A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

MOSCOVA AR PUTEA REABILITA VICTIMELE KATYNULUI

MOSCOVA  AR  PUTEA REABILITA  VICTIMELE   KATYNULUI

Moscova ar putea reabilita victimele Katynului. Ministrul rus al afacerilor externe, Serghei Lavrov a declarat că această problemă ar putea fi luate în considerare.
“Suntem dispuşi să se ia în considerare solicitările legitime ce ni se adresează pentru reabilitarea acestor oameni”, – a spus ministrul. El a remarcat că “suntem în mod activ gata pentru cooperarea cu guvernul polonez, în discutarea acestui subiect trist.”
Puterea sovietică a negat zeci de ani orice implicare în aşa-numitul “caz Katyn” – lichidarea în masă a mii de prizonieri şi funcţionarii polonezi pe teritoriul URSS.

Москва может реабилитировать жертв Катыни. Глава российского МИДа сообщил, что этот вопрос может быть рассмотрен.

“Мы готовы рассматривать абсолютно закономерно адресованную к нам просьбу и о реабилитации этих людей”, – сказал Лавров.

Министр отметил, что “мы активно сотрудничаем с польским правительством, ведем очень конкретный деловой разговор на эту печальную тему”.

Советские власти на протяжении нескольких десятилетий отрицали свою причастность к так называемому “Катынскому делу” – массовому уничтожению тысяч польских военнопленных и чиновников на территории СССР. ( http://www.utro.ru/news/2011/10/21/1006240.shtml)

Rusia nu a admis execuţiile din 1940 decât în 1990, dar nici astăzi nu acceptă termenul de „genocid“ pentru masacrarea a 22.000 de ofiţeri polonezi.

La 1 septembrie 1939, Germania nazistă a invadat Polonia. URSS a participat la invazie începând din 17 septembrie. Prinşi între două armate , zeci de mii de polonezi au fost luaţi prizonieri. La 5 martie 1940, Lavrenti Beria, şeful NKVD, a propus executarea tuturor ofiţerilor polonezi prizonieri de război, iar documentul său justificativ a fost semnat de întregul Comitet Central sovietic, inclusiv  Iosif Stalin.

Cea mai mare parte a execuţiilor au avut loc în Pădurea Katyn, unde au fost aduşi aproximativ 8.000 de ofiţeri prizonieri de război, dar şi civili arestaţi pe motiv că erau „agenţi secreţi şi sabotori” sau doar pentru că erau jandarmi, proprietari de terenuri, proprietari de fabrici, avocaţi, preoţi sau funcţionari în primării.
Abia în 1990, Gorbaciov a admis masacrul, dar nu a făcut publice documentele doveditoare. Preşedintele polonez Lech Kaczynski a cerut insistent ca arhivele ruse să fie declasificate ( Sabina Tudor, Masacrul din Pădurea Katin, Adevărul. ro, 10 aprilie 2010).

SOCIETĂŢI COMERCIALE, PROTEJAREA INTERESELOR SOCIETĂŢII ÎMPOTRIVA ACTELOR FRAUDULOASE COMISE DE PERSOANELE CARE DEŢIN FUNCŢII ADMINISTRATIVE, DECIZIONALE , FOLOSIREA CU REA-CREDINŢĂ A BUNURILOR SAU A CREDITULUI DE CARE SE BUCURĂ SOCIETATEA

SOCIETĂŢI COMERCIALE, PROTEJAREA INTERESELOR SOCIETĂŢII ÎMPOTRIVA ACTELOR FRAUDULOASE COMISE DE PERSOANELE CARE DEŢIN FUNCŢII ADMINISTRATIVE, DECIZIONALE ,  FOLOSIREA  CU REA-CREDINŢĂ   A BUNURILOR SAU A CREDITULUI DE CARE SE BUCURĂ SOCIETATEA

Prin dispoziţiile art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 se instituie răspunderea penală a fondatorului, administratorului, directorului sau reprezentantului legal al societăţii care foloseşte, cu rea-credinţă, bunuri sau creditul de care se bucură societatea comercială în alte scopuri decât cele care servesc intereselor societăţii, care reprezintă un subiect de drept de sine stătător, cu personalitate juridică, titular de drepturi şi obligaţii, cu patrimoniu propriu.

Dispoziţiile art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din data de 17 noiembrie 2004,  au următorul conţinut: “Se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 3 ani fondatorul, administratorul, directorul sau reprezentantul legal al societăţii, care: […] 2. foloseşte, cu rea-credinţă, bunuri sau creditul de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect;”.

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, Curtea Constituțională a statuat că normele criticate nu conţin nicio dispoziţie de natură să aducă atingere liberului acces al persoanelor la o activitate economică sau dreptului de proprietate.

Reglementarea legală dedusă controlului de constituţionalitate a fost astfel concepută încât să ofere cadrul juridic favorabil protejării acestor interese împotriva actelor frauduloase comise de persoanele care deţin funcţii administrative, decizionale în cadrul societăţii. În această manieră, operatorul economic este pus la adăpost de riscul suportării daunelor rezultate în urma folosirii cu rea-credinţă, în scop contrar intereselor sale sau în folosul propriu, de către subiecţii de drept prevăzuţi în ipoteza normei a bunurilor aflate în patrimoniul propriu care nu se confundă cu patrimoniul acţionarilor ce deţin funcţiile sus-menţionate.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât privează proprietarul acţiunilor la respectiva societate de exercitarea prerogativei de dispoziţie asupra bunului propriu.

În condiţiile în care proprietarul societăţii comerciale a înţeles să folosească bunurile proprii societăţii, pretenţia pe care o poate avea cel ce se consideră prejudiciat este doar de natură civilă, şi nu penală. Astfel, stipularea acestei fapte ca fiind penală reprezintă o exagerare, încălcându-se dreptul de dispoziţie al proprietarului.

Judecătoria Timişoara apreciază că excepţia este neîntemeiată, întrucât textul legal apără tocmai dreptul de proprietate al societăţii comerciale care este o entitate distinctă, cu personalitate juridică proprie, având pe cale de consecinţă şi un patrimoniu.     De asemenea, se au în vedere interesele celorlalţi asociaţi care pot fi prejudiciaţi de administratorii societăţii prin folosirea cu rea-credinţă a unor bunuri sau a creditului de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lor propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care au interese direct sau indirect (Curtea Constituţională, Decizia nr. 1.025 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  687 din 28 septembrie 2011).

Și anterior, Curtea a reţinut că reglementarea legală dedusă controlului de constituţionalitate a fost astfel concepută încât să ofere cadrul juridic favorabil protejării acestor interese împotriva actelor frauduloase comise de persoanele care deţin funcţii administrative, decizionale în cadrul societăţii.

Legiuitorul ordinar este, aşadar, competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, cum este cazul societăţilor comerciale, instituind astfel limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Sub acest aspect, Curtea constată că, prin reglementarea dedusă controlului, legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele şi potrivit competenţei sale constituţionale.

În motivarea unei excepţii de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că, întrucât el are calitatea de asociat al unei societăţi comerciale, poate dispune de capitalul şi acţiunile acesteia fără a fi sancţionat penal, dispoziţia legală criticată încălcând dreptul său de proprietate garantat constituţional.

Susţinerea autorului excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit căreia persoana care are calitatea de asociat al unei societăţi comerciale poate dispune de capitalul acesteia în virtutea dreptului său de proprietate asupra părţilor sociale sau a acţiunilor, după caz, apare ca neîntemeiată. În argumentarea criticii sale, autorul excepţiei pleacă de la o premisă greşită constând în absolutizarea exerciţiului prerogativelor dreptului său de proprietate, făcând abstracţie de prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit cărora “conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege”.

Conform acestor dispoziţii, legiuitorul ordinar este, aşadar, competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, cum este cazul societăţilor comerciale, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Sub acest aspect, Curtea constată că, prin reglementarea dedusă controlului, legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele şi potrivit competenţei sale constituţionale ( Curtea Constituţională, Decizia nr. 200 din 28 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  236 din 27 martie 2008).

Într-o altă   excepţie  de neconstituţionalitate,  autorul acesteia susţine că dispoziţiile legale atacate sunt neconstituţionale întrucât legiuitorul a instituit răspunderea penală pentru neîndeplinirea unor obligaţii civile contractuale care nu ar trebui să fie sancţionate decât potrivit normelor privind răspunderea civilă.

Curtea de Apel Galaţi – Secţia penală consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată întrucât drepturile şi libertăţile prevăzute în Constituţie pentru fiecare cetăţean trebuie exercitate cu bună-credinţă, în conformitate cu legile în vigoare şi fără a produce prejudicii celorlalte persoane fizice sau juridice. Aşa fiind, prevederile criticate interzic tocmai exercitarea abuzivă a drepturilor prevăzute de art. 44 şi art. 45 din Constituţie.

Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată deoarece dispoziţiile atacate nu încalcă în niciun fel dreptul de proprietate privată ori libertatea economică, ci vin tocmai în scopul protejării acestora, prin stabilirea unor sancţiuni împotriva persoanelor care îşi exercită drepturile şi libertăţile constituţionale cu rea-credinţă.

Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată deoarece, într-o economie de piaţă, statul trebuie să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale şi crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie. Or, libertatea comerţului nu poate fi asigurată decât prin impunerea unui climat de disciplină economică la care agenţii economici trebuie să se conformeze şi, în consecinţă, legiuitorul are competenţa de a stabili sancţiunile corespunzătoare pentru nerespectarea regulilor stabilite.

Curtea Constituțională constată că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 272 alin. (1) pct. 2 şi 3 din Legea nr. 31/1990, dispoziţii   modificate prin art. I pct. 186 din Legea nr. 441/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 1/1990 privind societăţile comerciale, republicată, şi a Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 955 din 28 noiembrie 2006, iar prin art. I pct. 66 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi a altor acte normative incidente, ordonanţă publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 29 iunie 2007, au fost introduse două alineate la art. 272 din Legea nr. 31/1990.

Excepţia de neconstituţionalitate se raportează la prevederile constituţionale ale art. 11 referitoare la dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată, ale art. 45 privind libertatea economică şi ale art. 135 alin. (2) lit. a) privind obligaţia statului de a asigura libertatea comerţului şi la prevederile art. 1 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind interzicerea privării de libertate pentru datorii.

Acestea nu conţin nicio dispoziţie de natură să aducă atingere liberului acces al persoanelor la o activitate economică. Altfel, potrivit dispoziţiilor art. 45 din Constituţie, atât accesul liber al persoanei la o activitate economică, cât şi exercitarea acestuia se desfăşoară “în condiţiile legii”. De asemenea, nu se poate reţine nici încălcarea prevederilor art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie, întrucât stabilirea unei fapte ce constituie infracţiune reprezintă o opţiune legitimă a legiuitorului, care dă expresie preocupării statului pentru a asigura libertatea comerţului şi protecţia concurenţei loiale.

Totodată, Curtea reţine că, urmare a modificării Legii nr. 31/1990 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2007, s-au introdus două situaţii în care faptele prevăzute la alin. (1) pct. 2 şi 3 ale art. 272 nu se pedepsesc, şi anume fapta prevăzută la alin. (1) pct. 2, dacă a fost săvârşită de administratorul, directorul sau reprezentantul legal al societăţii în cadrul unor operaţiuni de trezorerie între societate şi alte societăţi controlate de aceasta sau care o controlează, direct ori indirect, şi fapta prevăzută la alin. (1) pct. 3, dacă este săvârşită de către o societate comercială ce are calitatea de fondator, iar împrumutul este realizat de la una dintre societăţile controlate ori care o controlează pe aceasta, direct sau indirect ( Curtea Constituţională, Decizia nr. 929 din 18 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  801 din 23 noiembrie 2007, idem, Decizia nr. 474 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006).

CEDO, PAVALACHE VS ROMÂNIA, PREZUMȚIA DE NEVINOVĂȚIE, PUBLICITATEA INFORMAŢIILOR PRIVIND PROCEDURILE JUDICIARE ŞI ASIGURAREA UNUI PROCES ECHITABIL

CEDO,   PAVALACHE VS ROMÂNIA, PREZUMȚIA DE NEVINOVĂȚIE, PUBLICITATEA INFORMAŢIILOR PRIVIND PROCEDURILE JUDICIARE ŞI  ASIGURAREA UNUI PROCES ECHITABIL

Articolul 52 din Codul de procedură penală, articol introdus prin Legea nr. 281/2003, statuează că orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă. Cu privire la prezumția de nevinovăție, art. 4 din Codul nou de procedură penală adaugă – după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului amintește că libertatea de a primi și da informații nu poate să împiedice totuși autoritățile să informeze publicul cu privire la anchetele penale aflate în desfășurare. Însă dreptul la informare este limitat de discreția și grija necesare respectării prezumției de nevinovăție (hotărârea Butkevicius vs Lituaniei, cauza Daktaras vs Lituania). Ceea ce importă este sensul real al declarațiilor, și nu forma lor literală, dubitativă sau interogativă (cauza Lavents vs Letoniei).

Deși dreptul la informare trebuie respectat, prea multe elemente de identificare a acuzaților (de exemplu, fotografii) chiar dacă aceștia nu au fost nominalizați, pot crea posibilitatea de a induce aparența unei culpabilități evidente. Continue reading CEDO, PAVALACHE VS ROMÂNIA, PREZUMȚIA DE NEVINOVĂȚIE, PUBLICITATEA INFORMAŢIILOR PRIVIND PROCEDURILE JUDICIARE ŞI ASIGURAREA UNUI PROCES ECHITABIL

CEDH, AFFAIRE PAVALACHE C. ROUMANIE, LES MESURES PRIVATIVES DE LIBERTE, LE RESPECT DE LA DIGNITE HUMAINE, L’EXPOSITION A LA FUMEE DE TABAC ,LA SURPOPULATION CARCERALE , LA PRESOMPTION D’INNOCENCE D’UN INCULPE

CEDH, AFFAIRE PAVALACHE C. ROUMANIE, LES MESURES PRIVATIVES DE LIBERTE, LE RESPECT DE LA DIGNITE HUMAINE, L’EXPOSITION A LA FUMEE DE TABAC ,LA SURPOPULATION CARCERALE , LA PRESOMPTION D’INNOCENCE D’UN INCULPE

II.  LE DROIT ET LA PRATIQUE PERTINENTS

B.  Le droit interne concernant l’exécution des peines et des mesures privatives de liberté

1.  S’agissant du droit des détenus à l’assistance médicale, la loi no 23/1969 sur l’exécution des peines de prison prévoyait un tel droit dans ses articles 17 et 41 combinés. L’ordonnance d’urgence du Gouvernement no 56/2003, entrée en vigueur le 27 juin 2003, concernant les droits des personnes exécutant une peine privative de liberté renforça la protection du droit à l’assistance médicale (traitement, médicaments, etc.), assistance qui devait être dispensée aux détenus gratuitement et par un personnel qualifié. Les détenus pouvaient également saisir le tribunal de première instance de plaintes concernant le respect de leurs droits.

2.  L’ordonnance no 56/2003 a été abrogée et remplacée par la loi no 275/2006 qui a repris pour l’essentiel ses dispositions.

3.  S’agissant des dispositions législatives concernant la protection contre les effets du tabac dans le milieu pénitentiaire, la loi no 349/2002 sur la prévention et la lutte contre les effets de la consommation de tabac prévoit qu’il est interdit de fumer dans les unités sanitaires d’Etat ou privées et dans les espaces publics fermés.

4.  Par un jugement définitif du 12 avril 2005, le tribunal de première instance d’Arad accueillit l’action d’un détenu incarcéré à la prison d’Arad qui se plaignait d’avoir été obligé de partager une cellule avec des détenus fumeurs. Le tribunal ordonna à l’administration des prisons d’assurer la détention du plaignant dans une cellule sans fumeurs et de mettre fin à la violation de son droit tel que garantit par la loi no 349/2002. Le 12 janvier 2006, le tribunal de première instance d’Arad accueillit une deuxième action du même plaignant, au motif qu’il continuait à être incarcéré dans des cellules avec des détenus fumeurs.

C.  Rapports émanant du Conseil de l’Europe

1.  Les rapports du Comité européen pour la prévention de la torture et des peines ou traitements inhumains et dégradants (CPT)

5.  Les rapports du CPT dressent un état des lieux détaillé de la situation rencontrée dans les différents dépôts de police et établissements pénitentiaires roumains.

6.   Le CPT a recommandé aux autorités roumaines de prendre les mesures nécessaires en vue de faire respecter la norme de 4 m² d’espace de vie par détenu dans les cellules collectives de tous les établissements pénitentiaires de Roumanie.

2.  Le rapport du Bureau du Commissaire aux Droits de l’Homme

7.  Rédigé à la suite d’une visite effectuée en Roumanie du 13 au 17 septembre 2004, le rapport du 29 mars 2006 fournit des renseignements sur les prisons de Rahova et de Jilava.

8.  S’il a été constaté que la prison de Rahova offrait des conditions de vie convenables, le rapport qualifie les conditions de détention dans l’établissement de Jilava, une des prisons les plus surpeuplées en Roumanie, de « déplorables » et la situation d’« alarmante ». A l’époque de la visite, dans cette prison, il y avait 2 500 détenus pour 1 400 places. Il y est souligné, en outre, que « toutes les installations étaient vétustes, les fenêtres incapables de filtrer le froid et le mobilier d’un autre temps ».

EN DROIT

I.  SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 3 DE LA CONVENTION

9.  Le requérant se plaint d’avoir été obligé de partager au cours de sa détention provisoire des cellules avec des détenus fumeurs. Il soutient que les conditions de détention lui ont provoqué le 31 décembre 2002 un infarctus et des maladies cardiovasculaires et pulmonaires pour lesquelles il n’a pas été correctement soigné. Il invoque l’article 3 de la Convention, qui dispose :

« Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. »

10.  Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

B.  Sur le fond

2.  Appréciation de la Cour

18.  La Cour rappelle que les mesures privatives de liberté impliquent habituellement pour un détenu certains inconvénients. Toutefois, elle rappelle que l’incarcération ne fait pas perdre à un détenu le bénéfice des droits garantis par la Convention. Au contraire, dans certains cas, la personne incarcérée peut avoir besoin d’une protection accrue en raison de la vulnérabilité de sa situation et parce qu’elle se trouve entièrement sous la responsabilité de l’Etat. Dans ce contexte, l’article 3 fait peser sur les autorités une obligation positive qui consiste à s’assurer que tout prisonnier est détenu dans des conditions qui sont compatibles avec le respect de la dignité humaine, que les modalités d’exécution de la mesure ne soumettent pas l’intéressé à une détresse ou à une épreuve d’une intensité qui excède le niveau inévitable de souffrance inhérent à la détention et que, eu égard aux exigences pratiques de l’emprisonnement, la santé et le bien-être du prisonnier sont assurés de manière adéquate (Kudła c. Pologne [GC], no 30210/96, CEDH 2000-XI, Norbert Sikorski c. Pologne, no 17599/05, § 131, 22 octobre 2009). Ainsi, la détention dans des conditions inadéquates d’une personne malade peut en principe constituer un traitement contraire à l’article 3 (voir, par exemple, Price c. Royaume­Uni, no 33394/96, § 30, CEDH 2001‑VII, İlhan c. Turquie [GC], no 22277/93, § 87, CEDH 2000-VII, et Naoumenko c. Ukraine, no 42023/98, § 112, 10 février 2004).

19.  L’Etat est donc tenu, nonobstant les problèmes logistiques et financiers, d’organiser son système pénitentiaire de façon à assurer aux détenus le respect de leur dignité humaine (Choukhovoï c. Russie, no 63955/00, § 31, 27 mars 2008, et Benediktov c. Russie, no 106/02, § 37, 10 mai 2007). Cela peut impliquer l’obligation, à la charge de l’Etat, de prendre des mesures afin de protéger un détenu contre les effets nocifs du tabagisme passif lorsque, au vu des examens médicaux et des recommandations des médecins traitants, son état de santé l’exige (Elefteriadis, précité, § 48).

20.  En l’espèce, la Cour estime que les allégations du requérant quant à l’exposition à la fumée de tabac sont plausibles et reflètent une situation déjà dénoncée devant elle à l’égard des conditions de détention dans différents établissements pénitentiaires roumains (voir, mutatis mutandis, Florea, précité, § 60 et Elefteriadis, précité, § 49).

21.  Elle constate qu’au moment de son placement en détention provisoire, l’état de santé du requérant était relativement bon et qu’il ne souffrait que d’hypertension artérielle. Cependant, après plusieurs mois de détention, le 8 août 2003, le certificat médical établi à l’issue d’une période d’hospitalisation attestait d’une détérioration des voies respiratoires et mentionnait l’apparition chez lui d’une nouvelle maladie, la bronchite asthmatique (voir, mutatis mutandis, Elefteriadis, précité, § 48). Ce diagnostic a été confirmé par la suite par plusieurs médecins qui ont même décelé une aggravation et ont recommandé d’éviter de respirer l’air pollué (voir les paragraphes 43 et 48 ci-dessus).

22.  Or, lorsqu’une personne est placée sous la responsabilité de l’Etat en bonne santé et que tel n’est plus le cas après un certain temps passé en détention, il incombe à l’Etat de fournir une explication plausible pour cette situation (Dobri c. Roumanie, no 25153/04, §§ 46 et suiv., 14 décembre 2010).

23.  En l’espèce, la Cour constate que non seulement le Gouvernement n’a pas fourni d’explication pour l’apparition et l’aggravation de la bronchique asthmatique chronique, mais il n’a pas indiqué non plus dans quel type de cellules le requérant a été incarcéré, alors que ce dernier s’est plaint au moins à deux reprises d’avoir été contraint de partager la cellule avec des détenus fumeurs (voir paragraphes 35 et 42 ci-dessus et a contrario, Stoine Hristov c. Bulgarie (no 2), (no 36244/02, §§ 43-45, 16 octobre 2008).

24.  En outre, il ressort des éléments fournis par le Gouvernement, que les dispositions de la loi no 349/2002 contre les effets du tabac, en vigueur depuis juin 2002, n’ont pas été mises en place de manière uniforme dans les établissements pénitentiaires.

25.  Qui plus est, la Cour constate que l’exposition à la fumée de tabac a été encore aggravée par le fait que le requérant a été enfermé à plusieurs reprises dans des cellules surpeuplées. Elle rappelle que lorsque la surpopulation carcérale atteint un certain niveau, cet élément suffit, à lui seul, pour conclure à la violation de l’article 3 de la Convention. En règle générale, sont concernés les cas de figure où l’espace personnel accordé à un requérant était inférieur à 3 m² (Kantyrev c. Russie, no 37213/02, §§ 50‑51, 21 juin 2007, Andreï Frolov c. Russie, no 205/02, §§ 47-49, 29 mars 2007, Kadiķis c. Lettonie (no 2), no 62393/00, § 55, 4 mai 2006, et Melnik c. Ukraine, no 72286/01, § 102, 28 mars 2006).

26.  S’agissant des conditions de détention au dépôt de la Direction générale de la police de Bucarest, la Cour note que le CPT a constaté en février 2003, la réalisation d’importants travaux de réparation et d’entretien dans quelques cellules de l’établissement.

27.  Cependant, la Cour constate que le Gouvernement n’a pas précisé si la cellule du requérant faisait partie des cellules rénovées ou quel était l’espace de vie effectif dont il disposait. En effet, il s’est limité à indiquer que le requérant a bénéficié, comme dans les autres établissements de police, de conditions minimales.

28.  Or, lorsque le Gouvernement est le seul à avoir accès aux informations susceptibles de confirmer ou d’infirmer les affirmations du requérant, la Cour a fait application du principe affirmanti incumbit probatio. Dès lors, la Cour estime que les informations fournies par le Gouvernement ne suffisent pas pour écarter purement et simplement les allégations du requérant en matière de mauvaises conditions de détention au dépôt de la Direction générale de la police.

29.  En tout état de cause, selon les données communiquées par le Gouvernement, dans les autres prisons dans lesquelles le requérant a été détenu, il n’a disposé que de 1,82 m2 à 2,55 m2 d’espace personnel à Jilava et de 2,1 m2 à Rahova (voir les paragraphes 85 et 86 ci-dessus).

30.  Or, un tel espace est en deçà de la norme recommandée aux autorités roumaines dans les rapports du CPT (voir le paragraphe 6  3 ci-dessus).

31.  Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que l’Etat, par le biais de ses organes spécialisés, n’a pas déployé tous les efforts nécessaires afin d’assurer au requérant des conditions de détention compatibles avec le respect de la dignité humaine et que les modalités d’exécution de la mesure ne le soumettent pas à une détresse ou à une épreuve d’une intensité qui excède le niveau inévitable de souffrance inhérent à la détention.

32. Partant, il y a eu violation de l’article 3 de la Convention.

II.  SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 5 § 1 DE LA CONVENTION

33.  Le requérant se plaint du fait que la prolongation de la détention provisoire le 22 avril 2003 n’a pas été ordonnée « selon les voies légales ». Il invoque l’article 5 § 1 de la Convention, aux termes duquel :

« Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales (…) »

34.  Le requérant estime que la décision du 22 avril 2003 était arbitraire dès lors qu’elle a été prise par un seul juge du tribunal départemental, alors qu’en vertu de la loi no 161/2003, entrée en vigueur le 21 avril 2003, elle aurait dû être prise par une formation de jugement composée de deux juges. Il ajoute que, dans des affaires similaires, la cour d’appel de Bucarest a constaté la nullité de la prolongation et a ordonné la libération des intéressés.

35.  Le Gouvernement conteste cette thèse. Il affirme que l’erreur procédurale quant à la composition de la formation de jugement ne saurait avoir d’incidence sur la légalité du maintien en détention dès lors que le juge s’est livré à un examen des motifs qui militaient pour le maintien du requérant en détention et a dûment motivé sa décision. En outre, il expose que le requérant a eu la possibilité de faire valoir ses arguments dans le cadre du pourvoi qu’il a formé contre cette décision devant la cour d’appel de Bucarest. Enfin, il indique que les affaires citées par le requérant n’étaient pas similaires dès lors que les décisions de prolongation de la détention provisoire annulées par la cour d’appel avaient été rendues par le tribunal départemental plusieurs jours après l’entrée en vigueur de la loi no 161/2003 (voir le paragraphe 53 ci-dessus).

36.  La Cour rappelle qu’une décision de placement en détention doit être considérée comme étant ex facie invalide si le vice y ayant été décelé s’analyse en une « irrégularité grave et manifeste », au sens exceptionnel indiqué dans la jurisprudence de la Cour. En conséquence, sauf dans les cas où ils constituent une irrégularité grave et manifeste, les vices affectant une décision de placement en détention peuvent être purgés par les juridictions d’appel internes dans le cadre d’une procédure de contrôle juridictionnel (Mooren c. Allemagne [GC], no 11364/03, § 75, CEDH 2009‑…).

37.  En l’espèce, il n’est pas contesté que la décision du 22 avril 2003 était entachée d’un vice de procédure. Cependant, la Cour estime que ce vice ne peut pas s’analyser en une « irrégularité grave et manifeste » emportant la nullité de la détention en cause. A cet égard, outre le fait que la décision litigieuse était motivée, la Cour relève que devant la cour d’appel, le requérant a eu la possibilité d’exposer à nouveau les arguments qui militaient en faveur de sa remise en liberté. La cour d’appel qui a examiné dans un délai bref son pourvoi a considéré que les conditions de fond pour justifier la prolongation de la détention étaient remplies et que le vice de forme n’était pas suffisamment grave pour rendre nulle la détention.

38.  Quant à l’argument du requérant tiré de l’existence d’une pratique prétendument divergente au sein de la cour d’appel, la Cour note, à l’instar du Gouvernement, que cette juridiction a annulé plusieurs décisions du tribunal départemental au motif qu’elles avaient été rendues plusieurs jours après l’entrée en vigueur de la loi no 161/2003. Dans la présente affaire, la prolongation de la détention ayant été décidée le lendemain de l’entrée en vigueur de la loi et le jour même de la diffusion du Journal officiel. A cet égard, la Cour estime que les situations n’étaient pas comparables.

39.  Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

III.  SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 2 DE LA CONVENTION

40.  Le requérant se plaint du fait que les autorités internes politiques et judiciaires ont porté atteinte à son droit d’être présumé innocent jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie. Il invoque l’article 6 § 2 de la Convention, aux termes duquel :

« Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie. »

B.  Sur le fond

1.  Thèses des parties

41.  Le requérant se plaint du fait que les déclarations du procureur H.M. et des plus hautes autorités de l’Etat, ainsi que la campagne de presse dirigée contre lui sur l’initiative de ces autorités ont porté atteinte au respect de sa présomption d’innocence et ont influencé l’issue du procès.

42.  Le Gouvernement conteste cette thèse. Il affirme que les juges qui ont examiné l’affaire n’ont pas été influencés par la prise de position du procureur et ont rempli leur tâche en respectant toutes les garanties d’un procès équitable.

43.  S’agissant des déclarations des hommes politiques, le Gouvernement soutient qu’elles avaient un caractère général dans le contexte de la lutte contre la corruption et ne visaient pas en particulier le requérant.

44.  Enfin, il estime que la présomption d’innocence d’un inculpé n’empêche pas les autorités d’informer le public sur les enquêtes pénales en cours de déroulement.

2.  Appréciation de la Cour

45.  La Cour rappelle que le principe de la présomption d’innocence consacré par le paragraphe 2 de l’article 6 exige qu’aucun représentant de l’Etat ne déclare qu’une personne est coupable d’une infraction avant que sa culpabilité ait été établie par un tribunal (voir, par exemple, Allenet de Ribemont c. France, arrêt du 10 février 1995, série A no 308, § 36).

46.  Une atteinte à la présomption d’innocence peut émaner non seulement d’un juge ou d’un tribunal mais aussi d’autres autorités publiques, y compris de policiers (ibidem, § 37 et Lavents c. Lettonie, no 58442/00, § 125, 28 novembre 2002) ou de procureurs, surtout lorsque ces derniers exercent des fonctions quasi-judiciaires et contrôlent le déroulement de l’enquête (voir, Daktaras c. Lituanie, no 42095/98, § 42, CEDH 2000‑X). Elle se trouve atteinte par des déclarations ou des actes qui reflètent le sentiment que la personne est coupable et qui incitent le public à croire en sa culpabilité ou qui préjugent de l’appréciation des faits par le juge compétent (voir, Y.B. et autres c. Turquie, nos 48173/99 et 48319/99, § 50, 28 octobre 2004).

47.  En l’espèce, s’agissant des propos émanant de divers hommes politiques, la Cour estime qu’il convient de les situer dans le contexte de la lutte contre la corruption, un sujet de préoccupation pour l’ensemble de la société roumaine. Tels qu’ils ressortent des articles de presse fournis par le requérant, la Cour considère qu’ils étaient de nature politique et ne préjugeaient pas de l’appréciation des faits par les juges compétents (voir, mutatis mutandis, Viorel Burzo c. Roumanie, nos 75109/01 et 12639/02, § 164, 30 juin 2009).

48. Quant à l’écho que l’affaire a eu dans la presse, la Cour considère qu’il est inévitable, dans une société démocratique, que des commentaires parfois sévères soient faits par les journalistes sur une affaire sensible qui, comme celle du requérant, mettait en cause la moralité de hauts fonctionnaires (mutatis mutandis, Y.B. et autres, précité, § 48).

49.  Cependant, si les autorités nationales ne sauraient être tenues pour responsables des actes de la presse, la Cour souligne encore une fois l’importance du choix des termes employés par les agents de l’Etat et surtout par les autorités judicaires qui contrôlent le déroulement de l’enquête (voir, Daktaras, précité, § 44).

50.  En l’espèce, la Cour note qu’en informant les journalistes du placement du requérant en détention provisoire, le procureur H.M. a affirmé que toutes les preuves convergeaient vers l’établissement avec certitude de la culpabilité du requérant et que sa condamnation était inéluctable dès lors que « rien ni personne ne peut plus le sauver de la responsabilité pénale ».

51. La Cour note que ces informations ont été portées à la connaissance de la presse dans un contexte indépendant de la procédure pénale elle-même ou par le biais d’une décision motivée. Eu égard à la teneur et au contexte de ces propos, la Cour conclut qu’ils indiquaient clairement que le requérant s’était rendu coupable de corruption, encourageaient le public à croire en sa culpabilité et préjugeaient de l’appréciation des faits par les juges compétents (voir, mutatis mutandis, Samoilă et Cionca c. Roumanie, no 33065/03, § 95, 4 mars 2008).

52.  Dès lors, la Cour estime que les déclarations faites par le procureur H.M. ont porté atteinte à la présomption d’innocence du requérant.

53.  Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 2 de la Convention.

IV.  SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

B.  Frais et dépens

54.  Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 1 800 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.  Intérêts moratoires

55.  La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.  Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 3 de la Convention s’agissant des conditions de détention et 6 § 2 de la Convention quant au respect de la présomption d’innocence et irrecevable pour le surplus ;

2.  Dit qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention ;

3.  Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 2 de la Convention ;

4.  Dit

a)  que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 10 000 EUR (dix mille euros) pour dommage moral et 1 800 EUR (mille huit cents euros) pour les frais et dépens, à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ;

b)  qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ;

5.  Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 octobre 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

CEDH, TROISIÈME SECTION, AFFAIRE PAVALACHE c. ROUMANIE, (Requête no 38746/03), ARRÊT, 18 octobre 2011

NEGLIJENŢĂ ÎN SERVICIU, RAPORT DE CAUZALITATE,RĂSPUNDERE CIVILĂ SOLIDARĂ

NEGLIJENŢĂ ÎN SERVICIU, RAPORT DE CAUZALITATE,RĂSPUNDERE CIVILĂ SOLIDARĂ

Neîndeplinirea corespunzătoare de către funcţionar, timp de un an şi jumătate, a obligaţiei sale de serviciu de a efectua periodic controlul gestiunilor din unitate se află în raport de cauzalitate cu însuşirea banilor de către casierul gestionar care, în cazul unor controale corespunzătoare efectuate la timp, nu ar fi avut posibilitatea să delapideze, în mod repetat şi sistematic, importante sume de bani. Continue reading NEGLIJENŢĂ ÎN SERVICIU, RAPORT DE CAUZALITATE,RĂSPUNDERE CIVILĂ SOLIDARĂ

ŞANTAJ, ELEMENTE CONSTITUTIVE

ŞANTAJ. ELEMENTE CONSTITUTIVE

Instanţa a reţinut în fapt că inculpaţii l.P. şi P.M., prin acte complementare de ameninţare exercitate în perioada 14 august 2008 – 25 august 2008, au constrâns partea vătămată P.F. să-şi asume obligaţia de a da primului inculpat suma de 10.000 euro, în schimbul retragerii de către acesta din urmă a unei plângeri penale pentru săvârşirea unei infracţiuni de violenţă formulate împotriva celui constrâns şi repartizată spre soluţionare în exercitarea atribuţiilor oficiale de serviciu de lucrător de poliţie judiciară celui de-al doilea inculpat. Continue reading ŞANTAJ, ELEMENTE CONSTITUTIVE

ACCESUL LA JUSTIŢIE , PRINCIPIUL INDEPENDENŢEI JUDECĂTOREŞTI , NEÎNCEPEREA URMĂRIRII PENALE , MAGISTRAŢI, PREZUMŢIA DE NEVINOVĂŢIE , CĂI DE ATAC

ACCESUL LA JUSTIŢIE , PRINCIPIUL INDEPENDENŢEI JUDECĂTOREŞTI , NEÎNCEPEREA URMĂRIRII PENALE ,  MAGISTRAŢI, PREZUMŢIA DE NEVINOVĂŢIE , CĂI DE ATAC

Prin rezoluţia nr. 431/P/2010 din 12 august 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia s-a dispus, în baza art. 228 alin. (4) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de magistraţii A.C., M.B., precum şi faţă de ceilalţi magistraţi din cadrul Tribunalului Sibiu, care s-au pronunţat în dosarele nr. 1065/85/2010 şi nr. 1076/257/2009, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen., reţinându-se că pretinsa nelegalitate a unei hotărâri judecătoreşti, sau cu privire la încheierile judecătoreşti, nu poate constitui temei pentru punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de judecători.

Procurorul a constatat, din examinarea conţinutului plângerii, din actele anexate, precum şi din verificările privitoare la stadiul dosarelor civile în cauză, că acţiunea penală nu poate fi exercitată. S-a apreciat că soluţiile dispuse de judecători pot fi cenzurate numai prin exercitarea căilor de atac prevăzute în Codul de procedură civilă, în caz contrar încălcându-se principiul independenţei judecătoreşti. Pe de altă parte, s-a reţinut că prin hotărârea CSM nr. 328 din 24 august 2005 s-a stabilit că procurorii nu poate face afirmaţii sau consideraţii în legătură cu probitatea profesională a judecătorilor, şi nici nu au posibilitatea legală de a cenzura modul de argumentare a soluţiilor dispuse de instanţele de judecată. Avându-se în vedere cele de mai sus, s-a constatat, în final, că în sarcina intimaţilor nu se poate pune în mişcare acţiunea penală. Continue reading ACCESUL LA JUSTIŢIE , PRINCIPIUL INDEPENDENŢEI JUDECĂTOREŞTI , NEÎNCEPEREA URMĂRIRII PENALE , MAGISTRAŢI, PREZUMŢIA DE NEVINOVĂŢIE , CĂI DE ATAC

ORGANIZAREA ŞI EXERCITAREA PROFESIEI DE AVOCAT

ORGANIZAREA ŞI EXERCITAREA PROFESIEI DE AVOCAT

Într-o cauză penală având ca obiect săvârşirea infracţiunii de exercitare fără drept a profesiei de avocat, prevăzută de art. 281 din Codul penal, raportat la art. 25 din Legea nr. 51/1995, republicată, inculpatul Tiberiu Kovacs a invocat “excepţia nelegalităţii incriminării pe temeiul Legii nr. 255/2004 ca urmare a vidului legislativ creat de Decizia Curţii Constituţionale nr. 109/2010”. Această excepţie a fost calificată de către instanţa de judecată “ca fiind o excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995, republicată, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 255/2004”.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, aşa cum rezultă din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 23 iunie 2004, dispoziţii care au următorul cuprins: “(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să desfăşoare activităţi de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică, în orice domenii, îşi încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activităţi constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.

(2) De asemenea, la data intrării în vigoare a prezentei legi încetează de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică contrare dispoziţiilor prezentei legi.”

Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, soluţia legislativă criticată regăsindu-se în dispoziţiile art. 113 alin. (1) şi (2), astfel că instanţa constituţională urmează să se pronunţe asupra acestor dispoziţii de lege.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 s-a pronunţat prin mai multe decizii.

Cu acel prilej, Curtea a constatat că “În concepţia legiuitorului, avocatura este un serviciu public, care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege. […] Această opţiune a legiuitorului nu poate fi considerată ca neconstituţională, având în vedere că scopul ei este asigurarea unei asistenţe juridice calificate, iar normele în baza cărora funcţionează nu contravin principiilor constituţionale, cei care doresc să practice această profesie fiind datori să respecte legea şi să accepte regulile impuse de aceasta. Astfel se explică de ce condiţiile de organizare şi exercitare a profesiei de avocat sunt prevăzute într-o lege specială.

Curtea Constituţională a statuat constant în jurisprudenţa sa că profesia de avocat se poate exercita numai cu respectarea legii, şi nu împotriva ei”.

Curtea Constituţională, Decizia nr. 1.134 din 13 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  710 din 7 octombrie 2011,idem, spre exemplu, Decizia nr. 150 din 10 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 11 martie 2009.

PROCEDURA SOMAŢIEI DE PLATĂ

PROCEDURA SOMAŢIEI DE PLATĂ

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 4 alin. (2), art. 6 alin. (1), (2) şi (4) şi art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 30 iulie 2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 295/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 380 din 5 iunie 2002, cu modificările şi completările ulterioare.

Textele de lege criticate au următorul cuprins:

– Art. 1 alin. (1): “Procedura somaţiei de plată se desfăşoară, la cererea creditorului, în scopul realizării de bunăvoie sau prin executare silită a creanţelor certe, lichide şi exigibile ce reprezintă obligaţii de plată a unor sume de bani, asumate prin contract constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege şi care atestă drepturi şi obligaţii privind executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte prestaţii.”;

– Art. 4 alin. (2): “În toate cazurile, pentru soluţionarea cererii, judecătorul dispune citarea părţilor, potrivit dispoziţiilor  Codului de procedură civilă referitoare la pricinile urgente, pentru explicaţii şi lămuriri, precum şi pentru a stărui în efectuarea plăţii sumei datorate de debitor ori pentru înţelegerea părţilor asupra modalităţilor de plată.”;

– Art. 6 alin. (1), (2) şi (4): “(1) Dacă nu a intervenit închiderea dosarului în condiţiile art. 5, judecătorul va examina cererea pe baza actelor depuse, precum şi a explicaţiilor şi lămuririlor părţilor, ce i-au fost prezentate potrivit art. 4.

(2) Când în urma examinării prevăzute la alin. (1), constată că pretenţiile creditorului sunt justificate, judecătorul emite ordonanţa care va conţine somaţia de plată către debitor, precum şi termenul de plată. […]

(4) Ordonanţa se va înmâna părţii prezente sau se va comunica fiecărei părţi de îndată, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.”;

– Art. 8: “Cererea în anulare se soluţionează de către instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă.

(2) Cererea în anulare se soluţionează de către instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă.

(3) Abrogat.

(4) Dacă instanţa învestită admite cererea în anulare, aceasta va anula ordonanţa, pronunţând o hotărâre irevocabilă. Prevederile art. 7 se aplică în mod corespunzător.

(5) Hotărârea prin care a fost respinsă cererea în anulare este irevocabilă.”

Autorul excepţiei consideră că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 24 referitor la dreptul la apărare, art. 44 privind dreptul de proprietate, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 126 privind instanţele judecătoreşti, precum şi prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat prin numeroase decizii cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor de lege criticate, prin raportare la aceleaşi prevederi constituţionale şi convenţionale şi cu o motivare similară [… și] a respins ca neîntemeiate excepţiile de neconstituţionalitate. Continue reading PROCEDURA SOMAŢIEI DE PLATĂ

NU EXISTĂ NICIUN SISTEM DE JUSTIŢIE ÎN INTERIORUL UE CARE SĂ FI FĂCUT ATÂT RĂU UNEI ȚĂRI CÂT A FĂCUT JUSTIŢIA DIN ROMÂNIA, ROMÂNILOR

NU EXISTĂ NICIUN SISTEM DE JUSTIŢIE ÎN INTERIORUL UE CARE SĂ FI FĂCUT ATÂT RĂU UNEI ȚĂRI CÂT A FĂCUT JUSTIŢIA DIN ROMÂNIA,  ROMÂNILOR

“Nu există niciun sistem de justiţie în interiorul UE care să fi făcut atât rău unei țări cât a făcut justiţia din România românilor. Au făcut-o din nepăsare, din credință că sunt Dumnezei și din dispreţ pentru nevoia românilor de a trăi într-o țară în care să fie protejaţi de lege” – Traian Băsescu, 14 decembrie 2010 ( cit. apud Iulian Leca, Oameni care se cred Dumnezei, Ziare.com, 19 Octombrie 2011). Continue reading NU EXISTĂ NICIUN SISTEM DE JUSTIŢIE ÎN INTERIORUL UE CARE SĂ FI FĂCUT ATÂT RĂU UNEI ȚĂRI CÂT A FĂCUT JUSTIŢIA DIN ROMÂNIA, ROMÂNILOR