A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

ABUZ ÎN SERVICIU CONTRA INTERESELOR PERSOANELOR , RĂSPUNDEREA PENALĂ A MAGISTRAŢILOR

ABUZ ÎN SERVICIU CONTRA INTERESELOR PERSOANELOR , RĂSPUNDEREA PENALĂ A MAGISTRAŢILOR

Potrivit art. 246 C. pen., constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.

În ce priveşte activitatea magistraţilor, atribuţiile lor de serviciu se circumscriu soluţionării cauzelor cu care sunt investiţi, respectiv interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanţial şi ale celui procedural.

Eventualele erori apărute în acest proces de interpretare şi aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel şi justificarea existenţei lor.

În acest context, nemulţumirile părţilor dintr-un proces cu referire la modul concret de soluţionare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele recunoscute de lege, neputându-se obţine o suplimentare a gradelor de jurisdicţie prin promovarea unei plângeri penale împotriva  magistraţilor  care au soluţionat cauza.

Instanţele judecătoreşti sunt suverane în a aprecia atât probatoriul administrat în cauză, cât şi textele de lege care sunt aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar soluţiile pronunţate de acestea nu echivalează cu exercitarea abuzivă a atribuţiilor ce le revin potrivit legii magistraţilor şi prin urmare nu pot conduce, prin ele însele, la reţinerea unor infracţiuni de abuz în serviciu.

Răspunderea penală a magistraţilor poate fi pusă în discuţie,cu referire la infracţiunea analizată,numai în situaţiile în care aceştia şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acţiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

În speţă, petenta a formulat o plângere penală împotriva magistraţilor care au soluţionat o cauză civilă, punând în discuţie în realitate însăşi legalitatea şi temeinicia deciziei pronunţate de ei, susţinând că aceasta este rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a legii.

Or, potrivit art. 17 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale.

În mod corect s-a reţinut atât de către procurorul care a instrumentat plângerea,respectiv procurorul ierarhic superior acestuia, cât şi de instanţa de fond investită cu soluţionarea plângerii împotriva soluţiei procurorului că în cauză nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de lege pentru a putea reţine săvârşirea de către intimaţi a infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută în art. 246 C. pen. ( Înalta Curte de Casație și Justiție , Secţia penală, Decizia nr. 1692 din 29 aprilie 2010, Dosar nr. 154/57/2010; Idem, de exemplu, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secţia penală, Decizia nr. 1593 din 23 aprilie 2010,  Dosar nr. 1187/42/2009; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală, Decizia nr. 1819 din 15 mai 2009, Dosar nr. 163/39/2009). Nu rezultă săvârşirea vreunei fapte penale de către magistratul intimat, simpla nemulţumire faţă de modul de soluţionare a cauzei nu poate constitui un argument solid şi serios pentru a declanşa urmărirea penală împotriva sa.

Împrejurarea că petiţionarul este nemulţumit de soluţia adoptată în cauză nu poate conduce la concluzia întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunilor indicate în plângerea sa.

Împotriva unor acte ale procurorului sau a unor hotărâri considerate nelegale şi netemeinice dispoziţiile legale prevăd posibilitatea exercitării căilor de atac, tocmai pentru ca, în cazul unor greşeli, acestea să poată fi îndreptate, ceea ce exclude, de plano, posibilitatea ca pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti sau a unei soluţii de către procuror să poată fi considerată, prin ea însăşi, infracţiune.

Dacă s-ar admite ca împotriva magistraţilor care au pronunţat o hotărâre judecătorească sau care au dispus o anume soluţie să se poată face plângeri penale, ar însemna că s-ar institui noi căi de atac, neprevăzute de lege, ceea ce este inadmisibil.

Soluţionând cauza în care petiţionarul a fost parte şi pronunţând o soluţie – întâmplător, defavorabilă acestuia – intimata nu au făcut altceva decât să îndeplinească activităţi şi acte atribuite în competenţa sa prin lege, motiv pentru care în sarcina acestuia nu se poate reţine vreo faptă penală.

FOLOSIREA, CU REA CREDINŢĂ, A BUNURILOR SOCIETĂŢII

FOLOSIREA, CU REA CREDINŢĂ, A BUNURILOR SOCIETĂŢII

Faptele inculpatului T.T. care în perioada ianuarie – martie 1999, cu ocazia administrării bunurilor părţii vătămate SC T.D.G.R. SRL Bucureşti, sucursala Iaşi, în mod repetat a acceptat livrarea unor mari cantităţi de mărfuri către mai multe societăţi administrate de coinculpatul M.C., în condiţiile în care cunoştea că aceste societăţi nu plătiseră preţul mărfurilor achiziţionate anterior şi nici nu avea posibilitatea de a efectua plăţile (aspect pe care nu l-a adus la cunoştinţa conducerii centrale), dispunând chiar ridicarea din bancă a unor file CEC ce fuseseră refuzate la plată, pe care i le-a restituit lui M.C., care a înmânat „în schimb” alte file CEC emise ulterior, producând astfel părţii vătămate un prejudiciu în valoare de 5.178.611.664 lei, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de „gestiune frauduloasă” prevăzută şi pedepsită de art. 214 alin. (1) C. pen. şi „folosire, cu rea credinţă, a bunurilor societăţii” prevăzute şi pedepsite de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1991.

Prin decizia penală nr. 80 din 5 aprilie 2007 Curtea de Apel Iaşi a admis apelurile inculpaţilor M.C.Ş. şi T.T., a desfiinţat în parte sentinţa şi rejudecând: Pentru inculpatul T.T. s-a constatat intervenită prescripţia răspunderii penale pentru infracţiunea prev. de art. 214 alin. (1) C. pen. şi art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1991 şi drept urmare, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen., s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului T.T.

Instanța respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii M.C.Ş., I.C.C. şi T.T. împotriva deciziei penale nr. 80 din 5 aprilie 2008 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală ( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală,  Decizia nr. 1062 din 24 martie 2009, Dosar nr. 1674/45/2009).

Notă.  Probabil s-a dovedit urmărirea unui scop contrar intereselor societății, pentru că, după noi, favorizarea  unei alte societăți nu înseamnă neapărat/implicit că administratorul a acționat împotriva propriilor valori.

Pe de altă parte, trebuie să se probeze că administratorul are interese direct sau indirect la societatea pe care a favorizat-o.

ABUZUL ÎN SERVICIU ÎN NOUA REGLEMENTARE, Activitatea avocaţilor

ABUZUL ÎN SERVICIU ÎN NOUA REGLEMENTARE

Activitatea avocaţilor nu poate fi incriminată, în sensul pretinselor infracţiuni de abuz în serviciu şi neglijenţă în serviciu, întrucât legea a prevăzut pentru existenţa acestora un subiect activ calificat, care trebuie să fie funcţionar public, calitate pe care avocaţii nu o au, astfel că nu pot fi eventuali făptuitori ai acestei categorii de infracţiuni.

Nemulţumirile oricărei persoane referitoare la prestaţia avocaţilor pot fi invocate în condiţiile Legii nr. 51/1995, la baroul din care aceştia fac parte, fiind prevăzute sancţiuni specifice acestei profesii liberale (Înalta Curte de Casație și Justiție, Secţia penală, Decizia nr. 1880 din 21 mai 2009, Dosar nr. 26/64/2009 ).

În cele ce urmează, înțelegem să ne pronunțăm asupra influențelor legate de incriminarea abuzului în serviciu în noul Cod penal.

Prin Decizia nr. 11 din  8 martie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 126 din 23 mai 1994, Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate cu privire la art. 248 din Codul penal şi constată ca dispoziţiile sale referitoare la paguba adusă avutului obştesc sunt parţial abrogate potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, urmând a se aplica numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

Articolul 248 din Codul penal face parte din titlul VI „Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege” cap. I „Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul” şi incriminează fapta funcţionarului public care în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, cu intenţie, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă sau o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau instituţii de stat ori al unei alte instituţii care intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 145 din Codul penal.

Referirea la producerea unei pagube în patrimoniul subiectelor pasive ale infracţiunii nu are semnificaţia înzestrării acestei infracţiuni cu o dublă natură juridică, şi anume cea de infracţiune de serviciu şi cea de infracţiune contra patrimoniului, fapta rămânând, evident, o infracţiune de serviciu sau în legătură cu serviciul, ci descrie una dintre cele două urmări imediate alternative prevăzute de lege – prima fiind „o tulburare însemnată a bunului mers” al organului, instituţiei sau unităţii – pentru ca fapta să constituie infracţiune.

De altfel, chiar admiţând că prin art. 248 din Codul penal se urmăreşte şi apărarea proprietăţii, textul nu face nici o diferenţiere între proprietatea publică şi cea privată, aşa cum fără temei se susţine în motivarea excepţiei, abuzul funcţionarului public pedepsindu-se la fel, indiferent dacă are ca urmare producerea unei pagube în patrimoniul public sau în proprietatea privată a unei unităţi dintre cele prevăzute de art. 145 din Codul penal.

În consecinţă, nu poate fi primită critica formulată în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, în sensul că, prin conţinutul său, art. 248 din Codul penal contravine principiului constituţional al ocrotirii egale a proprietăţii private, indiferent de titular( Curtea Constituţională, decizia nr. 294 din 8 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 8 august 2003).

Prevederile art. 248 din Codul penal nu contravin vreunei norme constituţionale, deoarece acestea reglementează o infracţiune de serviciu şi nu o infracţiune contra patrimoniului, cum susţine autorul excepţiei.

De asemenea, critica adusă prevederilor art. 145 din Codul penal este neîntemeiată. Prin această reglementare legiuitorul nu şi-a propus să explice noţiunea de proprietate publică, ci înţelesul termenului public, raportat nu numai la noţiunea de proprietate, ci şi la „tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, … serviciile de interes public, …”. De aceea, dispoziţiile art. 145 din Codul penal nu contravin prevederilor art. 41 alin. (2) din legea fundamentală, potrivit cărora „Proprietatea este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”, şi ale art. 135 alin. (2) din Constituţie, care stabilesc că „Proprietatea este publică sau privată”.

Critica formulată de autorul excepţiei, în legătură cu distincţia între proprietatea publică şi cea privată, nu prezintă vreun interes pentru calificarea faptei săvârşite, ca infracţiune prevăzută la art. 248 din Codul penal. Abuzul în serviciu contra intereselor publice reprezintă însă cea mai gravă formă a abuzului în serviciu, deoarece este fapta unui funcţionar public şi lezează activitatea unei persoane juridice de interes public, producând fie o tulburare deosebit de gravă a activităţii acesteia, fie o pagubă adusă patrimoniului ei. Aşadar, infracţiunea există chiar dacă prin fapta săvârşită nu s-a produs o pagubă.

Într-o interpretare sistematică a dispoziţiilor art. 248 din Codul penal rezultă că acestea se aplică şi în cazul în care subiectul activ al infracţiunii este alt funcţionar, în conformitate cu art. 258 din Codul penal, prevederi ignorate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate. Calitatea de funcţionar public sau de funcţionar a făptuitorului, în cazul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, trebuie constatată însă de instanţa de judecată, deoarece interpretarea şi aplicarea legii ţin de competenţa acesteia ( Curtea Constituţională, decizia nr. 178/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 24 februarie 1999).

Referitor la fapte săvârşite de alţi funcţionari, art. 258 alin. (1) din Codul penal (Legea nr.15/1968 privind Codul penal, republicată în Monitorul Oficial al României nr.65 din 16 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare) specifică că dispoziţiile art. 246 – 250 privitoare la funcţionari publici se aplică şi celorlalţi funcţionari, în acest caz maximul pedepsei reducându-se cu o treime.

Dacă, potrivit prevederilor art. 72 alin. (3) lit. i) din Constituţie, reglementarea statutului funcţionarilor publici se face prin lege organică, deci de către legiuitor, cu atât mai mult reglementarea statutului juridic al celorlalţi funcţionari este de atributul legiuitorului. Întrucât Constituţia nu defineşte noţiunile de funcţionar public şi de funcţionar, rămâne în sarcina exclusivă a legiuitorului să le definească. Este ceea ce Codul penal, care este o lege organică, face prin dispoziţiile art. 147, în conformitate cu prevederile art. 72 alin. (3) lit. f) din Constituţie, în sensul cărora infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se reglementează prin lege organică. Tot de competenţa exclusivă a legiuitorului ţine şi stabilirea infracţiunilor săvârşite de către funcţionari sau funcţionari publici, aşa cum este cazul infracţiunilor de serviciu. Faptul că legiuitorul a prevăzut prin dispoziţiile art. 258 din Codul penal că infracţiunile de serviciu prevăzute în art. 246 – 250 din Codul penal pot fi săvârşite şi de funcţionari fără atribuţii publice, cu precizarea că pentru aceştia maximul pedepsei se reduce cu o treime, nu înseamnă asimilarea funcţionarilor cu funcţionarii publici, aşa cum susţin autorii excepţiei, ci exprimă voinţa legiuitorului de a sancţiona şi încălcarea de către funcţionari a îndatoririlor de serviciu, chiar dacă faptele săvârşite de aceştia prezintă un grad de pericol social generic mai redus decât al faptelor comise de funcţionarii publici.

În practica sa jurisdicţională Curtea Constituţională a avut de soluţionat numeroase excepţii de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 147 şi 258 din Codul penal, respectiv noţiunile de funcţionar public şi funcţionar şi infracţiunile la care subiectul activ nemijlocit (autorul) are această calitate. Deşi multe dintre excepţii se refereau la textele art. 147 şi 258 în redactarea anterioară modificării Codului penal prin Legea nr. 140/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996, diferită de cea în vigoare, din deciziile Curţii se desprinde soluţia de principiu în soluţionarea acestor excepţii, bazată pe teza că noţiunile de funcţionar public şi funcţionar sunt de nivelul legii şi deci intră în competenţa exclusivă a legiuitorului atât definirea acestor noţiuni, cât şi stabilirea răspunderii penale pentru infracţiunile săvârşite de persoanele cu această calitate ( Curtea Constituţională, decizia nr. 257 din 20 septembrie 2001 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 147 alin. 2 şi art. 258 din Codul penal , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 842 din 28 decembrie 2001. Idem, Curtea Constituţională, decizia nr. 152 din 10 mai 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 463 din 14 august 2001, decizia Curţii Constituţionale nr. 35 din 27 aprilie 1994, rămasă definitivă ca urmare a Deciziei nr. 108 din 8 noiembrie 1994, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 7 decembrie 1994).

Noi remarcăm că incriminarea se limitează totuși  și prin formula ”de interes public”, iar nu la orice funcţionar ”fără atribuţii publice”.

Abuzul în serviciu  este reglementat în  art. 297 alin.  (1) din Codul nou penal  ca fiind fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.

Infracţiuni de serviciu pot fi comise de alte persoane.   Dispoziţiile art. 297  privitoare la funcţionarii publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) sau în cadrul oricărei persoane juridice (art. 308 alin.  (1) NCP).

Or, funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie:

a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti;

b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură;

c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat ori al unei persoane juridice declarate ca fiind de utilitate publică, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.

De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public (art. 175 NCP).

Dar interpretarea literală arată că poate fi subiect activ al infracțiunii de abuz  în serviciu și o altă persoană, constituind infracțiune și faptele săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice care, la rândul ei, exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public sau în cadrul oricărei persoane juridice. Față de textul anterior, formularea este ușor încărcată, dar și ceva mai limitativ. Oricum, sensul trebuie să fie același.    

Interpretarea rațională este în sensul art. 258 alin.(1) din Codul penal (Legea nr.15/1968),- care se limita la un salariat -,  dar extinsă la orice persoană, fizică sau juridică care exercită o însărcinare de orice natură în serviciul  unei persoane (fizice sau juridice), care, la rândul său, exercita un serviciu de interes public.

Activitatea avocaţilor poate fi sancționată penal, în sensul pretinselor infracţiuni de abuz în serviciu şi neglijenţă în serviciu, întrucât legea,  referitor existenţa  unui subiect activ calificat, a extins calificarea, de exemplu atunci când acesta are o însărcinare pentru un serviciu de interes public.

REGLEMENTAREA UNOR PREVEDERI LEGALE CARE SĂ AIBĂ CA EFECT ÎNCĂLCAREA UNUI DREPT

REGLEMENTAREA UNOR PREVEDERI LEGALE CARE SĂ AIBĂ CA EFECT ÎNCĂLCAREA UNUI DREPT

Potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul are competenţa de a stabili procedura de judecată, iar în considerarea unor situaţii deosebite, pot fi adoptate reguli speciale, însă norma constituţională menţionată nu justifică reglementarea unor prevederi legale care să aibă ca efect încălcarea unui drept (Curtea Constituţională, Decizia nr. 797 din 27 septembrie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (3) şi (7) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  707 din 19 octombrie 2007; Vezi și CEDO,  Cauza Prince HansAdam II de Lichtenstein contra Germaniei, 2001,   Curtea Constituţională, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006 ).

Potrivit art. 21 din Constituţie, “Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.”

Principiul accesului liber la justiţie consacrat prin textul citat din Legea fundamentală implică, între altele, adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură clare, în care să se prescrie cu precizie condiţiile şi termenele în care justiţiabilii îşi pot exercita drepturile lor procesuale, inclusiv cele referitoare la căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de judecată.

În acest sens s-a pronunţat în mod constant şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, de exemplu, în Cazul Rotaru împotriva României, 2000, a statuat că

“o normă este «previzibilă» numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita”, iar în Cazul Sunday Times contra Regatului Unit, 1979, a decis că “[…] cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă”.

Curtea Constituţională constată că legiuitorul a prevăzut în textul de lege supus controlului că hotărârea pronunţată în primă instanţă de către instanţa de contencios administrativ poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la pronunţare ori de la comunicare, fără să precizeze în ce condiţii şi pentru care participant la proces termenul de recurs se raportează la unul dintre cele două momente procesuale.

Problema nu ar putea fi rezolvată prin aplicarea prevederilor Codului de procedură civilă, la care face trimitere art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, deoarece Codul de procedură civilă face distincţii clare, în sensul că termenul de recurs curge, pentru procuror, de la pronunţarea hotărârii, în afară de cazurile în care procurorul a participat la judecarea cauzei, când termenul curge de la comunicarea hotărârii, iar pentru părţi, de la comunicarea hotărârii. (Art. 301 şi 284 din Codul de procedură civilă). Or, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care formează obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, nu face nici o distincţie şi, datorită redactării restrictive şi necondiţionate (“de la pronunţare ori de la comunicare”), nici nu lasă posibilitatea aplicării normelor de diferenţiere prevăzute în art. 301 şi 284 din Codul de procedură civilă.

În aceste condiţii judecătorul este constrâns să stabilească el însuşi, pe cale jurisprudenţială în afara legii, adică substituindu-se legiuitorului, regulile necesare pentru a se pronunţa asupra recursului cu judecarea căruia a fost învestit, încălcând astfel dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie privind separaţia puterilor.

Pe de altă parte, părţile nu au un reper sigur al termenului în care pot să atace cu recurs hotărârea pronunţată de instanţa de contencios administrativ în primă instanţă, ceea ce face ca accesul lor la justiţie pe calea exercitării căii de atac prevăzute de lege să fie incert şi aleatoriu, adică limitat.

Astfel, datorită impreciziei sale, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 contravine şi prevederilor art. 21 alin. (1) şi ale art. 129 din Constituţie.

Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş în nume propriu şi în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în Dosarul nr. 2.541/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia contencios administrativ şi fiscal ( Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006).

Totodată, prin Decizia nr. 797 din 27 septembrie 2007, Curtea constată că, prin Legea nr. 262/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 30 iulie 2007, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 a fost modificată şi completată, unele dintre aceste modificări vizând, spre exemplu, dispoziţiile art. 11 referitoare la termenul de introducere a acţiunii în contencios administrativ. Astfel, dacă în vechea redactare aceste dispoziţii prevedeau, la alin. (2), că, pentru motive temeinice, cererile pot fi introduse şi peste termenul de 6 luni stabilit la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului, în noua redactare, ca urmare a modificărilor menţionate, textul de lege prevede ca limită a termenului de introducere a cererii termenul de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesuluiverbal de conciliere, după caz. Aşa fiind, Curtea constată că, în cazul termenelor legale pentru introducerea acţiunii în contencios administrativ, legiuitorul a intervenit pentru a corecta reglementările anterioare, urmând însă, ca şi în cazul termenelor legale specifice procedurii prealabile, prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004, să procedeze în acelaşi sens, pentru îndepărtarea viciului de constituţionalitate şi armonizarea prevederilor legii în ansamblul său.

Pentru considerentele expuse mai sus, Curtea Constituţională    1. Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată de Mihaela Florea în Dosarul nr. 3.791/109/2006 al Curţii de Apel Piteşti – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal și   2. Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (7) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe, şi constată că textul de lege este neconstituţional în măsura în care termenul de 6 luni de la data emiterii actului se aplică plângerii prealabile formulate de persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept decât destinatarul actului.

CONDIŢIILE DE FORMĂ NECESARE PENTRU VALABILITATEA DISPOZIŢIILOR TESTAMENTARE PRIVIND SUMELE DE BANI, VALORILE SAU TITLURILE DE VALOARE DEPUSE DE CLIENŢII INSTITUŢIILOR DE CREDIT

CONDIŢIILE DE FORMĂ NECESARE PENTRU VALABILITATEA DISPOZIŢIILOR TESTAMENTARE PRIVIND SUMELE DE BANI, VALORILE SAU TITLURILE DE VALOARE DEPUSE DE CLIENŢII INSTITUŢIILOR DE CREDIT

Articolul  214 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil dispune ca, în termen de 60 de zile de la data publicării legii în Monitorul Oficial al României, Partea I, Guvernul să îndeplinească procedurile constituţionale necesare adoptării proiectele oricăror altor acte normative a căror adoptare este necesară în vederea intrării în vigoare sau a aplicării Codului civil.

Pe de altă parte, art. 100 din Legea pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil,  Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.027 din 27 decembrie 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, se completează după cum urmează astfel încât, după articolul 117 se introduce un nou articol, articolul 1171, cu următorul cuprins:

“Art. 1171 – În vederea aplicării prevederilor art. 1.049 din Codul civil, condiţiile de formă necesare pentru valabilitatea dispoziţiilor testamentare privind sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare depuse de clienţii instituţiilor de credit se vor stabili prin ordin al ministrului justiţiei, după consultarea Băncii Naţionale a României.”

Ca atare,  ministrul justiţiei emite,  la 20 septembrie 2011,  Ordinul nr. 1.903/C privind condiţiile de formă necesare pentru valabilitatea dispoziţiilor testamentare privind sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare depuse de clienţii instituţiilor de credit.

Astfel,  deponentul unor sume de bani, valori sau titluri de valoare la o instituţie de credit poate dispune de acestea, pentru cauza de moarte, printr-o dispoziţie testamentară cuprinsă în cadrul convenţiei încheiate cu instituţia de credit.

Dispoziţia testamentară întocmită în condiţiile arătate mai sus poate avea ca obiect numai sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare depuse de testator la acea instituţie de credit (Art. 1).

Sub sancţiunea nulităţii absolute, testatorul va completa prin scriere olografă clauza cuprinzând dispoziţia testamentară, prevăzută în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin .

Dispoziţia testamentară cuprinde desemnarea directă sau indirectă a beneficiarului acesteia, obiectul, semnătura testatorului, precum şi data întocmirii.

În cazul în care testatorul nu poate completa prin scriere olografă clauza cuprinzând dispoziţia testamentară, acesta va fi îndrumat de către funcţionarii instituţiei de credit să încheie un testament autentic (Art. 2).

Desemnarea beneficiarului clauzei testamentare trebuie să conţină suficiente elemente de identificare, astfel încât acesta să poată fi determinat sau determinabil la momentul deschiderii moştenirii.

Atunci când este posibil, beneficiarul/beneficiarii dispoziţiei testamentare va fi identificat/vor fi identificaţi prin următoarele elemente: numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa ori, pentru persoane juridice, denumirea şi sediul lor. De asemenea, clauza testamentară va cuprinde şi codul numeric personal sau, în cazul persoanelor juridice, atributele de identificare ale acestora, dacă acestea sunt cunoscute de testator (Art. 3).

Instituţia de credit are obligaţia de a furniza de îndată, la solicitarea instanţei de judecată sau a notarului public, în cadrul dezbaterii procedurii succesorale, toate informaţiile cu privire la sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare depuse de către defunct (Art. 7).

Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   684 din 27 septembrie 2011  ordinul   intră în vigoare la data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată.

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, intră în vigoare la data de 1 octombrie 2011,  potrivit art. 220 și,  respectiv, art.  221 din Legea nr. 71/2011, cu excepţia art. 214, 216 – 218, 224, art. 225 alin. (1) şi (2), art. 226 şi 228 din această ultimă lege , care intră în vigoare la 3 zile de la data publicării prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I –   10 iunie 2011).

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, MODIFICAREA ŞI COMPLETAREA REGULAMENTULUI PRIVIND ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA ADMINISTRATIVĂ A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,  MODIFICAREA ŞI COMPLETAREA REGULAMENTULUI PRIVIND ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA ADMINISTRATIVĂ A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În temeiul art. 224 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil şi al art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,     Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a dispus modificarea şi completarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi.

Potrivit art. II din Hotărârea  nr. 11 din 22 septembrie 2011,  începând cu data de 1 octombrie 2011, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie funcţionează ca Secţia I civilă, iar Secţia comercială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie funcţionează ca Secţia a II-a civilă.

Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la propunerea preşedintelui sau a vicepreşedintelui acesteia, poate aproba înfiinţarea de complete specializate în cadrul Secţiei I civile şi Secţiei a II-a civile, pe baza propunerilor formulate, pentru fiecare secţie, de preşedintele acesteia.

Sub semnătura Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecător dr. Livia Doina Stanciu, Hotărârea colegiului nr. 11 / 2011 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 685 din 27 septembrie 2011.

DIRECŢIA DE INVESTIGARE A INFRACŢIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ŞI TERORISM , COMPETENȚA DUPĂ VALOARE

DIRECŢIA DE INVESTIGARE A INFRACŢIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ŞI TERORISM . COMPETENȚA DUPĂ VALOARE

Prin Legea nr. 508 din 17 noiembrie 2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  1.089 din 23 noiembrie 2004  se înfiinţează Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, în cadrul Ministerului Public, ca structură specializată în combaterea infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin reorganizarea Secţiei de combatere a criminalităţii organizate şi antidrog şi a structurilor sale teritoriale.

Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism îşi exercită atribuţiile pe întregul teritoriu al României, prin procurori specializaţi în combaterea criminalităţii organizate şi a terorismului.

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 508/2004   şi a prevederilor art. 75 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Curtea Constituțională a constatat că prevederile de lege criticate, care stabilesc natura juridică a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ca structură specializată în combaterea criminalităţii organizate şi terorismului, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu reprezintă altceva decât o reflectare a principiilor constituţionale cuprinse în art. 132 alin. (1) din Constituţie, care dispun că procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic.

De altfel, independenţa acestei structuri în raport cu instanţele judecătoreşti este specifică tuturor parchetelor, care, potrivit art. 62 alin. (4) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, sunt independente faţă de instanţele judecătoreşti.

Art. 131 alin. (2) din Legea fundamentală prevede că Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, “în condiţiile legii”. Aceste dispoziţii constituţionale au stat şi la fundamentarea organizării şi funcţionării Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ca structură în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Legea nr. 508/2004.

Curtea Constituțională  respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi a prevederilor art. 75 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, excepţie ridicată de Bara Arpad Attila şi Laho Iozsef în Dosarul nr. 59/268/2007 al Judecătoriei Odorheiu Secuiesc ( Curtea Constituţională, Decizia nr. 1.323 din 4 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  157 din 13 martie 2009).

Forma iniţială a art. 12 prevedea că – (1) Sunt de competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism infracţiunile prevăzute în Codul penal şi în legi speciale, cu excepţia celor date în competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie, după cum urmează: art. 189 alin. 3, 4 şi 5 din Codul penal, art. 215 din Codul penal, dacă s-a produs o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 100.000 euro, art. 279, 2791, 280, 282, 284 şi 302 din Codul penal, infracţiunile contra siguranţei statului prevăzute în titlul I din Partea specială a Codului penal, Legea nr. 299/2004 privind răspunderea penală a persoanelor juridice pentru infracţiunile de falsificare de monede sau de alte valori, Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, cu modificările ulterioare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, aprobată cu modificări prin Legea nr. 243/2002, cu modificările şi completările ulterioare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001 privind sancţionarea unor fapte săvârşite în afara teritoriului ţării de cetăţeni români sau de persoane fără cetăţenie domiciliate în România, aprobată cu modificări prin Legea nr. 252/2002, Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al României, cu modificările ulterioare, Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, cu modificările ulterioare, Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 300/2002 privind regimul juridic al precursorilor folosiţi la fabricarea ilicită a drogurilor, Legea nr. 2/1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 141/2001 pentru sancţionarea unor acte de terorism şi a unor fapte de încălcare a ordinii publice, aprobată cu modificări prin Legea nr. 472/2002, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 159/2001 pentru prevenirea şi combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în scopul finanţării de acte de terorism, aprobată prin Legea nr. 466/2002, Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare – titlul III referitor la criminalitatea informatică, Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, cu modificările ulterioare, infracţiunile prevăzute de Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, republicată, cu modificările ulterioare, dacă s-a produs o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 100.000 euro, Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital.

(2) Faptele prevăzute la alin. (1), când sunt săvârşite de militari activi, sunt cercetate şi, după caz, judecate de Parchetul militar sau de instanţa militară competentă, în condiţiile legii.

(3) Sunt de competenţa structurii centrale infracţiunile prevăzute la alin. (1), săvârşite în una dintre următoarele condiţii:

a) de către persoanele care aparţin unor organizaţii, asociaţii sau grupări criminale, care:

– prin activitatea lor pot aduce atingere siguranţei naţionale a României;

– desfăşoară activităţi infracţionale cu caracter transnaţional;

– activitatea infracţională s-a realizat sau a produs rezultate în circumscripţia mai multor curţi de apel;

b) s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro;

c) există pericolul producerii ori s-a cauzat o tulburare importantă a relaţiilor sociale la nivelul unei colectivităţi.

(4) Sunt de competenţa serviciilor teritoriale infracţiunile prevăzute la alin. (1), săvârşite în una dintre următoarele condiţii:

– s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 100.000 euro;

– activitatea infracţională s-a desfăşurat sau şi-a produs rezultatul în mai multe judeţe din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel.

(5) Sunt de competenţa birourilor teritoriale toate celelalte infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (1).

(6) Procurorul care efectuează urmărirea penală în condiţiile alin. (2), (3) şi (4) sesizează instanţa competentă potrivit titlului II capitolul I din Codul de procedură penală.

(7) Procurorii specializaţi din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute la alin. (1).

Conform pct. 1 din Ordonanta de urgenta nr. 7 din 10 februarie 2005 in vigoare din 01.03.2005 articolul 12 va avea următorul cuprins: ” Art. 12. – (1) Sunt de competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism următoarele infracţiuni prevăzute în Codul penal şi în legi speciale, cu excepţia celor date în competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie: art. 189 alin. 4, 5 şi 6 din Codul penal, art. 215 din Codul penal, dacă s-a produs o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 500.000 euro, art. 279, 2791, 280, 282, 284 din Codul penal, infracţiuni contra siguranţei statului prevăzute în titlul I din Partea specială a Codului penal şi cele prevăzute în legi speciale, Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, cu modificările ulterioare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, aprobată cu modificări prin Legea nr. 243/2002, cu modificările şi completările ulterioare, dacă infracţiunile sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii ori grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001 privind sancţionarea unor fapte săvârşite în afara teritoriului ţării de cetăţeni români sau de persoane fără cetăţenie domiciliate în România, aprobată cu modificări prin Legea nr. 252/2002, dacă infracţiunile sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii ori grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni, Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al României, cu modificările ulterioare, dacă infracţiunile sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii ori grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni, Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, cu modificările ulterioare, Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 300/2002 privind regimul juridic al precursorilor folosiţi la fabricarea ilicită a drogurilor, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 2/1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane, cu modificările ulterioare, dacă infracţiunile sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii ori grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni, Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare – titlul III referitor la criminalitatea informatică, Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, cu modificările ulterioare, infracţiunile prevăzute de Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, republicată, cu modificările ulterioare, dacă s-a produs o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 500.000 de euro, şi de Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital.

(2) Faptele prevăzute la alin. (1), când sunt săvârşite de militari activi, sunt cercetate de Parchetul militar şi judecate de instanţa militară competentă, în condiţiile legii.

(3) Sunt de competenţa structurii centrale infracţiunile prevăzute la alin. (1), săvârşite de persoanele care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii ori grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni, în una dintre următoarele condiţii:

a) prin activitatea lor pot aduce atingere siguranţei naţionale a României;

b) activitatea infracţională s-a desfăşurat sau şi-a produs rezultatul în circumscripţia mai multor curţi de apel;

c) s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a un milion de euro;

d) există pericolul producerii ori s-a cauzat o tulburare importantă a relaţiilor sociale la nivelul unei colectivităţi.

(4) Sunt de competenţa serviciilor teritoriale următoarele infracţiuni:

a) infracţiunile contra siguranţei statului prevăzute în titlul I din Partea specială a Codului penal;

b) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 535/2004;

c) infracţiunile prevăzute la alin. (1), săvârşite de persoanele care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii ori grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni, dacă activitatea infracţională s-a desfăşurat sau şi-a produs rezultatul în mai multe judeţe din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel ori s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul a 500.000 euro.

(5) Sunt de competenţa birourilor teritoriale toate celelalte infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (1).

(6) Procurorul care efectuează urmărirea penală în condiţiile alin. (3), (4) şi (5) sesizează instanţa competentă potrivit titlului II cap. I din Codul de procedură penală.

(7) Procurorii specializaţi din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute la alin. (1).

(8) Pentru infracţiunile prevăzute în alin. (1), săvârşite de minori sau asupra minorilor, urmărirea penală se efectuează de procurori din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, anume desemnaţi de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.”

În același an, conform art. VI  din Ordonanța de urgența nr. 190 din 21 noiembrie 2005 in vigoare din 28.12.2005 ,  Alineatul (1) al articolului 12 din Legea nr. 508/2004, se completează după cum urmează: ” Art. 12 – (1) Sunt de competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism următoarele infracţiuni prevăzute în Codul penal şi în legi speciale, cu excepţia celor date în competenţa Departamentului Naţional Anticorupţie: art. 189 alin. 4, 5 şi 6 din Codul penal, art. 215 din Codul penal, dacă s-a produs o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 500.000 euro, art. 279, 2791, 280, 282 şi 284 din Codul penal, infracţiuni contra siguranţei statului prevăzute în titlul I din Partea specială a Codului penal şi cele prevăzute în legi speciale, Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, cu modificările şi completările ulterioare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, aprobată cu modificări prin Legea nr. 243/2002, cu modificările şi completările ulterioare, dacă infracţiunile sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii ori grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001 privind sancţionarea unor fapte săvârşite în afara teritoriului ţării de cetăţeni români sau de persoane fără cetăţenie domiciliate în România, aprobată cu modificări prin Legea nr. 252/2002, dacă infracţiunile sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii ori grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni, Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al României, cu modificările şi completările ulterioare, dacă infracţiunile sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii ori grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni, Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 300/2002 privind regimul juridic al precursorilor folosiţi la fabricarea ilicită a drogurilor, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 2/1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane, cu modificările ulterioare, dacă infracţiunile sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii ori grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni, Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare – titlul III referitor la criminalitatea informatică, Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, cu modificările ulterioare, infracţiunile prevăzute de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, dacă s-a produs o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 500.000 euro, Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi completările ulterioare, şi infracţiunile în domeniul proprietăţii intelectuale şi industriale, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii ori grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni.”

Ulterior, conform pct. 11 al Ordonanței de urgență nr. 131 din 21 decembrie 2006 in vigoare din 29.12.2006 , art. 12 capătă o nouă formulare: ”   Art. 12 – (1) Sunt de competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism următoarele infracţiuni din Codul penal, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi din legi speciale, indiferent de calitatea persoanei, cu excepţia celor date în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, după cum urmează:

a) infracţiunile prevăzute de art. 7 şi 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, cu excepţia cazurilor în care infracţiunea gravă este cea prevăzută de art. 215 alin. 1, 2, 3 şi 5 din Codul penal, dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro sau este una dintre cele definite la art. 2 lit. b) pct. 15 şi 20 din Legea nr. 39/2003. Dispoziţiile art. 9 şi 10 din Legea nr. 39/2003 se aplică în mod corespunzător;

b) infracţiunile contra siguranţei statului prevăzute în Codul penal şi în legile speciale;

c) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului şi cele prevăzute în Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă, reglementarea, autorizarea şi controlul activităţilor nucleare, republicată;

d) infracţiunile prevăzute la titlul III, “Prevenirea şi combaterea criminalităţii informatice”, al cărţii I din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare;

e) infracţiunile din domeniul proprietăţii intelectuale şi industriale, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni;

f) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările ulterioare, şi cele din Legea nr. 300/2002 privind regimul juridic al precursorilor folosiţi la fabricarea ilicită a drogurilor, cu modificările şi completările ulterioare;

g) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, cu modificările şi completările ulterioare;

h) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, republicată, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni;

i) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi completările ulterioare;

j) infracţiunile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, aprobată cu modificări prin Legea nr. 243/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001 privind sancţionarea unor fapte săvârşite în afara teritoriului ţării de cetăţeni români sau de persoane fără cetăţenie domiciliate în România, aprobată cu modificări prin Legea nr. 252/2002, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni;

k) infracţiunile privind traficul de ţesuturi, celule şi organe umane, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni;

l) infracţiunile de contrabandă prevăzute în Codul vamal al României, indiferent de valoarea prejudiciului;

m) celelalte infracţiuni prevăzute în Codul vamal al României, dacă sunt conexe sau indivizibile cu alte infracţiuni aflate în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism;

n) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, cu modificările şi completările ulterioare, dacă banii, bunurile şi valorile care au făcut obiectul spălării banilor provin din săvârşirea infracţiunilor date în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

(2) Procurorii specializaţi din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute la alin. (1).

(3) Pentru infracţiunile prevăzute la alin. (1) săvârşite de minori sau asupra minorilor, urmărirea penală se efectuează de procurori din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, anume desemnaţi de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.”

Conform art. XV din Ordonanta de urgenta nr. 54 din 23 iunie 2010, privind unele măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  421 din 23 iunie 2010, art. 12  prevede că (1) sunt de competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism următoarele infracţiuni din Codul penal, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi din legi speciale, indiferent de calitatea persoanei, cu excepţia celor date în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, după cum urmează:

a) infracţiunile prevăzute de art. 7 şi 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, cu excepţia cazurilor în care infracţiunea gravă este cea prevăzută de art. 215 alin. 1, 2, 3 şi 5 din Codul penal, dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro sau este una dintre cele definite la art. 2 lit. b) pct. 15 şi 20 din Legea nr. 39/2003. Dispoziţiile art. 9 şi 10 din Legea nr. 39/2003 se aplică în mod corespunzător;

b) infracţiunile contra siguranţei statului prevăzute în Codul penal şi în legile speciale;

c) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului şi cele prevăzute în Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă, reglementarea, autorizarea şi controlul activităţilor nucleare, republicată;

d) infracţiunile prevăzute la titlul III, “Prevenirea şi combaterea criminalităţii informatice”, al cărţii I din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare;

e) infracţiunile din domeniul proprietăţii intelectuale şi industriale, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni;

f) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările ulterioare, şi cele din Legea nr. 300/2002 privind regimul juridic al precursorilor folosiţi la fabricarea ilicită a drogurilor, cu modificările şi completările ulterioare;

g) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, cu modificările şi completările ulterioare;

h) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, republicată, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni;

i) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi completările ulterioare;

j) infracţiunile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, aprobată cu modificări prin Legea nr. 243/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001 privind sancţionarea unor fapte săvârşite în afara teritoriului ţării de cetăţeni români sau de persoane fără cetăţenie domiciliate în România, aprobată cu modificări prin Legea nr. 252/2002, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni;

k) infracţiunile privind traficul de ţesuturi, celule şi organe umane, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni;

l) infracţiunile de contrabandă prevăzute în Codul vamal al României, indiferent de valoarea prejudiciului, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni;

m) celelalte infracţiuni prevăzute în Codul vamal al României, dacă sunt conexe sau indivizibile cu alte infracţiuni aflate în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism;

n) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, cu modificările şi completările ulterioare, dacă banii, bunurile şi valorile care au făcut obiectul spălării banilor provin din săvârşirea infracţiunilor date în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

(2) Procurorii specializaţi din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute la alin. (1).

(3) Pentru infracţiunile prevăzute la alin. (1) săvârşite de minori sau asupra minorilor, urmărirea penală se efectuează de procurori din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, anume desemnaţi de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.”

Conform art. XIX din  Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010  privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  714 din 26 octombrie 2010, la articolul 12 alineatul (1) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.089 din 23 noiembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, litera a) se modifică şi va avea următorul cuprins:

“a) infracţiunile prevăzute la art. 7 şi 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, cu modificările ulterioare, cu excepţia cazurilor în care infracţiunea gravă este una dintre cele definite la art. 2 lit. b) pct. 15 şi 20 din Legea nr. 39/2003, cu modificările ulterioare. Dispoziţiile art. 9 şi 10 din Legea nr. 39/2003, cu modificările ulterioare, se aplică în mod corespunzător;”.

Forma actuală a legii a renunțat la ideea compenenței valorice, art. 12 dispunând că (1) sunt de competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism următoarele infracţiuni din Codul penal, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi din legi speciale, indiferent de calitatea persoanei, cu excepţia celor date în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, după cum urmează:

a) infracţiunile prevăzute la art. 7 şi 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, cu modificările ulterioare, cu excepţia cazurilor în care infracţiunea gravă este una dintre cele definite la art. 2 lit. b) pct. 15 şi 20 din Legea nr. 39/2003, cu modificările ulterioare. Dispoziţiile art. 9 şi 10 din Legea nr. 39/2003, cu modificările ulterioare, se aplică în mod corespunzător;

b) infracţiunile contra siguranţei statului prevăzute în Codul penal şi în legile speciale;

c) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului şi cele prevăzute în Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă, reglementarea, autorizarea şi controlul activităţilor nucleare, republicată;

d) infracţiunile prevăzute la titlul III, “Prevenirea şi combaterea criminalităţii informatice”, al cărţii I din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare;

e) infracţiunile din domeniul proprietăţii intelectuale şi industriale, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni;

f) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările ulterioare, şi cele din Legea nr. 300/2002 privind regimul juridic al precursorilor folosiţi la fabricarea ilicită a drogurilor, cu modificările şi completările ulterioare;

g) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, cu modificările şi completările ulterioare;

h) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, republicată, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni;

i) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi completările ulterioare;

j) infracţiunile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, aprobată cu modificări prin Legea nr. 243/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001 privind sancţionarea unor fapte săvârşite în afara teritoriului ţării de cetăţeni români sau de persoane fără cetăţenie domiciliate în România, aprobată cu modificări prin Legea nr. 252/2002, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni;

k) infracţiunile privind traficul de ţesuturi, celule şi organe umane, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni;

l) infracţiunile de contrabandă prevăzute în Codul vamal al României, indiferent de valoarea prejudiciului, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni;

m) celelalte infracţiuni prevăzute în Codul vamal al României, dacă sunt conexe sau indivizibile cu alte infracţiuni aflate în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism;

n) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, cu modificările şi completările ulterioare, dacă banii, bunurile şi valorile care au făcut obiectul spălării banilor provin din săvârşirea infracţiunilor date în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

(2) Procurorii specializaţi din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute la alin. (1).

(3) Pentru infracţiunile prevăzute la alin. (1) săvârşite de minori sau asupra minorilor, urmărirea penală se efectuează de procurori din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, anume desemnaţi de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Mai amintim că, potrivit art. 166 din proiectul legii pentru punerea în aplicare a codului penal şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii penale, lege care are ca obiect de reglementare punerea de acord a legislaţiei penale existente cu prevederile Legii nr. 286/2009 privind Codul Penal, precum şi stabilirea regulilor pentru soluţionarea conflictelor de legi rezultând din intrarea sa în vigoare, articolul 12 din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1089 din 23 noiembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 12 – (1) Sunt de competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism următoarele infracţiuni din Codul penal, şi din legi speciale, indiferent de calitatea persoanei, cu excepţia celor date în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, după cum urmează:

a) infracţiunile prevăzute de art. 367 din Codul penal, precum şi infracţiunile comise în scopul pentru care s-a constituit grupul infracţional organizat;

b) infracţiunile contra securităţii naţionale prevăzute de art. 394 – 410 şi 412 din Codul penal, precum şi infracţiunile contra siguranţei naţionale prevăzute de Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României;

c) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului şi cele prevăzute în Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă, reglementarea, autorizarea şi controlul activităţilor nucleare, republicată, cu modificările ulterioare;

d) infracţiunile privind fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice, falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată, falsul informatic, precum şi infracţiunile contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi datelor informatice, prevăzute de art. 249 – 252, 311 alin.(2), 325 şi 360 – 366 din Codul penal;

e) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările ulterioare, şi cele din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 121/2006 privind regimul juridic al precursorilor de droguri, aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 186/2007;

f) infracţiunile privind traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile, prevăzute de art. 209 – 211 din Codul penal;

g) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi completările ulterioare;

h) infracţiunile de contrabandă prevăzute în Codul vamal al României;

i) infracţiunile prevăzute în Codul vamal al României, altele decât cele prevăzute la lit. h), dacă sunt conexe sau indivizibile cu alte infracţiuni aflate în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism;

j) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, cu modificările şi completările ulterioare, dacă banii, bunurile şi valorile care au făcut obiectul spălării banilor provin din săvârşirea infracţiunilor date în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.”

TRADAREA PRIN TRANSMITERE DE SECRETE

TRADAREA PRIN TRANSMITERE DE SECRETE (ART.157 C. pen. )

Infracţiuni contra siguranţei statului. Aspecte generale si comune . Obiectul ocrotirii penale

Infracţiunile din acest titlu au ca obiect juridic generic relaţiile sociale privind ocrotirea si apărarea statului. Aceste relaţii sociale sunt cele formate în legătura cu valorile sociale fundamentale care condiţionează siguranţa statului, în care sunt implicate asemenea valori, si anume – unitatea, integritatea teritoriala, suveranitatea si independenta naţionala, ordinea constituţionala.

Infracţiunile contra siguranţei statului sunt, de regula, lipsite de obiect material. Excepţie de la aceasta caracteristica generala fac unele fapte de trădare prin ajutarea inamicului – al căror obiect material îl constituie aeronave, aparate, armament, diverse valori etc. predate sau procurate adversarului -, de trădare, prin transmitere de secrete – documente sau date care constituie secrete de stat, puse la dispoziţia unei puteri străine ori agenţilor acesteia -, de atentat, care pune în pericol siguranţa statului, sau de atentat contra unei colectivitatea – corpul persoanei/persoanelor asupra cărora se acţionează.

Amintim că, potrivit prevederilor art. 15, lit. d) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, “informaţiile secrete de stat sunt acele informaţii care privesc securitatea naţionala, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranţa naţionala si apărarea tarii”.

Subiectul activ nemijlocit (autorul) este, la unele din aceste infracţiuni, neparticularizat printr-o anume calitate, el putând fi deci orice persoana. La alte infracţiuni însa, subiectul activ este calificat, absenta calităţii pretinse în textul de lege fiind de natura a conduce la o alta încadrare juridica. Astfel, la infracţiunea de trădare, în toate cele trei modalitati normative ale acesteia, subiectul activ are calitatea de cetatean român sau de persoana fără cetăţenie domiciliata pe teritoriul statului nostru; la infracţiunile de spionaj si acţiuni duşmănoase contra statului, calitatea autorului este de cetatean străin sau de persoana fără cetăţenie si nedomiciliata pe teritoriul român; în sfârşit, subiectul activ al infracţiunilor de divulgare a secretului care periclitează siguranţa statului este funcţionar.

Infracţiunile contra siguranţei statului sunt susceptibile a fi săvârşite în oricare dintre formele de participaţie – coautorat, instigare, complicitate. Unele din aceste infracţiuni – complotul, subminarea puterii de stat – presupun, necesarmente, o pluralitate de făptuitori.

Subiectul pasiv al infracţiunilor contra siguranţei statului este întotdeauna statul, iar la o singura infracţiune – contra reprezentantului unui stat străin – apare, alături de statul român, un al doilea subiect pasiv, calificat prin calitatea lui de reprezentant al altui stat.

Latura obiectiva . Elementul material. Infracţiunile contra siguranţei statului se înfăptuiesc, de regula, prin acţiuni, sunt infracţiuni comisive. Acţiunile se pot materializa în felurite modalitati: transmiterea unor secrete de stat (în cazul infracţiunii de trădare prin transmitere de secrete), acţiune armata (subminarea puterii de stat), atentat împotriva unei personalitati a statului nostru ori a unui alt stat (atentatul care pune în pericol siguranţa statului, respectiv infracţiuni contra reprezentantului unui stat străin), distrugerea de bunuri materiale (actele de diversiune), transmiterea orala sau scrisa de idei, concepţii (propaganda în favoarea statului totalitar), iniţierea unei asociaţii (complotul). În excepţie de la regula este infracţiunea de nedenunţare, care se savârseste prin inacţiune, fiind deci o infracţiune omisiva.

O cerinţa esenţiala a acţiunilor – inacţiunilor incriminate prin textele Titlului I consta în provocarea unei stări de pericol pentru siguranţa statului.

Aceasta cerinţa, la majoritatea infracţiunilor de acest gen, este prevăzuta expresis verbis în textul incriminator – “periclitarea siguranţei statului” (art. 157), “punerea în pericol a siguranţei statului” (art. 160, art. 169), “de natura sa slăbească puterea de stat” (art. 161 si art. 162), “de natura sa aducă atingere în orice mod siguranţei statului” (art. 163). În absenta cerinţei esenţiale evocate, fapta va fi încadrata în raport cu trăsăturile ei caracteristice (infracţiuni împotriva patrimoniului, contra autoritatii, contra persoanei etc.).

În legătura cu latura obiectiva a infracţiunilor analizate, mai este de reţinut ca urmarea imediata a acţiunilor – inacţiunilor incriminate se caracterizează prin producerea unei stări de pericol pentru siguranţa statului. Deci, oricare dintre faptele descrise în primul titlu este apta sa creeze o atare consecinţa, independent daca s-a produs ori nu o vătămare efectiva uneia din valorile proteguite penal. Ele apar, sub acest aspect, ca infracţiuni de pericol, întrucât legea nu cere a se concretiza un anume rezultat, starea de pericol fiind implicita (intrinseca) faptei.

Toate infracţiunile contra siguranţei statului se comit, sub aspectul laturii subiective, cu intenţie. Într-o poziţie aparte, din punctul acesta de vedere, este doar infracţiunea de nedenunţare, care poate fi săvârşita atât cu intenţie, cât si din culpa. La unele infracţiuni, intenţia este întotdeauna directa (trădarea), dar la cele mai numeroase infracţiuni intenţia se poate manifesta si ca indirecta. Existenta si felul intenţiei se desprind din însăşi materialitatea faptei, deci ex re.

Nu se pretinde, pentru realizarea infracţiunilor contra siguranţei statului, existenta unui mobil sau scop (cu unele excepţii), fiind indiferent ce interes l-a

animat pe făptuitor sa facă actul prohibit (mobilul, odată dezvăluit si probat, poate servi doar la evaluarea naturii si întinderii pedepsei aplicate inculpatului).

Formele infracţiunilor . Legislaţia penala în vigoare exclude, de principiu, incriminarea actelor de pregătire a oricăror infracţiuni. Prin derogare de la acest principiu, unele acte de pregătire a infracţiunilor reglementate în Titlul I au fost asimilate tentativei si incriminate (art. 173, alin. 2 Cod penal), derogare ce îşi găseşte explicaţia în gradul sporit de periculozitate sociala pe care îl prezintă chiar si aceasta forma imperfecta de activitate. Tentativa se pedepseşte la majoritatea acestor infracţiuni (art. 173, alin. 1 Cod penal), în afara infracţiunilor omisive si a infracţiunilor de imediata consumare (atentatul).

Modalităţile normative. Majoritatea infracţiunilor contra siguranţei statului prezintă doua sau mai multe modalitati normative, adică doua sau mai multe feluri de acţiuni care intra în conţinutul acelei infracţiuni si sunt incriminate prin text. Deci, conţinutul infracţiunii poate fi exprimat, alternativ, prin mai multe variante ale laturii obiective, fiecare din acestea fiind însa expres descrisa si în norma. De pilda, textul ce incriminează fapta de divulgare a secretului care periclitează siguranţa statului prevede trei modalități normative: divulgarea secretului; deţinerea, în afara îndatoririlor de serviciu, a unor documente în vederea divulgării. Tot astfel, la infracţiunea de complot, sunt enunţate patru modalitati normative în care acţiunea, întreprinsa în legătura cu o asociaţie sau grupare al cărei scop lucrativ este de a săvârşi una dintre infracţiunile prevăzute în art. 155 – 156 C. pen., este incriminata: iniţierea, constituirea, aderarea si, respectiv, sprijinirea.

Sunt de semnalat unele cauze de nepedepsire sau de reducere a pedepsei

o alta particularitate a infracţiunilor contra siguranţei statului – incidente în ipoteza în care participantul la săvârşirea infracţiunilor prevăzute în acest titlu adopta conduita prescrisa în art. 172 C. pen.

Participantul la aceste infracţiuni   nu se pedepseşte, daca denunţa în timp util săvârșirea infracţiunii, astfel ca sa fie împiedicata consumarea ei, sau daca împiedica el însuşi consumarea infracţiunii si apoi o denunţa.

Participantul care, după ce urmărirea penala a început ori infractorii au fost descoperiţi, înlesneşte arestarea acestora, se sancţionează cu o pedeapsa ale cărei limite se reduc la jumătate.

Sancţionarea tentativei, tăinuirii si favorizării .  Tentativa se pedepseşte. Se considera tentativa si producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum si luarea de masuri în vederea comiterii infracţiunilor prevăzute în art. 156, 157, 159-163, 165, 166, 1661 si art. 158 raportat la infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului.

Tăinuirea si favorizarea privitoare la infracţiunile din acest titlu se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani.

Pedeapsa aplicata tăinuitorului sau favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzuta de lege pentru autor.

Tăinuirea si favorizarea săvârșite de soț sau de o ruda apropiata în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 155-163, 165, 1661 si 167 se pedepsesc. Limitele pedepsei prevăzute în alin. 3 se reduc la jumătate, iar în cazul celorlalte infracţiuni tăinuirea si favorizarea nu se pedepsesc (art. 173).

Transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizaţii străine ori agenţi ai acestora, precum şi procurarea de documente sau date ce constituie secrete de stat, ori deţinerea de asemenea documente de către cei care au calitatea de a le cunoaşte, în scopul transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine ori agenţi ai acestora , săvârşite de un cetăţean român sau de o persoana fără cetăţenie domiciliata pe teritoriul statului român, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţa sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Aceleaşi fapte, daca privesc alte documente sau date care prin caracterul şi importanţa lor fac ca fapta săvârşită sa pericliteze securitatea statului, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Obiectul juridic generic este comun tuturor infracţiunilor contra siguranţei statului; obiectul juridic principal constă în relaţiile sociale privind atributele fundamentale ale statului, relaţii care sunt incompatibile cu transmiterea secretelor de stat, a altor documente sau date care pot periclita securitatea statului către o putere, o organizaţie străină ori agenţi ai acestora. Obiectul juridic secundar constă în relaţiile sociale privind păstrarea respectivelor secrete ori documente.

Obiectul juridic special  îl reprezintă ansamblul relaţiilor sociale care privesc siguranţa statului şi a căror apărare este asigurata prin stricta apărare a secretului de stat (cf art. 150 C. pen) “secretele de stat sunt documentele şi datele care prezintă în mod vădit acest caracter, precum şi cele declarate sau calificate astfel prin hotărâre a Guvernului”.
Obiectul material constă în documentul care conţine secrete de stat (în original sau copie, integral sau parţi din document); constă în documentul transmis, procurat sau deţinut de către făptuitor. Potrivit art. 150 alin. (1) C. pen., secrete de stat sunt documentele şi datele care prezintă în mod vădit acest caracter, precum şi cele declarate sau calificate astfel prin hotărâre a Guvernului. Documentele sau datele care, prin caracterul şi importanţa lor, fac ca fapta săvârşită să pericliteze securitatea statului sunt acele documente sau date care, deşi nu constituie secrete de stat, totuşi, atunci când sunt transmise unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora, creează o stare de pericol pentru siguranţa naţională . De asemenea, infracţiunea are un obiect material atunci când datele transmise ţin de materialitatea unui bun .

Subiectul activ este calificat prin calitatea de cetăţean român sau de persoană fără cetăţenie domiciliată pe teritoriul statului român. În modalitatea deţinerii documentelor sau datelor, făptuitorul nu are calitatea de a le cunoaşte.

Elementul material se poate realiza prin una dintre următoarele trei modalităţi alternative, enumerate în mod limitativ în textul de incriminare:

– transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor

acestora;

– procurarea de documente sau date ce constituie secrete de stat, faptă care

se poate realiza prin orice mijloc;

– deţinerea de asemenea documente.

Ultimele două modalităţi ale elementului material se realizează în scopul transmiterii documentelor unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora.

În condiţiile alin. (2), elementul material se realizează prin aceleaşi modalităţi

descrise în alin. (1). Spre deosebire de alin. (1), activităţile incriminate privesc alte documente sau date care, prin caracterul şi importanţa lor, fac ca fapta săvârşită să pericliteze securitatea statului.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru securitatea statului.

Deși raportul de cauzalitate rezultă din săvârşirea faptei, pentru existența infracțiunii,  se impune stabilirea unei legături de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediata.

Latura subiectivă presupune intenţia directă sau indirectă. Intenţia poate să fie şi indirectă, deoarece termenul «scop» este folosit de către legiuitor în sensul de destinaţie obiectivă, şi nu de finalitate subiectivă.
Actele preparatorii sunt asimilate tentativei şi pedepsite ca atare;
Infracţiunea se consuma în momentul producerii urmării imediate.

Tentativa şi consumarea. Tentativa infracţiunii este posibilă atunci când fapta se realizează în modalitatea transmiterii sau procurării documentelor sau datelor şi se pedepseşte, potrivit art. 173 alin. (1) C. pen.

Consumarea infracţiunii are loc în momentul realizării faptei incriminate. În modalitatea deţinerii de documente sau date, fiind o infracţiune continuă, va exista şi un moment al epuizării, momentul în care încetează activitatea incriminată.

Sancţiunea constă în detenţiunea pe viaţă, alternativ cu închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi, pentru forma din alin. (1), respectiv închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi, pentru forma din alin. (2).

JURISPRUDENȚĂ, ŞTIRI

Potrivit media, subofiţerul MApN Floricel Achim vindea secrete de stat pentru sume de până într-o mie de dolari, susţin procurorii, cărora cetăţeanul bulgar le-a declarat că îl cunoştea pe un reprezentant al Ucrainei interesat de informaţii militare, potrivit instanţei.

Recursul subofiţerului a fost amânat astăzi pentru două zile. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar fi trebuit să judece astăzi recursul lui Floricel Achim, însă procesul a fost amânat din cauza absenţei avocaţilor.

Curtea de Apel Bucureşti a emis, în 28 februarie, mandat de arestare pentru 29 de zile pe numele acestora. Subofiţerul acuzat de trădare este angajat al Direcţiei Generale de Informaţii a Armatei din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, au declarat, pentru NewsIn, surse apropiate anchetatorilor.
Procurorii Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată si Terorism au dispus, pe 28 februarie, punerea în mişcare a acţiunii penale si reţinerea, pentru 24 de ore, a lui Floricel Achim, subofiţer în cadrul Ministerului Apărării, pentru comiterea infracţiunii de trădare prin transmitere de secrete, şi pentru Marinov Zikolov, cetăţean străin, pentru comiterea infracţiunii de spionaj.

“În urma cercetărilor efectuate, a rezultat că cei doi inculpaţi au folosit (dezvoltat) un sistem, în baza căruia subofiţerul a procurat din cadrul unei unităţi militare a Ministerului Apărării, documente cu caracter militar, inclusiv din categoria celor clasificate, a căror diseminare neautorizata este de natura să pună în pericol securitatea naţională si apărarea ţării, pe care, ulterior le-a predat, lui Zicolov”, se arată într-un comunicat remis de Parchetul General.

Conform procurorilor, după prelucrarea datelor prin intermediul unui sistem de legătură complex, Marinov Zikolov le transmitea unor reprezentanţi ai unui stat nealiat.

Din cercetări a rezultat că motivaţia demersului infracţional a fost obţinerea unor beneficii materiale, constând în diverse sume de bani.

“Din sumele obţinute pentru informaţiile transmise, inculpatul Marinov Zicolov îl recompensa periodic şi pe inculpatul Floricel Achim. Cei doi inculpaţi au fost prezentaţi, la data de 28 februarie 2009, Curţii de Apel Bucureşti cu propunere de arestare preventivă, pentru fiecare inculpat fiind emis mandat de arestare pentru 29 de zile”, menţionează comunicatul. Sursa http://www.realitatea.net

Se ştie deja ca o persoana numita Dorinel Mucea este arestata în aşa-numitul “dosar al trădării”. Presa a tratat pe larg, din comunicate si “pe surse”, adică pe ce a avut chef Parchetul sa se afle, faptul ca Dorinel Mucea si-a vândut în chip abject patria pentru treizeci de arginti. Exista insa temeiuri foarte serioase care arata ca realitatea poate fi alta. Probele, declaraţiile si transcrierile înregistrărilor efectuate de SRI intrate în posesia noastră, multe dintre ele aflate si la “dosarul trădării”, dar ignorate în justiţie, interpretate în integralitatea lor, arata cu totul altceva. Și anume ca Dorinel Mucea nu numai ca nu i-a favorizat deloc prin transmiterea de date secrete pe italienii de la ENEL SpA în privatizarea SC Muntenia Electrica Sud SA. Mai mult, i-a adus în situaţia de a oferi pe acţiunile deţinute de statul roman, în a doua runda de licitaţie, cu 100.000.000 de euro mai mult decât în prima runda câştigata, culmea, tot de ei. Sa vedem cum!
Mai întâi, ceea ce se ştie deja, pe scurt. în data de 21 noiembrie 2006, procurorul Ciprian Nastasiu, din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție , Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism (DIICOT), sesizat de Serviciul Roman de Informaţii (SRI), a început urmărirea penala împotriva lui Dorinel Mihai Mucea, adjunctul sefului Oficiului Participaţiilor Statului si Privatizare în Industrie din cadrul Ministerului Economiei si Comerţului (OPSPI-MEC). Acuzaţiile sub care procurorul Nastasiu a început urmărirea penala împotriva lui Dorinel Mucea au fost de “trădare prin transmitere de secrete” si “constituire de grup infracţional organizat”. Opt zile mai târziu, judecătoarea Liliana Badescu, de la Curtea de Apel Bucuresti-Sectia I Penală, dispunea arestarea lui Dorinel Mucea în baza “referatului cu propunere de luare a măsurii arestării preventive”, înaintat instanței de procurorii DIICOT Ciprian Nastasiu si Doru Ioan Cristescu.

O licitaţie care nu anunţa nimic ieşit din comun. In esenţa, atât cat se poate înţelege din rezoluţia de începere a urmăririi penale, din referatul cu propunerea de arestare si din cele doua referate cu propunere de prelungire a măsurii arestării preventive, cei doi procurori susţin ca Dorinel Mucea, în calitate de preşedinte al comisiei de licitaţie organizate pentru vânzarea acţiunilor deţinute de statul roman la SC Muntenia Electrica Sud SA, ar fi furnizat coinculpaţilor Stamen Stantchev si Vadim Benyatov Don informații secrete. Informaţiile ar fi fost transmise mai departe de cei doi companiei italiene ENEL SpA. De aici ar rezulta, în concepţia celor doi procurori, ca Dorinel Mucea ar fi desfăşurat o activitate profund ilegala de pe urma căreia ar fi beneficiat câștigătoarea licitației, compania italiana ENEL SpA.

În continuare, ceea ce nu se ştie. Privatizarea SC Muntenia Electrica Sud SA a fost dispusa prin HG 546/2005, completata si acualizata cu HG 1866/2005. Preşedinte al comisiei de licitaţie a fost desemnat Dorinel Mucea. în continuare, s-au parcurs etapele de privatizare pana la selecţie si prezentare de oferte angajante, cu participarea investitorilor strategici. Obiectul – vânzarea a 51% din capitalul existent si o investiţie de capital direct în societate care sa reprezinte, împreuna cu acţiunile vândute, 67,5% din capitalul majorat al societarii. De la început, interesul pentru Muntenia Electrica Sud a fost foarte ridicat. La data de 31.01.2006 erau depuse opt oferte angajante din partea tot atâtor mari societatea comerciale din Europa si SUA. Ofertele au fost evaluate după o grila simpla de punctaj: preţ – 80 de puncte, plan de afaceri – 10 puncte si contractul de privatizare neamendat – 10 puncte.
ENEL putea fi declarat castigator din primul tur. Strategia de privatizare aprobata de Guvernul României prevedea ca se “poate stabili ca selecţia competitiva a potenţialilor investitori sa se desfăşoare pe baza ofertelor angajante imbunatatite”. Intr-un astfel de caz se prevedea ca vor fi consideraţi investitori calificaţi societăţile care în urma evaluării “au obţinut un punctaj minim de 75% din punctajul primului clasat”. în cazul în care, prin încadrarea în pragul de 75%, numărul investitorilor ar fi fost mai mic de cinci, se putea reduce pragul de punctaj de la 75% la 67,5%. Potrivit acestui ultim algoritm, au putut fi calificaţi pentru participarea la etapa de oferte imbunatatite un număr total de cinci investitori. Deschidem o paranteza si arătam ca aceasta etapa nu era obligatorie. Foarte important! Daca dorea sau avea vreun interes, Dorinel Mucea, preşedintele comisiei, putea sa-l declare castigator al licitaţiei pe investitorul cel mai bine plasat în urma primei etape, aceea a ofertei obligatorii. Primii plasaţi în acel moment erau tocmai italienii de la ENEL SpA, cu o oferta de 721.420.000 de euro! Exact cei indicaţi de procurorii DIICOT Nastasiu si Cristescu drept beneficiari ai trădării de tara comise de Dorinel Mucea. Daca acesta oprea licitaţia aici, ar fi făcut un gest absolut legal, ENEL SpA ar fi devenit majoritara la Muntenia Electrica Sud si Dorinel Mucea ar fi fost lângă familie. Acesta insa nu s-a oprit aici, în pofida tuturor recomandărilor primite.

Consultanţii n-au fost de acord cu etapa a doua . Celebrii PricewaterhouseCoopers, consultanţi ai părţii romane, i-au recomandat în scris sa nu mai treacă la etapa ofertelor imbunatatite, pentru ca exista riscul ca România sa piardă tot ce câştigase sigur în prima etapa a licitaţiei! Consultantul firmei menţionate, Robert Patterson, i-a adus drept argumente împotriva solicitării de oferte imbunatatite preţul foarte mare obţinut deja (mai mare de aproximativ 3,5 ori decât evaluarea făcuta prealabil), posibilele schimbări structurale (fuziuni în curs) pe piaţa europeana de energie care ar fi putut reduce interesul pentru “Muntenia”, posibilitatea inrautatirii conditiilor comerciale si obţinerea, în cel mai bun caz, a unei creşteri nesemnificative de preţ în raport cu riscurile asumate, întrucât preţul era deja foarte mare. Mucea a trecut insa la etapa a doua, aceea a ofertelor imbunatatite.

Pentru a crea o concurenta cat mai strânsa, Dorinel Mucea a selecţionat primele cinci oferte calificate după prima runda, aceea a ofertelor obligatorii. Metoda de punctaj plafona selecţia la maximum cinci oferte, cu condiţia ca punctajul acestora sa fie cel puţin 67,5% din punctajul primului clasat. ENEL SpA ar fi trebuit sa primească 80+10=90 puncte, pentru ca avea cel mai bun preţ si nu solicita modificări la contractul-cadru. Daca ar fi primit 10 si pentru planul de afaceri, ar fi obţinut punctajul maxim, de 100. Ținand cont de diferenţa mare de preţ oferit, dintre ENEL SpA si următorii patru clasaţi, si pentru a-i putea selecta pe toţi patru, având în vedere si restricţia de 67,5% menţionata, Dorinel Mucea a apreciat planul de afaceri al ENEL SpA prin acordarea a 4 puncte. Ceilalţi patru ofertanţi la contractul-cadru si la planul de afaceri aveau punctajul necesar care sa le permită încadrarea deasupra pragului de 67,5% din punctajul ENEL SpA.

Ofertanţii au fost convinşi sa dea mai mulţi bani. Din considerentele expuse mai sus, acordarea de punctaje pe contract si pe planul de afaceri nu trebuia cunoscuta de ENEL SpA, pentru a nu contesta trecerea la oferte imbunatatite cu cinci ofertanţi. Pentru determinarea celor cinci sa ofere un preţ cat mai mare, a fost făcut public un plafon maxim de preţ, rezultat în urma primei runde de 720-730 milioane de euro. Era evident ca ENEL SpA realizase ca are cea mai buna oferta de preţ, cotata cu 80 de puncte, si ca, nefăcând modificări la textul de contract, mai are încă 10 puncte. Prin deducţie, având în vedere si informaţiile de pe piaţa privind preturile celorlalţi, italienii de la ENEL SpA au realizat ca au un punctaj mic la planul de afaceri.

Pe de alta parte, în paralel, Dorinel Mucea a trecut la aplicarea unui plan de protejare a informaţiilor-baza, în funcţie de care era derulat procesul de privatizare al “Munteniei”, reuşind sa acrediteze în minţile celor cinci calificaţi ca reala soluţia tentanta de creştere a ofertelor de preţ în faza a doua a licitaţiei. Un singur exemplu: l-a folosit pe bulgarul Stantchev pentru a transmite prin Benyatov, ambii consultanţi ai ENEL SpA, si nu spioni cum acreditează procurorii DIICOT Ciprian Nastasiu si Doru Ioan Cristescu, un set de informaţii italienilor de la ENEL SpA, care sa-i determine sa crească substanţial preţul. Astfel, Dorinel Mucea a obţinut un salt în preturile oferite de cei cinci, profitabil în exclusivitate parţii romane! Afirmam în deplina cunoştinţa de cauza ca, pentru a putea concepe si a aplica cu succes un asemenea plan, iţi trebuie o pregătire absolut speciala. Anume, aceea de ofiţer de informaţii.

ENEL a pus pe masa încă 100 milioane de euro. In urma planului desfăşurat de Dorinel Mucea, cei cinci ofertanţi au fost stimulaţi intr-o asemenea măsura încât prima clasata, ENEL SpA, a oferit un preţ suplimentar, de aproape 100.000.000 de euro, prin mărirea ofertei iniţiale de la 721.000.000 de euro la 820.000.000 de euro. Al doilea clasat, societatea IBERDROLA, a oferit cea mai spectaculoasa creştere de preţ, peste 280.000.000 de euro, de la 506.000.000 de euro la 790.000.000 de euro.

Toate acestea, în mintea procurorilor DIICOT Ciprian Nastasiu si Doru Ioan Cristescu înseamnă trădare de tara!

Cei cinci paşi care l-au dus pe Dorinel Mucea în puşcărie

Pasul 1. Etapa de privatizare pana la selecţie si prezentarea de oferte angajante.
Pasul 2. Elaborarea strategiei menite sa le creeze primilor cinci clasaţi certitudinea ca este profitabil sa pluseze în cazul solicitării de oferte imbunatatite.

Pasul 3. Aplicarea în mod credibil a strategiei menţionate.

Pasul 4. Convingerea celor de la ENEL SpA, primii clasaţi ai primei etape, sa ofere încă 100 milioane de euro în etapa ofertelor imbunatatite.

Pasul 5. Arestarea. Totul a plecat de la Serviciul Roman de Informaţii. Prin rezoluţia de începere a urmăririi penale împotriva lui Dorinel Mucea, procurorul DIICOT Ciprian Nastasiu constata: “La data de 8 iunie 2006, Serviciul Roman de Informaţii a sesizat Parchetul de pe Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism în baza (…)”. Important, sesizarea de la care a început totul a plecat de la SRI. Sarcina esenţiala a SRI ar fi fost ca, prin intermediul Inspectoratului pentru Apărarea Constituţiei si Securitate Economica, sa asigure protecţia informativa a procesului de privatizare de la SC Electrica Muntenia Sud SA. Relevanta naţionala si valoarea obiectivului privatizat reclama cu siguranţa o astfel de atitudine. SRI a preferat sa monitorizeze în mod unilateral procesul de privatizare, gestionând doar premisele de “trădare prin transmitere de secrete” si de “constituire a unui grup infracţional, care acţionează în mod coordonat în scopul divulgării secretului economic si concurentei neloiale”.Pe cursul sesizării informative a unor eventuale nereguli legate de gestionarea secretului de stat/serviciu, SRI ar fi trebuit sa procedeze imediat la evaluare si, daca era cazul, sa treacă la masurile de prevenire, data fiind importanta evenimentului în sine. în limbaj de specialitate, aceasta uzanţa se cheamă “informare pe structuri de funcţii responsabile”. în niciun caz nu era normal sa se aştepte “coacerea” evenimentului intr-un caz care era sub semnul “înaltelor raţiuni de stat”.

Pe de alta parte, SRI s-a blocat în stadiul supravegherii informative fără just temei, nerespectând nici principiul colaborării cu serviciile colaterale, în speţa Serviciul de Informaţii Externe, aşa cum ar fi fost firesc. Daca ar fi făcut-o, ar fi aflat cu siguranţa ca Dorinel Mucea face parte dintr-o categorie profesionala din care, atunci când cineva trădează, o face fără surle, trâmbiţe si, mai ales, fără discuţii telefonice despre care ştie sigur ca sunt interceptate. Pentru toate acestea, putem crede ca SRI a acţionat la ordin politic. Având în vedere existenta informării premierului Tariceanu pe stadiu în cadrul procesului de privatizare de către Dorinel Mucea, atitudinea SRI aduce cu o tentativa de creare a unui proces de intenţie la adresa primului-ministru.
Dorinel Mucea, ofiţer SIE acoperit. Anterior anului 1989, Dorinel Mucea, după ce a absovit, ca sef de promoţie, ASE-ul, a lucrat în comerţul exterior. Mai întâi la “Metarom”, întreprindere de comerţ exterior pentru utilaj metalurgic, si apoi la “Uzinimportexport”. La cea din urma, a promovat pana în funcţia de director general. Ulterior, a fost numit, pe perioada 1988-1992, în postul de sef al agenţiei economice romane la Ankara. Pe de alta parte, acţiunea lui Dorinel Mucea, de monitorizare a întregului proces de privatizare a SC Electrica Muntenia Sud SA, precum si modalităţile prin care i-a determinat pe participanţi sa ofere preturi-record, poarta marca “servicii speciale”. Din informarea de stadiu înaintata de Dorinel Mucea premierului Calin Popescu Tariceanu rezulta clar o suita de evenimente provocate si consumate în paralel care a creat ofertanţilor, în faza a doua a licitaţiei, aceea a ofertelor imbunatatite, o realitate amendata de interesul operativ naţional, demonstrata de rezultatul final. Acest material elaborat de Dorinel Mucea, precum si altele cu caracter secret aflate în posesia noastră, limpezesc presupunerea ca acesta a acţionat pe tot parcursul licitaţiei utilizând metode ale muncii de informaţii, respectiv “protecţie informativa” si “operaţiune informativ-operativa speciala”. Prin metodele menţionate, coordonatorul licitaţiei a căutat si si-a realizat scopul propus, anume, vânzarea în condiţii cat mai bune a unui produs naţional deosebit de important aflat în proces de înstrăinare. Din toate aceste motive credem ca Dorinel Mucea a avut calitatea de ofiţer de informaţii externe, care a funcţionat mai întâi acoperit în comerţul exterior si apoi cu acoperire de diplomat comercial. Surse din Serviciul de Informaţii Externe ne-au confirmat raţionamentul.

Strategia de creştere a preţului a fost anunţata la guvern. Imediat după parcurgerea etapelor de selecţie si prezentare de oferte angajante cu participarea investitorilor strategici în procesul de privatizare al SC Electrica Muntenia Sud SA, Dorinel Mucea si-a informat superiorii atât cu privire la stadiul licitaţiei, cat si în privinţa intenţiilor sale de a trece la etapa a doua, aceea a ofertelor imbunatatite. în acest sens, a întocmit un raport detaliat pe care l-a înaintat în data de 27.02.2006 ministrului economiei si comerţului, Codrut Seres, si premierului Calin Popescu Tariceanu. în raportul supus aprobării, Dorinel Mucea descrie clar strategia pe care o are în vedere pentru atingerea scopului pe care si l-a propus, acela de a vinde cat mai avantajos pachetul majoritar de la SC Electrica Muntenia Sud SA.Relevant în acest sens ni se pare conţinutul punctului 3 al capitolului “Propuneri supuse aprobării”: “Cei 5 investitori calificaţi, pentru a depune oferte angajante, vor fi informaţi (…). Se apreciază ca (…) investitorii vor fi orientaţi sa-si maximizeze ofertele”.

Ne aflam în fata unei alte probe care arata ca, în calitatea sa de responsabil pentru privatizarea Muntenia Sud, Dorinel Mucea a acţionat “la lumina”, urmărind tenace obţinerea unui preţ cat mai substanţial de la companiile străine promovate în etapa ofertelor imbunatatite.
Un dosar cu multe semne de întrebare. Ce nu au demonstrat procurorii DIICOT

Procurorul Ciprian Nastasiu a intrat în atenţia opiniei publice atunci când a solicitat personal instanţei de judecata punerea în libertate a sirianului Omar Hayssam, acuzat de terorism. Este limpede ca nu a acţionat din proprie iniţiativa. Altfel, ar fi răspuns intr-un mod exemplar pentru fapta sa. Posibil chiar, cu circumstanţe agravante. La aceasta nu mai adăugam decât ca şotia lui este un important funcţionar SRI. Colegii procurorului susţin ca nici Ciprian Nastasiu n-ar fi departe de sfera de influenta a instituţiei amintite. Toate acestea vor face insa obiectul unui alt material de presa. Daca procurorii DIICOT Ciprian Nastasiu si Doru Ioan Cristescu ar fi dorit ca “dosarul trădării” sa aibă o susţinere probatorie solida, ar fi trebuit sa demonstreze fără putinţa de tăgada câteva aspecte. Primul. Ca rezultatul presupusei activitati infracţionale a fost de natura sa afecteze grav interesul naţional. Interesul naţional n-a fost afectat nici măcar vag, ţinând cont de preţul uriaş obţinut. Daca interesul naţional ar fi fost afectat, rezultatele licitaţiei ar fi fost anulate.

Al doilea. Ca acţiunile celui învinuit/inculpat au condus spre un scop final infracţional. Este limpede chiar si din dosar ca scopul învinuitului/inculpatului a fost acela de a obţine un preţ cat mai mare de la ofertanţi.

Al treilea. Ca învinuitul/inculpatul a avut un interes personal si în ce s-a materializat acesta. Din dosar nu reiese sub nicio forma faptul ca Dorinel Mucea ar fi urmărit realizarea vreunui interes personal, cu atât mai puţin materializarea acestuia.
Reprezentantul BERD, Marko Kecman: “Precis aţi călcat pe degetele cuiva”

“Stimate dle Mucea, noi urmărim evenimentele la BERD si este o situaţie absolut teribila si mi-as dori sa va pot ajuta în vreun fel. Mie mi se pare ca seamănă cu filmul “Imperiul contraataca”. Dvs. si echipa dvs. aţi fost instrumentali în reforma sectorului energetic din România. Cei din afara nu pot aprecia cu adevărat cantitatea de munca grea si eforturile depuse. Evident ca asta a atacat interese mai vechi si puternice si e la fel de evident ca în acest proces aţi călcat pe degetele cuiva. Știu ca dvs. aţi sprijinit planurile de a se stabili o piaţa transparenta pe baza OPCOM, cat si privatizările. Sper ca veţi fi exonerat curând de toate acuzaţiile care vi se aduc. Nu ştiu daca după aceasta experienţa veţi mai dori sa va întoarceţi la vechiul post, dar trebuie sa fiţi sigur ca reformele dvs. sunt acum ireversibile, iar sectorul energetic romanesc este pe cale sa devina un model nu numai în zona noastră geografica, ci si mai departe. Sper ca ce se întâmpla acum e doar o încetinire de moment a unui proces ireversibil, dar politica este o afacere murdara.

Fiind din Serbia, sunt în mod special interesat în ceea ce aţi realizat dvs. în România, sper ca intr-o zi sa pot face acelaşi lucru în tara mea si sa devin dl. Mucea al Serbiei! Și încă ceva: îmi voi aduce mereu aminte cu plăcere de “lecţiile” din timpul întâlnirilor noastre. M-au ajutat sa înţeleg sectorul energetic si specificul lui si au fost o adevărata plăcere. Când toate aceste lucruri vor fi trecute, sper ca veţi avea timp sa beţi o cafea cu mine. Și sper ca acest lucru sa fie cat mai curând. Cel mai important lucru este sa va menţineţi spiritul si sa nu permiteţi evenimentelor sa va afecteze sănătatea dvs. sau viata de familie. Cu aceasta va doresc numai bine si de abia aştept sa va revăd.”

Marko Kecman, principal banker power&energy BERD . O posibila explicaţie

Rezoluţia de începere a urmăririi penale, în ceea ce avea sa se numească “dosarul trădării”, a fost emisa de procurorul Ciprian Nastasiu în data de 21.11.2006. A doua zi, în urma şedinţei CSAT, preşedintele României, Traian Basescu, a declarat ca este necesara anchetarea de către Parchet a contractelor pe energie. Preşedintele a mai adăugat si ca va crea o comisie care sa elaboreze un nou proiect de strategie în domeniul economic (”Adevărul” , 17 Ianuarie 2007).

Bibliografie

– O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de Editura şi Presă „Şansa”, Bucureşti, ediţia a IV-a, 2001, p. 40.

– V. Dongoroz, S. Kahane ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială,vol. III, p. 43.

–  http://www.realitatea.net

colecția Adevărul”

VIORICA COSTINIU . INCOMPATIBILITATI

VIORICA COSTINIU . INCOMPATIBILITATI

Direcţia Naţionala Anticorupţie a solicitat Consiliului Superior al Magistraturii sa ia masuri corespunzătoare pentru a înlătura suspiciunea cu privire la “aparenta de afectare a imparțialității soluţionării dosarelor DNA de către judecătoarea Viorica Costiniu, de la Curtea de Apel Bucureşti ca urmare “a resentimentelor” acesteia, după arestarea si trimiterea in judecata a şotului magistratei, Florin Costiniu – fost preşedinte al Secţiei civile de la instanţa suprema -, implicat in fapte de corupţie, alături de senatorul Catalin Voicu si de doi oameni de afaceri (Mediafax).

DNA arata ca suspiciunea existentei unui conflict intre interesele de familie ale lui Costiniu si interesul public de înfăptuire a justiţiei trebuie eliminata prin masuri administrative prevăzute de lege.

Viorica Costiniu este judecător la Secţia penala a Curţii de Apel Bucureşti, instanţa ce are competenta de a soluţiona dosare din competența DNA.

Inspecţia judiciara a CSM a considerat ca niciunul dintre cazuri prevăzute de procedura penala nu are aplicabilitate in situaţia Vioricai Costiniu. Inspecţia judiciara recomanda, totuși, să se aprecieze cu privire la oportunitatea reglementarii unui nou caz de incompatibilitate (   Ziare.com. 13 Septembrie 2011)

Articolele  46 sqq din Codul de procedură penală    tratează  incompatibilitatea pe motiv de rudenie între judecători[1] . Cei care sunt soţi, rude sau afini între ei, până la gradul al patrulea inclusiv,   nu pot face parte din acelaşi complet de judecată.

Judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la judecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu trimitere în recurs.

De asemenea, nu mai poate participa la judecarea cauzei judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în acea cauză.

Alte cauze de incompatibilitate[2]: Judecătorul este de asemenea incompatibil de a judeca, dacă în cauza respectivă:

a) a pus în mişcare acţiunea penală sau a dispus trimiterea în judecată ori a pus concluzii în calitate de procuror la instanţa de judecată, a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale;

b) a fost reprezentant sau apărător al vreuneia din părţi;

c) a fost expert sau martor;

d) există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice formă, el, soţul sau vreo rudă apropiată;

e) soţul, ruda sau afinul său, până la gradul al patrulea inclusiv, a efectuat acte de urmărire penală, a supravegheat urmărirea penală, a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive, în cursul urmăririi penale;

f) este soţ, rudă sau afin, până la gradul al patrulea inclusiv, cu una dintre părţi sau cu avocatul ori mandatarul acesteia;

g) există duşmănie între el, soţul sau una dintre rudele sale până la gradul al patrulea inclusiv şi una dintre părţi, soţul sau rudele acesteia până la gradul al treilea inclusiv;

h) este tutore sau curator al uneia dintre părţi;

i) a primit liberalităţi de la una dintre părţi, avocatul sau mandatarul acesteia.

Judecătorul este incompatibil de a participa la judecarea unei cauze în căile de atac, atunci când soţul, ruda ori afinul său până la gradul al patrulea inclusiv a participat, ca judecător sau procuror, la judecarea aceleiaşi cauze.

Magistraţilor le este interzisă orice manifestare contrară demnităţii funcţiei pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparţialitatea sau prestigiul acesteia.

Potrivit Legii 303/2004, judecătorii sunt obligaţi sa se abţină de la orice activitate legata de actul de justiţie in cazuri care presupun existenta unui conflict intre interesele lor si interesul public de înfăptuire a justiţiei sau de apărare generale ale societarii.
La știința noastră nu există masuri administrative prevăzute de lege pentru o asemenea situație. Si nici ca un  parchet să facă un proces de intenție unei instanțe, exterior unei cauze aflate pe rolul acelei instanțe anume.

Instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă judecăţii cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii.

Poziția judecătorului Costiniu față de condițiile arestării preventive este una cunoscută, anterioară problemelor soțului.

Conform jurisprudenţei C.E.D.O., pericolul concret pentru ordinea publică este înţeles ca o „reacţie colectivă faţă de infracţiunea săvârşită”, care, prin rezonanţa ei, afectează echilibrul social firesc, creează o stare de indignare şi dezaprobare, de temere şi insecuritate socială, stimulează temerea că justiţia nu acţionează suficient de ferm împotriva unor manifestări infracţionale de accentuat pericol social şi poate încuraja alte persoane să comită fapte asemănătoare. Curtea de la Strasbourg a statuat cu valoare de principiu că, o dată cu trecerea timpului, autorităţile naţionale au obligaţia pozitivă să indice în concret elemente care să legitimeze starea de arest, respectiv în fiecare caz a interesului public.

Instanţa naţională  are obligaţia să verifice dacă nu este posibil să se recurgă la alte măsuri prin care să se asigure buna desfăşurare a procesului (V. contra Serbia, K. contra Polonia,- se arată în Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 1345 din 8 aprilie 2010).

Lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică care ar înregistra negativ sentimentul de nesiguranţă socială, de neîncredere în organele judiciare care nu asigură protecţia comunităţii împotriva persoanelor trimise în judecată pentru infracţiuni de violenţă extremă ( Înalta Curte de Casație și Justiție ,  Decizia nr. 1329 din 7 aprilie 2010).

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracţiune:

  • PERICOLUL CA ACUZATUL SĂ FUGĂ (Stogmuller vs Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, § 15);
  • riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, SĂ ÎMPIEDICE ADMINISTRAREA JUSTIŢIEI (Wemhoff vs Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, § 14),
  • SĂ COMITĂ NOI INFRACŢIUNI (Matzenetter vs Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, § 9) sau
  • SĂ TULBURE ORDINEA PUBLICĂ [Letellier vs Franţei, Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, § 51, şi Hendriks vs Olandei (dec.), nr. 43.701/04, 5 iulie 2007 Calmanovici § 93 ].

Curtea reaminteşte că termenii “regulamentar” şi “conform căilor legale” fac trimitere esenţialmente la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta normele de fond şi de procedură ale acesteia. În plus, art. 5 § 1 impune conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul acestui articol: să protejeze individul împotriva arbitrarului (Amuur vs Franţei, Hotărârea din 25 iunie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III, § 50; Scott vs Spaniei, Hotărârea din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, § 56, Assenov, § 139). Deşi incumbă în primul rând autorităţilor naţionale, şi mai ales tribunalelor, interpretarea şi aplicarea dreptului intern, totuşi, ţinând cont că în articolul 5 § 1 nerespectarea dreptului intern reprezintă încălcarea Convenţiei, Curtea poate şi trebuie să exercite un anumit control pentru a urmări dacă dreptul intern a fost respectat. (Douiyeb c. Olandei [GC], nr. 31464/96, § 45).

Obiectul art. 5 § 3, ce formează un întreg cu paragraful 1 lit. c) din acelaşi articol [Lawless vs Irlandei (nr. 3), Hotărârea din 1 iulie 1961, seria A nr. 3, p. 52 § 14], constă în a oferi persoanelor lipsite de libertate o garanţie specială: o procedură judiciară al cărei scop este să se asigure că nimeni nu este lipsit de libertatea sa în mod arbitrar (Schiesser vs Elveţiei, Hotărârea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, § 30).

O hotărâre motivată a instanţelor interne în materie dovedeşte că părţile au fost ascultate în mod efectiv. Ea îi permite părţii interesate să facă apel şi îi dă instanţei de apel posibilitatea de a analiza hotărârea respectivă din perspectiva motivelor astfel invocate. Numai oferind motivele pe care se bazează o hotărâre se poate permite un control public al administrării justiţiei (Suominen vs Finlandei, nr. 37.801/97, § 37, 1 iulie 2003). Pe de altă parte, argumentele pro şi contra punerii în libertate nu trebuie să fie “generale şi abstracte” ( Smirnova vs Rusiei, nr. 46.133/99 şi 48.183/99, § 63, CEDO 2003-IX ).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului observă că noţiunea de “împiedicare a bunei desfăşurări a urmăririi penale” este diferită de cea de “ pericol pentru ordinea publică”, deoarece ea este enunţată la art. 148 lit. d) C. pr. pen. român  , şi nu la art. 148 lit. h), care a constituit temeiul legal al menţinerii părţii interesate în arest preventiv.

Curtea apreciază că, prin aceea că nu au prezentat fapte concrete în ceea ce priveşte riscurile antrenate în caz de punere în libertate a părţii interesate şi prin faptul că nu au ţinut cont de măsurile alternative, precum şi prin faptul că au ales să se sprijine în principal pe gravitatea faptelor comise şi să nu analizeze individual situaţia reclamantului, autorităţile nu au oferit motive “relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea de a-l menţine în arest preventiv în perioada în discuţie (CEDH,   Hotărârea din 1 iulie 2008  în Cauza Calmanovici vs României , Cererea nr. 42.250/02).

Obiectul art. 5 § 3, ce formează un întreg cu paragraful 1 lit. c) din acelaşi articol [Lawless vs Irlandei (nr. 3), Hotărârea din 1 iulie 1961, seria A nr. 3, p. 52 § 14], constă în a oferi persoanelor lipsite de libertate o garanţie specială: o procedură judiciară al cărei scop este să se asigure că nimeni nu este lipsit de libertatea sa în mod arbitrar (Schiesser vs Elveţiei, Hotărârea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, § 30). Curtea a arătat în mai multe rânduri că art. 5 § 3 din Convenţie oferă persoanelor arestate sau deţinute cu motivarea că sunt bănuite că ar fi comis o infracţiune penală garanţii împotriva lipsirii arbitrare sau nejustificate de libertate (vezi, printre altele, Hotărârea Assenov şi alţii vs Bulgariei din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, p. 3298, § 146).

Poziția unui întreg parchet excede înțelegerii noastre. Oare cum s-ar putea justifica oportunitatea reglementarii unui nou caz de incompatibilitate?


[1]Articolul 46 a fost modificat prin Legea nr. 356/2006.

[2] Art. 48 lit. a) a fost modificat prin Legea nr. 281/2003.

– Litera a) a articolului 48 a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 109 din 24 octombrie 2003 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 748 din 26 octombrie 2003

– La articolul 48, litera a) a fost modificată prin Legea nr. 356/2006.

– La articolul 48, literele e) – i) au fost introduse prin Legea nr. 356/2006.

– Alineatul 2 a fost introdus prin Legea nr. 356/2006.

EXPERTIZA ÎNREGISTRĂRILOR AUDIO , O ÎNREGISTRARE ORIGINALĂ

EXPERTIZA ÎNREGISTRĂRILOR AUDIO , O ÎNREGISTRARE ORIGINALĂ

Articolul  913 din Codul de procedură penală tratează Certificarea înregistrărilor (Articolul 913 a fost modificat prin Legea nr. 356/2006) . Convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea participanţilor sunt redate integral într-un proces-verbal de procuror sau de lucrătorul din cadrul poliţiei judiciare delegat de procuror, în care se menţionează autorizaţia dată pentru efectuarea acestora, numărul ori numerele posturilor telefonice sau alte date de identificare a legăturilor între care s-au purtat convorbirile ori comunicările, numele persoanelor care le-au purtat, dacă sunt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri ori comunicări în parte şi numărul de ordine al suportului pe care se face imprimarea.

Procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză. Dacă săvârşirea unor infracţiuni are loc prin convorbiri sau comunicări care conţin secrete de stat, consemnarea se face în procese-verbale separate, iar dispoziţiile art. 97 alin. (3) se aplică în mod corespunzător. Corespondenţele în altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret.

La procesul-verbal se ataşează, în plic sigilat, o copie a suportului care conţine înregistrarea convorbirii. Suportul original se păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, şi va fi pus la dispoziţia instanţei, la solicitarea acesteia. După sesizarea instanţei, copia suportului care conţine înregistrarea convorbirii şi copii de pe procesele-verbale se păstrează la grefa instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziţia exclusivă a judecătorului sau completului învestit cu soluţionarea cauzei.

La prezentarea materialului de urmărire penală, procurorul este obligat să prezinte învinuitului sau inculpatului procesele-verbale în care sunt redate convorbirile înregistrate şi să asigure, la cerere, ascultarea acestora.

Dacă în cauză s-a dispus o soluţie de netrimitere în judecată, procurorul este obligat să înştiinţeze despre aceasta persoana ale cărei convorbiri sau comunicări au fost interceptate şi înregistrate. Suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii, şi se păstrează până la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta ce a format obiectul cauzei, când se distrug, încheindu-se proces-verbal în acest sens.

După arhivare, suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate poate fi consultat sau copiat în cazul reluării cercetărilor sau în condiţiile prevăzute în art. 912 alin. (5) şi numai de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, iar în alte cazuri numai cu autorizarea judecătorului.

Dacă în cauză instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, rămasă definitivă, suportul original şi copia acestuia se arhivează odată cu dosarul cauzei la sediul instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii. După arhivare, suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate poate fi consultat sau copiat numai în condiţiile prevăzute în art. 912 alin. (5), cu încuviinţarea prealabilă a preşedintelui instanţei.

Pe de altă parte, textul art. 913 din Codul de procedură penală prevede, clar şi explicit, că instanţei i se transmite o copie a suportului original, consecinţa fiind aceea că ceea ce se află în posesia instanţei nu este altceva decât ceea ce legea prevede în mod explicit, adică o copie, iar nu un original.

Din considerente ce ne scapă, care ţin de manipularea frauduloasă a probelor în scopul inducerii în eroare a instanţelor, D.N.A. refuză să pună la dispoziţia părţilor, a instanţelor şi a experţilor suporturile originale ale interceptărilor şi înregistrărilor, finalitatea urmărită fiind :

–    ascunderea deţinerii de către D.N.A. a echipamentelor de interceptare, înregistrare şi prelucrare a înregistrărilor (echipamente deţinute potrivit art. 151 din O.U.G. nr. 43/2002);

–    ascunderea denaturării interceptărilor şi înregistrărilor (prin metoda colajelor) în scopul punerii în operă a înscenărilor judiciare .

În acest sens, învederăm (cu titlu de exemplu) cauzele  Dolenchi şi David vs. D.N.A.  şi  Bolocan vs. D.N.A., cauze în care D.N.A. a refuzat să pună la dispoziţia instanţelor originalele suporturilor înregistrărilor invocate de organul de urmărire penală (Gabriela Ghita , Inregistrarile SRI folosite in procesele penale nu sunt probe legale , în “Ziua veche”,  22 Aprilie 2010; ghita_gabriela29@yahoo.com).

Pe cale de consecinţă, inexistenţa suporturilor originale ale interceptărilor şi înregistrărilor invocate ca probe de D.N.A. şi refuzul permiterii accesului părţilor şi instanţelor la suporturile originale, cât timp cerinţa existenţei suporturilor originale constituie o condiţie legală imperativă de valabilitate a interceptărilor sau/şi înregistrărilor prezentate ca probe, determină nulitatea absolută a interceptărilor şi înregistrărilor şi sub acest aspect.

În acest sens, învederăm hotărârile CEDO în multiple cauze, ultima dintre acestea fiind cauza Natunen c. Finlanda.

Într-o altă cauză penală,  expertul INEC, a declarat că materialul scris suferă de redare în rezumat a unor înregistrări. Acesta a declarat ca “originale sunt numai înregistrarile de pe (din) server, de aceea pentru a stabili dacă înregistrarile sunt autentice, este necesar accesul la originalele aflate pe server” (SRI ţine la secret probe din dosarul senatorului Cătălin Voicu, REALITATEA TV,  7 septembrie 2011 ).

Expertul desemnat de instanţă a precizat că nu poate confirma dacă înregistrările sunt autentice, din simplul motiv că SRI nu-i permite accesul la aparatele de înregistrare.

Părerea noastră este că și înregistrarile de pe (din) server, sunt tot copii, în materialitatea lor. De fapt nu există original, în materialitatea lui. Formularea legii penale este greșită. Legea penală ar trebui să prevadă că prima descărcare de pe server, autentificată prin semnătură electronică,  poate fi folosită ca probă.

În actuala reglementare, chiar dacă s-ar aplica semnătura electronică, tot o copie confirmată se cheamă că ar fi. Este drept că ar fi copie pe care nu s-ar mai putea interveni ulterior. Legea ar trebui să admită o asemenea probă drept copie certificată.

O înregistrare originală poate avea o valoare reală, de necontestat, doar prin intermediul unei expertize de autentificare. În general, o concluzie prin care o înregistrare audio sau video să fie declarată falsă sau falsificată nu se poate formula de către nici un expert ( C. Grigoraş,  Expertiza înregistrărilor audio, în „Dreptul” nr. 1 /2003, 164. Enunţurile par a se exclude. Exemplul afacerii Watergate nu este concludent, raportul înaintat judecătorului J. J. Sirica,  la 31 mai 1974,   credem că a arătat o ştergere de 18 minute pe baza textului, nu a suportului).

Codul nou de procedură penală , și anume art. 139 și urm. , încearcă să corecteze eroarea. Dar,  după părerea noastră, puterile procurorului excede o egalitate a armelor.

Sesizat pe luju.ro, asemenea afirmații au căpătat drept comentarii:

expertu , 27 septembrie 2011 08:46 0  ciuncan dorin a fost consilier stiintific si pe vremea cand a activat ca procuror in DNA, asa ca parerile dumnealui, a lui grigoras si a altora dati afara din sistem pentru incompetenta sau prietenii prea apropiate cu partile din dosare, nu pot fi privite decat din prisma persoanelor care ii platesc in prezent.

CG , 27 septembrie 2011 07:10 +1    “Exemplul afacerii Watergate nu este concludent, raportul inaintat judecatorului J. J. Sirica, la 31 mai 1974, credem ca a aratat o stergere de 18 minute pe baza textului, nu a suportului” nu este un citat din C. Grigoras, Expertiza inregistrarilor audio, in „Dreptul” nr. 1 /2003, 164. Comisia de 6 experti independenti a indicat fara echivoc o stergere de aprox. 18min 30 sec existenta pe banda magnetica, nu pe transcriere !

Ciuncane, cate rechizitorii ai facut la DNA? Sau acum cate zeci de ani ai facut ultimul rechizitoriu? Daca DNA denatura inregistrari cand lucrai acolo, de ce n-ai facut sesizare penala? Sau te-a deranjat ca ai ai lenevit atatia ani in Parchet pe bani publici si ai scris carti in timpul programului de lucru pe care ai mai castigat si o caruta de bani. sau…uiti cum plecai la 2 de la serviciu??? Ai putea sa ai macar juma de obraz!

Ce vreau să spun – interceptările nu sunt probe, ci mijloace tehnice.Nici nu poți să aduci mersul pe bicicletă în instanță. Proba ar putea fi bicicleta,ca atare. Originalele nu pot fi mișcate din loc,tot ce se predă este o copie.Eroarea provine din formulările inexacte ale procerdurii penale.Vina nu este a organului de urmărire, ci a codului. Noua formulare, a viitorului cod, va fi mai bună, dar va ridica alte și alte probleme.Vom vedea!

Aceleași acuze (trădător)apar și la S. Czeller, 25 Octombrie 2011, Sursa: Evenimentul Regional al Moldovei,

http://www.ziare.com/ziare-iasi/autoritati/munca-procurorilor-e-pusa-sub-semnul-intrebarii-2556741.

Vina tuturor este neînțelegerea situației, – și a mamei (TBC).

Revenim la 11/8/2011Curtea de Apel Brașov, Secția penală și pentru cauze cu minori, Dosar nr. 6367/2/2010. În procesul verbal din ședința publică din ziua de 21 octombrie 2011 este consemnată declarația martorului Pop Gheorghe, expert criminalist, în care se menționează existența unui Protocol între DNA și INEC cu privire la procedurile de urmat în cadrul efectuării expertizelor privind autenticitatea înregistrărilor, respectiv la modalitatea de lucru în cazul echipamentelor utilizate la efectuarea înregistrărilor. Echipamentele utilizate la efectuarea înregistrărilor au devenit disponibile pentru examinare.

Martorul afirmă că pentru a fi autentică, înregistrarea trebuie să îndeplinească trei cerințe, și anume, înregistrarea să fie originală, ceea ce se poate formula cu expresia ”să fie efectuată simultan cu evenimentele conținute, ” să fie nealterată de la momentul realizării ei, să fie efectuată cu echipamentul prezentat de parte. În lipsa unuia dintre aceste trei elemente, din punct de vedere științific, un expert nu poate stabili că înregistrarea este autentică.

Dar aceste cerințe, ele însele, sunt impuse analizei expertului. Înregistrarea analizată este, după mine, tot o copie.

Adăugăm,opinia publică:

”Ăștia de la DNA sunt incredibili… în loc să se ia de adevărații marii corupți ai României , se ocupă doar de poliție politică și [de] tot felul de murdării și acuzații false. D.N.A. și-a pierdut orice credibilitate, s-a ajuns în acel punct în care orice persoană luată în vizor de D.N.A. este văzută drept victimă a variatelor interese politice. Sunt ferm convins ca va veni ziua în care aceasta instituție va fi nominalizată [drept] ceea ce este, un Gestapo modern, o veritabilă poliție politică, va fi desființată, toate acțiunile ei vor fi lovite de nulitate,  iar răufăcătorii acesteia vor fi trași la răspundere! ”( Comentariu de ÎNCEPUTUL SFÂRȘITULUI, din 25 noiembrie 2011, la V. Rascanu, R. Savaliuc, Exclusivitate – Înregistrare bombă în dosarul examenelor fraudate de la I.N.M. : procurorii D.N.A.  Lucian Papici și Elena Botezan, înregistrați în timp ce făceau presiuni asupra unui inculpat! în Luju, 24 noiembrie 2011 ).

Ăștia de la DNA sunt incredibili… în loc să se ia de adevărații marii corupți ai României , se ocupă doar de poliție politică și [de] tot felul de murdării și acuzații false. D.N.A. și-a pierdut orice credibilitate, s-a ajuns în acel punct în care orice persoană luată în vizor de D.N.A. este văzută drept victimă a variatelor interese politice. Sunt ferm convins ca va veni ziua în care aceasta instituție va fi nominalizată [drept] ceea ce este, un Gestapo modern, o veritabilă poliție politică, va fi desființată, toate acțiunile ei vor fi lovite de nulitate,  iar răufăcătorii acesteia vor fi trași la răspundere! ( Comentariu de ÎNCEPUTUL SFÂRȘITULUI, din 25 noiembrie 2011, la V. Rascanu, R. Savaliuc, Exclusivitate – Înregistrare bombă în dosarul examenelor fraudate de la I.N.M. : procurorii D.N.A.  Lucian Papici și Elena Botezan, înregistrați în timp ce făceau presiuni asupra unui inculpat! în Luju, 24 noiembrie 2011 ).

În loc să se ia de adevărații marii corupți ai României , – care scapă dintr-un bun început, prin excepții de procedură, pentru anchetă viciată, incompletă,  eronată, pentru justiție televizată – se ocupă doar de … Este părerea publică!

THE RIGHTS OF THE DEFENCE, A DEFECT IN THE LEGISLATION, IN THAT IT FAILED TO OFFER ADEQUATE PROTECTION TO THE DEFENCE, THE EVIDENCE OBTAINED THROUGH TELEPHONE SURVEILLANCE, THE PRINCIPLE OF EQUALITY OF ARMS

CASE OF NATUNEN v. FINLAND, FOURTH SECTION, (Application no. 21022/04), JUDGMENT, 31 March 2009, FINAL, 30/06/2009

38.  The Court reiterates that the guarantees in paragraph 3 of Article 6 are specific aspects of the right to a fair trial set out in paragraph 1. In the circumstances of the case it finds it unnecessary to examine the applicant’s allegations separately from the standpoint of paragraph 3 (b), since they amount to a complaint that he did not receive a fair trial. It will therefore confine its examination to the question of whether the proceedings in their entirety were fair (see Edwards v. the United Kingdom, 16 December 1992, §§ 33-34, Series A no. 247-B, and Rowe and Davis v. the United Kingdom [GC], no. 28901/95, § 59, ECHR 2000-II).

39.  It is a fundamental aspect of the right to a fair trial that criminal proceedings, including the elements of such proceedings which relate to procedure, should be adversarial and that there should be equality of arms between the prosecution and defence. The right to an adversarial trial means, in a criminal case, that both prosecution and defence must be given the opportunity to have knowledge of and comment on the observations filed and the evidence adduced by the other party. In addition Article 6 § 1 requires that the prosecution authorities disclose to the defence all material evidence in their possession for or against the accused (see, mutatis mutandis, Rowe and Davis, cited above, § 60, with further references).

40.  However, the entitlement to disclosure of relevant evidence is not an absolute right. In any criminal proceedings there may be competing interests, such as national security or the need to protect witnesses at risk of reprisals or keep secret police methods of investigation of crime, which must be weighed against the rights of the accused. In some cases it may be necessary to withhold certain evidence from the defence so as to preserve the fundamental rights of another individual or to safeguard an important public interest. However, only such measures restricting the rights of the defence which are strictly necessary are permissible under Article 6 § 1. Moreover, in order to ensure that the accused receives a fair trial, any difficulties caused to the defence by a limitation on its rights must be sufficiently counterbalanced by the procedures followed by the judicial authorities (see, mutatis mutandis, Rowe and Davis, cited above, § 61, with further references).

41.  In cases where evidence has been withheld from the defence on public interest grounds, it is not the role of this Court to decide whether or not such non-disclosure was strictly necessary since, as a general rule, it is for the national courts to assess the evidence before them. In any event, in many cases, such as the present one, where the evidence in question has never been revealed, it would not be possible for the Court to attempt to weigh the public interest in non-disclosure against that of the accused in having sight of the material. It must therefore scrutinise the decision-making procedure to ensure that, as far as possible, it complied with the requirements to provide adversarial proceedings and equality of arms and incorporated adequate safeguards to protect the interests of the accused (see, mutatis mutandis, Rowe and Davis, cited above, § 62).

42.  More specifically, Article 6 § 3 (b) guarantees the accused “adequate time and facilities for the preparation of his defence” and therefore implies that the substantive defence activity on his behalf may comprise everything which is “necessary” to prepare the main trial. The accused must have the opportunity to organise his defence in an appropriate way and without restriction as to the possibility to put all relevant defence arguments before the trial court and thus to influence the outcome of the proceedings (see Can v. Austria, no. 9300/81, § 53, Commission’s report of 12 July 1984, Series A no. 96, and Moiseyev v. Russia, no. 62936/00, § 220, 9 October 2008). Furthermore, the facilities which should be enjoyed by everyone charged with a criminal offence include the opportunity to acquaint himself, for the purposes of preparing his defence, with the results of investigations carried out throughout the proceedings (see C.G.P. v. the Netherlands, (dec.), no. 29835/96, 15 January 1997, and Galstyan v. Armenia, no. 26986/03, § 84, 15 November 2007).

43.  Failure to disclose to the defence material evidence, which contains such particulars which could enable the accused to exonerate himself or have his sentence reduced would constitute a refusal of facilities necessary for the preparation of the defence, and therefore a violation of the right guaranteed in Article 6 § 3 (b) of the Convention (see C.G.P., cited above). The accused may, however, be expected to give specific reasons for his request (see Bendenoun v. France, 24 February 1994, § 52, Series A no. 284) and the domestic courts are entitled to examine the validity of these reasons (see C.G.P., cited above).

44.  Turning to the present case, the Court observes that the number of the destroyed recordings, or the contents thereof, cannot be verified from the material submitted. The Government have not, however, contested the applicant’s submission that the amount of such recordings was of some significance. Nor have they been able to provide any specific information about their contents.

45.  As to the Government’s contention that the applicant had only pleaded the relevance of the destroyed recordings after having submitted his letter of appeal to the Court of Appeal, the Court notes that under domestic law the Court of Appeal was empowered to consider questions of both fact and law, and it was still open to the applicant to request new evidence to be produced at that stage. Moreover, the Government have not argued that the requested recordings would, in fact, have been available in the District Court proceedings, any more than in the proceedings before the Court of Appeal. The Court notes in this connection that, although the actual time of destruction of the recordings in question remains unclear, it had presumably taken place in the course of the pre-trial investigation. In this respect the Court refers to the relevant provision of the Coercive Measures Act in force at the relevant time (see paragraph 21 above). As to the Government’s argument that the applicant could have described the contents of the destroyed recordings, the Court considers that the applicant could not have been expected to announce his alleged involvement in a different offence, punishable by law, prior to any charges having been brought against him.

46.  The Court reiterates that the requirements of Article 6 presuppose that having given specific reasons for the request for disclosure of certain evidence which could enable the accused to exonerate himself, he should be entitled to have the validity of those reasons examined by a court. Although the applicant, in this case, must have known the contents of the destroyed recordings, as far as they involved him, and even if he had been able to put questions during the trial concerning all of the conversations with the other defendants, the Court points out that the national courts did not find the defendants’ allegations about the purchase of illegal weapons credible, for lack of other supporting evidence (see paragraphs 12 and 17 above). Furthermore, the Court of Appeal did not refuse to order the disclosure of the requested recordings on the ground that the applicant had not given specific and acceptable reasons for his request. Instead, it declined to render a decision in that respect, as the recordings had been destroyed and could thus not have been disclosed to the defence or produced to the court (see paragraphs 15 and 16 above).

47.  Even though the police and the prosecutor were obliged by law to take into consideration both the facts for and against the suspect, a procedure whereby the investigating authority itself, even when co-operating with the prosecution, attempts to assess what may or may not be relevant to the case, cannot comply with the requirements of Article 6 § 1. Moreover, it is not clear to what extent the prosecutor was, in fact, involved in the decision to destroy those recordings which were not included in the case file. In this case, the destruction of certain material obtained through telephone surveillance made it impossible for the defence to verify its assumptions as to its relevance and to prove their correctness before the trial courts.

48.  The Court finds that the present case is different from, inter alia, Fitt v. the United Kingdom [GC] (no. 29777/96, ECHR 2000-II) and Jasper v. the United Kingdom [GC] (no. 27052/95, 16 February 2000) where the Court was satisfied that the defence were kept informed and were permitted to make submissions and participate in the decision-making process as far as possible and noted that the need for disclosure was at all times under the assessment of the trial judge, providing a further, important, safeguard. In those cases the Court found no violation under Article 6 § 1 (see Fitt, §§ 48-49, and Jasper, §§ 55-56). The Court recalls that, in this case, the decision regarding the undisclosed evidence was, presumably, made in the course of the pre-trial investigation without providing the defence with the opportunity to participate in the decision-making process.

49.  In the present case the Court further notes that the contested measure stemmed from a defect in the legislation, in that it failed to offer adequate protection to the defence, rather than any misconduct of the authorities, who were obliged by law, in force at the time, to destroy the impugned recordings (see paragraph 21 above). The Court observes that in the Government Bill for the amendment of the Coercive Measures Act it was considered problematic that information supporting the innocence of the suspect could be destroyed before the resolution of the case (see paragraph 22 above). The relevant provision was amended with effect from 1 January 2004 with a view to better safeguarding the rights of the defence. This amendment, however, came too late for the applicant.

50.  Having regard to the above considerations, the Court concludes that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention taken together with Article 6 § 3 (b) of the Convention.

II.  ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 2 OF THE CONVENTION

51.  The applicant also complained under Article 6 § 2 of the Convention that the presumption of innocence had not been respected as he had been made to bear the burden of proof about not being involved in the purchase of illegal drugs. The said Article reads:

“2.  Everyone charged with a criminal offence shall be presumed innocent until proved guilty according to law.”

52.  The Government contested that argument.

53.  The Court reiterates that, as a general rule, it is for the national courts to assess the evidence before them, while it is for the Court to ascertain that the proceedings considered as a whole were fair, which in the case of criminal proceedings includes the observance of the presumption of innocence. Article 6 § 2 requires, inter alia, that when carrying out their duties, the members of a court should not start with the preconceived idea that the accused has committed the offence charged; the burden of proof is on the prosecution, and any doubt should benefit the accused. Thus, the presumption of innocence will be infringed where the burden of proof is shifted from the prosecution to the defence (see Telfner v. Austria, no. 33501/96, § 15, 20 March 2001, with further references).

54.  The Court observes that, in this case, and subject to its above findings on the applicant’s complaint under Article 6 §§ 1 and 3 (b) of the Convention, the District Court convicted the applicant after adversarial proceedings, in which he had the possibility to challenge the evidence produced against him. The applicant’s conviction was upheld by the Court of Appeal after a full review of the case in an oral hearing. Both courts gave reasons for their decisions. Having regard to the facts of the case, and given its subsidiary role regarding the assessment of evidence, the Court cannot conclude that the prosecutor had failed to establish a convincing prima facie case against the applicant. There is no indication that the domestic courts had a preconceived idea of the applicant’s guilt. In these circumstances it cannot be said that the domestic courts had shifted the burden of proof to the defendant (see, a contrario, Telfner v. Austria, cited above, § 18). It follows that this complaint must be rejected as being manifestly ill-founded, pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.  Declares the complaints concerning the lack of equality of arms and the right to adequate facilities for the preparation of the applicant’s defence admissible and the remainder of the application inadmissible;

2.  Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention taken together with Article 6 § 3 (b) of the Convention;