate.

Legea nr. 31/1990 republicată a prevăzut în art. 148 răspunderea administratorilor faţă de societatea comercială şi în consecinţă, aceasta nu poate constitui temeiul răspunderii lor faţă de autorităţile publice în cazul neîndeplinirii unor obligaţii legale de către societatea comercială.

Instanţa de fond a constatat corect că, răspunderea administratorilor are caracter subsidiar şi că, în mod nelegal recurenta-pârâtă a dispus sancţionarea cu avertisment numai a intimatului-reclamant.

Această sancţiune se dovedeşte a fi nelegală şi faţă de împrejurarea că aceasta a fost aplicată unuia din administratorii societăţii, fără a se avea în vedere că în cazul răspunderii consiliului de administraţie, este necesară individualizarea răspunderii fiecărui membru al organului colegial, în raport de culpa fiecăruia.

Recurenta-pârâtă a susţinut neîntemeiat că răspunderea a fost stabilită în considerarea calităţii intimatului-reclamant de reprezentant al societăţii comerciale. Din actele dosarului nu rezultă însă că intimatul-reclamant a fost desemnat de societatea comercială ca singurul administrator cu puteri de reprezentare. Calitatea de administrator se dobândeşte în baza mandatului acordat de societatea comercială şi, conform regulii generale, puterea de reprezentare este de natura şi nu de esenţa mandatului, astfel încât nu este întemeiată apărarea recurentei-pârâte în lipsa unei prevederi exprese în actele constitutive ale societăţii privind împuternicirea unui singur administrator de a reprezenta persoana juridică. Ordonanţa de sancţionare a intimatului-reclamant este nelegală şi faţă de dispoziţiile legale care au constituit temeiul juridic al actului administrativ. Sancţiunea cu avertisment a fost aplicată în baza art. 179 coroborat cu art. 178 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002, aprobată prin Legea nr. 525/2002, care reglementează în mod distinct răspunderea disciplinară şi răspunderea contravenţională. Recurenta-pârâtă avea obligaţia să precizeze forma răspunderii juridice stabilită în sarcina intimatului-reclamant, cu atât mai mult cu cât sancţiunea i-a fost aplicată în calitate de reprezentant al societăţii comerciale şi nu de titular al unei obligaţii prevăzută de art. 122 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002 pentru persoana juridică.

Cea de-a doua critică formulată în recurs este de asemenea neîntemeiată. Instanţa de fond a constatat corect că, la data de 20.10.2003, când recurenta-pârâtă a susţinut că au fost încălcate prevederile art. 122 din Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002, nu era opozabil intimatului-reclamant actul administrativ intitulat “Dispunere de măsuri” nr. 5 din 3.10.2003. Acest act a fost publicat numai după data de 17.11.2003, în Buletinul nr. 10/2003 al C.N.V.M. Comunicarea acestui act încă din luna octombrie 2003 nu a fost dovedită de recurenta-pârâtă şi nu poate fi considerată o asemenea dovadă adresa nr. E/15806 din 6.10.2003, care a fost întocmită în cadrul raporturilor sale cu Bursa de Valori Bucureşti, Bursa Electronica Rasdaq şi Colectivul Tehnic pentru Reglementarea şi Supravegherea pieţei Rasdaq.

Prin adresa respectivă nu s-a dovedit respectarea cerinţelor art. 7 alin. 10 din Statutul C.N.V.M., care prevăd obligaţia publicării propriilor acte în Buletinul C.N.V.M. şi opozabilitatea faţă de terţi a actelor aduse la cunoştinţă prin publicaţia oficială a autorităţii recurente.

Faţă de considerentele expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, Curtea va respinge recursul ca nefondat.

Legea nr. 297 din 28/06/2004 privind piaţa de capital, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 29/06/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 208/2005, O.G. nr. 41/2005, Legea nr. 97/2006 şi prin O.U.G. Nr. 32/27.06.2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 435/30.06.2012. C.N.V.M. este în drept să suspende autorizaţia S.S.I.F. pentru o perioadă cuprinsă între 5 şi 90 de zile, în caz de nerespectare a prevederilor prezentei legi sau ale reglementărilor C.N.V.M., numai dacă nu sunt întrunite condiţiile pentru retragerea autorizaţiei sau pentru alte sancţiuni mai grave prevăzute de lege. Suspendarea poate fi prelungită la expirarea termenului iniţial, dar nu mai mult de 30 de zile peste termenul maxim stabilit în prezentul articol (Art. 11 )

C.N.V.M. este în drept să retragă autorizaţia de a presta servicii şi activităţi de investiţii unei S.S.I.F., în anumite situaţii (Art. 12 ).

C.N.V.M. poate impune sancţiuni oricărei persoane fizice sau juridice, care nu cooperează, în conformitate cu prevederile art. 254 alin. (2) şi art. 255  ( art. 257).

Încălcarea dispoziţiilor prezentei legi şi a reglementărilor adoptate în aplicarea acesteia se sancţionează administrativ, disciplinar, contravenţional sau penal, după caz.

În concluzie, textele diferitelor reglementări,  din exemplificările de mai sus,  nu sunt la adăpost de orice critică.

–                     Nu credem suficientă pomenirea echivalenţei persoanei juridice cu persoana fizică.

–                     Fapta penală trebuie să fi fost săvârşită fie  individual, fie în calitate de membru al unui organ al respectivei persoane juridice.

–                     Acesta trebuie să  exercite o funcţie de conducere ,

–                     în cadrul acelei persoane,

–                      în baza unui mandat de reprezentare sau a  unei autorizări de a lua decizii,

–                     în numele persoanei juridice sau

–                      să  exercite controlul în cadrul persoanei juridice; sau

–                      să poată fi antrenată o răspundere obiectivă atunci când lipsa de supraveghere sau de control a constituit premisa săvârşirii infracţiunilor ,  în numele respectivei persoane juridice, de către o persoană fizică

–                     aflată sub autoritatea sa.

–                     Limitele răspunderii presupun întotdeauna şi antrenarea răspunderii persoanei fizice. Dacă nu există fapta persoanei fizice este evident că nu vom antrena nici răspunderea persoanei juridice. Săvârşirea oricărei infracţiuni există numai în realizarea obiectului de activitate/în interesul/în numele persoanei juridice

–                      Persoana juridică nu răspunde întotdeauna când  faptele sunt săvârşite „în legătură cu” persoana juridică .

–                      La asociatul unic nu are loc lichidarea, ci transmiterea patrimoniului în acela al persoanei fizice.

–                     Vor trebui reglementate condiţiile procedurale ale citării  şi ale audierii persoanei juridice. Aici trebuie să facem trimitere la  normele  ce reglementează participarea intervenienţilor,  respectiv, ale terţilor de bună-credinţă.  Dacă există un asociat unic citarea trebuie să urmeze regulile citării învinuitului sau ale inculpatului.

–                     Suspendarea temporară nu este limitată temporar.

–                      Limitarea desfăşurării uneia sau mai multor activităţi nu este temporară, ci numai definitivă.

–                     Dizolvarea trebuie înregistrată în registrul comerţului doar pe baza încheierii judecătorului delegat sau direct. Data dizolvării, a  interzicerii operaţiunilor, este data hotărârii. De asemenea,  sunt necesare,  pentru opozabilitate terţilor,  publicarea măsurilor dispuse în Monitorul Oficial, pe socoteala societăţii.

–                     Legea nu reglementează posibilitatea penală a unor măsuri provizorii, chiar în faţa existenţei unui pericol social vădit, constant, prezent. Acestea ar putea privi întreruperea unor operaţiuni, suspendarea lichidării, interzicerea tranzacţionării, depunerea unor cauţiuni, aplicarea sechestrului de către un judecător.

–                     Acţiunea penală este antrenată doar dacă există la data sesizării o persoană juridică, după cum personalitatea juridică se păstrează până la terminarea lichidării. Între timp,  administratorii continuă mandatul până la preluarea funcţiei de către lichidatori.

–                     O sancţiune echivalând cu moartea civilă se aplică de altcineva decât judecătorul.

–                     Formulările vagi denotă anomia unei stări ce se poate îndrepta spre haos.

–                     Etc.

BIBLIOGRAFIE

– G.Antoniu, Răspunderea penală a persoanei juridice, „Revista de drept penal” nr.  1/1996, p.9;

– A.D.Brudariu, Răspunderea penală a persoanelor juridice, „R.dr.com.” nr. 9/1996, 145;

– Maria Burceag, Răspunderea penală a persoanei juridice în noul Cod penal (legea nr. 301/2004), în „Pro lege” nr. 1/2006, p.205;

– Anamaria Bucureanu, Matei Diaconu, Responsabilitatea penală a persoanei morale în dreptulcomparat, Comunicări știinţifice „Noul cod penal. Reformă în legislaţie”,Universitatea din  Craiova, Editura Universitaria Craiova, 2006, Craiova;

– Constantin Butiuc, Despre o eventuală răspundere a persoanei juridice, „Dreptul”nr.10-11/1999;

– Dorina Maria Costin, Executarea silită împotriva bunurilor comune mobile, Simpotion: „Challenges of European Integration”, Editura Pisoprint, Cluj-Napoca, 2008;

– Mariana Cîrstocea, Oana Cătălina Ghiţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, Comunicări ştiinţifice „Noul cod penal. Reformă în legislaţie”,Universitatea din Craiova, Editura Universitaria Craiova, 2006, Craiova; .

– Valerică Dabu, Remus Borza, Unele considerații referitoare la instituirea răspunderii penale a  persoanei juridice. Constituionalitate, Academia Română. Institutul de Cercetări Juridice: „Studii  de Drept Românesc”, Editura Academiei Române, ianuarie-iulie 2007;

– G. Dimofte, Ciprian Rus, Răspunderea penală a persoanei juridice, „Revista de drept penal” nr. 1/2005, p.  122;

–                     Elisabeta Drăguţ, Gheorghe Vintilă, Sancțiunile aplicabile persoanei juridice în lumina noului cod penal, Comunicări ştiinţifice „Noul cod penal. Reformă în legislaţie”,Universitatea dinCraiova, Editura Universitaria Craiova, 2006, Craiova;

–                     George Dimofte, Ciprian Rus, Răspunderea penală a persoanei juridice, „Revista de drept penal”nr.1/2005;

–                     Cristina-Maria Dumitru, Recidiva mare postcondamnatorie în cazul persoanelor juridice, „ Dreptul” nr. 1/2008; .

–                      Gh.Dumitru, Persoana juridică. Subiect pasiv al infracţiunii de calomnie, „Revista de drept penal” nr.  2/2000, 77;

– Ioan Lascu ,  Răspunderea penală a persoanei juridice, „Pro lege” nr. 3-4/2003 , p. 94;

-Ilie Pascu, Mirela Gorunescu ,  Răspunderea penală a persoanei juridice în perspectiva adoptării unui nou Cod penal român, „Pro lege” nr. 2/2004, p. 25;

-I. Mariţa Un alt punct de vedere cu privire la calitatea procesual – penală a societăţilor de asigurare, „Dreptul” nr.7/2002 p.191;

-Anca Jurma ,  Răspunderea penală a persoanei juridice, „Revista de drept penal” nr.1/2003 , p.99;

– Popa Teodor, Ardeleanu-Popa Carmen Teodora, Raporturile între răspunderea persoanei juridice şi răspunderea personală a organelor sale, „Revista de drept comercial” nr. 4/2006, p. 22;

– Fl.Sandu, Contrabanda, componenţă a crimei organizate, Editura Naţională, 1997, p.144 sqq;

– Răspunderea filialelor, Strafrechtiflicher Durchgriff bei verbundenen Unternemen, 1987, p.47 sqq.;

Ramiro Virgil Mancaş, Răspunderea penală a persoanei juridice, „Revista de Drept Penal” nr.3/1998;

– Mireille Delmas-Marty, Corpus juris, p.69, 71 sqq.;

– V.Păvăleanu, Responsabilitatea penală a persoanelor morale în noul cod penal francez, PCA Suceava 3/1999, p.  246;

– I. Pascu, M. Gorunescu, Răspunderea penală a persoanei juridice în perspectiva adoptării unui nou Cod penal român, „Pro lege” nr. 2/2004, p.  25;

– I. Pascu, Răspunderea penală a persoanei juridice în noul Cod penal Român, „Pro lege” nr. 4/2004, p.   69;

– G. Mărgărit, Conceptul de răspundere penală a persoanei juridice în noul Cod penal, Dreptul” nr. 2/2005, p.  103;

– G&G Consulting,  Norme de drept penal comunitar,  Colecţia EUROLEX, Iaşi;

– Fl.Streteanu, R.Chiriţă, Răspunderea penală a persoanelor juridice, Rosetti, Bucureşti, 2002;

–                      Florin Streteanu,Radu Chiriță, Răspunderea penală a persoanei juridice, ediția 2, Editura C.H.Beck, București, 2007.

–                     Florin Streteanu, Răspunderea penală a persoanelor juridice în legislaţie şi doctrină. Examende drept comparat, „Revista de Drept Comercial” nr.3/2007;

–  Florin Streteanu, Noul cod penal. Observaţii critice, „Revista de drept penal” nr.1/2005;

– Fl.Streteanu, R.Chiriţă, Răspunderea penală a persoanelor juridice în dreptul belgian, „Revista de drept penal”nr.  1/2000, 112

– Klaus Tiedemann, Rapport de synthčse sur la responsabilite, Revista trimestriale di diritto penale dell’economia, 1995, nota 12;

– K.Tiedemann în de Doelder, Tiedemann, La criminalisation du comportement collectif, Kluwer, 1996, p.26;

– Bouloc în “La criminalisation ….”, nota 12;


[1] Spre deosebire de corporaţii (universitates personarum) care ar putea răspunde ca asociaţii criminale, aşezămintele (universitates bonorum) nu pot fi declarate responsabile penal, conform adagiului modern societas delinquere non potest.

[2] Publicată în J.  O.   nr.  75 E din 26 martie 2002, pp.  269-273.

[3] V.Păvăleanu, Responsabilitatea penală a persoanelor morale în noul cod penal francez, PCA Suceava 3/1999, 246.

[4] M.Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, p.234.

[5] Mai restrictiv, V.Economu, Răspunderea persoanelor juridice  pentru cauzare de prejudicii, în „S.C.J.”nr.  2/1958, 134 .

[6] (M.Eliescu, p.238)

[7] Klaus Tiedemann, Rapport de synthčse sur la responsabilite, Revista trimestriale di diritto penale dell’economia, 1995, nota 12; K.Tiedemann în de Doelder, Tiedemann, La criminalisation du comportement collectif, Kluwer, 1996, p.26; Bouloc în La criminalisation …., nota 12.

În engleză “pe seama grupului” (pour le compte) sună “în beneficiul grupului” (for the benefit); Le groupement este the organisation (Mireille Delmas-Marty, Corpus juris., p.147 sqq).

În dreptul francez, răspunderea colectivă este reglementată în art.121-2; 121-4 – 121-7; 131-37 – 131-49 (pedepsele); 431-20 în Journal Officiel de la République Française din 23 iulie 1992. Nici un principiu general al dreptului francez nu se opune cu o sancţiune pecuniară (penală) să fie aplicată unei persoane juridice (Consiliul constituţional francez, hot. 30 iulie 1982, în „Gazette du Palais” 1982, legislat., 475).

Fl.Streteanu, R.Chiriţă, Răspunderea penală a persoanelor juridice în dreptul belgian,  „R.D.P.” nr. 1/2000, 112 – L.modif.a codurilor din 4 mai 1999, Moniteur belge, 22 iunie 1999.

Răspunderea filialelor la, Strafrechtiflicher Durchgriff bei verbundenen Unternemen, 1987, p.47 sqq. Mireille Delmas-Marty, Corpus juris, p.69, 71 sqq.

[8] A se vedea şi Normativa complementare, X, Persone giuridiche. referitor la răspunderea administrativă.

[9] Versiunea publicată la 7 aprilie 1987 (Bundesgesetzblatt – Gazeta Juridică Federală) I, pagina 1074, cu corecturile de la pagina 1319),  cu modificările aduse prin Legile din 22 octombrie 1987 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 2294), 17 mai 1988 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 606), 8 iunie 1989 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1026), 9 iunie 1989 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1059), 15 iunie 1989 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1082), 7 Martie 1990 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 422), 9 iulie 1990 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1354), cu prevederile referitoare la teritoriul fostei Republici Democrate Germane conform Anexei I, Capitolul III, Tema A, Secţiunea III, nr. 14 şi Secţiunea IV, nr. 3 e) din Tratatul de Unificare de la 31 august 1990 (Gazeta Juridică Federală II, pagina 889), şi Legile din 12 septembrie 1990 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 2002), 5 noiembrie 1990 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 2428), 17 decembrie 1990 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 2847), 28 Februarie 1992 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 372), 14 iulie 1992 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1255), 15 iulie 1992 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1302), 23 iulie 1992 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1366), 27 iulie 1992 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1398), 11 Ianuarie 1993 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 50), 2 august 1993 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1407, 1994 I 342), 24 iunie 1994 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1325), 27 iunie 1994 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1440), 14 septembrie 1994 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 2325), 10 octombrie 1994 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 2954), 25 octombrie 1994 (Gazeta Juridică Federală I, p. 3082), 28 octombrie 1994 (Gazeta Juridică Federală I, p 3186), 4 noiembrie 1994 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 3346), 21 august 1995 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1050), 19 iulie 1996 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1014), 17 martie 1997 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 534) şi 1 iulie 1997 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1606) 17 iulie 1997 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1822), 13 august 1997 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 2038), 17 decembrie 1997 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 3039), 17 decembrie 1997 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 3108), 26 Ianuarie 1998 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 160), 26  Ianuarie 1998 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 164), 24 Aprilie 1998 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 747), 30 Aprilie 1998 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 820), 4 mai 1998 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 845), 16 iunie 1998 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1311), 9 iulie 1998 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 1802), Legea din 7 septembrie 1998 (Gazeta Juridică Federală I, pagina 2646), Gazeta Juridică Federală III/FNA 312-2

[10] Din 17 aprilie 1878, mise à jour au 19  mai 2003

[11] C. Cas. fr. I, Cam.civile, hot. din 27 mai 1986 în „Bulletin des arretes des Chambres civiles de la Cour de casation”, nr.  134. Nici un principiu general al dreptului francez nu se opune cu o sancţiune pecuniară (penală) să fie aplicată unei persoane juridice (Consiliul constituţional francez, hot. 30 iulie 1982, în “Gazette du Palais” 1982, legislat., 475).

Riscul dăunării terţilor este asumat de participare  ca la beneficiile ilicite ale acestora.

Vezi şi  Wilfrid Jeandidier, Droit penal des affaires, 5e edition,  Dalloz, 2003, p. 78

[12] Trib.  Supr.  , Col.civ., dec. nr. 886/1957, Culegere de decizii., 161; Trib. Supr.,Col.pen., dec. nr. 1322/1956, „L.P. ”nr. 9/1956, p.1083. Funcţiile încredinţate nu trebuie să corespundă celor ale postului din schemă, ci şi de fapt, în exerciţiul normal al funcţiei, în marginile scopului în vederea îndeplinirii căruia i-au fost conferite funcţiile, chiar fără a avea instrucţiunile comitentului sau chiar împotriva acestor instrucţiuni ori încălcând o prohibiţie expresă a comitentului (o bătaie la serviciu) – M.Eliescu., Răspunderea civilă delictuală , p. 291.

[13] C. Cas. fr., Cam. penală, hot. din 7 noiembrie 1968, „Bulletin des arretes de la Cour de cassation en matiére criminelle” nr. 291; hot. din 16 aprilie 1975 în „Gaz.Pal.” 1975, partea 2, p. 506; hot. din 30 iunie 1987, „Bul. crim.” nr. 278, apud Dalloz, Code civil, 1988-1989, la art. 1384, p.888

[14] A se vedea O. Căpăţână, Societăţile comerciale, ed. a II-a, Lumina Lex, 1996, p. 341.

[15] Ibidem, p. 341.

[16] A se vedea Elena Cârcei, Societăţile comerciale pe acţiuni, All Beck, 1999, p. 265.

[17] A se vedea David, F. Baias, Răspunderea civilă a administratorului societăţii comerciale, în „Dreptul”nr. 8/1992, p. 19-21.

[18] C. Cas. fr., Cam. penală, hot. din 7 noiembrie 1968, „Bulletin des arretes de la Cour de cassation en matiére criminelle” („Bul. crim.”) nr. 291; hot. din 16 aprilie 1975 în „Gaz. Pal.” 1975, partea 2, p. 506; hot. din 30 iunie 1987, în „Bul. crim.” nr. 278. apud Dalloz, Code civil, 1988-1989, la art. 1384, p.888

[19] Trib.  Supr.  , Col. civ., dec. nr. 886/1957, în Culegere de decizii,161; Trib. Supr., Col. pen., dec. nr. 1322/1956, în „Legalitatea populară” nr. 9/1956, p. 1083

[20] A se vedea Elena Cârcei, Societăţile comerciale pe acţiuni, All Beck, 1999, p. 266-267.

[21] A se vedea T.R. Popescu-Brăila, Drept civil, Bucureşti, 1993, p. 48 şi urm.

[22] Secţia comercială a Curţii de apel Cluj , decizia nr. 38 din 21/01/1998

[23] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 17 februarie 2000 (     republicată în temeiul art. II din Legea nr. 159/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 512 din 22 octombrie 1999.  Legea protecţiei mediului nr. 137/1995 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 304 din 30 decembrie 1995 şi a mai fost modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 314/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 221 din 17 iunie 1998).

[24] C.Cass.franceză, hot. din 24 ianuarie 1923 în Recueil, Dalloz Périodique, 1923, partea I, p.55

[25] C. Hamangiu ş.a., Tratat …, vol. II ed. 1997, p. 476

[26] M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed.Academiei, 1972, p.289. În schimb, C. Stănescu apreciază că răspunderea comitentului nu-şi găseşte temei în cazurile în care a luat măsurile necesare spre a preîntâmpina (p. 153), de parcă ar răspunde dincoace de cazul fortuit, interesând „legătura dintre comitent şi prejudiciu” (exclusă la Fr. Deak, p. 167)

Comitentul nu răspunde pentru fapte care nu au legătură cu funcţia încredinţată, chiar în timpul serviciului (  Trib.  Supr.  , Completul de 7 judecători, dec. nr. 49/1977, Culegere de decizii, p.314)

Comitentul răspunde şi în caz de exerciţiul abuziv al funcţiei dacă există raport de cauzalitate sau cel puţin de conexitate, astfel încât funcţia să fi procurat instrumentul faptei ilicite sau prejudiciul care a înlesnit fapta (o vătămare la locul de muncă, bătaie).

Condiţia este a timpului serviciului, chiar aparent prezenta legalitate. M. Eliescu, op.cit., p. 293, contra, limitând, exonerând de răspundere dacă s-a acţionat „fără ştirea organelor”, care „au luat toate măsurile” prepuşii şi-au „depăşit mandatul” (Trib.Supr., Col.pen., dec. nr. 753/1962, „J.N.”nr. 1/1963, p.173; T.reg. Oltenia, dec. nr. 9811/1959, în „L. P. ” nr. 2/1961, p.124)

Legătura cauzată trebuie stabilită între fapta prepusului şi prejudiciu, iar nu între fapta comitentului (de a nu fi supravegheat) şi prejudiciu (Fr. Deak, Răspunderea pentru fapta altuia în Răspunderea civilă, de I. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, Ed. Şt., 1970, p.167).

Interpretarea extensivă a exerciţiului abuziv la Trib.Supr., Col. pen., dec. nr. 494/1963, Culegere de decizii, p. 382; 1302/1965, Culegere de decizii, p. 450; Trib.Supr., Col.mil., dec. nr. 144/1963 în „J.N.”nr.  4/1964, 162.

Limite ale extensiei:

– victima ştie;

– fără raport de subordonare, ca persoană străină, pătrunde clandestin în unitate, foloseşte clandestin instrumentul pe cale şi-l înstăpâneşte, la cauzarea prejudiciului (Deak. op.cit., p. 172-173).

Să existe cauzalitatea, conexitatea sau cel puţin „o corelaţie necesară” – nu o simplă corelaţie ocazională (C. Stătescu, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, Ed. Şf. Encp., 1984, p. 153).

Comitentul nu răspunde pentru scopuri străine atribuţiilor, prepusul plasându-se în afara funcţiilor, incendiind voluntar clădirea ce trebuia să o păzească. În acest sens, Hot. adunării plenare a C.Cas.fr. din 17 iunie 1983 în Dalloz 1984, p.134 cu Notă Denis sau hot. adunării plenare a C. Cas. fr. 15 noiembrie 1985, în Dalloz 1986, p. 81 cu Notă Aubert; bibliografia în Dalloz, Code civil, 1988-1989, p. 889.

[27] V.Dongoroz, Drept penal, 1939, p. 368 – art. 85 C.pen. Carol II. Spre deosebire de corporaţii (universitates personarum) care ar putea răspunde ca asociaţii criminale, aşezământele (universitates bonorum) nu pot fi declarate responsabile penal, conform adagiului modern societas delinquere non potest. Concepţia germanică a răspunderii colectivităţii pentru individ se reflectă în responsabilitatea profesională a sindicatelor, în răspunderea politică a partidelor, în răspunderea colectivă a parlamentarilor şi membrilor guvernului. Vezi şi R.Garraud, Précis de droit criminel, 1926, ed. 14e, Sirey, p.67 sqq.; G. Antoniu, Răspunderea penală a persoanei juridice,  „R. D. P.” nr.  1/1996, p.9; A. D. Brudariu, Răspunderea penală a persoanelor juridice, „R. dr. com.”nr. 9/1996, 145; Fl. Sireteanu, Răspunderea penală a persoanelor juridice, „R. dr. com.” nr. 3/1997, 64.

[28] Ordonanţa de urgenţă nr. 11 din 23 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 25 martie 2004

[29] Hotărârea nr. 766 din 03/07/2003 privind organizarea şi funcţionarea Corpului de Control al Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 497 din 09/07/2003,   abrogată prin  Hotărârea nr. 404/2004 .   Pe data intrării în vigoare a Ordonanţă de urgenţă nr. 3 din 1/02/2009, pentru modificarea şi completarea unor acte normative referitoare la organizarea şi funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 11/02/2009, Departamentul de Control al Guvernului, structură fără personalitate juridică în cadrul aparatului de lucru al Guvernului, se desfiinţează.      În cadrul aparatului de lucru al Guvernului se înfiinţează Corpul de control al primului-ministru, ca departament fără personalitate juridică, în subordinea primului-ministru şi în coordonarea, din punct de vedere administrativ-financiar, a secretarului general al Guvernului. Corpul de control al primului-ministru preia toate reprezentările şi competenţele fostului Departament de Control al Guvernului din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, stabilite prin actele normative în vigoare.

[30] La adresa www.anrsc.ro

[31] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 22 iulie 2002. Legea a fost completată prin  Legea nr. 402/2003, Legea nr. 364/2007, Legea nr. 116/2008, Ordonanţa de urgenţă nr. 181/2008, Legea nr. 402/2003 şi modificată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 123/2005, Ordonanţa de urgenţă nr. 3/2006, Legea nr. 197/2006, Ordonanţa de urgenţă nr. 181/2008.  Ordonanţa de urgenţă nr.19/23.02.2011,  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  146/28.02.2011

[32] Abrogată prin Legea nr. 297 din 28/06/2004, privind piaţa de capital, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 29/06/2004

[33] I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 3360 din 30 mai 2005.

O.U.G. nr. 28/2002, aprobată prin Legea nr. 525/2002, a fost abrogată prin Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital.

PROCEDURĂ PENTRU NOII ŞEFI AI PARCHETELOR: TRANSPARENŢĂ, COMPETENŢĂ, INTEGRITATE

PROCEDURĂ PENTRU NOII ŞEFI AI PARCHETELOR: TRANSPARENŢĂ, COMPETENŢĂ, INTEGRITATE

Dispoziţiile legale care reglementează numirea Procurorului General al PICCJ, procurorului-şef al DNA şi procurorul şef al DICCOT şi a adjuncţilor acestora sunt cuprinse în art. 54 din Legea nr. 303/2004: ministrul justiţiei face o propunere (dintre procurorii care au o vechime minimă de 10 ani în funcţia de judecător sau procuror, pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată), secţia de procurori a CSM emite un aviz consultativ, iar preşedintele ţării decide (acesta poate refuza motivat numirea, aducând la cunoştinţa publicului motivele refuzului).

În urmă cu 4 ani, când s-a pus problema numirilor la PICCJ şi DNA, am atras public atenţia că ar fi nevoie de o procedură detaliată, transparentă, acceptată de magistraţi şi de public, deopotrivă. Azi, însăşi Comisia Europeană atrage atenţia că e nevoie de o atare procedură (p.23raportul din iulie 2012). O reglementare minimală, în privinţa CSM, se regăseşte în Hot.193/2006 modificată prin Hot.610/10.07.2012. , (http://cristidanilet.wordpress.com, 30/08/2012).

Comisia a invitat România să acționeze imediat în domeniile enumerate mai jos, pentru a rezolva controversele actuale.

1. Respectarea statului de drept și a independenței sistemului judiciar[…]:

introducerea unui proces transparent de numire a Procurorului General  și a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție; un astfel de proces transparent ar trebui să includă depunerea unor candidaturi deschise, fondate pe criterii de experiență profesională, integritate  și rezultate pozitive în acțiunea anticorupție; […]

Experții recomandă să se pună un mai mare accent pe introducerea de recursuri în interesul legii și să se încurajeze o practică consecventă în rândul judecătorilor prin publicarea integrală a hotărârilor motivate ale instanțelor, prin discuții periodice de spețe în cadrul tuturor  instanțelor și printr-o promovare activă a consecvenței juridice de către președinții instanțelor și Consiliul Superior al Magistraturii. Factorii  de decizie din sistemul  judiciar ar putea, de asemenea, să acorde o mai mare atenție consecvenței juridice atunci când se fac promovări și numiri în funcție, să confere Inspecției Judiciare un rol în analizarea jurisprudenței inconsecvente, să extindă domeniul de aplicare al ghidului de stabilire a pedepselor și săutilizeze Institutul Național al Magistraturii pentru a face din consecvență o temă principală a formării inițiale și continue.( RAPORT AL COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIU , Privind progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare și verificare {SWD(2012) 231 final}).

PREVENIREA, CONSTATAREA ŞI SANCŢIONAREA NEREGULILOR APĂRUTE ÎN OBŢINEREA ŞI UTILIZAREA FONDURILOR EUROPENE ŞI/SAU A FONDURILOR PUBLICE NAŢIONALE AFERENTE ACESTORA, ACHIZIŢII, SITUAŢII URGENTE ŞI EXTRAORDINARE

PREVENIREA, CONSTATAREA ŞI SANCŢIONAREA NEREGULILOR APĂRUTE ÎN OBŢINEREA ŞI UTILIZAREA FONDURILOR EUROPENE ŞI/SAU A FONDURILOR PUBLICE NAŢIONALE AFERENTE ACESTORA, ACHIZIŢII, SITUAŢII URGENTE ŞI EXTRAORDINARE

Având în vedere necesitatea:

– implementării măsurilor anticriză iniţiate de Guvernul României pentru accelerarea gradului de absorbţie a fondurilor externe nerambursabile destinate României şi utilizarea eficientă a acestora;

– adoptării unor măsuri de sprijin pentru asigurarea unei bune gestiuni financiare a fondurilor europene, atât de către beneficiari, cât şi de către autorităţile cu competenţe în gestionarea fondurilor europene, prin introducerea unor măsuri de prevenire a apariţiei neregulilor în gestionarea fondurilor europene (în special a celor privind conflictele de interese), în absenţa cărora – în contextul procesului continuu de selecţie a proiectelor – există riscul permanent al finanţării unor proiecte/contracte a căror contravaloare nu va putea fi solicitată/rambursată de Comisia Europeană;

– implementării principiului proporţionalităţii, în absenţa căruia au fost deja şi pot fi în continuare stabilite debite excesive în sarcina beneficiarilor fondurilor europene, inclusiv a instituţiilor publice finanţate de la bugetul de stat;

– introducerii în cadrul naţional de reglementare a unor prevederi care să asigure posibilitatea aplicării legislaţiei în domeniul neregulilor şi pentru proiecte finanţate din alte instrumente de finanţare postaderare, cum este Facilitatea Schengen sau din Mecanismul Financiar SEE şi din alte programe finanţate de donatorii publici internaţionali, în cadrul cărora s-au identificat posibile nereguli, a căror constatare şi recuperare nu poate fi efectuată în prezent;

– finalizării cât mai urgente a procedurilor de constatare şi recuperare de la debitori a sumelor reprezentând corecţii financiare stabilite, în conformitate cu prevederile reglementărilor comunitare, ca urmare a constatării unor nereguli de sistem sau ca urmare a identificării unor nereguli în aplicarea de către beneficiarii publici a prevederilor legale privind achiziţiile publice, în scopul evitării blocajului implementării proiectelor de investiţii, inclusiv a celor majore, finanţate prin instrumente structurale,

întrucât toate aceste aspecte vizează interesul public şi constituie situaţii urgente şi extraordinare a căror reglementare nu mai poate fi amânată,  Guvernul României a adoptat Ordonanţa de urgenţă nr. 66 din 29 iunie 2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora.

Prin Ordonanţa nr. 22 din 23 august 2012 a fost  modificată şi completată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 ( publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  621 din 29 august 2012 ).

Potrivit pct. 12,  articolul 27 se modifică şi va avea următorul cuprins:

“Art. 27 – (1) În cazul în care se constată nereguli în aplicarea de către beneficiari a prevederilor privind procedurile de achiziţie, fie în raport cu reglementările naţionale în vigoare în domeniul achiziţiilor publice, fie în raport cu procedurile specifice de achiziţii aplicabile beneficiarilor privaţi, se emit note de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 20 şi 21.

(2) Valoarea creanţei bugetare stabilită în baza prevederilor alin. (1) se calculează prin stabilirea de corecţii financiare în conformitate cu prevederile anexei, cu excepţia cazurilor în care:

a) sancţiunile prevăzute în legislaţia naţională în domeniul achiziţiilor publice impun aplicarea unor corecţii mai mari decât cele prevăzute în anexă;

b) autorităţile cu competenţe în gestionarea fondurilor europene care asigură finanţarea proiectelor din cadrul Programului Naţional de Dezvoltare Rurală 2007 – 2013 aplică măsurile cuprinse în reglementările proprii acestui program.”

Articolul 28 se modifică şi va avea următorul cuprins:

“Art. 28 – (1) Până la emiterea notei de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare, ca măsură tranzitorie, autoritatea cu competenţe în gestionarea fondurilor europene poate plăti/rambursa beneficiarilor sumele solicitate, potrivit prevederilor art. 6 alin. (3).

(2) În aplicarea prevederilor alin. (1), autoritatea cu competenţe în gestionarea fondurilor europene aplică, în mod preventiv, reducerea procentuală maximă aferentă abaterii în aplicarea reglementărilor privind achiziţiile, stabilită, potrivit prevederilor anexei.

(3) Regularizarea sumelor reţinute potrivit prevederilor alin. (2) se face ulterior emiterii notei de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare, cu aplicarea prevederilor art. 38.”( pct. 13).

MODIFICAREA ART. 81 DIN LEGEA NR. 76/2012 PENTRU PUNEREA ÎN APLICARE A LEGII NR. 134/2010 PRIVIND CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ

MODIFICAREA ART. 81 DIN LEGEA NR. 76/2012 PENTRU PUNEREA ÎN APLICARE A LEGII NR. 134/2010 PRIVIND CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ

Articolul  81 din Legea nr. 76 din 24 mai 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  365 din 30 mai 2012 dispunea că

(1) Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 15 iulie 2010, intră în vigoare la 1 septembrie 2012.

(2) Dispoziţiile art. 512 – 514 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate şi completate prin prezenta lege, se aplică de la data de 1 ianuarie 2013.

Capitolul  II al Titlului III privește   Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept.

Art. 512Obiectul sesizării Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o problemă de drept de care depinde soluţionarea cauzei respective nu a fost dezlegată unitar în practica instanţelor, va putea solicita secţiei corespunzătoare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu problemei de drept cu care a fost sesizată.

Art. 513Procedura de judecată (1) Sesizarea secţiei corespunzătoare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face, din oficiu sau la cererea părţilor, după dezbateri contradictorii şi dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 512, prin încheiere, care nu este supusă niciunei căi de atac.

(2) Prin aceeaşi încheiere, cauza va fi suspendată până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea problemei de drept.

(3) La primirea sesizării, preşedintele secţiei va desemna un judecător, pentru a întocmi un raport asupra problemei de drept supuse judecăţii. Dispoziţiile art. 510 alin. (5) – (8) se aplică în mod corespunzător.

(4) Raportul va fi comunicat părţilor, care, în termen de cel mult 15 zile de la comunicare, pot depune, în scris, prin avocat sau, după caz, prin consilier juridic, punctele lor de vedere privind problema de drept supusă judecăţii.

(5) În cazul în care problema de drept priveşte activitatea mai multor secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele secţiei care a fost învestită o va transmite preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi preşedinţilor secţiilor interesate în soluţionarea problemei de drept, în vederea sesizării acestora şi a soluţionării problemei de drept, în şedinţă comună, cu respectarea dispoziţiilor alin. (3).

(6) Şedinţa comună a secţiilor este convocată de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi va fi prezidată de preşedintele secţiei iniţial învestite.

(7) Sesizarea se judecă fără citarea părţilor în cel mult 3 luni de la data învestirii secţiei, iar soluţia se adoptă cu jumătate plus unu din numărul judecătorilor prezenţi. Nu se admit abţineri de la vot.

(8) Procedura prevăzută în prezentul capitol este scutită de taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar.

Art. 514Conţinutul şi efectele hotărârii (1) Asupra sesizării, secţia sau, după caz, secţiile se pronunţă prin decizie, numai cu privire la problema de drept supusă dezlegării.

(2) Dispoziţiile art. 511 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

(3) Dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru instanţe, inclusiv în cauza în legătură cu care s-a ridicat problema de drept, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Articolele au fost modificate prin Legea nr. 76 din 24 mai 2012, pct. 135. La cartea a II-a titlul III, titlul capitolului II se modifică şi va avea următorul cuprins:

“CAPITOLUL II

Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept”

136. Articolul 512 se modifică şi va avea următorul cuprins:

“Art. 512 – Obiectul sesizării Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

137. Articolul 513 se modifică şi va avea următorul cuprins:

“Art. 513 – Procedura de judecată (1) Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 512, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 512, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.

(2) Prin încheierea prevăzută la alin. (1), cauza va fi suspendată până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept.

(3) După înregistrarea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, încheierea de sesizare se publică pe pagina de internet a acestei instanţe.

(4) Cauzele similare, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, pot fi suspendate până la soluţionarea sesizării.

(5) Repartizarea sesizării este făcută de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori de persoana desemnată de aceştia.

(6) Sesizarea se judecă de un complet format din preşedintele secţiei corespunzătoare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau de un judecător desemnat de acesta şi 12 judecători din cadrul secţiei respective. Preşedintele secţiei sau, în caz de imposibilitate, judecătorul desemnat de acesta este preşedintele de complet şi va lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a judecătorilor.

(7) După alcătuirea completului potrivit alin. (6), preşedintele acestuia va desemna un judecător pentru a întocmi un raport asupra chestiunii de drept supuse judecăţii. Judecătorul desemnat raportor nu devine incompatibil.

(8) Atunci când chestiunea de drept priveşte activitatea mai multor secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va transmite sesizarea preşedinţilor secţiilor interesate în soluţionarea chestiunii de drept. În acest caz, completul va fi alcătuit din preşedintele sau, în lipsa acestuia, din vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care va prezida completul, din preşedinţii secţiilor interesate în soluţionarea chestiunii de drept, precum şi câte 5 judecători din cadrul secţiilor respective desemnaţi aleatoriu de preşedintele completului. După alcătuirea completului, pentru întocmirea raportului preşedintele completului va desemna câte un judecător din cadrul fiecărei secţii. Raportorii nu sunt incompatibili.

(9) Dacă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există o secţie corespunzătoare aceleia la care s-a constatat că chestiunea de drept nu a fost dezlegată unitar în practica instanţelor, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile alin. (8).

(10) Raportul va fi comunicat părţilor, care, în termen de cel mult 15 zile de la comunicare, pot depune, în scris, prin avocat sau, după caz, prin consilier juridic, punctele lor de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii.

(11) Dispoziţiile art. 510 alin. (5) – (8) se aplică în mod corespunzător.

(12) Sesizarea se judecă fără citarea părţilor, în cel mult 3 luni de la data învestirii, iar soluţia se adoptă cu cel puţin două treimi din numărul judecătorilor completului. Nu se admit abţineri de la vot.

(13) Procedura prevăzută în prezentul capitol este scutită de taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar.”

138. La articolul 514, alineatele (1) şi (3) se modifică şi vor avea următorul cuprins:

“Art. 514 – (1) Asupra sesizării, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se pronunţă prin decizie, numai cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

………………………………………………………………………………………………………………….

(3) Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţa care a solicitat dezlegarea de la data pronunţării deciziei, iar pentru celelalte instanţe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.”

139. La articolul 514, după alineatul (3) se introduce un nou alineat, alineatul (4), cu următorul cuprins:

“(4) Dispoziţiile art. 5111 se aplică în mod corespunzător.”

Prin pct.134., după articolul 511 se introduce un nou articol, articolul 5111, cu următorul cuprins:

“Art. 5111 – Încetarea efectelor deciziei

Decizia în interesul legii îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a făcut obiectul interpretării.”

Potrivit art. 82 , prezenta lege intră în vigoare la data prevăzută la art. 81 alin. (1), cu excepţia dispoziţiilor art. 80 (Art. 80 – În termen de 3 luni de la data publicării prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I, Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă şi actele normative prevăzute la art. 23, 25, 28, 31 – 36, 38, 40, 41, 43, 45, 47 – 49, 51, 52, 54, 56, 58, 59, 61, 63, 65, 69 şi 73 vor fi republicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, dându-se textelor o nouă numerotare), care intră în vigoare la 3 zile de la data publicării prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Ordonanţă de Urgenţă nr. 44 din 23 august 2012 privind modificarea art. 81 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  606 din 23 august 2012 dispune   ca articolul 81 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, se modifică după cum urmează:

Alineatul (1) va avea următorul cuprins:

“Art. 81 – (1) Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 15 iulie 2010, intră în vigoare la 1 februarie 2013“,  iar Alineatul (2) se abrogă.

Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă de urgenţă, dat fiind termenul foarte scurt până la momentul stabilit pentru intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă şi ţinând seama de necesitatea continuării eforturilor şi a măsurilor administrative pentru pregătirea aplicării acestuia,  având în vedere că actualul context economic a impus importante restricţii financiar-bugetare, care au întârziat finalizarea măsurilor absolut necesare pregătirii sistemului judiciar pentru aplicarea noului Cod de procedură civilă,  întrucât neadoptarea, în regim de urgenţă, a măsurilor propuse prin prezenta ordonanţă de urgenţă poate genera blocaje la nivelul instanţelor, cu consecinţe grave de ordin procedural în activitatea de judecată, care ar putea conduce la afectarea dreptului de acces la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, în termen rezonabil,    având în vedere că aspectele mai sus menţionate vizează un interes public şi constituie o situaţie extraordinară, a cărei reglementare nu poate fi amânată, impunând adoptarea de măsuri imediate pe calea ordonanţei de urgenţă.

Din 2007, România a creat sau este în curs de a crea cadrul legal de bază în toate domeniile acoperite de MCV. Când se va finaliza, introducerea noilor coduri ar trebui să reprezinte o modernizare substanțială a sistemului juridic.(RAPORT AL COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIU Privind progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare și
verificare {SWD(2012) 231 final} )

CEREREA DE SOLUŢIONARE A CONFLICTULUI JURIDIC DE NATURĂ CONSTITUŢIONALĂ DINTRE PARLAMENTUL ROMÂNIEI ŞI PREŞEDINTELE ROMÂNIEI, FORMULATĂ DE PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

CEREREA DE SOLUŢIONARE A CONFLICTULUI JURIDIC DE NATURĂ CONSTITUŢIONALĂ DINTRE PARLAMENTUL ROMÂNIEI ŞI PREŞEDINTELE ROMÂNIEI, FORMULATĂ DE PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

Prin Decizia nr. 730 din 9 iulie 2012, Curtea Constituţională constată că cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, formulată de Preşedintele României, este inadmisibilă.

“În data de 6 iulie 2012 Parlamentul a dispus suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, ignorând cu bună ştiinţă una din condiţiile esenţiale prevăzute de art. 95 alin. (1), respectiv săvârşirea unor fapte grave prin care Preşedintele României să încalce prevederile Constituţiei”.

Potrivit acestor prevederi constituţionale, “În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută”.

Aceste prevederi constituţionale sunt de natură a releva responsabilităţile Preşedintelui României în respectarea Constituţiei, reglementând, totodată, o procedură care scoate în evidenţă o modalitate directă de control a Parlamentului asupra sa.

Astfel, textul constituţional sus-citat, stabilind că, pentru a putea fi suspendat, Preşedintele României trebuie să săvârşească fapte grave de încălcare a Constituţiei, lasă la latitudinea Parlamentului suspendarea sau nu a acestuia, chiar şi în situaţia în care a săvârşit astfel de fapte.

Prin urmare, doar Parlamentul poate hotărî suspendarea Preşedintelui, având dată această putere, iar odată declanşată procedura parlamentară de suspendare din funcţie a Preşedintelui Românie, potrivit Constituţiei, aceasta nu poate fi oprită.

Este adevărat, însă, că Legea fundamentală nu defineşte noţiunea de fapte grave.

De aceea, cu ocazia Avizului consultativ nr. 1 din 5 aprilie 2007 privind propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 18 aprilie 2007, Curtea a statuat că “pot fi considerate fapte grave de încălcare a prevederilor Constituţiei actele de decizie sau sustragerea de la îndeplinirea unor acte de decizie obligatorii, prin care Preşedintele României ar împiedica funcţionarea autorităţilor publice, ar suprima sau ar restrânge drepturile şi libertăţile cetăţenilor, ar tulbura ordinea constituţională ori ar urmări schimbarea ordinii constituţionale sau alte fapte de aceeaşi natură care ar avea sau ar putea avea efecte similare”.

Chiar dacă s-ar considera că numai Curtea Constituţională, în virtutea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, prevăzut de normele constituţionale ale art. 142 alin. (1), poate califica faptele imputate Preşedintelui României ca fiind sau nu fapte grave de încălcare a Constituţiei, Parlamentul nu poate fi împiedicat în exercitarea dreptului de a-l suspenda sau nu din funcţie pe Preşedintele României, indiferent de avizul, pozitiv sau negativ, al Curţii Constituţionale, aviz care are un caracter strict consultativ, aşa cum stabileşte art. 146 lit. h) din Constituţie.

În cadrul procedurii de suspendare a Preşedintelui României, reglementată de art. 95 din Constituţie, rolul Curţii Constituţionale încetează odată cu emiterea avizului consultativ.

Efectele suspendării constau în întreruperea mandatului prezidenţial până la validarea rezultatului referendumului de către Curtea Constituţională.

În aceste condiţii, cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, formulată de Preşedintele României, este inadmisibilă ( Curtea Constituţională, Decizia nr. 730 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 11 iulie 2012).

SESIZAREA DE NECONSTITUŢIONALITATE A HOTĂRÂRII PARLAMENTULUI NR. 32 DIN 3 IULIE 2012 PENTRU REVOCAREA DOMNULUI GHEORGHE IANCU DIN FUNCŢIA DE AVOCAT AL POPORULUI

SESIZAREA DE NECONSTITUŢIONALITATE A HOTĂRÂRII PARLAMENTULUI NR. 32 DIN 3 IULIE 2012 PENTRU REVOCAREA DOMNULUI GHEORGHE IANCU DIN FUNCŢIA DE AVOCAT AL POPORULUI

Obiectul sesizării îl constituie Hotărârea Parlamentului nr. 32 din 3 iulie 2012 pentru revocarea domnului Gheorghe Iancu din funcţia de Avocat al Poporului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 445 din 4 iulie 2012, având următorul cuprins:

“Art. 1

Domnul Gheorghe Iancu se revocă din funcţia de Avocat al Poporului.

Art. 2

Până la numirea unui nou Avocat al Poporului, domnul Valer Dorneanu, adjunct al Avocatului Poporului, va îndeplini atribuţiile funcţiei de Avocat al Poporului.”

Autorii sesizării susţin că Hotărârea Parlamentului nr. 32 din 3 iulie 2012 încalcă următoarele dispoziţii din Constituţie: art. 58 alin. (1) referitor la numirea şi rolul Avocatului Poporului şi art. 146 lit. d) referitor la atribuţia Curţii Constituţionale de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, care pot fi ridicate şi direct de Avocatul Poporului.

Examinând sesizarea de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

Curtea reţine că hotărârea criticată reprezintă un act juridic cu caracter individual, vizând revocarea domnului Gheorghe Iancu din funcţia de Avocat al Poporului.

Din examinarea dispoziţiilor din Constituţie referitoare la Avocatul Poporului şi a celor cuprinse în Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 15 septembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea reţine, referitor la conducătorul instituţiei Avocatul Poporului, că acesta se află în raporturi constituţionale şi legale directe cu Parlamentul.

Astfel, din coroborarea dispoziţiilor art. 58 alin. (1) şi ale art. 65 alin. (2) lit. i) din Constituţie, Curtea reţine că Avocatul Poporului este numit în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, pe o perioadă de 5 ani.

De asemenea, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 35/1997, mandatul de Avocat al Poporului se exercită de la data depunerii jurământului în faţa preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului.

Totodată, în condiţiile art. 9 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 35/1997, mandatul Avocatului Poporului încetează înainte de termen, printre altele, în caz de revocare din funcţie, iar revocarea din funcţie a Avocatului Poporului, ca urmare a încălcării Constituţiei şi a legilor, se face de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi, la propunerea birourilor permanente ale celor două Camere ale Parlamentului, pe baza raportului comun al comisiilor juridice ale celor două Camere ale Parlamentului.

Pe de altă parte, Curtea reţine că, în conformitate cu art. 60 din Constituţie, Avocatul Poporului prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora, iar rapoartele pot conţine recomandări privind legislaţia sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor.

Aşadar, Avocatul Poporului răspunde numai în faţa Parlamentului, activitatea sa fiind supusă controlului parlamentar. Ca urmare, Parlamentul este singura autoritate în măsură să aprecieze dacă activitatea desfăşurată de Avocatul Poporului, în calitatea sa de conducător al instituţiei, s-a realizat în limitele stabilite de Constituţie şi lege sau, dimpotrivă, cu încălcarea acestora, şi în consecinţă, printr-o evaluare obiectivă în cadrul căilor şi procedurilor exclusiv parlamentare, să dispună măsurile legale.

A decide altfel ar însemna să se recunoască Curţii Constituţionale posibilitatea de a se substitui Parlamentului, de a invalida evaluările făcute de acesta şi de a le înlocui cu evaluările proprii ale Curţii, ceea ce ar exceda, în mod evident, atribuţiilor instanţei de contencios constituţional.

În lumina tuturor considerentelor expuse, Curtea constată că revocarea din funcţia de Avocat al Poporului a domnului Gheorghe Iancu nu vizează, prin natura juridică a hotărârii criticate, valori şi principii constituţionale, în sensul reţinut de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012 şi, ca atare, această hotărâre nu poate fi supusă controlului de constituţionalitate (Curtea Constituţională, Decizia nr. 732 din 10 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 480 din 12 iulie 2012).

NOTĂ. Referitor la sesizarea de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea alin. (1) al art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, prin Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  477 din 12 iulie 2012, Curtea Constituţională  admite sesizarea de neconstituţionalitate formulată de 67 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Democrat Liberal şi constată că soluţia legislativă care exclude de la controlul de constituţionalitate hotărârile Parlamentului care afectează valori şi principii constituţionale este neconstituţională.

Examinând, în cadrul controlului de constituţionalitate a priori, dispoziţiile art. I pct. 1 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României (devenită Legea nr. 177/2010) în raport cu art. 146 din Constituţie, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 142 din Constituţie coroborate cu cele ale art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei şi unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România. În virtutea acestor prevederi, Curtea asigură controlul de constituţionalitate al actelor, procedurilor sau împrejurărilor cu privire la care a fost sesizată, constatând conformitatea sau neconformitatea acestora cu Legea fundamentală.

Prin urmare, Curtea a constatat că, modificând Legea nr. 47/1992, reglementarea în discuţie consacră o atribuţie nouă Curţii, respectiv controlul de constituţionalitate al hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, al hotărârilor plenului Senatului şi al hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, atribuţie care se circumscrie, în mod evident, cadrului constituţional consacrat de art. 146 (a se vedea Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010).

Pe de altă parte, în jurisprudenţa sa, referitoare la atribuţia de a se pronunţa asupra constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, Curtea şi-a circumstanţiat competenţa de control al constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului, instituită ca urmare a modificării şi completării art. 27 din Legea nr. 47/1992, precizând că pot fi supuse controlului de constituţionalitate numai hotărârile Parlamentului adoptate după conferirea noii competenţe, hotărâri care afectează valori, reguli şi principii constituţionale sau, după caz, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional (a se vedea Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011, şi Decizia nr. 1.631 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 2 februarie 2012).

De asemenea, Curtea a statuat că art. 27 din Legea nr. 47/1992 nu instituie vreo diferenţiere între hotărârile care pot fi supuse controlului Curţii Constituţionale sub aspectul domeniului în care au fost adoptate sau sub cel al caracterului normativ sau individual, ceea ce înseamnă că toate aceste hotărâri sunt susceptibile a fi supuse controlului de constituţionalitate – ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus (a se vedea Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012).

În aceste condiţii, Curtea constată că instituirea atribuţiei sale de a exercita un asemenea control de constituţionalitate reprezintă expresia diversificării şi consolidării competenţei Curţii Constituţionale, unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România, şi un câştig în eforturile de realizare a unui stat de drept şi democratic, fără a putea fi considerată o acţiune conjuncturală sau justificată pe criterii ce ţin de oportunitate. De altfel, chiar realitatea juridică, politică şi socială dovedeşte actualitatea şi utilitatea acesteia, având în vedere faptul că instanţa de contencios constituţional a fost chemată să se pronunţe asupra constituţionalităţii unor hotărâri ale Parlamentului care puneau în discuţie valori şi principii constituţionale.

În continuare, Curtea reţine că, potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie: “România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.” În acelaşi timp, art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală consacră expres principiul separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.

Aşa fiind, Curtea constată că o dimensiune a statului român o reprezintă justiţia constituţională, înfăptuită de Curtea Constituţională, autoritate publică politico-jurisdicţională care se situează în afara sferei puterii legislative, executive sau judecătoreşti, rolul său fiind acela de a asigura supremaţia Constituţiei, ca Lege fundamentală a statului de drept. Astfel, potrivit art. 142 alin. (1) din Constituţia României: “Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei.” Supremaţia Legii fundamentale este aşadar de esenţa exigenţelor statului de drept, reprezentând totodată o realitate juridică ce implică consecinţe şi garanţii. Între consecinţe se enumeră deosebirile dintre Constituţie şi legi şi, nu în ultimul rând, compatibilitatea întregului drept cu Constituţia, iar între garanţii se regăseşte controlul constituţionalităţii.

Controlul de constituţionalitate, în ansamblul său, şi, integrat acestuia, controlul de constituţionalitate al hotărârilor Parlamentului care pun în discuţie valori şi principii constituţionale, nu este numai o garanţie juridică fundamentală a supremaţiei Constituţiei. El reprezintă un mijloc pentru a înzestra Curtea Constituţională cu o capacitate coerentă de expresie, de natură să asigure eficient separaţia şi echilibrul puterilor într-un stat democratic.

De altfel, Comisia europeană pentru democraţie prin drept – Comisia de la Veneţia, organism consultativ al Consiliului Europei în probleme de drept constituţional, a subliniat că limitarea atribuţiilor Curţii Constituţionale a Ungariei în privinţa chestiunilor bugetare ar trebui înlăturată (a se vedea, în acest sens, Opinia nr. 665/2012 a Comisiei de la Veneţia cu privire la Legea privind Curtea Constituţională a Ungariei, adoptată în cadrul celei de-a 91-a sesiuni plenare, 15 – 16 iunie 2012, paragraful 54 pct. 10).

În consecinţă, modificarea legislativă, în sensul eliminării atribuţiei Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, fără nicio distincţie, nu face decât să ştirbească autoritatea Curţii Constituţionale, instituţie fundamentală a statului, şi să înfrângă astfel principiile statului de drept, conducând la dificultăţi deloc imprevizibile în realizarea unei politici de stat adecvate consolidării şi dezvoltării unui stat democratic, în care respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. În aceste condiţii, Curtea subliniază că statul de drept, democratic şi social nu trebuie să rămână un principiu fundamental, cu valenţe pur teoretice, fără urmări practice, ci o realitate, corect receptată, atât de autorităţile publice, cât şi de cetăţeni.

Curtea constată, de asemenea, că excluderea de la controlul de constituţionalitate a tuturor hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului nu se fondează pe statul de drept, ci, eventual, pe considerente de oportunitate, care, prin esenţa sa, presupune subiectivismul, interpretarea şi arbitrarul.

Or, justiţia constituţională se fundamentează pe statul de drept, nu pe oportunitate. Aşa fiind, această atribuţie nu poate avea semnificaţia unei sarcini “excesive” pentru Curtea Constituţională, astfel cum este menţionat în expunerea de motive la legea supusă controlului, susţinere fără semnificaţie juridică, ci se integrează, în mod indisolubil, odată ce a fost legitim acordată, unui mecanism juridic de natură să contribuie la realizarea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor într-un stat de drept, democratic şi social. A aprecia şi a decide asupra activităţii Curţii Constituţionale, cu precădere prin prisma unor standarde de ordin cantitativ, înseamnă incorecta sa receptare şi mai mult, ignorarea substanţei rolului său fundamental. De aceea, nu se poate reţine nici argumentul preşedintelui Senatului, exprimat în punctul său de vedere, în sensul că prin modificarea adusă Legii nr. 47/1992, prin Legea nr. 177/2010, s-ar încărca în mod excesiv activitatea Curţii Constituţionale, ceea ce a dăunat bunului mers al activităţii acesteia.

Argumentul Guvernului în sensul că dispoziţiile art. 146 lit. l) din Constituţie permit legiuitorului să modifice atribuţiile Curţii în sensul adăugării sau eliminării acestora prin legea sa organică nu poate fi reţinut, din următoarele motive:

Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 146 din Constituţie enumeră atribuţiile Curţii Constituţionale, dar că enumerarea expresă prevăzută de lit. a) – k) ale articolului nu este limitativă, de vreme ce acelaşi articol la lit. l) prevede că instanţa de contencios constituţional “îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii” (a se vedea Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010).

De asemenea, examinând proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României, înaintat de Preşedintele României, Curtea a considerat oportună completarea dispoziţiilor lit. c) a art. 146 în sensul următor: “c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentului şi a hotărârilor cu caracter normativ ale Parlamentului, la sesizarea preşedintelui Parlamentului, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 40 de parlamentari;”. Această propunere a vizat constituţionalizarea expresă a normelor cuprinse în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reglementând la rang de Constituţie atribuţiile Curţii reglementate în cuprinsul art. 27 alin. (1) din legea sa organică.

În aceste condiţii, Curtea a recomandat abrogarea lit. l), potrivit căreia “îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii”. Propunerea a fost justificată de împrejurarea că, în virtutea acestei dispoziţii, Curtea, alături de atribuţiile “de rang constituţional” prevăzute la art. 146 lit. a) – k), poate dobândi şi alte atribuţii instituite de legiuitorul ordinar prin legea ei de organizare şi funcţionare, atribuţii “de rang” legal.

Totodată, Curtea a reţinut că, în temeiul textului constituţional propus spre abrogare – art. 146 lit. l), atribuţiile Curţii Constituţionale pot fi multiplicate ori de câte ori interese ale forţelor politice impun modificarea sau completarea legii de organizare a Curţii. Curtea a apreciat că, prin eliminarea dispoziţiei constituţionale, este garantată independenţa instanţei constituţionale şi se păstrează voinţa puterii constituţionale originare cu privire la atribuţiile Curţii limitativ prevăzute numai în cuprinsul Constituţiei (a se vedea Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr 440 din 23 iunie 2011).

În lumina jurisprudenţei enunţate, Curtea reţine că sensul normei de trimitere cuprinse în art. 146 lit. l) din Constituţie, astfel cum rezultă din modul său de redactare – “îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii”, este acela de a permite legiuitorului sporirea, extinderea atribuţiilor instanţei de contencios constituţional. De aceea, a interpreta norma fundamentală menţionată, în sensul că legiuitorul ar avea posibilitatea de a limita, elimina sau reduce aceste atribuţii, în detrimentul altor dispoziţii fundamentale, echivalează cu golirea sa de conţinut, respectiv cu deturnarea sa de la scopul perfecţionării democraţiei constituţionale, urmărit de însuşi legiuitorul constituant cu prilejul revizuirii, ceea ce este absolut inacceptabil. Ca urmare, nicio modificare a atribuţiilor Curţii Constituţionale în temeiul art. 146 lit. l) din Legea fundamentală nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea, în orice condiţii şi cu încălcarea unor norme fundamentale, a uneia dintre aceste atribuţii.

Sub acest aspect, chiar dacă atribuţia privind controlul constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului a fost acordată Curţii Constituţionale prin legea sa organică, aceasta a dobândit valenţă constituţională în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. l) din Constituţie.

De altfel, îndeplinirea şi a altor atribuţii de către Curtea Constituţională presupune, fără îndoială, existenţa, şi nu inexistenţa acestora în legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Acelaşi este şi sensul dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care stabilesc că “atribuţiile Curţii Constituţionale sunt cele stabilite de Constituţie şi de prezenta lege”, şi al art. 10 alin. (1) din acelaşi act normativ, potrivit căruia Curtea Constituţională poate fi sesizată în cazurile expres prevăzute de art. 146 din Constituţie, republicată, sau de legea sa organică.

Ca urmare, Curtea constată că legitimitatea atribuţiei Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra hotărârilor Parlamentului care afectează valori şi principii constituţionale decurge din Legea fundamentală a cărei supremaţie Curtea este chemată să o garanteze, în timp ce soluţia legislativă criticată de eliminare a acestei atribuţii nu îşi află temeiul în Constituţie, ci, aşa cum s-a arătat, rezultă din încălcarea acesteia.

De aceea, Curtea subliniază importanţa controlului de constituţionalitate a hotărârilor Parlamentului pentru buna funcţionare a statului de drept şi pentru respectarea separaţiei şi echilibrului dintre puterile statului, astfel încât, atunci când în discuţie se pune problema afectării valorilor şi principiilor constituţionale pe calea unor hotărâri ale Parlamentului, dincolo de conflictele politice inerente raporturilor dintre majoritate şi opoziţie, Curtea să poată fi chemată să vegheze la respectarea acestor valori şi principii, intrinseci democraţiei, ca unic model politic compatibil cu Legea fundamentală.

Curtea consideră că în cadrul procesului legislativ de reexaminare a dispoziţiei neconstituţionale, fiind vorba de o atribuţie distinctă ce i-a fost conferită Curţii, aceasta ar trebui să fie reglementată într-o secţiune distinctă, după Secţiunea privind controlul constituţionalităţii regulamentelor, care să cuprindă procedurile ce urmează a fi aplicate, specifice noii reglementări, efectele deciziilor Curţii Constituţionale, prin care se constată neconstituţionalitatea hotărârilor Parlamentului, corelarea cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) lit. A.c) din Legea nr. 47/1992.

În fine, Curtea reaminteşte că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.

RECTIFICAREA, MODIFICAREA UNUI ACT NORMATIV

RECTIFICAREA, MODIFICAREA UNUI ACT NORMATIV

Judecătorul Ion Predescu de la Curtea Constituțională a declarat miercuri pentru gândul.info că trimiterea la Monitorul Oficial al „eratei” privitoare la includerea în cvorumul de la referendum a românilor din străinătate nu s-a făcut legal, deoarece decizia trimiterii documentului la Monitor a fost luată fără consultarea tuturor judecătorilor care semnaseră Hotărârea inițială. „Dacă s-a luat decizia doar cu cinci prezenţi nu este legal, o decizie se ia în cvorum minim cu şase prezenţi. … Dacă au dubii, pot aştepta plenul Curţii, nu ce a trimis judecătorul de serviciu”, a precizat judecătorul Ion Predescu.

Modificările privesc introducerea unui nou paragraf în Hotărârea nr. 3 din 2 august 2012 a Curții Constituţionale asupra contestaţiilor referitoare la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional din data de 29 iulie 2012 pentru demiterea Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  546 din 3 august 2012.

Adresa de la CCR, publicată în facsimil pe siteul www.Luju.ro,  nu era semnată de președintele Curții, Augustin Zegrean, ci de un alt judecător, se pare a fi Ștefan Minea, împuternicit de Zegrean să semneze în numele său. După ce Curtea a revenit precizând că judecătorul Minea era împuternicit de Zegrean să semneze „erata”, aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial ( Judecătorul CCR Ion Predescu susține că erata trimisă la Monitorul Oficial cu privire la românii din străinătate ar fi trebuit aprobată în prezenţa tuturor celor 9 judecători: „Altfel nu e legal!” A.M.PRESS, 8 august 2012).

Legea nr. 24 din 27 martie 2000,  republicată , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  260 din 21 aprilie 2010, privește normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Republicată în temeiul art. II din Legea nr. 60/2010 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 61/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 6 aprilie 2010, dându-se textelor o nouă numerotare.

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 777 din 25 august 2004 şi ulterior a mai fost modificată şi completată prin:

– Legea nr. 49/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 21 martie 2007;

– Legea nr. 173/2007 pentru completarea art. 53 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 18 iunie 2007;

– Legea nr. 194/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 453 din 4 iulie 2007;

– Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 61/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 9 iunie 2009.

Articolul  71 al acestei legii reglementează Rectificările astfel:

(1) În cazul în care după publicarea actului normativ se descoperă erori materiale în cuprinsul său, se procedează la publicarea unei note cuprinzând rectificările necesare.

(2) Se interzice modificarea prevederilor unor acte normative prin recurgerea la operaţiunea de rectificare, care trebuie limitată numai la erorile materiale.

(3) Rectificarea se face la cererea organului emitent, cu avizul Consiliului Legislativ.

Prin  adresa nr. 5307 din 06.08.2012, Curtea Constituțională solicită:

In Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, numarul 546 din 3 august 2012, in mod gresit, in cuprinsul Hotararii Curtii Constitutionale nr. 3 din 2 august 2012, la pagina 7, coloana 1, paragraful 2, randul 8, si la pagina 7, coloana 1, paragraful 5, randul 3, in loc de ”2 august 2012” s-a retinut „1 august 2012”, eroarea neapartinand Monitorului Oficial.

De asemenea, la pagina 10, coloana 2, dupa paragraful 2, se va introduce un nou paragraf: ”In speta, insa, sunt aplicabile dispozitiile legale din art.2 alin.(1) lit. c) din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Presedintelui Romaniei si ale art. 17 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea si desfasurarea referendumului”.

Va rugam sa dispuneti rectificarea in sensul celor mai sus aratate.

Dacă schimbarea din „1 august 2012”, în ”2 august 2012” reprezintă o eroare, adăugăm noi, materială, introducerea unui nou paragraf nu poate fi privită ca o eroare materială, și nici nu a fost privită,  astfel,  nici de autor, care, după cum rezultă,s-a ferit de greșeală, dar s-a ferit să spună și ce valoare juridică . Eroarea aparține exclusiv presei, fiind de natură a încurca și mai mult căile…

Modificarea unui act normativ constă în schimbarea expresă a textului unora sau mai multor articole ori alineate ale acestuia şi în redarea lor într-o nouă formulare.

Pentru exprimarea normativă a intenţiei de modificare a unui act normativ se nominalizează expres textul vizat, cu toate elementele de identificare necesare, iar dispoziţia propriu-zisă se formulează utilizându-se sintagma “se modifică şi va avea următorul cuprins:”, urmată de redarea noului text (cf articolul 59 din Legea nr. 24 din 27 martie 2000,  republicată).

Potrivit art. 60 din Normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative

Completarea actului normativ constă în introducerea unor dispoziţii noi, cuprinzând soluţii legislative şi ipoteze suplimentare, exprimate în texte care se adaugă elementelor structurale existente, prin utilizarea unei formule de exprimare, cum ar fi: “După articolul… se introduce un nou articol, ……, cu următorul cuprins:”.

Dacă actul de completare nu dispune renumerotarea actului completat, structurile, inclusiv articolele sau alineatele nou-introduse, vor dobândi numărul structurilor corespunzătoare celor din textul vechi, după care se introduc, însoţite de un indice cifric, pentru diferenţiere.

Articolul  61 din această lege reglementează Condiţiile de fond pentru modificarea şi completarea actelor normative.

Modificarea sau completarea unui act normativ este admisă numai dacă nu se afectează concepţia generală ori caracterul unitar al acelui act sau dacă nu priveşte întreaga ori cea mai mare parte a reglementării în cauză; în caz contrar actul se înlocuieşte cu o nouă reglementare, urmând să fie în întregime abrogat.

Prevederile modificate sau care completează actul normativ trebuie să se integreze armonios în actul supus modificării ori completării, asigurându-se unitatea de stil şi de terminologie, precum şi succesiunea normală a articolelor.