ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, MODIFICAREA ŞI COMPLETAREA REGULAMENTULUI PRIVIND ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA ADMINISTRATIVĂ A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,  MODIFICAREA ŞI COMPLETAREA REGULAMENTULUI PRIVIND ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA ADMINISTRATIVĂ A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În temeiul art. 224 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil şi al art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,     Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a dispus modificarea şi completarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi.

Potrivit art. II din Hotărârea  nr. 11 din 22 septembrie 2011,  începând cu data de 1 octombrie 2011, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie funcţionează ca Secţia I civilă, iar Secţia comercială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie funcţionează ca Secţia a II-a civilă.

Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la propunerea preşedintelui sau a vicepreşedintelui acesteia, poate aproba înfiinţarea de complete specializate în cadrul Secţiei I civile şi Secţiei a II-a civile, pe baza propunerilor formulate, pentru fiecare secţie, de preşedintele acesteia.

Sub semnătura Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecător dr. Livia Doina Stanciu, Hotărârea colegiului nr. 11 / 2011 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 685 din 27 septembrie 2011.

DIRECŢIA DE INVESTIGARE A INFRACŢIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ŞI TERORISM , COMPETENȚA DUPĂ VALOARE

DIRECŢIA DE INVESTIGARE A INFRACŢIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ŞI TERORISM . COMPETENȚA DUPĂ VALOARE

Prin Legea nr. 508 din 17 noiembrie 2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  1.089 din 23 noiembrie 2004  se înfiinţează Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, în cadrul Ministerului Public, ca structură specializată în combaterea infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin reorganizarea Secţiei de combatere a criminalităţii organizate şi antidrog şi a structurilor sale teritoriale.

Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism îşi exercită atribuţiile pe întregul teritoriu al României, prin procurori specializaţi în combaterea criminalităţii organizate şi a terorismului.

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 508/2004   şi a prevederilor art. 75 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Curtea Constituțională a constatat că prevederile de lege criticate, care stabilesc natura juridică a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ca structură specializată în combaterea criminalităţii organizate şi terorismului, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu reprezintă altceva decât o reflectare a principiilor constituţionale cuprinse în art. 132 alin. (1) din Constituţie, care dispun că procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic.

De altfel, independenţa acestei structuri în raport cu instanţele judecătoreşti este specifică tuturor parchetelor, care, potrivit art. 62 alin. (4) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, sunt independente faţă de instanţele judecătoreşti.

Art. 131 alin. (2) din Legea fundamentală prevede că Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, “în condiţiile legii”. Aceste dispoziţii constituţionale au stat şi la fundamentarea organizării şi funcţionării Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ca structură în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Legea nr. 508/2004.

Curtea Constituțională  respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi a prevederilor art. 75 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, excepţie ridicată de Bara Arpad Attila şi Laho Iozsef în Dosarul nr. 59/268/2007 al Judecătoriei Odorheiu Secuiesc ( Curtea Constituţională, Decizia nr. 1.323 din 4 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  157 din 13 martie 2009).

Forma iniţială a art. 12 prevedea că – (1) Sunt de competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism infracţiunile prevăzute în Codul penal şi în legi speciale, cu excepţia celor date în competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie, după cum urmează: art. 189 alin. 3, 4 şi 5 din Codul penal, art. 215 din Codul penal, dacă s-a produs o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 100.000 euro, art. 279, 2791, 280, 282, 284 şi 302 din Codul penal, infracţiunile contra siguranţei statului prevăzute în titlul I din Partea specială a Codului penal, Legea nr. 299/2004 privind răspunderea penală a persoanelor juridice pentru infracţiunile de falsificare de monede sau de alte valori, Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, cu modificările ulterioare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, aprobată cu modificări prin Legea nr. 243/2002, cu modificările şi completările ulterioare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001 privind sancţionarea unor fapte săvârşite în afara teritoriului ţării de cetăţeni români sau de persoane fără cetăţenie domiciliate în România, aprobată cu modificări prin Legea nr. 252/2002, Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al României, cu modificările ulterioare, Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, cu modificările ulterioare, Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 300/2002 privind regimul juridic al precursorilor folosiţi la fabricarea ilicită a drogurilor, Legea nr. 2/1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 141/2001 pentru sancţionarea unor acte de terorism şi a unor fapte de încălcare a ordinii publice, aprobată cu modificări prin Legea nr. 472/2002, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 159/2001 pentru prevenirea şi combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în scopul finanţării de acte de terorism, aprobată prin Legea nr. 466/2002, Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare – titlul III referitor la criminalitatea informatică, Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, cu modificările ulterioare, infracţiunile prevăzute de Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, republicată, cu modificările ulterioare, dacă s-a produs o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 100.000 euro, Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital.

(2) Faptele prevăzute la alin. (1), când sunt săvârşite de militari activi, sunt cercetate şi, după caz, judecate de Parchetul militar sau de instanţa militară competentă, în condiţiile legii.

(3) Sunt de competenţa structurii centrale infracţiunile prevăzute la alin. (1), săvârşite în una dintre următoarele condiţii:

a) de către persoanele care aparţin unor organizaţii, asociaţii sau grupări criminale, care:

– prin activitatea lor pot aduce atingere siguranţei naţionale a României;

– desfăşoară activităţi infracţionale cu caracter transnaţional;

– activitatea infracţională s-a realizat sau a produs rezultate în circumscripţia mai multor curţi de apel;

b) s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro;

c) există pericolul producerii ori s-a cauzat o tulburare importantă a relaţiilor sociale la nivelul unei colectivităţi.

(4) Sunt de competenţa serviciilor teritoriale infracţiunile prevăzute la alin. (1), săvârşite în una dintre următoarele condiţii:

– s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 100.000 euro;

– activitatea infracţională s-a desfăşurat sau şi-a produs rezultatul în mai multe judeţe din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel.

(5) Sunt de competenţa birourilor teritoriale toate celelalte infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (1).

(6) Procurorul care efectuează urmărirea penală în condiţiile alin. (2), (3) şi (4) sesizează instanţa competentă potrivit titlului II capitolul I din Codul de procedură penală.

(7) Procurorii specializaţi din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute la alin. (1).

Conform pct. 1 din Ordonanta de urgenta nr. 7 din 10 februarie 2005 in vigoare din 01.03.2005 articolul 12 va avea următorul cuprins: ” Art. 12. – (1) Sunt de competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism următoarele infracţiuni prevăzute în Codul penal şi în legi speciale, cu excepţia celor date în competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie: art. 189 alin. 4, 5 şi 6 din Codul penal, art. 215 din Codul penal, dacă s-a produs o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 500.000 euro, art. 279, 2791, 280, 282, 284 din Codul penal, infracţiuni contra siguranţei statului prevăzute în titlul I din Partea specială a Codului penal şi cele prevăzute în legi speciale, Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, cu modificările ulterioare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, aprobată cu modificări prin Legea nr. 243/2002, cu modificările şi completările ulterioare, dacă infracţiunile sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii ori grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001 privind sancţionarea unor fapte săvârşite în afara teritoriului ţării de cetăţeni români sau de persoane fără cetăţenie domiciliate în România, aprobată cu modificări prin Legea nr. 252/2002, dacă infracţiunile sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii ori grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni, Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al României, cu modificările ulterioare, dacă infracţiunile sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii ori grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni, Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, cu modificările ulterioare, Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 300/2002 privind regimul juridic al precursorilor folosiţi la fabricarea ilicită a drogurilor, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 2/1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane, cu modificările ulterioare, dacă infracţiunile sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii ori grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni, Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare – titlul III referitor la criminalitatea informatică, Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, cu modificările ulterioare, infracţiunile prevăzute de Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, republicată, cu modificările ulterioare, dacă s-a produs o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 500.000 de euro, şi de Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital.

(2) Faptele prevăzute la alin. (1), când sunt săvârşite de militari activi, sunt cercetate de Parchetul militar şi judecate de instanţa militară competentă, în condiţiile legii.

(3) Sunt de competenţa structurii centrale infracţiunile prevăzute la alin. (1), săvârşite de persoanele care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii ori grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni, în una dintre următoarele condiţii:

a) prin activitatea lor pot aduce atingere siguranţei naţionale a României;

b) activitatea infracţională s-a desfăşurat sau şi-a produs rezultatul în circumscripţia mai multor curţi de apel;

c) s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a un milion de euro;

d) există pericolul producerii ori s-a cauzat o tulburare importantă a relaţiilor sociale la nivelul unei colectivităţi.

(4) Sunt de competenţa serviciilor teritoriale următoarele infracţiuni:

a) infracţiunile contra siguranţei statului prevăzute în titlul I din Partea specială a Codului penal;

b) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 535/2004;

c) infracţiunile prevăzute la alin. (1), săvârşite de persoanele care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii ori grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni, dacă activitatea infracţională s-a desfăşurat sau şi-a produs rezultatul în mai multe judeţe din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel ori s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul a 500.000 euro.

(5) Sunt de competenţa birourilor teritoriale toate celelalte infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (1).

(6) Procurorul care efectuează urmărirea penală în condiţiile alin. (3), (4) şi (5) sesizează instanţa competentă potrivit titlului II cap. I din Codul de procedură penală.

(7) Procurorii specializaţi din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute la alin. (1).

(8) Pentru infracţiunile prevăzute în alin. (1), săvârşite de minori sau asupra minorilor, urmărirea penală se efectuează de procurori din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, anume desemnaţi de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.”

În același an, conform art. VI  din Ordonanța de urgența nr. 190 din 21 noiembrie 2005 in vigoare din 28.12.2005 ,  Alineatul (1) al articolului 12 din Legea nr. 508/2004, se completează după cum urmează: ” Art. 12 – (1) Sunt de competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism următoarele infracţiuni prevăzute în Codul penal şi în legi speciale, cu excepţia celor date în competenţa Departamentului Naţional Anticorupţie: art. 189 alin. 4, 5 şi 6 din Codul penal, art. 215 din Codul penal, dacă s-a produs o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 500.000 euro, art. 279, 2791, 280, 282 şi 284 din Codul penal, infracţiuni contra siguranţei statului prevăzute în titlul I din Partea specială a Codului penal şi cele prevăzute în legi speciale, Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, cu modificările şi completările ulterioare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, aprobată cu modificări prin Legea nr. 243/2002, cu modificările şi completările ulterioare, dacă infracţiunile sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii ori grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001 privind sancţionarea unor fapte săvârşite în afara teritoriului ţării de cetăţeni români sau de persoane fără cetăţenie domiciliate în România, aprobată cu modificări prin Legea nr. 252/2002, dacă infracţiunile sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii ori grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni, Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al României, cu modificările şi completările ulterioare, dacă infracţiunile sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii ori grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni, Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 300/2002 privind regimul juridic al precursorilor folosiţi la fabricarea ilicită a drogurilor, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 2/1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane, cu modificările ulterioare, dacă infracţiunile sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii ori grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni, Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare – titlul III referitor la criminalitatea informatică, Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, cu modificările ulterioare, infracţiunile prevăzute de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, dacă s-a produs o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 500.000 euro, Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi completările ulterioare, şi infracţiunile în domeniul proprietăţii intelectuale şi industriale, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii ori grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni.”

Ulterior, conform pct. 11 al Ordonanței de urgență nr. 131 din 21 decembrie 2006 in vigoare din 29.12.2006 , art. 12 capătă o nouă formulare: ”   Art. 12 – (1) Sunt de competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism următoarele infracţiuni din Codul penal, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi din legi speciale, indiferent de calitatea persoanei, cu excepţia celor date în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, după cum urmează:

a) infracţiunile prevăzute de art. 7 şi 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, cu excepţia cazurilor în care infracţiunea gravă este cea prevăzută de art. 215 alin. 1, 2, 3 şi 5 din Codul penal, dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro sau este una dintre cele definite la art. 2 lit. b) pct. 15 şi 20 din Legea nr. 39/2003. Dispoziţiile art. 9 şi 10 din Legea nr. 39/2003 se aplică în mod corespunzător;

b) infracţiunile contra siguranţei statului prevăzute în Codul penal şi în legile speciale;

c) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului şi cele prevăzute în Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă, reglementarea, autorizarea şi controlul activităţilor nucleare, republicată;

d) infracţiunile prevăzute la titlul III, “Prevenirea şi combaterea criminalităţii informatice”, al cărţii I din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare;

e) infracţiunile din domeniul proprietăţii intelectuale şi industriale, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni;

f) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările ulterioare, şi cele din Legea nr. 300/2002 privind regimul juridic al precursorilor folosiţi la fabricarea ilicită a drogurilor, cu modificările şi completările ulterioare;

g) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, cu modificările şi completările ulterioare;

h) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, republicată, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni;

i) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi completările ulterioare;

j) infracţiunile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, aprobată cu modificări prin Legea nr. 243/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001 privind sancţionarea unor fapte săvârşite în afara teritoriului ţării de cetăţeni români sau de persoane fără cetăţenie domiciliate în România, aprobată cu modificări prin Legea nr. 252/2002, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni;

k) infracţiunile privind traficul de ţesuturi, celule şi organe umane, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni;

l) infracţiunile de contrabandă prevăzute în Codul vamal al României, indiferent de valoarea prejudiciului;

m) celelalte infracţiuni prevăzute în Codul vamal al României, dacă sunt conexe sau indivizibile cu alte infracţiuni aflate în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism;

n) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, cu modificările şi completările ulterioare, dacă banii, bunurile şi valorile care au făcut obiectul spălării banilor provin din săvârşirea infracţiunilor date în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

(2) Procurorii specializaţi din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute la alin. (1).

(3) Pentru infracţiunile prevăzute la alin. (1) săvârşite de minori sau asupra minorilor, urmărirea penală se efectuează de procurori din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, anume desemnaţi de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.”

Conform art. XV din Ordonanta de urgenta nr. 54 din 23 iunie 2010, privind unele măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  421 din 23 iunie 2010, art. 12  prevede că (1) sunt de competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism următoarele infracţiuni din Codul penal, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi din legi speciale, indiferent de calitatea persoanei, cu excepţia celor date în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, după cum urmează:

a) infracţiunile prevăzute de art. 7 şi 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, cu excepţia cazurilor în care infracţiunea gravă este cea prevăzută de art. 215 alin. 1, 2, 3 şi 5 din Codul penal, dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro sau este una dintre cele definite la art. 2 lit. b) pct. 15 şi 20 din Legea nr. 39/2003. Dispoziţiile art. 9 şi 10 din Legea nr. 39/2003 se aplică în mod corespunzător;

b) infracţiunile contra siguranţei statului prevăzute în Codul penal şi în legile speciale;

c) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului şi cele prevăzute în Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă, reglementarea, autorizarea şi controlul activităţilor nucleare, republicată;

d) infracţiunile prevăzute la titlul III, “Prevenirea şi combaterea criminalităţii informatice”, al cărţii I din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare;

e) infracţiunile din domeniul proprietăţii intelectuale şi industriale, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni;

f) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările ulterioare, şi cele din Legea nr. 300/2002 privind regimul juridic al precursorilor folosiţi la fabricarea ilicită a drogurilor, cu modificările şi completările ulterioare;

g) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, cu modificările şi completările ulterioare;

h) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, republicată, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni;

i) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi completările ulterioare;

j) infracţiunile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, aprobată cu modificări prin Legea nr. 243/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001 privind sancţionarea unor fapte săvârşite în afara teritoriului ţării de cetăţeni români sau de persoane fără cetăţenie domiciliate în România, aprobată cu modificări prin Legea nr. 252/2002, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni;

k) infracţiunile privind traficul de ţesuturi, celule şi organe umane, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni;

l) infracţiunile de contrabandă prevăzute în Codul vamal al României, indiferent de valoarea prejudiciului, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni;

m) celelalte infracţiuni prevăzute în Codul vamal al României, dacă sunt conexe sau indivizibile cu alte infracţiuni aflate în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism;

n) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, cu modificările şi completările ulterioare, dacă banii, bunurile şi valorile care au făcut obiectul spălării banilor provin din săvârşirea infracţiunilor date în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

(2) Procurorii specializaţi din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute la alin. (1).

(3) Pentru infracţiunile prevăzute la alin. (1) săvârşite de minori sau asupra minorilor, urmărirea penală se efectuează de procurori din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, anume desemnaţi de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.”

Conform art. XIX din  Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010  privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  714 din 26 octombrie 2010, la articolul 12 alineatul (1) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.089 din 23 noiembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, litera a) se modifică şi va avea următorul cuprins:

“a) infracţiunile prevăzute la art. 7 şi 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, cu modificările ulterioare, cu excepţia cazurilor în care infracţiunea gravă este una dintre cele definite la art. 2 lit. b) pct. 15 şi 20 din Legea nr. 39/2003, cu modificările ulterioare. Dispoziţiile art. 9 şi 10 din Legea nr. 39/2003, cu modificările ulterioare, se aplică în mod corespunzător;”.

Forma actuală a legii a renunțat la ideea compenenței valorice, art. 12 dispunând că (1) sunt de competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism următoarele infracţiuni din Codul penal, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi din legi speciale, indiferent de calitatea persoanei, cu excepţia celor date în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, după cum urmează:

a) infracţiunile prevăzute la art. 7 şi 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, cu modificările ulterioare, cu excepţia cazurilor în care infracţiunea gravă este una dintre cele definite la art. 2 lit. b) pct. 15 şi 20 din Legea nr. 39/2003, cu modificările ulterioare. Dispoziţiile art. 9 şi 10 din Legea nr. 39/2003, cu modificările ulterioare, se aplică în mod corespunzător;

b) infracţiunile contra siguranţei statului prevăzute în Codul penal şi în legile speciale;

c) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului şi cele prevăzute în Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă, reglementarea, autorizarea şi controlul activităţilor nucleare, republicată;

d) infracţiunile prevăzute la titlul III, “Prevenirea şi combaterea criminalităţii informatice”, al cărţii I din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare;

e) infracţiunile din domeniul proprietăţii intelectuale şi industriale, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni;

f) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările ulterioare, şi cele din Legea nr. 300/2002 privind regimul juridic al precursorilor folosiţi la fabricarea ilicită a drogurilor, cu modificările şi completările ulterioare;

g) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, cu modificările şi completările ulterioare;

h) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, republicată, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni;

i) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi completările ulterioare;

j) infracţiunile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, aprobată cu modificări prin Legea nr. 243/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001 privind sancţionarea unor fapte săvârşite în afara teritoriului ţării de cetăţeni români sau de persoane fără cetăţenie domiciliate în România, aprobată cu modificări prin Legea nr. 252/2002, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni;

k) infracţiunile privind traficul de ţesuturi, celule şi organe umane, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni;

l) infracţiunile de contrabandă prevăzute în Codul vamal al României, indiferent de valoarea prejudiciului, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni;

m) celelalte infracţiuni prevăzute în Codul vamal al României, dacă sunt conexe sau indivizibile cu alte infracţiuni aflate în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism;

n) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, cu modificările şi completările ulterioare, dacă banii, bunurile şi valorile care au făcut obiectul spălării banilor provin din săvârşirea infracţiunilor date în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

(2) Procurorii specializaţi din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute la alin. (1).

(3) Pentru infracţiunile prevăzute la alin. (1) săvârşite de minori sau asupra minorilor, urmărirea penală se efectuează de procurori din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, anume desemnaţi de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Mai amintim că, potrivit art. 166 din proiectul legii pentru punerea în aplicare a codului penal şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii penale, lege care are ca obiect de reglementare punerea de acord a legislaţiei penale existente cu prevederile Legii nr. 286/2009 privind Codul Penal, precum şi stabilirea regulilor pentru soluţionarea conflictelor de legi rezultând din intrarea sa în vigoare, articolul 12 din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1089 din 23 noiembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 12 – (1) Sunt de competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism următoarele infracţiuni din Codul penal, şi din legi speciale, indiferent de calitatea persoanei, cu excepţia celor date în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, după cum urmează:

a) infracţiunile prevăzute de art. 367 din Codul penal, precum şi infracţiunile comise în scopul pentru care s-a constituit grupul infracţional organizat;

b) infracţiunile contra securităţii naţionale prevăzute de art. 394 – 410 şi 412 din Codul penal, precum şi infracţiunile contra siguranţei naţionale prevăzute de Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României;

c) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului şi cele prevăzute în Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă, reglementarea, autorizarea şi controlul activităţilor nucleare, republicată, cu modificările ulterioare;

d) infracţiunile privind fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice, falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată, falsul informatic, precum şi infracţiunile contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi datelor informatice, prevăzute de art. 249 – 252, 311 alin.(2), 325 şi 360 – 366 din Codul penal;

e) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările ulterioare, şi cele din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 121/2006 privind regimul juridic al precursorilor de droguri, aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 186/2007;

f) infracţiunile privind traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile, prevăzute de art. 209 – 211 din Codul penal;

g) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi completările ulterioare;

h) infracţiunile de contrabandă prevăzute în Codul vamal al României;

i) infracţiunile prevăzute în Codul vamal al României, altele decât cele prevăzute la lit. h), dacă sunt conexe sau indivizibile cu alte infracţiuni aflate în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism;

j) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, cu modificările şi completările ulterioare, dacă banii, bunurile şi valorile care au făcut obiectul spălării banilor provin din săvârşirea infracţiunilor date în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.”

TRADAREA PRIN TRANSMITERE DE SECRETE

TRADAREA PRIN TRANSMITERE DE SECRETE (ART.157 C. pen. )

Infracţiuni contra siguranţei statului. Aspecte generale si comune . Obiectul ocrotirii penale

Infracţiunile din acest titlu au ca obiect juridic generic relaţiile sociale privind ocrotirea si apărarea statului. Aceste relaţii sociale sunt cele formate în legătura cu valorile sociale fundamentale care condiţionează siguranţa statului, în care sunt implicate asemenea valori, si anume – unitatea, integritatea teritoriala, suveranitatea si independenta naţionala, ordinea constituţionala.

Infracţiunile contra siguranţei statului sunt, de regula, lipsite de obiect material. Excepţie de la aceasta caracteristica generala fac unele fapte de trădare prin ajutarea inamicului – al căror obiect material îl constituie aeronave, aparate, armament, diverse valori etc. predate sau procurate adversarului -, de trădare, prin transmitere de secrete – documente sau date care constituie secrete de stat, puse la dispoziţia unei puteri străine ori agenţilor acesteia -, de atentat, care pune în pericol siguranţa statului, sau de atentat contra unei colectivitatea – corpul persoanei/persoanelor asupra cărora se acţionează.

Amintim că, potrivit prevederilor art. 15, lit. d) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, “informaţiile secrete de stat sunt acele informaţii care privesc securitatea naţionala, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranţa naţionala si apărarea tarii”.

Subiectul activ nemijlocit (autorul) este, la unele din aceste infracţiuni, neparticularizat printr-o anume calitate, el putând fi deci orice persoana. La alte infracţiuni însa, subiectul activ este calificat, absenta calităţii pretinse în textul de lege fiind de natura a conduce la o alta încadrare juridica. Astfel, la infracţiunea de trădare, în toate cele trei modalitati normative ale acesteia, subiectul activ are calitatea de cetatean român sau de persoana fără cetăţenie domiciliata pe teritoriul statului nostru; la infracţiunile de spionaj si acţiuni duşmănoase contra statului, calitatea autorului este de cetatean străin sau de persoana fără cetăţenie si nedomiciliata pe teritoriul român; în sfârşit, subiectul activ al infracţiunilor de divulgare a secretului care periclitează siguranţa statului este funcţionar.

Infracţiunile contra siguranţei statului sunt susceptibile a fi săvârşite în oricare dintre formele de participaţie – coautorat, instigare, complicitate. Unele din aceste infracţiuni – complotul, subminarea puterii de stat – presupun, necesarmente, o pluralitate de făptuitori.

Subiectul pasiv al infracţiunilor contra siguranţei statului este întotdeauna statul, iar la o singura infracţiune – contra reprezentantului unui stat străin – apare, alături de statul român, un al doilea subiect pasiv, calificat prin calitatea lui de reprezentant al altui stat.

Latura obiectiva . Elementul material. Infracţiunile contra siguranţei statului se înfăptuiesc, de regula, prin acţiuni, sunt infracţiuni comisive. Acţiunile se pot materializa în felurite modalitati: transmiterea unor secrete de stat (în cazul infracţiunii de trădare prin transmitere de secrete), acţiune armata (subminarea puterii de stat), atentat împotriva unei personalitati a statului nostru ori a unui alt stat (atentatul care pune în pericol siguranţa statului, respectiv infracţiuni contra reprezentantului unui stat străin), distrugerea de bunuri materiale (actele de diversiune), transmiterea orala sau scrisa de idei, concepţii (propaganda în favoarea statului totalitar), iniţierea unei asociaţii (complotul). În excepţie de la regula este infracţiunea de nedenunţare, care se savârseste prin inacţiune, fiind deci o infracţiune omisiva.

O cerinţa esenţiala a acţiunilor – inacţiunilor incriminate prin textele Titlului I consta în provocarea unei stări de pericol pentru siguranţa statului.

Aceasta cerinţa, la majoritatea infracţiunilor de acest gen, este prevăzuta expresis verbis în textul incriminator – “periclitarea siguranţei statului” (art. 157), “punerea în pericol a siguranţei statului” (art. 160, art. 169), “de natura sa slăbească puterea de stat” (art. 161 si art. 162), “de natura sa aducă atingere în orice mod siguranţei statului” (art. 163). În absenta cerinţei esenţiale evocate, fapta va fi încadrata în raport cu trăsăturile ei caracteristice (infracţiuni împotriva patrimoniului, contra autoritatii, contra persoanei etc.).

În legătura cu latura obiectiva a infracţiunilor analizate, mai este de reţinut ca urmarea imediata a acţiunilor – inacţiunilor incriminate se caracterizează prin producerea unei stări de pericol pentru siguranţa statului. Deci, oricare dintre faptele descrise în primul titlu este apta sa creeze o atare consecinţa, independent daca s-a produs ori nu o vătămare efectiva uneia din valorile proteguite penal. Ele apar, sub acest aspect, ca infracţiuni de pericol, întrucât legea nu cere a se concretiza un anume rezultat, starea de pericol fiind implicita (intrinseca) faptei.

Toate infracţiunile contra siguranţei statului se comit, sub aspectul laturii subiective, cu intenţie. Într-o poziţie aparte, din punctul acesta de vedere, este doar infracţiunea de nedenunţare, care poate fi săvârşita atât cu intenţie, cât si din culpa. La unele infracţiuni, intenţia este întotdeauna directa (trădarea), dar la cele mai numeroase infracţiuni intenţia se poate manifesta si ca indirecta. Existenta si felul intenţiei se desprind din însăşi materialitatea faptei, deci ex re.

Nu se pretinde, pentru realizarea infracţiunilor contra siguranţei statului, existenta unui mobil sau scop (cu unele excepţii), fiind indiferent ce interes l-a

animat pe făptuitor sa facă actul prohibit (mobilul, odată dezvăluit si probat, poate servi doar la evaluarea naturii si întinderii pedepsei aplicate inculpatului).

Formele infracţiunilor . Legislaţia penala în vigoare exclude, de principiu, incriminarea actelor de pregătire a oricăror infracţiuni. Prin derogare de la acest principiu, unele acte de pregătire a infracţiunilor reglementate în Titlul I au fost asimilate tentativei si incriminate (art. 173, alin. 2 Cod penal), derogare ce îşi găseşte explicaţia în gradul sporit de periculozitate sociala pe care îl prezintă chiar si aceasta forma imperfecta de activitate. Tentativa se pedepseşte la majoritatea acestor infracţiuni (art. 173, alin. 1 Cod penal), în afara infracţiunilor omisive si a infracţiunilor de imediata consumare (atentatul).

Modalităţile normative. Majoritatea infracţiunilor contra siguranţei statului prezintă doua sau mai multe modalitati normative, adică doua sau mai multe feluri de acţiuni care intra în conţinutul acelei infracţiuni si sunt incriminate prin text. Deci, conţinutul infracţiunii poate fi exprimat, alternativ, prin mai multe variante ale laturii obiective, fiecare din acestea fiind însa expres descrisa si în norma. De pilda, textul ce incriminează fapta de divulgare a secretului care periclitează siguranţa statului prevede trei modalități normative: divulgarea secretului; deţinerea, în afara îndatoririlor de serviciu, a unor documente în vederea divulgării. Tot astfel, la infracţiunea de complot, sunt enunţate patru modalitati normative în care acţiunea, întreprinsa în legătura cu o asociaţie sau grupare al cărei scop lucrativ este de a săvârşi una dintre infracţiunile prevăzute în art. 155 – 156 C. pen., este incriminata: iniţierea, constituirea, aderarea si, respectiv, sprijinirea.

Sunt de semnalat unele cauze de nepedepsire sau de reducere a pedepsei

o alta particularitate a infracţiunilor contra siguranţei statului – incidente în ipoteza în care participantul la săvârşirea infracţiunilor prevăzute în acest titlu adopta conduita prescrisa în art. 172 C. pen.

Participantul la aceste infracţiuni   nu se pedepseşte, daca denunţa în timp util săvârșirea infracţiunii, astfel ca sa fie împiedicata consumarea ei, sau daca împiedica el însuşi consumarea infracţiunii si apoi o denunţa.

Participantul care, după ce urmărirea penala a început ori infractorii au fost descoperiţi, înlesneşte arestarea acestora, se sancţionează cu o pedeapsa ale cărei limite se reduc la jumătate.

Sancţionarea tentativei, tăinuirii si favorizării .  Tentativa se pedepseşte. Se considera tentativa si producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum si luarea de masuri în vederea comiterii infracţiunilor prevăzute în art. 156, 157, 159-163, 165, 166, 1661 si art. 158 raportat la infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului.

Tăinuirea si favorizarea privitoare la infracţiunile din acest titlu se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani.

Pedeapsa aplicata tăinuitorului sau favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzuta de lege pentru autor.

Tăinuirea si favorizarea săvârșite de soț sau de o ruda apropiata în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 155-163, 165, 1661 si 167 se pedepsesc. Limitele pedepsei prevăzute în alin. 3 se reduc la jumătate, iar în cazul celorlalte infracţiuni tăinuirea si favorizarea nu se pedepsesc (art. 173).

Transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizaţii străine ori agenţi ai acestora, precum şi procurarea de documente sau date ce constituie secrete de stat, ori deţinerea de asemenea documente de către cei care au calitatea de a le cunoaşte, în scopul transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine ori agenţi ai acestora , săvârşite de un cetăţean român sau de o persoana fără cetăţenie domiciliata pe teritoriul statului român, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţa sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Aceleaşi fapte, daca privesc alte documente sau date care prin caracterul şi importanţa lor fac ca fapta săvârşită sa pericliteze securitatea statului, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Obiectul juridic generic este comun tuturor infracţiunilor contra siguranţei statului; obiectul juridic principal constă în relaţiile sociale privind atributele fundamentale ale statului, relaţii care sunt incompatibile cu transmiterea secretelor de stat, a altor documente sau date care pot periclita securitatea statului către o putere, o organizaţie străină ori agenţi ai acestora. Obiectul juridic secundar constă în relaţiile sociale privind păstrarea respectivelor secrete ori documente.

Obiectul juridic special  îl reprezintă ansamblul relaţiilor sociale care privesc siguranţa statului şi a căror apărare este asigurata prin stricta apărare a secretului de stat (cf art. 150 C. pen) “secretele de stat sunt documentele şi datele care prezintă în mod vădit acest caracter, precum şi cele declarate sau calificate astfel prin hotărâre a Guvernului”.
Obiectul material constă în documentul care conţine secrete de stat (în original sau copie, integral sau parţi din document); constă în documentul transmis, procurat sau deţinut de către făptuitor. Potrivit art. 150 alin. (1) C. pen., secrete de stat sunt documentele şi datele care prezintă în mod vădit acest caracter, precum şi cele declarate sau calificate astfel prin hotărâre a Guvernului. Documentele sau datele care, prin caracterul şi importanţa lor, fac ca fapta săvârşită să pericliteze securitatea statului sunt acele documente sau date care, deşi nu constituie secrete de stat, totuşi, atunci când sunt transmise unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora, creează o stare de pericol pentru siguranţa naţională . De asemenea, infracţiunea are un obiect material atunci când datele transmise ţin de materialitatea unui bun .

Subiectul activ este calificat prin calitatea de cetăţean român sau de persoană fără cetăţenie domiciliată pe teritoriul statului român. În modalitatea deţinerii documentelor sau datelor, făptuitorul nu are calitatea de a le cunoaşte.

Elementul material se poate realiza prin una dintre următoarele trei modalităţi alternative, enumerate în mod limitativ în textul de incriminare:

– transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor

acestora;

– procurarea de documente sau date ce constituie secrete de stat, faptă care

se poate realiza prin orice mijloc;

– deţinerea de asemenea documente.

Ultimele două modalităţi ale elementului material se realizează în scopul transmiterii documentelor unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora.

În condiţiile alin. (2), elementul material se realizează prin aceleaşi modalităţi

descrise în alin. (1). Spre deosebire de alin. (1), activităţile incriminate privesc alte documente sau date care, prin caracterul şi importanţa lor, fac ca fapta săvârşită să pericliteze securitatea statului.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru securitatea statului.

Deși raportul de cauzalitate rezultă din săvârşirea faptei, pentru existența infracțiunii,  se impune stabilirea unei legături de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediata.

Latura subiectivă presupune intenţia directă sau indirectă. Intenţia poate să fie şi indirectă, deoarece termenul «scop» este folosit de către legiuitor în sensul de destinaţie obiectivă, şi nu de finalitate subiectivă.
Actele preparatorii sunt asimilate tentativei şi pedepsite ca atare;
Infracţiunea se consuma în momentul producerii urmării imediate.

Tentativa şi consumarea. Tentativa infracţiunii este posibilă atunci când fapta se realizează în modalitatea transmiterii sau procurării documentelor sau datelor şi se pedepseşte, potrivit art. 173 alin. (1) C. pen.

Consumarea infracţiunii are loc în momentul realizării faptei incriminate. În modalitatea deţinerii de documente sau date, fiind o infracţiune continuă, va exista şi un moment al epuizării, momentul în care încetează activitatea incriminată.

Sancţiunea constă în detenţiunea pe viaţă, alternativ cu închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi, pentru forma din alin. (1), respectiv închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi, pentru forma din alin. (2).

JURISPRUDENȚĂ, ŞTIRI

Potrivit media, subofiţerul MApN Floricel Achim vindea secrete de stat pentru sume de până într-o mie de dolari, susţin procurorii, cărora cetăţeanul bulgar le-a declarat că îl cunoştea pe un reprezentant al Ucrainei interesat de informaţii militare, potrivit instanţei.

Recursul subofiţerului a fost amânat astăzi pentru două zile. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar fi trebuit să judece astăzi recursul lui Floricel Achim, însă procesul a fost amânat din cauza absenţei avocaţilor.

Curtea de Apel Bucureşti a emis, în 28 februarie, mandat de arestare pentru 29 de zile pe numele acestora. Subofiţerul acuzat de trădare este angajat al Direcţiei Generale de Informaţii a Armatei din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, au declarat, pentru NewsIn, surse apropiate anchetatorilor.
Procurorii Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată si Terorism au dispus, pe 28 februarie, punerea în mişcare a acţiunii penale si reţinerea, pentru 24 de ore, a lui Floricel Achim, subofiţer în cadrul Ministerului Apărării, pentru comiterea infracţiunii de trădare prin transmitere de secrete, şi pentru Marinov Zikolov, cetăţean străin, pentru comiterea infracţiunii de spionaj.

“În urma cercetărilor efectuate, a rezultat că cei doi inculpaţi au folosit (dezvoltat) un sistem, în baza căruia subofiţerul a procurat din cadrul unei unităţi militare a Ministerului Apărării, documente cu caracter militar, inclusiv din categoria celor clasificate, a căror diseminare neautorizata este de natura să pună în pericol securitatea naţională si apărarea ţării, pe care, ulterior le-a predat, lui Zicolov”, se arată într-un comunicat remis de Parchetul General.

Conform procurorilor, după prelucrarea datelor prin intermediul unui sistem de legătură complex, Marinov Zikolov le transmitea unor reprezentanţi ai unui stat nealiat.

Din cercetări a rezultat că motivaţia demersului infracţional a fost obţinerea unor beneficii materiale, constând în diverse sume de bani.

“Din sumele obţinute pentru informaţiile transmise, inculpatul Marinov Zicolov îl recompensa periodic şi pe inculpatul Floricel Achim. Cei doi inculpaţi au fost prezentaţi, la data de 28 februarie 2009, Curţii de Apel Bucureşti cu propunere de arestare preventivă, pentru fiecare inculpat fiind emis mandat de arestare pentru 29 de zile”, menţionează comunicatul. Sursa http://www.realitatea.net

Se ştie deja ca o persoana numita Dorinel Mucea este arestata în aşa-numitul “dosar al trădării”. Presa a tratat pe larg, din comunicate si “pe surse”, adică pe ce a avut chef Parchetul sa se afle, faptul ca Dorinel Mucea si-a vândut în chip abject patria pentru treizeci de arginti. Exista insa temeiuri foarte serioase care arata ca realitatea poate fi alta. Probele, declaraţiile si transcrierile înregistrărilor efectuate de SRI intrate în posesia noastră, multe dintre ele aflate si la “dosarul trădării”, dar ignorate în justiţie, interpretate în integralitatea lor, arata cu totul altceva. Și anume ca Dorinel Mucea nu numai ca nu i-a favorizat deloc prin transmiterea de date secrete pe italienii de la ENEL SpA în privatizarea SC Muntenia Electrica Sud SA. Mai mult, i-a adus în situaţia de a oferi pe acţiunile deţinute de statul roman, în a doua runda de licitaţie, cu 100.000.000 de euro mai mult decât în prima runda câştigata, culmea, tot de ei. Sa vedem cum!
Mai întâi, ceea ce se ştie deja, pe scurt. în data de 21 noiembrie 2006, procurorul Ciprian Nastasiu, din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție , Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism (DIICOT), sesizat de Serviciul Roman de Informaţii (SRI), a început urmărirea penala împotriva lui Dorinel Mihai Mucea, adjunctul sefului Oficiului Participaţiilor Statului si Privatizare în Industrie din cadrul Ministerului Economiei si Comerţului (OPSPI-MEC). Acuzaţiile sub care procurorul Nastasiu a început urmărirea penala împotriva lui Dorinel Mucea au fost de “trădare prin transmitere de secrete” si “constituire de grup infracţional organizat”. Opt zile mai târziu, judecătoarea Liliana Badescu, de la Curtea de Apel Bucuresti-Sectia I Penală, dispunea arestarea lui Dorinel Mucea în baza “referatului cu propunere de luare a măsurii arestării preventive”, înaintat instanței de procurorii DIICOT Ciprian Nastasiu si Doru Ioan Cristescu.

O licitaţie care nu anunţa nimic ieşit din comun. In esenţa, atât cat se poate înţelege din rezoluţia de începere a urmăririi penale, din referatul cu propunerea de arestare si din cele doua referate cu propunere de prelungire a măsurii arestării preventive, cei doi procurori susţin ca Dorinel Mucea, în calitate de preşedinte al comisiei de licitaţie organizate pentru vânzarea acţiunilor deţinute de statul roman la SC Muntenia Electrica Sud SA, ar fi furnizat coinculpaţilor Stamen Stantchev si Vadim Benyatov Don informații secrete. Informaţiile ar fi fost transmise mai departe de cei doi companiei italiene ENEL SpA. De aici ar rezulta, în concepţia celor doi procurori, ca Dorinel Mucea ar fi desfăşurat o activitate profund ilegala de pe urma căreia ar fi beneficiat câștigătoarea licitației, compania italiana ENEL SpA.

În continuare, ceea ce nu se ştie. Privatizarea SC Muntenia Electrica Sud SA a fost dispusa prin HG 546/2005, completata si acualizata cu HG 1866/2005. Preşedinte al comisiei de licitaţie a fost desemnat Dorinel Mucea. în continuare, s-au parcurs etapele de privatizare pana la selecţie si prezentare de oferte angajante, cu participarea investitorilor strategici. Obiectul – vânzarea a 51% din capitalul existent si o investiţie de capital direct în societate care sa reprezinte, împreuna cu acţiunile vândute, 67,5% din capitalul majorat al societarii. De la început, interesul pentru Muntenia Electrica Sud a fost foarte ridicat. La data de 31.01.2006 erau depuse opt oferte angajante din partea tot atâtor mari societatea comerciale din Europa si SUA. Ofertele au fost evaluate după o grila simpla de punctaj: preţ – 80 de puncte, plan de afaceri – 10 puncte si contractul de privatizare neamendat – 10 puncte.
ENEL putea fi declarat castigator din primul tur. Strategia de privatizare aprobata de Guvernul României prevedea ca se “poate stabili ca selecţia competitiva a potenţialilor investitori sa se desfăşoare pe baza ofertelor angajante imbunatatite”. Intr-un astfel de caz se prevedea ca vor fi consideraţi investitori calificaţi societăţile care în urma evaluării “au obţinut un punctaj minim de 75% din punctajul primului clasat”. în cazul în care, prin încadrarea în pragul de 75%, numărul investitorilor ar fi fost mai mic de cinci, se putea reduce pragul de punctaj de la 75% la 67,5%. Potrivit acestui ultim algoritm, au putut fi calificaţi pentru participarea la etapa de oferte imbunatatite un număr total de cinci investitori. Deschidem o paranteza si arătam ca aceasta etapa nu era obligatorie. Foarte important! Daca dorea sau avea vreun interes, Dorinel Mucea, preşedintele comisiei, putea sa-l declare castigator al licitaţiei pe investitorul cel mai bine plasat în urma primei etape, aceea a ofertei obligatorii. Primii plasaţi în acel moment erau tocmai italienii de la ENEL SpA, cu o oferta de 721.420.000 de euro! Exact cei indicaţi de procurorii DIICOT Nastasiu si Cristescu drept beneficiari ai trădării de tara comise de Dorinel Mucea. Daca acesta oprea licitaţia aici, ar fi făcut un gest absolut legal, ENEL SpA ar fi devenit majoritara la Muntenia Electrica Sud si Dorinel Mucea ar fi fost lângă familie. Acesta insa nu s-a oprit aici, în pofida tuturor recomandărilor primite.

Consultanţii n-au fost de acord cu etapa a doua . Celebrii PricewaterhouseCoopers, consultanţi ai părţii romane, i-au recomandat în scris sa nu mai treacă la etapa ofertelor imbunatatite, pentru ca exista riscul ca România sa piardă tot ce câştigase sigur în prima etapa a licitaţiei! Consultantul firmei menţionate, Robert Patterson, i-a adus drept argumente împotriva solicitării de oferte imbunatatite preţul foarte mare obţinut deja (mai mare de aproximativ 3,5 ori decât evaluarea făcuta prealabil), posibilele schimbări structurale (fuziuni în curs) pe piaţa europeana de energie care ar fi putut reduce interesul pentru “Muntenia”, posibilitatea inrautatirii conditiilor comerciale si obţinerea, în cel mai bun caz, a unei creşteri nesemnificative de preţ în raport cu riscurile asumate, întrucât preţul era deja foarte mare. Mucea a trecut insa la etapa a doua, aceea a ofertelor imbunatatite.

Pentru a crea o concurenta cat mai strânsa, Dorinel Mucea a selecţionat primele cinci oferte calificate după prima runda, aceea a ofertelor obligatorii. Metoda de punctaj plafona selecţia la maximum cinci oferte, cu condiţia ca punctajul acestora sa fie cel puţin 67,5% din punctajul primului clasat. ENEL SpA ar fi trebuit sa primească 80+10=90 puncte, pentru ca avea cel mai bun preţ si nu solicita modificări la contractul-cadru. Daca ar fi primit 10 si pentru planul de afaceri, ar fi obţinut punctajul maxim, de 100. Ținand cont de diferenţa mare de preţ oferit, dintre ENEL SpA si următorii patru clasaţi, si pentru a-i putea selecta pe toţi patru, având în vedere si restricţia de 67,5% menţionata, Dorinel Mucea a apreciat planul de afaceri al ENEL SpA prin acordarea a 4 puncte. Ceilalţi patru ofertanţi la contractul-cadru si la planul de afaceri aveau punctajul necesar care sa le permită încadrarea deasupra pragului de 67,5% din punctajul ENEL SpA.

Ofertanţii au fost convinşi sa dea mai mulţi bani. Din considerentele expuse mai sus, acordarea de punctaje pe contract si pe planul de afaceri nu trebuia cunoscuta de ENEL SpA, pentru a nu contesta trecerea la oferte imbunatatite cu cinci ofertanţi. Pentru determinarea celor cinci sa ofere un preţ cat mai mare, a fost făcut public un plafon maxim de preţ, rezultat în urma primei runde de 720-730 milioane de euro. Era evident ca ENEL SpA realizase ca are cea mai buna oferta de preţ, cotata cu 80 de puncte, si ca, nefăcând modificări la textul de contract, mai are încă 10 puncte. Prin deducţie, având în vedere si informaţiile de pe piaţa privind preturile celorlalţi, italienii de la ENEL SpA au realizat ca au un punctaj mic la planul de afaceri.

Pe de alta parte, în paralel, Dorinel Mucea a trecut la aplicarea unui plan de protejare a informaţiilor-baza, în funcţie de care era derulat procesul de privatizare al “Munteniei”, reuşind sa acrediteze în minţile celor cinci calificaţi ca reala soluţia tentanta de creştere a ofertelor de preţ în faza a doua a licitaţiei. Un singur exemplu: l-a folosit pe bulgarul Stantchev pentru a transmite prin Benyatov, ambii consultanţi ai ENEL SpA, si nu spioni cum acreditează procurorii DIICOT Ciprian Nastasiu si Doru Ioan Cristescu, un set de informaţii italienilor de la ENEL SpA, care sa-i determine sa crească substanţial preţul. Astfel, Dorinel Mucea a obţinut un salt în preturile oferite de cei cinci, profitabil în exclusivitate parţii romane! Afirmam în deplina cunoştinţa de cauza ca, pentru a putea concepe si a aplica cu succes un asemenea plan, iţi trebuie o pregătire absolut speciala. Anume, aceea de ofiţer de informaţii.

ENEL a pus pe masa încă 100 milioane de euro. In urma planului desfăşurat de Dorinel Mucea, cei cinci ofertanţi au fost stimulaţi intr-o asemenea măsura încât prima clasata, ENEL SpA, a oferit un preţ suplimentar, de aproape 100.000.000 de euro, prin mărirea ofertei iniţiale de la 721.000.000 de euro la 820.000.000 de euro. Al doilea clasat, societatea IBERDROLA, a oferit cea mai spectaculoasa creştere de preţ, peste 280.000.000 de euro, de la 506.000.000 de euro la 790.000.000 de euro.

Toate acestea, în mintea procurorilor DIICOT Ciprian Nastasiu si Doru Ioan Cristescu înseamnă trădare de tara!

Cei cinci paşi care l-au dus pe Dorinel Mucea în puşcărie

Pasul 1. Etapa de privatizare pana la selecţie si prezentarea de oferte angajante.
Pasul 2. Elaborarea strategiei menite sa le creeze primilor cinci clasaţi certitudinea ca este profitabil sa pluseze în cazul solicitării de oferte imbunatatite.

Pasul 3. Aplicarea în mod credibil a strategiei menţionate.

Pasul 4. Convingerea celor de la ENEL SpA, primii clasaţi ai primei etape, sa ofere încă 100 milioane de euro în etapa ofertelor imbunatatite.

Pasul 5. Arestarea. Totul a plecat de la Serviciul Roman de Informaţii. Prin rezoluţia de începere a urmăririi penale împotriva lui Dorinel Mucea, procurorul DIICOT Ciprian Nastasiu constata: “La data de 8 iunie 2006, Serviciul Roman de Informaţii a sesizat Parchetul de pe Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism în baza (…)”. Important, sesizarea de la care a început totul a plecat de la SRI. Sarcina esenţiala a SRI ar fi fost ca, prin intermediul Inspectoratului pentru Apărarea Constituţiei si Securitate Economica, sa asigure protecţia informativa a procesului de privatizare de la SC Electrica Muntenia Sud SA. Relevanta naţionala si valoarea obiectivului privatizat reclama cu siguranţa o astfel de atitudine. SRI a preferat sa monitorizeze în mod unilateral procesul de privatizare, gestionând doar premisele de “trădare prin transmitere de secrete” si de “constituire a unui grup infracţional, care acţionează în mod coordonat în scopul divulgării secretului economic si concurentei neloiale”.Pe cursul sesizării informative a unor eventuale nereguli legate de gestionarea secretului de stat/serviciu, SRI ar fi trebuit sa procedeze imediat la evaluare si, daca era cazul, sa treacă la masurile de prevenire, data fiind importanta evenimentului în sine. în limbaj de specialitate, aceasta uzanţa se cheamă “informare pe structuri de funcţii responsabile”. în niciun caz nu era normal sa se aştepte “coacerea” evenimentului intr-un caz care era sub semnul “înaltelor raţiuni de stat”.

Pe de alta parte, SRI s-a blocat în stadiul supravegherii informative fără just temei, nerespectând nici principiul colaborării cu serviciile colaterale, în speţa Serviciul de Informaţii Externe, aşa cum ar fi fost firesc. Daca ar fi făcut-o, ar fi aflat cu siguranţa ca Dorinel Mucea face parte dintr-o categorie profesionala din care, atunci când cineva trădează, o face fără surle, trâmbiţe si, mai ales, fără discuţii telefonice despre care ştie sigur ca sunt interceptate. Pentru toate acestea, putem crede ca SRI a acţionat la ordin politic. Având în vedere existenta informării premierului Tariceanu pe stadiu în cadrul procesului de privatizare de către Dorinel Mucea, atitudinea SRI aduce cu o tentativa de creare a unui proces de intenţie la adresa primului-ministru.
Dorinel Mucea, ofiţer SIE acoperit. Anterior anului 1989, Dorinel Mucea, după ce a absovit, ca sef de promoţie, ASE-ul, a lucrat în comerţul exterior. Mai întâi la “Metarom”, întreprindere de comerţ exterior pentru utilaj metalurgic, si apoi la “Uzinimportexport”. La cea din urma, a promovat pana în funcţia de director general. Ulterior, a fost numit, pe perioada 1988-1992, în postul de sef al agenţiei economice romane la Ankara. Pe de alta parte, acţiunea lui Dorinel Mucea, de monitorizare a întregului proces de privatizare a SC Electrica Muntenia Sud SA, precum si modalităţile prin care i-a determinat pe participanţi sa ofere preturi-record, poarta marca “servicii speciale”. Din informarea de stadiu înaintata de Dorinel Mucea premierului Calin Popescu Tariceanu rezulta clar o suita de evenimente provocate si consumate în paralel care a creat ofertanţilor, în faza a doua a licitaţiei, aceea a ofertelor imbunatatite, o realitate amendata de interesul operativ naţional, demonstrata de rezultatul final. Acest material elaborat de Dorinel Mucea, precum si altele cu caracter secret aflate în posesia noastră, limpezesc presupunerea ca acesta a acţionat pe tot parcursul licitaţiei utilizând metode ale muncii de informaţii, respectiv “protecţie informativa” si “operaţiune informativ-operativa speciala”. Prin metodele menţionate, coordonatorul licitaţiei a căutat si si-a realizat scopul propus, anume, vânzarea în condiţii cat mai bune a unui produs naţional deosebit de important aflat în proces de înstrăinare. Din toate aceste motive credem ca Dorinel Mucea a avut calitatea de ofiţer de informaţii externe, care a funcţionat mai întâi acoperit în comerţul exterior si apoi cu acoperire de diplomat comercial. Surse din Serviciul de Informaţii Externe ne-au confirmat raţionamentul.

Strategia de creştere a preţului a fost anunţata la guvern. Imediat după parcurgerea etapelor de selecţie si prezentare de oferte angajante cu participarea investitorilor strategici în procesul de privatizare al SC Electrica Muntenia Sud SA, Dorinel Mucea si-a informat superiorii atât cu privire la stadiul licitaţiei, cat si în privinţa intenţiilor sale de a trece la etapa a doua, aceea a ofertelor imbunatatite. în acest sens, a întocmit un raport detaliat pe care l-a înaintat în data de 27.02.2006 ministrului economiei si comerţului, Codrut Seres, si premierului Calin Popescu Tariceanu. în raportul supus aprobării, Dorinel Mucea descrie clar strategia pe care o are în vedere pentru atingerea scopului pe care si l-a propus, acela de a vinde cat mai avantajos pachetul majoritar de la SC Electrica Muntenia Sud SA.Relevant în acest sens ni se pare conţinutul punctului 3 al capitolului “Propuneri supuse aprobării”: “Cei 5 investitori calificaţi, pentru a depune oferte angajante, vor fi informaţi (…). Se apreciază ca (…) investitorii vor fi orientaţi sa-si maximizeze ofertele”.

Ne aflam în fata unei alte probe care arata ca, în calitatea sa de responsabil pentru privatizarea Muntenia Sud, Dorinel Mucea a acţionat “la lumina”, urmărind tenace obţinerea unui preţ cat mai substanţial de la companiile străine promovate în etapa ofertelor imbunatatite.
Un dosar cu multe semne de întrebare. Ce nu au demonstrat procurorii DIICOT

Procurorul Ciprian Nastasiu a intrat în atenţia opiniei publice atunci când a solicitat personal instanţei de judecata punerea în libertate a sirianului Omar Hayssam, acuzat de terorism. Este limpede ca nu a acţionat din proprie iniţiativa. Altfel, ar fi răspuns intr-un mod exemplar pentru fapta sa. Posibil chiar, cu circumstanţe agravante. La aceasta nu mai adăugam decât ca şotia lui este un important funcţionar SRI. Colegii procurorului susţin ca nici Ciprian Nastasiu n-ar fi departe de sfera de influenta a instituţiei amintite. Toate acestea vor face insa obiectul unui alt material de presa. Daca procurorii DIICOT Ciprian Nastasiu si Doru Ioan Cristescu ar fi dorit ca “dosarul trădării” sa aibă o susţinere probatorie solida, ar fi trebuit sa demonstreze fără putinţa de tăgada câteva aspecte. Primul. Ca rezultatul presupusei activitati infracţionale a fost de natura sa afecteze grav interesul naţional. Interesul naţional n-a fost afectat nici măcar vag, ţinând cont de preţul uriaş obţinut. Daca interesul naţional ar fi fost afectat, rezultatele licitaţiei ar fi fost anulate.

Al doilea. Ca acţiunile celui învinuit/inculpat au condus spre un scop final infracţional. Este limpede chiar si din dosar ca scopul învinuitului/inculpatului a fost acela de a obţine un preţ cat mai mare de la ofertanţi.

Al treilea. Ca învinuitul/inculpatul a avut un interes personal si în ce s-a materializat acesta. Din dosar nu reiese sub nicio forma faptul ca Dorinel Mucea ar fi urmărit realizarea vreunui interes personal, cu atât mai puţin materializarea acestuia.
Reprezentantul BERD, Marko Kecman: “Precis aţi călcat pe degetele cuiva”

“Stimate dle Mucea, noi urmărim evenimentele la BERD si este o situaţie absolut teribila si mi-as dori sa va pot ajuta în vreun fel. Mie mi se pare ca seamănă cu filmul “Imperiul contraataca”. Dvs. si echipa dvs. aţi fost instrumentali în reforma sectorului energetic din România. Cei din afara nu pot aprecia cu adevărat cantitatea de munca grea si eforturile depuse. Evident ca asta a atacat interese mai vechi si puternice si e la fel de evident ca în acest proces aţi călcat pe degetele cuiva. Știu ca dvs. aţi sprijinit planurile de a se stabili o piaţa transparenta pe baza OPCOM, cat si privatizările. Sper ca veţi fi exonerat curând de toate acuzaţiile care vi se aduc. Nu ştiu daca după aceasta experienţa veţi mai dori sa va întoarceţi la vechiul post, dar trebuie sa fiţi sigur ca reformele dvs. sunt acum ireversibile, iar sectorul energetic romanesc este pe cale sa devina un model nu numai în zona noastră geografica, ci si mai departe. Sper ca ce se întâmpla acum e doar o încetinire de moment a unui proces ireversibil, dar politica este o afacere murdara.

Fiind din Serbia, sunt în mod special interesat în ceea ce aţi realizat dvs. în România, sper ca intr-o zi sa pot face acelaşi lucru în tara mea si sa devin dl. Mucea al Serbiei! Și încă ceva: îmi voi aduce mereu aminte cu plăcere de “lecţiile” din timpul întâlnirilor noastre. M-au ajutat sa înţeleg sectorul energetic si specificul lui si au fost o adevărata plăcere. Când toate aceste lucruri vor fi trecute, sper ca veţi avea timp sa beţi o cafea cu mine. Și sper ca acest lucru sa fie cat mai curând. Cel mai important lucru este sa va menţineţi spiritul si sa nu permiteţi evenimentelor sa va afecteze sănătatea dvs. sau viata de familie. Cu aceasta va doresc numai bine si de abia aştept sa va revăd.”

Marko Kecman, principal banker power&energy BERD . O posibila explicaţie

Rezoluţia de începere a urmăririi penale, în ceea ce avea sa se numească “dosarul trădării”, a fost emisa de procurorul Ciprian Nastasiu în data de 21.11.2006. A doua zi, în urma şedinţei CSAT, preşedintele României, Traian Basescu, a declarat ca este necesara anchetarea de către Parchet a contractelor pe energie. Preşedintele a mai adăugat si ca va crea o comisie care sa elaboreze un nou proiect de strategie în domeniul economic (”Adevărul” , 17 Ianuarie 2007).

Bibliografie

– O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de Editura şi Presă „Şansa”, Bucureşti, ediţia a IV-a, 2001, p. 40.

– V. Dongoroz, S. Kahane ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială,vol. III, p. 43.

–  http://www.realitatea.net

colecția Adevărul”

VIORICA COSTINIU . INCOMPATIBILITATI

VIORICA COSTINIU . INCOMPATIBILITATI

Direcţia Naţionala Anticorupţie a solicitat Consiliului Superior al Magistraturii sa ia masuri corespunzătoare pentru a înlătura suspiciunea cu privire la “aparenta de afectare a imparțialității soluţionării dosarelor DNA de către judecătoarea Viorica Costiniu, de la Curtea de Apel Bucureşti ca urmare “a resentimentelor” acesteia, după arestarea si trimiterea in judecata a şotului magistratei, Florin Costiniu – fost preşedinte al Secţiei civile de la instanţa suprema -, implicat in fapte de corupţie, alături de senatorul Catalin Voicu si de doi oameni de afaceri (Mediafax).

DNA arata ca suspiciunea existentei unui conflict intre interesele de familie ale lui Costiniu si interesul public de înfăptuire a justiţiei trebuie eliminata prin masuri administrative prevăzute de lege.

Viorica Costiniu este judecător la Secţia penala a Curţii de Apel Bucureşti, instanţa ce are competenta de a soluţiona dosare din competența DNA.

Inspecţia judiciara a CSM a considerat ca niciunul dintre cazuri prevăzute de procedura penala nu are aplicabilitate in situaţia Vioricai Costiniu. Inspecţia judiciara recomanda, totuși, să se aprecieze cu privire la oportunitatea reglementarii unui nou caz de incompatibilitate (   Ziare.com. 13 Septembrie 2011)

Articolele  46 sqq din Codul de procedură penală    tratează  incompatibilitatea pe motiv de rudenie între judecători[1] . Cei care sunt soţi, rude sau afini între ei, până la gradul al patrulea inclusiv,   nu pot face parte din acelaşi complet de judecată.

Judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la judecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu trimitere în recurs.

De asemenea, nu mai poate participa la judecarea cauzei judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în acea cauză.

Alte cauze de incompatibilitate[2]: Judecătorul este de asemenea incompatibil de a judeca, dacă în cauza respectivă:

a) a pus în mişcare acţiunea penală sau a dispus trimiterea în judecată ori a pus concluzii în calitate de procuror la instanţa de judecată, a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale;

b) a fost reprezentant sau apărător al vreuneia din părţi;

c) a fost expert sau martor;

d) există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice formă, el, soţul sau vreo rudă apropiată;

e) soţul, ruda sau afinul său, până la gradul al patrulea inclusiv, a efectuat acte de urmărire penală, a supravegheat urmărirea penală, a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive, în cursul urmăririi penale;

f) este soţ, rudă sau afin, până la gradul al patrulea inclusiv, cu una dintre părţi sau cu avocatul ori mandatarul acesteia;

g) există duşmănie între el, soţul sau una dintre rudele sale până la gradul al patrulea inclusiv şi una dintre părţi, soţul sau rudele acesteia până la gradul al treilea inclusiv;

h) este tutore sau curator al uneia dintre părţi;

i) a primit liberalităţi de la una dintre părţi, avocatul sau mandatarul acesteia.

Judecătorul este incompatibil de a participa la judecarea unei cauze în căile de atac, atunci când soţul, ruda ori afinul său până la gradul al patrulea inclusiv a participat, ca judecător sau procuror, la judecarea aceleiaşi cauze.

Magistraţilor le este interzisă orice manifestare contrară demnităţii funcţiei pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparţialitatea sau prestigiul acesteia.

Potrivit Legii 303/2004, judecătorii sunt obligaţi sa se abţină de la orice activitate legata de actul de justiţie in cazuri care presupun existenta unui conflict intre interesele lor si interesul public de înfăptuire a justiţiei sau de apărare generale ale societarii.
La știința noastră nu există masuri administrative prevăzute de lege pentru o asemenea situație. Si nici ca un  parchet să facă un proces de intenție unei instanțe, exterior unei cauze aflate pe rolul acelei instanțe anume.

Instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă judecăţii cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii.

Poziția judecătorului Costiniu față de condițiile arestării preventive este una cunoscută, anterioară problemelor soțului.

Conform jurisprudenţei C.E.D.O., pericolul concret pentru ordinea publică este înţeles ca o „reacţie colectivă faţă de infracţiunea săvârşită”, care, prin rezonanţa ei, afectează echilibrul social firesc, creează o stare de indignare şi dezaprobare, de temere şi insecuritate socială, stimulează temerea că justiţia nu acţionează suficient de ferm împotriva unor manifestări infracţionale de accentuat pericol social şi poate încuraja alte persoane să comită fapte asemănătoare. Curtea de la Strasbourg a statuat cu valoare de principiu că, o dată cu trecerea timpului, autorităţile naţionale au obligaţia pozitivă să indice în concret elemente care să legitimeze starea de arest, respectiv în fiecare caz a interesului public.

Instanţa naţională  are obligaţia să verifice dacă nu este posibil să se recurgă la alte măsuri prin care să se asigure buna desfăşurare a procesului (V. contra Serbia, K. contra Polonia,- se arată în Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 1345 din 8 aprilie 2010).

Lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică care ar înregistra negativ sentimentul de nesiguranţă socială, de neîncredere în organele judiciare care nu asigură protecţia comunităţii împotriva persoanelor trimise în judecată pentru infracţiuni de violenţă extremă ( Înalta Curte de Casație și Justiție ,  Decizia nr. 1329 din 7 aprilie 2010).

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracţiune:

  • PERICOLUL CA ACUZATUL SĂ FUGĂ (Stogmuller vs Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, § 15);
  • riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, SĂ ÎMPIEDICE ADMINISTRAREA JUSTIŢIEI (Wemhoff vs Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, § 14),
  • SĂ COMITĂ NOI INFRACŢIUNI (Matzenetter vs Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, § 9) sau
  • SĂ TULBURE ORDINEA PUBLICĂ [Letellier vs Franţei, Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, § 51, şi Hendriks vs Olandei (dec.), nr. 43.701/04, 5 iulie 2007 Calmanovici § 93 ].

Curtea reaminteşte că termenii “regulamentar” şi “conform căilor legale” fac trimitere esenţialmente la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta normele de fond şi de procedură ale acesteia. În plus, art. 5 § 1 impune conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul acestui articol: să protejeze individul împotriva arbitrarului (Amuur vs Franţei, Hotărârea din 25 iunie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III, § 50; Scott vs Spaniei, Hotărârea din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, § 56, Assenov, § 139). Deşi incumbă în primul rând autorităţilor naţionale, şi mai ales tribunalelor, interpretarea şi aplicarea dreptului intern, totuşi, ţinând cont că în articolul 5 § 1 nerespectarea dreptului intern reprezintă încălcarea Convenţiei, Curtea poate şi trebuie să exercite un anumit control pentru a urmări dacă dreptul intern a fost respectat. (Douiyeb c. Olandei [GC], nr. 31464/96, § 45).

Obiectul art. 5 § 3, ce formează un întreg cu paragraful 1 lit. c) din acelaşi articol [Lawless vs Irlandei (nr. 3), Hotărârea din 1 iulie 1961, seria A nr. 3, p. 52 § 14], constă în a oferi persoanelor lipsite de libertate o garanţie specială: o procedură judiciară al cărei scop este să se asigure că nimeni nu este lipsit de libertatea sa în mod arbitrar (Schiesser vs Elveţiei, Hotărârea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, § 30).

O hotărâre motivată a instanţelor interne în materie dovedeşte că părţile au fost ascultate în mod efectiv. Ea îi permite părţii interesate să facă apel şi îi dă instanţei de apel posibilitatea de a analiza hotărârea respectivă din perspectiva motivelor astfel invocate. Numai oferind motivele pe care se bazează o hotărâre se poate permite un control public al administrării justiţiei (Suominen vs Finlandei, nr. 37.801/97, § 37, 1 iulie 2003). Pe de altă parte, argumentele pro şi contra punerii în libertate nu trebuie să fie “generale şi abstracte” ( Smirnova vs Rusiei, nr. 46.133/99 şi 48.183/99, § 63, CEDO 2003-IX ).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului observă că noţiunea de “împiedicare a bunei desfăşurări a urmăririi penale” este diferită de cea de “ pericol pentru ordinea publică”, deoarece ea este enunţată la art. 148 lit. d) C. pr. pen. român  , şi nu la art. 148 lit. h), care a constituit temeiul legal al menţinerii părţii interesate în arest preventiv.

Curtea apreciază că, prin aceea că nu au prezentat fapte concrete în ceea ce priveşte riscurile antrenate în caz de punere în libertate a părţii interesate şi prin faptul că nu au ţinut cont de măsurile alternative, precum şi prin faptul că au ales să se sprijine în principal pe gravitatea faptelor comise şi să nu analizeze individual situaţia reclamantului, autorităţile nu au oferit motive “relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea de a-l menţine în arest preventiv în perioada în discuţie (CEDH,   Hotărârea din 1 iulie 2008  în Cauza Calmanovici vs României , Cererea nr. 42.250/02).

Obiectul art. 5 § 3, ce formează un întreg cu paragraful 1 lit. c) din acelaşi articol [Lawless vs Irlandei (nr. 3), Hotărârea din 1 iulie 1961, seria A nr. 3, p. 52 § 14], constă în a oferi persoanelor lipsite de libertate o garanţie specială: o procedură judiciară al cărei scop este să se asigure că nimeni nu este lipsit de libertatea sa în mod arbitrar (Schiesser vs Elveţiei, Hotărârea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, § 30). Curtea a arătat în mai multe rânduri că art. 5 § 3 din Convenţie oferă persoanelor arestate sau deţinute cu motivarea că sunt bănuite că ar fi comis o infracţiune penală garanţii împotriva lipsirii arbitrare sau nejustificate de libertate (vezi, printre altele, Hotărârea Assenov şi alţii vs Bulgariei din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, p. 3298, § 146).

Poziția unui întreg parchet excede înțelegerii noastre. Oare cum s-ar putea justifica oportunitatea reglementarii unui nou caz de incompatibilitate?


[1]Articolul 46 a fost modificat prin Legea nr. 356/2006.

[2] Art. 48 lit. a) a fost modificat prin Legea nr. 281/2003.

– Litera a) a articolului 48 a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 109 din 24 octombrie 2003 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 748 din 26 octombrie 2003

– La articolul 48, litera a) a fost modificată prin Legea nr. 356/2006.

– La articolul 48, literele e) – i) au fost introduse prin Legea nr. 356/2006.

– Alineatul 2 a fost introdus prin Legea nr. 356/2006.

EXPERTIZA ÎNREGISTRĂRILOR AUDIO , O ÎNREGISTRARE ORIGINALĂ

EXPERTIZA ÎNREGISTRĂRILOR AUDIO , O ÎNREGISTRARE ORIGINALĂ

Articolul  913 din Codul de procedură penală tratează Certificarea înregistrărilor (Articolul 913 a fost modificat prin Legea nr. 356/2006) . Convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea participanţilor sunt redate integral într-un proces-verbal de procuror sau de lucrătorul din cadrul poliţiei judiciare delegat de procuror, în care se menţionează autorizaţia dată pentru efectuarea acestora, numărul ori numerele posturilor telefonice sau alte date de identificare a legăturilor între care s-au purtat convorbirile ori comunicările, numele persoanelor care le-au purtat, dacă sunt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri ori comunicări în parte şi numărul de ordine al suportului pe care se face imprimarea.

Procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză. Dacă săvârşirea unor infracţiuni are loc prin convorbiri sau comunicări care conţin secrete de stat, consemnarea se face în procese-verbale separate, iar dispoziţiile art. 97 alin. (3) se aplică în mod corespunzător. Corespondenţele în altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret.

La procesul-verbal se ataşează, în plic sigilat, o copie a suportului care conţine înregistrarea convorbirii. Suportul original se păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, şi va fi pus la dispoziţia instanţei, la solicitarea acesteia. După sesizarea instanţei, copia suportului care conţine înregistrarea convorbirii şi copii de pe procesele-verbale se păstrează la grefa instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziţia exclusivă a judecătorului sau completului învestit cu soluţionarea cauzei.

La prezentarea materialului de urmărire penală, procurorul este obligat să prezinte învinuitului sau inculpatului procesele-verbale în care sunt redate convorbirile înregistrate şi să asigure, la cerere, ascultarea acestora.

Dacă în cauză s-a dispus o soluţie de netrimitere în judecată, procurorul este obligat să înştiinţeze despre aceasta persoana ale cărei convorbiri sau comunicări au fost interceptate şi înregistrate. Suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii, şi se păstrează până la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta ce a format obiectul cauzei, când se distrug, încheindu-se proces-verbal în acest sens.

După arhivare, suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate poate fi consultat sau copiat în cazul reluării cercetărilor sau în condiţiile prevăzute în art. 912 alin. (5) şi numai de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, iar în alte cazuri numai cu autorizarea judecătorului.

Dacă în cauză instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, rămasă definitivă, suportul original şi copia acestuia se arhivează odată cu dosarul cauzei la sediul instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii. După arhivare, suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate poate fi consultat sau copiat numai în condiţiile prevăzute în art. 912 alin. (5), cu încuviinţarea prealabilă a preşedintelui instanţei.

Pe de altă parte, textul art. 913 din Codul de procedură penală prevede, clar şi explicit, că instanţei i se transmite o copie a suportului original, consecinţa fiind aceea că ceea ce se află în posesia instanţei nu este altceva decât ceea ce legea prevede în mod explicit, adică o copie, iar nu un original.

Din considerente ce ne scapă, care ţin de manipularea frauduloasă a probelor în scopul inducerii în eroare a instanţelor, D.N.A. refuză să pună la dispoziţia părţilor, a instanţelor şi a experţilor suporturile originale ale interceptărilor şi înregistrărilor, finalitatea urmărită fiind :

–    ascunderea deţinerii de către D.N.A. a echipamentelor de interceptare, înregistrare şi prelucrare a înregistrărilor (echipamente deţinute potrivit art. 151 din O.U.G. nr. 43/2002);

–    ascunderea denaturării interceptărilor şi înregistrărilor (prin metoda colajelor) în scopul punerii în operă a înscenărilor judiciare .

În acest sens, învederăm (cu titlu de exemplu) cauzele  Dolenchi şi David vs. D.N.A.  şi  Bolocan vs. D.N.A., cauze în care D.N.A. a refuzat să pună la dispoziţia instanţelor originalele suporturilor înregistrărilor invocate de organul de urmărire penală (Gabriela Ghita , Inregistrarile SRI folosite in procesele penale nu sunt probe legale , în “Ziua veche”,  22 Aprilie 2010; ghita_gabriela29@yahoo.com).

Pe cale de consecinţă, inexistenţa suporturilor originale ale interceptărilor şi înregistrărilor invocate ca probe de D.N.A. şi refuzul permiterii accesului părţilor şi instanţelor la suporturile originale, cât timp cerinţa existenţei suporturilor originale constituie o condiţie legală imperativă de valabilitate a interceptărilor sau/şi înregistrărilor prezentate ca probe, determină nulitatea absolută a interceptărilor şi înregistrărilor şi sub acest aspect.

În acest sens, învederăm hotărârile CEDO în multiple cauze, ultima dintre acestea fiind cauza Natunen c. Finlanda.

Într-o altă cauză penală,  expertul INEC, a declarat că materialul scris suferă de redare în rezumat a unor înregistrări. Acesta a declarat ca “originale sunt numai înregistrarile de pe (din) server, de aceea pentru a stabili dacă înregistrarile sunt autentice, este necesar accesul la originalele aflate pe server” (SRI ţine la secret probe din dosarul senatorului Cătălin Voicu, REALITATEA TV,  7 septembrie 2011 ).

Expertul desemnat de instanţă a precizat că nu poate confirma dacă înregistrările sunt autentice, din simplul motiv că SRI nu-i permite accesul la aparatele de înregistrare.

Părerea noastră este că și înregistrarile de pe (din) server, sunt tot copii, în materialitatea lor. De fapt nu există original, în materialitatea lui. Formularea legii penale este greșită. Legea penală ar trebui să prevadă că prima descărcare de pe server, autentificată prin semnătură electronică,  poate fi folosită ca probă.

În actuala reglementare, chiar dacă s-ar aplica semnătura electronică, tot o copie confirmată se cheamă că ar fi. Este drept că ar fi copie pe care nu s-ar mai putea interveni ulterior. Legea ar trebui să admită o asemenea probă drept copie certificată.

O înregistrare originală poate avea o valoare reală, de necontestat, doar prin intermediul unei expertize de autentificare. În general, o concluzie prin care o înregistrare audio sau video să fie declarată falsă sau falsificată nu se poate formula de către nici un expert ( C. Grigoraş,  Expertiza înregistrărilor audio, în „Dreptul” nr. 1 /2003, 164. Enunţurile par a se exclude. Exemplul afacerii Watergate nu este concludent, raportul înaintat judecătorului J. J. Sirica,  la 31 mai 1974,   credem că a arătat o ştergere de 18 minute pe baza textului, nu a suportului).

Codul nou de procedură penală , și anume art. 139 și urm. , încearcă să corecteze eroarea. Dar,  după părerea noastră, puterile procurorului excede o egalitate a armelor.

Sesizat pe luju.ro, asemenea afirmații au căpătat drept comentarii:

expertu , 27 septembrie 2011 08:46 0  ciuncan dorin a fost consilier stiintific si pe vremea cand a activat ca procuror in DNA, asa ca parerile dumnealui, a lui grigoras si a altora dati afara din sistem pentru incompetenta sau prietenii prea apropiate cu partile din dosare, nu pot fi privite decat din prisma persoanelor care ii platesc in prezent.

CG , 27 septembrie 2011 07:10 +1    “Exemplul afacerii Watergate nu este concludent, raportul inaintat judecatorului J. J. Sirica, la 31 mai 1974, credem ca a aratat o stergere de 18 minute pe baza textului, nu a suportului” nu este un citat din C. Grigoras, Expertiza inregistrarilor audio, in „Dreptul” nr. 1 /2003, 164. Comisia de 6 experti independenti a indicat fara echivoc o stergere de aprox. 18min 30 sec existenta pe banda magnetica, nu pe transcriere !

Ciuncane, cate rechizitorii ai facut la DNA? Sau acum cate zeci de ani ai facut ultimul rechizitoriu? Daca DNA denatura inregistrari cand lucrai acolo, de ce n-ai facut sesizare penala? Sau te-a deranjat ca ai ai lenevit atatia ani in Parchet pe bani publici si ai scris carti in timpul programului de lucru pe care ai mai castigat si o caruta de bani. sau…uiti cum plecai la 2 de la serviciu??? Ai putea sa ai macar juma de obraz!

Ce vreau să spun – interceptările nu sunt probe, ci mijloace tehnice.Nici nu poți să aduci mersul pe bicicletă în instanță. Proba ar putea fi bicicleta,ca atare. Originalele nu pot fi mișcate din loc,tot ce se predă este o copie.Eroarea provine din formulările inexacte ale procerdurii penale.Vina nu este a organului de urmărire, ci a codului. Noua formulare, a viitorului cod, va fi mai bună, dar va ridica alte și alte probleme.Vom vedea!

Aceleași acuze (trădător)apar și la S. Czeller, 25 Octombrie 2011, Sursa: Evenimentul Regional al Moldovei,

http://www.ziare.com/ziare-iasi/autoritati/munca-procurorilor-e-pusa-sub-semnul-intrebarii-2556741.

Vina tuturor este neînțelegerea situației, – și a mamei (TBC).

Revenim la 11/8/2011Curtea de Apel Brașov, Secția penală și pentru cauze cu minori, Dosar nr. 6367/2/2010. În procesul verbal din ședința publică din ziua de 21 octombrie 2011 este consemnată declarația martorului Pop Gheorghe, expert criminalist, în care se menționează existența unui Protocol între DNA și INEC cu privire la procedurile de urmat în cadrul efectuării expertizelor privind autenticitatea înregistrărilor, respectiv la modalitatea de lucru în cazul echipamentelor utilizate la efectuarea înregistrărilor. Echipamentele utilizate la efectuarea înregistrărilor au devenit disponibile pentru examinare.

Martorul afirmă că pentru a fi autentică, înregistrarea trebuie să îndeplinească trei cerințe, și anume, înregistrarea să fie originală, ceea ce se poate formula cu expresia ”să fie efectuată simultan cu evenimentele conținute, ” să fie nealterată de la momentul realizării ei, să fie efectuată cu echipamentul prezentat de parte. În lipsa unuia dintre aceste trei elemente, din punct de vedere științific, un expert nu poate stabili că înregistrarea este autentică.

Dar aceste cerințe, ele însele, sunt impuse analizei expertului. Înregistrarea analizată este, după mine, tot o copie.

Adăugăm,opinia publică:

”Ăștia de la DNA sunt incredibili… în loc să se ia de adevărații marii corupți ai României , se ocupă doar de poliție politică și [de] tot felul de murdării și acuzații false. D.N.A. și-a pierdut orice credibilitate, s-a ajuns în acel punct în care orice persoană luată în vizor de D.N.A. este văzută drept victimă a variatelor interese politice. Sunt ferm convins ca va veni ziua în care aceasta instituție va fi nominalizată [drept] ceea ce este, un Gestapo modern, o veritabilă poliție politică, va fi desființată, toate acțiunile ei vor fi lovite de nulitate,  iar răufăcătorii acesteia vor fi trași la răspundere! ”( Comentariu de ÎNCEPUTUL SFÂRȘITULUI, din 25 noiembrie 2011, la V. Rascanu, R. Savaliuc, Exclusivitate – Înregistrare bombă în dosarul examenelor fraudate de la I.N.M. : procurorii D.N.A.  Lucian Papici și Elena Botezan, înregistrați în timp ce făceau presiuni asupra unui inculpat! în Luju, 24 noiembrie 2011 ).

Ăștia de la DNA sunt incredibili… în loc să se ia de adevărații marii corupți ai României , se ocupă doar de poliție politică și [de] tot felul de murdării și acuzații false. D.N.A. și-a pierdut orice credibilitate, s-a ajuns în acel punct în care orice persoană luată în vizor de D.N.A. este văzută drept victimă a variatelor interese politice. Sunt ferm convins ca va veni ziua în care aceasta instituție va fi nominalizată [drept] ceea ce este, un Gestapo modern, o veritabilă poliție politică, va fi desființată, toate acțiunile ei vor fi lovite de nulitate,  iar răufăcătorii acesteia vor fi trași la răspundere! ( Comentariu de ÎNCEPUTUL SFÂRȘITULUI, din 25 noiembrie 2011, la V. Rascanu, R. Savaliuc, Exclusivitate – Înregistrare bombă în dosarul examenelor fraudate de la I.N.M. : procurorii D.N.A.  Lucian Papici și Elena Botezan, înregistrați în timp ce făceau presiuni asupra unui inculpat! în Luju, 24 noiembrie 2011 ).

În loc să se ia de adevărații marii corupți ai României , – care scapă dintr-un bun început, prin excepții de procedură, pentru anchetă viciată, incompletă,  eronată, pentru justiție televizată – se ocupă doar de … Este părerea publică!

THE RIGHTS OF THE DEFENCE, A DEFECT IN THE LEGISLATION, IN THAT IT FAILED TO OFFER ADEQUATE PROTECTION TO THE DEFENCE, THE EVIDENCE OBTAINED THROUGH TELEPHONE SURVEILLANCE, THE PRINCIPLE OF EQUALITY OF ARMS

CASE OF NATUNEN v. FINLAND, FOURTH SECTION, (Application no. 21022/04), JUDGMENT, 31 March 2009, FINAL, 30/06/2009

38.  The Court reiterates that the guarantees in paragraph 3 of Article 6 are specific aspects of the right to a fair trial set out in paragraph 1. In the circumstances of the case it finds it unnecessary to examine the applicant’s allegations separately from the standpoint of paragraph 3 (b), since they amount to a complaint that he did not receive a fair trial. It will therefore confine its examination to the question of whether the proceedings in their entirety were fair (see Edwards v. the United Kingdom, 16 December 1992, §§ 33-34, Series A no. 247-B, and Rowe and Davis v. the United Kingdom [GC], no. 28901/95, § 59, ECHR 2000-II).

39.  It is a fundamental aspect of the right to a fair trial that criminal proceedings, including the elements of such proceedings which relate to procedure, should be adversarial and that there should be equality of arms between the prosecution and defence. The right to an adversarial trial means, in a criminal case, that both prosecution and defence must be given the opportunity to have knowledge of and comment on the observations filed and the evidence adduced by the other party. In addition Article 6 § 1 requires that the prosecution authorities disclose to the defence all material evidence in their possession for or against the accused (see, mutatis mutandis, Rowe and Davis, cited above, § 60, with further references).

40.  However, the entitlement to disclosure of relevant evidence is not an absolute right. In any criminal proceedings there may be competing interests, such as national security or the need to protect witnesses at risk of reprisals or keep secret police methods of investigation of crime, which must be weighed against the rights of the accused. In some cases it may be necessary to withhold certain evidence from the defence so as to preserve the fundamental rights of another individual or to safeguard an important public interest. However, only such measures restricting the rights of the defence which are strictly necessary are permissible under Article 6 § 1. Moreover, in order to ensure that the accused receives a fair trial, any difficulties caused to the defence by a limitation on its rights must be sufficiently counterbalanced by the procedures followed by the judicial authorities (see, mutatis mutandis, Rowe and Davis, cited above, § 61, with further references).

41.  In cases where evidence has been withheld from the defence on public interest grounds, it is not the role of this Court to decide whether or not such non-disclosure was strictly necessary since, as a general rule, it is for the national courts to assess the evidence before them. In any event, in many cases, such as the present one, where the evidence in question has never been revealed, it would not be possible for the Court to attempt to weigh the public interest in non-disclosure against that of the accused in having sight of the material. It must therefore scrutinise the decision-making procedure to ensure that, as far as possible, it complied with the requirements to provide adversarial proceedings and equality of arms and incorporated adequate safeguards to protect the interests of the accused (see, mutatis mutandis, Rowe and Davis, cited above, § 62).

42.  More specifically, Article 6 § 3 (b) guarantees the accused “adequate time and facilities for the preparation of his defence” and therefore implies that the substantive defence activity on his behalf may comprise everything which is “necessary” to prepare the main trial. The accused must have the opportunity to organise his defence in an appropriate way and without restriction as to the possibility to put all relevant defence arguments before the trial court and thus to influence the outcome of the proceedings (see Can v. Austria, no. 9300/81, § 53, Commission’s report of 12 July 1984, Series A no. 96, and Moiseyev v. Russia, no. 62936/00, § 220, 9 October 2008). Furthermore, the facilities which should be enjoyed by everyone charged with a criminal offence include the opportunity to acquaint himself, for the purposes of preparing his defence, with the results of investigations carried out throughout the proceedings (see C.G.P. v. the Netherlands, (dec.), no. 29835/96, 15 January 1997, and Galstyan v. Armenia, no. 26986/03, § 84, 15 November 2007).

43.  Failure to disclose to the defence material evidence, which contains such particulars which could enable the accused to exonerate himself or have his sentence reduced would constitute a refusal of facilities necessary for the preparation of the defence, and therefore a violation of the right guaranteed in Article 6 § 3 (b) of the Convention (see C.G.P., cited above). The accused may, however, be expected to give specific reasons for his request (see Bendenoun v. France, 24 February 1994, § 52, Series A no. 284) and the domestic courts are entitled to examine the validity of these reasons (see C.G.P., cited above).

44.  Turning to the present case, the Court observes that the number of the destroyed recordings, or the contents thereof, cannot be verified from the material submitted. The Government have not, however, contested the applicant’s submission that the amount of such recordings was of some significance. Nor have they been able to provide any specific information about their contents.

45.  As to the Government’s contention that the applicant had only pleaded the relevance of the destroyed recordings after having submitted his letter of appeal to the Court of Appeal, the Court notes that under domestic law the Court of Appeal was empowered to consider questions of both fact and law, and it was still open to the applicant to request new evidence to be produced at that stage. Moreover, the Government have not argued that the requested recordings would, in fact, have been available in the District Court proceedings, any more than in the proceedings before the Court of Appeal. The Court notes in this connection that, although the actual time of destruction of the recordings in question remains unclear, it had presumably taken place in the course of the pre-trial investigation. In this respect the Court refers to the relevant provision of the Coercive Measures Act in force at the relevant time (see paragraph 21 above). As to the Government’s argument that the applicant could have described the contents of the destroyed recordings, the Court considers that the applicant could not have been expected to announce his alleged involvement in a different offence, punishable by law, prior to any charges having been brought against him.

46.  The Court reiterates that the requirements of Article 6 presuppose that having given specific reasons for the request for disclosure of certain evidence which could enable the accused to exonerate himself, he should be entitled to have the validity of those reasons examined by a court. Although the applicant, in this case, must have known the contents of the destroyed recordings, as far as they involved him, and even if he had been able to put questions during the trial concerning all of the conversations with the other defendants, the Court points out that the national courts did not find the defendants’ allegations about the purchase of illegal weapons credible, for lack of other supporting evidence (see paragraphs 12 and 17 above). Furthermore, the Court of Appeal did not refuse to order the disclosure of the requested recordings on the ground that the applicant had not given specific and acceptable reasons for his request. Instead, it declined to render a decision in that respect, as the recordings had been destroyed and could thus not have been disclosed to the defence or produced to the court (see paragraphs 15 and 16 above).

47.  Even though the police and the prosecutor were obliged by law to take into consideration both the facts for and against the suspect, a procedure whereby the investigating authority itself, even when co-operating with the prosecution, attempts to assess what may or may not be relevant to the case, cannot comply with the requirements of Article 6 § 1. Moreover, it is not clear to what extent the prosecutor was, in fact, involved in the decision to destroy those recordings which were not included in the case file. In this case, the destruction of certain material obtained through telephone surveillance made it impossible for the defence to verify its assumptions as to its relevance and to prove their correctness before the trial courts.

48.  The Court finds that the present case is different from, inter alia, Fitt v. the United Kingdom [GC] (no. 29777/96, ECHR 2000-II) and Jasper v. the United Kingdom [GC] (no. 27052/95, 16 February 2000) where the Court was satisfied that the defence were kept informed and were permitted to make submissions and participate in the decision-making process as far as possible and noted that the need for disclosure was at all times under the assessment of the trial judge, providing a further, important, safeguard. In those cases the Court found no violation under Article 6 § 1 (see Fitt, §§ 48-49, and Jasper, §§ 55-56). The Court recalls that, in this case, the decision regarding the undisclosed evidence was, presumably, made in the course of the pre-trial investigation without providing the defence with the opportunity to participate in the decision-making process.

49.  In the present case the Court further notes that the contested measure stemmed from a defect in the legislation, in that it failed to offer adequate protection to the defence, rather than any misconduct of the authorities, who were obliged by law, in force at the time, to destroy the impugned recordings (see paragraph 21 above). The Court observes that in the Government Bill for the amendment of the Coercive Measures Act it was considered problematic that information supporting the innocence of the suspect could be destroyed before the resolution of the case (see paragraph 22 above). The relevant provision was amended with effect from 1 January 2004 with a view to better safeguarding the rights of the defence. This amendment, however, came too late for the applicant.

50.  Having regard to the above considerations, the Court concludes that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention taken together with Article 6 § 3 (b) of the Convention.

II.  ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 2 OF THE CONVENTION

51.  The applicant also complained under Article 6 § 2 of the Convention that the presumption of innocence had not been respected as he had been made to bear the burden of proof about not being involved in the purchase of illegal drugs. The said Article reads:

“2.  Everyone charged with a criminal offence shall be presumed innocent until proved guilty according to law.”

52.  The Government contested that argument.

53.  The Court reiterates that, as a general rule, it is for the national courts to assess the evidence before them, while it is for the Court to ascertain that the proceedings considered as a whole were fair, which in the case of criminal proceedings includes the observance of the presumption of innocence. Article 6 § 2 requires, inter alia, that when carrying out their duties, the members of a court should not start with the preconceived idea that the accused has committed the offence charged; the burden of proof is on the prosecution, and any doubt should benefit the accused. Thus, the presumption of innocence will be infringed where the burden of proof is shifted from the prosecution to the defence (see Telfner v. Austria, no. 33501/96, § 15, 20 March 2001, with further references).

54.  The Court observes that, in this case, and subject to its above findings on the applicant’s complaint under Article 6 §§ 1 and 3 (b) of the Convention, the District Court convicted the applicant after adversarial proceedings, in which he had the possibility to challenge the evidence produced against him. The applicant’s conviction was upheld by the Court of Appeal after a full review of the case in an oral hearing. Both courts gave reasons for their decisions. Having regard to the facts of the case, and given its subsidiary role regarding the assessment of evidence, the Court cannot conclude that the prosecutor had failed to establish a convincing prima facie case against the applicant. There is no indication that the domestic courts had a preconceived idea of the applicant’s guilt. In these circumstances it cannot be said that the domestic courts had shifted the burden of proof to the defendant (see, a contrario, Telfner v. Austria, cited above, § 18). It follows that this complaint must be rejected as being manifestly ill-founded, pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.  Declares the complaints concerning the lack of equality of arms and the right to adequate facilities for the preparation of the applicant’s defence admissible and the remainder of the application inadmissible;

2.  Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention taken together with Article 6 § 3 (b) of the Convention;

LA VIE PRIVEE, LA PUBLICATION DES PHOTOS LITIGIEUSES, UNE DIMENSION SOCIALE, INTERET LEGITIME, LA LIBERTE D’EXPRESSION, LES ACTIVITES DE NATURE PUREMENT PRIVEE, PERSONNALITES « ABSOLUES » ET PERSONNALITES « RELATIVES » DE L’HISTOIRE CONTEMPORAINE

LA VIE PRIVEE, LA PUBLICATION DES PHOTOS LITIGIEUSES, UNE DIMENSION SOCIALE, INTERET LEGITIME, LA LIBERTE D’EXPRESSION, LES ACTIVITES DE NATURE PUREMENT PRIVEE, PERSONNALITES « ABSOLUES » ET PERSONNALITES « RELATIVES » DE L’HISTOIRE CONTEMPORAINE

La requérante, fille aînée du prince Rainier III de Monaco, est née en 1957. Elle est domiciliée à Monaco, mais réside la plupart du temps aux environs de Paris.

En tant que membre de la famille princière, la requérante préside certaines fondations à caractère humanitaire ou culturel, comme la Fondation « Princesse-Grace » ou la Fondation « Prince-Pierre-de-Monaco », et elle joue également un rôle de représentation lors de manifestations comme le bal de la Croix-Rouge ou l’ouverture du Festival international du cirque. Cependant, elle n’exerce aucune fonction au sein ou pour le compte de l’Etat monégasque ou de l’une de ses institutions.

A.  La genèse de l’affaire

9.  Depuis le début des années 90, la requérante essaie, souvent par la voie judiciaire, dans différents pays européens, de faire interdire la publication de photos sur sa vie privée paraissant dans la presse à sensation.

10.  Les photos qui font l’objet des procédures décrites ci-dessous ont été publiées par la maison d’édition Burda dans les magazines allemands Bunte et Freizeit Revue, et par la maison d’édition Heinrich Bauer dans le magazine allemand Neue Post.

1.  La première série de photos

a) Les cinq photos de la requérante publiées dans le magazine Freizeit Revue no 30 du 22 ­­­­­juillet 1993

11.  Ces photos la montrent en compagnie de l’acteur Vincent Lindon au fond de la cour d’un restaurant à Saint-Rémy-de-Provence. En première page du magazine sont annoncées « Les photos les plus tendres de son idylle avec Vincent » (« Die zärtlichsten Fotos Ihrer Romanze mit Vincent »), et les photos elles-mêmes sont accompagnées du commentaire : « Ces photos sont la preuve de la plus tendre idylle de notre temps » (« Diese Fotos sind der Beweis für die zärtlichste Romanze unserer Zeit »).

b)  Les deux photos de la requérante publiées dans le magazine Bunte no 32 du 5 août 1993

12.  Une première photo montre la requérante à cheval et est assortie du commentaire « Caroline et la mélancolie. Sa vie est un roman avec une succession de malheurs, dit l’auteur Roig » (« Caroline und die Melancholie. Ihr Leben ist ein Roman mit unzähligen Unglücken, sagt Autor Roig »).

La deuxième photo la montre en compagnie de ses enfants Pierre et Andrea.

Ces photos font partie de l’article intitulé : « Je ne pense pas que je pourrais être la femme idéale pour un homme » (« Ich glaube nicht, dass ich die ideale Frau für einen Mann sein kann »).

c)  Les sept photos de la requérante publiées dans le magazine Bunte no 34 du 19 août 1993

13.  Une première photo la montre en train de faire du canoë avec sa fille Charlotte, une deuxième montre son fils Andrea avec un bouquet de fleurs dans les bras.

Une troisième photo la montre seule avec un sac en bandoulière alors qu’elle fait ses courses, une quatrième la montre avec Vincent Lindon dans un restaurant, et une cinquième la montre seule à bicyclette.

Une sixième photo la montre avec Vincent Lindon et son fils Pierre.

Une septième photo la montre accompagnée de son garde du corps alors qu’elle fait ses courses au marché.

L’article est intitulé : « Du bonheur simple » (« Vom einfachen Glück »).

2.  La deuxième série de photos

a)  Les dix photos de la requérante publiées dans le magazine Bunte no 10 du 27 février 1997

14.  Ces photos montrent la requérante au cours de ses vacances de ski à Zürs/Arlberg. Elles sont accompagnées de l’article intitulé : « Caroline… une femme retourne à la vie » (« Caroline… eine Frau kehrt ins Leben zurück »).

b)  Les onze photos de la requérante publiées dans le magazine Bunte no 12 du 13 mars 1997

15.  Sept photos la montrent en compagnie du prince Ernst August von Hannover assistant à un concours hippique à Saint-Rémy-de-Provence. Elles sont accompagnées de l’article intitulé : « Le baiser. Ou : maintenant ils ne se cachent plus » (« Der Kuss. Oder : jetzt verstecken sie sich nicht mehr »).

Quatre autres photos la montrent alors qu’elle quitte son domicile parisien, assorties du commentaire « Avec la princesse Caroline à Paris » (« Mit Prinzessin Caroline unterwegs in Paris »).

c)  Les sept photos de la requérante publiées dans le magazine Bunte no 16 du 10 avril 1997

16.  Ces photos montrent la requérante en première page avec le prince
Ernst August von Hannover et dans les pages intérieures du magazine en train de jouer au tennis avec lui ou déposant tous les deux leurs vélos.

3.  La troisième série de photos

17.  La séquence de photos publiées dans le magazine Neue Post no 35/97 montre la requérante au « Beach Club » de Monte-Carlo, vêtue d’un maillot de bain et enroulée dans une serviette de bain, alors qu’elle trébuche sur un obstacle et tombe par terre. Les photos, assez floues, sont accompagnées de l’article intitulé « Le prince Ernst August joua des poings et la princesse Caroline tomba sur le nez » (« Prinz Ernst August haute auf den Putz und Prinzessin Caroline fiel auf die Nase »).

B.  Les procédures devant les juridictions allemandes

1.  La première série de procédures

a)  Le jugement du tribunal régional de Hambourg du 4 février 1993

18.  Le 13 août 1993, la requérante saisit le tribunal régional (Landgericht) de Hambourg en vue d’interdire à la maison d’édition Burda toute nouvelle publication de la première série de photos, au motif que celles-ci méconnaissaient son droit à la protection de la personnalité (Persönlichkeitsrecht), garanti aux articles 2 § 1 et 1 § 1 de la Loi fondamentale (Grundgesetz), ainsi que son droit à la protection de sa vie privée et de sa propre image, garanti aux articles 22 et suivants de la loi sur les droits d’auteur dans le domaine artistique (Kunsturhebergesetz – « la loi sur les droits d’auteur » – voir paragraphes 40-41 ci-dessous).

19.  Par un jugement du 4 février 1993, le tribunal régional ne fit droit à la demande de la requérante qu’en ce qui concerne la diffusion des magazines en France, en vertu des règles de droit international privé (article 38 de la loi introductive au code civil – Einführungsgesetz in das bürgerliche Gesetzbuch) combinées avec l’article 9 du code civil français.

En revanche, en ce qui concerne la diffusion des magazines en Allemagne, le tribunal régional rappela que c’était le droit allemand qui trouvait à s’appliquer. Or, en vertu de l’article 23 § 1 no 1 de la loi sur les droits d’auteur, la requérante, en tant que personnalité « absolue » de l’histoire contemporaine (eine « absolute » Person der Zeitgeschichte), devait tolérer de telles publications.

D’après le tribunal régional, elle n’avait pas non plus démontré un intérêt légitime (berechtigtes Interesse) justifiant l’interdiction de toute publication ultérieure, car pour des personnalités « absolues » de l’histoire contemporaine, le droit à la protection de la vie privée s’arrêtait à la porte de leur domicile. Or toutes les photos de la requérante avaient été prises exclusivement dans des lieux publics.

[. . . ]

EN DROIT

I.  SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 8 DE LA CONVENTION

[. . . ]

B.  Appréciation de la Cour

1.  Sur l’objet de la requête

48.  La Cour relève d’emblée que les photos représentant la requérante en compagnie de ses enfants ne sont plus objet de la présente requête, comme la Cour l’a indiqué dans sa décision sur la recevabilité du 8 juillet 2003.

Il en va de même des photos publiées dans le magazine Freizeit Revue no 30 du 22 juillet 1993, montrant la requérante en compagnie de l’acteur Vincent Lindon au fond de la cour d’un restaurant à Saint-Rémy-de-Provence (paragraphe 11 ci-dessus). En effet, dans son arrêt du 19 décembre 1995, la Cour fédérale de justice a interdit toute nouvelle publication de ces photos, au motif qu’elles portaient atteinte au droit au respect de la vie privée de la requérante (paragraphe 23 ci-dessus).

49.  Dès lors, la Cour estime utile de préciser que la présente requête porte sur les photos suivantes, qui font partie d’une série d’articles parus sur la requérante :

–  la photo parue dans le magazine Bunte no 32 du 5 août 1993 montrant la requérante à cheval (paragraphe 12 ci-dessus) ;

–  les photos parues dans le magazine Bunte no 34 du 19 août 1993 montrant la requérante seule alors qu’elle fait ses courses, avec M. Vincent Lindon dans un restaurant, seule à bicyclette, et avec son garde du corps au marché (paragraphe 13 ci-dessus) ;

–  les photos parues dans le magazine Bunte no 10 du 27 février 1997 montrant la requérante au cours de ses vacances de ski en Autriche (paragraphe 14 ci-dessus) ;

–  les photos parues dans le magazine Bunte no 12 du 13 mars 1997 montrant la requérante en compagnie du prince Ernst August von Hannover ou seule alors qu’elle quitte son domicile parisien (paragraphe 15 ci-dessus) ;

–  les photos parues dans le magazine Bunte no 16 du 10 avril 1997 montrant la requérante en train de jouer au tennis avec le prince Ernst August von Hannover ou déposant tous les deux leurs vélos (paragraphe 16 ci-dessus) ;

–  les photos parus dans le magazine Neue Post no 35/97 montrant la requérante alors qu’elle trébuche sur un obstacle au « Beach Club » de Monte-Carlo (paragraphe 17 ci-dessus).

2.  Sur l’applicabilité de l’article 8

50.  La Cour rappelle que la notion de vie privée comprend des éléments se rapportant à l’identité d’une personne tels que son nom (Burghartz c. Suisse, arrêt du 22 février 1994, série A no 280-B, p. 28, § 24) ou son droit à l’image (Schüssel c. Autriche (déc.), no 42409/98, 21 février 2002).

De plus, la sphère de la vie privée, telle que la Cour la conçoit, couvre l’intégrité physique et morale d’une personne ; la garantie offerte par l’article 8 de la Convention est principalement destinée à assurer le développement, sans ingérences extérieures, de la personnalité de chaque individu dans les relations avec ses semblables (voir, mutatis mutandis, Niemietz c. Allemagne, arrêt du 16 décembre 1992, série A no 251-B, pp. 33-34, § 29, et Botta c. Italie, arrêt du 24 février 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-I, p. 422, § 32). Il existe donc une zone d’interaction entre l’individu et des tiers qui, même dans un contexte public, peut relever de la « vie privée » (voir, mutatis mutandis, P.G. et J.H. c. Royaume-Uni, no 44787/98, § 56, CEDH 2001-IX, et Peck c. Royaume-Uni, no 44647/98, § 57, CEDH 2003-I).

51.  La Cour a également indiqué que, dans certaines circonstances, une personne disposait d’une « espérance légitime » de protection et de respect de sa vie privée. Ainsi, elle a estimé, dans une affaire ayant trait à l’interception de communications téléphoniques émanant de locaux professionnels, que la requérante « pouvait légitimement croire au caractère privé de ce type d’appels » (Halford c. Royaume-Uni, arrêt du 25 juin 1997, Recueil 1997-III, p. 1016, § 45).

52.  Dans le cas de photos, la Commission européenne des Droits de l’Homme, en vue de délimiter la portée de la protection accordée par l’article 8 contre une ingérence arbitraire des autorités publiques, a examiné si elles se rapportaient à un domaine privé ou à des incidents publics, et si les éléments ainsi obtenus étaient destinés à un usage limité, ou susceptibles d’être rendus accessibles au public en général (voir, mutatis mutandis, Friedl c. Autriche, arrêt du 31 janvier 1995, série A no 305-B, avis de la Commission, p. 21, §§ 49-52, P.G. et J.H. c. Royaume-Uni précité, § 58, et Peck précité, § 61).

53.  En l’espèce, il ne fait pas de doute que la publication par différents magazines allemands de photos représentant la requérante seule ou avec d’autres personnes dans sa vie quotidienne relevait de sa vie privée.

3.  Sur l’observation de l’article 8

a)  La position des juridictions internes

54. La Cour note que, dans son arrêt de principe du 15 décembre 1999, la Cour constitutionnelle fédérale a interprété les articles 22 et 23 de la loi sur les droits d’auteur dans le domaine artistique (paragraphes 40-41 ci-dessus) en mettant en balance les exigences de la liberté de la presse et celles de la protection de la vie privée, à savoir l’intérêt du public à être informé et les intérêts légitimes de la requérante. Ce faisant, la Cour constitutionnelle fédérale a tenu compte de deux critères existant en droit allemand, l’un de nature fonctionnelle et l’autre de nature spatiale. Ainsi, elle a considéré que la requérante, en tant que personnalité « absolue » de l’histoire contemporaine, bénéficiait d’une protection de sa vie privée même en dehors de son domicile, mais uniquement si elle se trouvait dans un endroit isolé, à l’abri du public, « dans lequel la personne concernée se retire dans le but objectivement reconnaissable d’être seule et dans lequel, se fiant à son isolement, elle se comporte d’une manière différente de celle qu’elle adopterait en public ». A l’aune de ces critères, la Cour constitutionnelle fédérale a jugé que l’arrêt de la Cour fédérale de justice du 19 décembre 1995 relatif à la publication des photos litigieuses était conforme à la Loi fondamentale ; dans son analyse, elle a accordé un poids décisif à la liberté de la presse, même s’il s’agit de la presse de divertissement, et à l’intérêt du public de savoir comment la requérante se comporte en dehors de ses fonctions représentatives (paragraphe 25 ci-dessus).

55.  Dans les procédures ultérieures intentées par la requérante, la Cour constitutionnelle fédérale n’a pas retenu les recours de celle-ci en se référant à son arrêt de principe (paragraphes 32 et 38 ci-dessus).

b)  Les principes généraux relatifs à la protection de la vie privée et à la liberté d’expression

56.  En l’espèce, la requérante ne se plaint pas d’un acte de l’Etat, mais d’une absence de protection suffisante de sa vie privée et de sa propre image de la part de celui-ci.

57.  Or la Cour réitère que si l’article 8 a essentiellement pour objet de prémunir l’individu contre les ingérences arbitraires des pouvoirs publics, il ne se contente pas de commander à l’Etat de s’abstenir de pareilles ingérences : à cet engagement négatif peuvent s’ajouter des obligations positives inhérentes au respect effectif de la vie privée ou familiale. Elles peuvent nécessiter l’adoption de mesures visant au respect de la vie privée jusque dans les relations des individus entre eux (voir, mutatis mutandis, X et Y c. Pays-Bas, arrêt du 26 mars 1985, série A no 91, p. 11, § 23, Stjerna c. Finlande, arrêt du 25 novembre 1994, série A no 299-B, pp. 60-61, § 38, et Verliere c. Suisse (déc.), no 41953/98, CEDH 2001-VII). Cela vaut également pour la protection du droit à l’image contre des abus de la part de tiers (décision Schüssel précitée).

La frontière entre les obligations positives et négatives de l’Etat au regard de l’article 8 ne se prête pas à une définition précise ; les principes applicables sont néanmoins comparables. En particulier, dans les deux cas, il faut prendre en compte le juste équilibre à ménager entre l’intérêt général et les intérêts de l’individu, l’Etat jouissant en toute hypothèse d’une marge d’appréciation (voir, parmi de nombreux précédents, Keegan c. Irlande, arrêt du 26 mai 1994, série A no 290, p. 19, § 49, et Botta précité, p. 427, § 33).

58.  Cette protection de la vie privée doit être mise en balance avec la liberté d’expression garantie à l’article 10 de la Convention.

Dans ce contexte, la Cour rappelle que la liberté d’expression constitue l’un des fondements essentiels d’une société démocratique. Sous réserve du paragraphe 2 de l’article 10, elle vaut non seulement pour les « informations » ou « idées » accueillies avec faveur ou considérées comme inoffensives ou indifférentes, mais aussi pour celles qui heurtent, choquent ou inquiètent. Ainsi le veulent le pluralisme, la tolérance et l’esprit d’ouverture sans lesquels il n’est pas de « société démocratique » (Handyside c. Royaume-Uni, arrêt du 7 décembre 1976, série A no 24, p. 23, § 49).

A cet égard, la presse joue un rôle essentiel dans une société démocratique : si elle ne doit pas franchir certaines limites, s’agissant notamment de la protection de la réputation et des droits d’autrui, il lui incombe néanmoins de communiquer, dans le respect de ses devoirs et responsabilités, des informations et des idées sur toutes les questions d’intérêt général (voir, parmi de nombreux précédents, Observer et Guardian c. Royaume-Uni, arrêt du 26 novembre 1991, série A no 216, pp. 29-30, § 59, et Bladet Tromsø et Stensaas c. Norvège [GC], no 21980/93, § 59, CEDH 1999-III). La liberté journalistique comprend aussi le recours possible à une certaine dose d’exagération, voire de provocation (arrêts Prager et Oberschlick c. Autriche du 26 avril 1995, série A no 313, p. 19, § 38, Tammer c. Estonie, no 41205/98, §§ 59-63, CEDH 2001-I, et Prisma Presse c. France (déc.), nos 66910/01 et 71612/01, 1er juillet 2003).

59.  Si la liberté d’expression s’étend également à la publication de photos, il s’agit là néanmoins d’un domaine où la protection de la réputation et des droits d’autrui revêt une importance particulière. En l’occurrence, il s’agit de la diffusion non pas d’« idées », mais d’images contenant des « informations » très personnelles, voire intimes, sur un individu. De plus, les photos paraissant dans la presse à sensation sont souvent réalisées dans un climat de harcèlement continu, entraînant pour la personne concernée un très fort sentiment d’intrusion dans sa vie privée et même de persécution.

60.  Dans les affaires relatives à la mise en balance de la protection de la vie privée et de la liberté d’expression dont la Cour a eu à connaître, elle a toujours mis l’accent sur la contribution que la parution de photos ou d’articles dans la presse apportait au débat d’intérêt général (voir, récemment, Tammer précité, §§ 59 et suiv., News Verlags GmbH & Co. KG c. Autriche, no 31457/96, §§ 52 et suiv., CEDH 2000-I, et Krone Verlag GmbH & Co. KG c. Autriche, no 34315/96, §§ 33 et suiv., 26 février 2002). Ainsi la Cour a estimé, dans une affaire, que l’emploi de certains termes pour qualifier la vie privée d’une personne n’était pas « justifié par l’intérêt du public » et que ces expressions « n’avaient pas porté sur une question d’importance générale » (Tammer précité, § 68), avant de conclure à l’absence de violation de l’article 10. Dans une autre affaire, au contraire, la Cour a attaché une importance particulière au fait que la matière traitée constituait un sujet d’actualité présentant un « extrême intérêt pour le public » et que les photos publiées « ne portaient pas sur des détails de la vie privée » de la personne en question (Krone Verlag GmbH & Co. KG précité, § 37), avant de conclure à une violation de l’article 10. De même, dans une affaire récente portant sur la publication par l’ancien médecin personnel du président Mitterrand d’un livre comportant des révélations sur l’état de santé de ce dernier, la Cour a considéré que « plus le temps passait, plus l’intérêt public du débat lié à l’histoire des deux septennats accomplis par le président Mitterrand l’emportait sur les impératifs de la protection des droits de celui-ci au regard du secret médical » (Editions Plon c. France, no 58148/00, § 53, CEDH 2004-IV), avant de conclure à une violation de l’article 10.

c)  L’application de ces principes généraux par la Cour

61.  La Cour relève tout d’abord qu’en l’espèce les photos de la requérante parues dans les différents magazines allemands la représentent dans des scènes de sa vie quotidienne, donc dans des activités de nature purement privée, alors qu’elle fait du sport, qu’elle se promène, qu’elle sort au restaurant ou qu’elle se trouve en vacances. Ces photos, où la requérante apparaît tantôt seule, tantôt accompagnée, illustrent une série d’articles aux titres anodins comme « Du bonheur simple », « Caroline… une femme retourne à la vie », « Avec la princesse Caroline à Paris » ou « Le baiser. Ou : maintenant ils ne se cachent plus » (paragraphes 11-17 ci-dessus).

62.  La Cour note ensuite que la requérante, en tant que membre de la famille princière monégasque, joue un rôle de représentation lors de certaines manifestations culturelles ou de bienfaisance. Cependant, elle n’exerce aucune fonction au sein ou pour le compte de l’Etat monégasque ou de l’une de ses institutions (paragraphe 8 ci-dessus).

63.  Or la Cour considère qu’il convient d’opérer une distinction fondamentale entre un reportage relatant des faits – même controversés – susceptibles de contribuer à un débat dans une société démocratique, se rapportant à des personnalités politiques, dans l’exercice de leurs fonctions officielles par exemple, et un reportage sur les détails de la vie privée d’une personne qui, de surcroît, comme en l’espèce, ne remplit pas de telles fonctions. Si dans le premier cas la presse joue son rôle essentiel de « chien de garde » dans une démocratie en contribuant à « communiquer des idées et des informations sur des questions d’intérêt public » (Observer et Guardian précité, loc. cit.), il en va autrement dans le second cas.

64.  De même, s’il existe un droit du public à être informé, droit essentiel dans une société démocratique qui, dans des circonstances particulières, peut même porter sur des aspects de la vie privée de personnes publiques, notamment lorsqu’il s’agit de personnalités politiques ( Editions Plon précité, loc. cit.), cela n’est pas le cas en l’occurrence : en effet, celui-ci se situe en dehors de la sphère de tout débat politique ou public, car les photos publiées et les commentaires les accompagnant se rapportent exclusivement à des détails de la vie privée de la requérante.

65.  Comme dans d’autres affaires similaires dont elle a eu à connaître, la Cour estime dès lors qu’en l’espèce la publication des photos et des articles litigieux, ayant eu pour seul objet de satisfaire la curiosité d’un certain public sur les détails de la vie privée de la requérante, ne saurait passer pour contribuer à un quelconque débat d’intérêt général pour la société, malgré la notoriété de la requérante (voir, mutatis mutandis, Campmany y Diez de Revenga et Lopez Galiacho Perona c. Espagne (déc.), no 54224/00, CEDH 2000-XII, Julio Bou Gibert et El Hogar Y La Moda J.A. c. Espagne (déc.), no 14929/02, 13 mai 2003, et Prisma Presse, décision précitée).

66.  Dans ces conditions, la liberté d’expression appelle une interprétation moins large (voir Prisma Presse, décision précitée, et, a contrario, Krone Verlag GmbH & Co. KG précité, § 37).

67.  A cet égard, la Cour tient également compte de la Résolution de l’Assemblée parlementaire du Conseil de l’Europe sur le droit au respect de la vie privée, qui souligne « l’interprétation unilatérale du droit à la liberté d’expression » par certains médias, dans la mesure où ils cherchent à justifier les atteintes au droit inscrit à l’article 8 de la Convention en considérant que « leurs lecteurs auraient le droit de tout savoir sur les personnes publiques » (paragraphe 42 ci-dessus, et Prisma Presse, décision précitée).

68.  Par ailleurs, un autre point paraît important aux yeux de la Cour : même si la présente requête ne porte stricto sensu que sur la publication des photos et des articles litigieux par différents magazines allemands, on ne saurait néanmoins faire totalement abstraction du contexte dans lequel ces photos ont été prises – à l’insu de la requérante et sans son consentement – et du harcèlement dont font l’objet nombre de personnes publiques dans leur vie quotidienne (paragraphe 59 ci-dessus).

En l’espèce, ce point est illustré de manière particulièrement frappante par les photos prises au « Beach Club » de Monte-Carlo, alors que la requérante trébuche sur un obstacle et tombe par terre (paragraphe 17 ci-dessus). Il apparaît en effet que ces photos avaient été prises de manière clandestine, à une distance de plusieurs centaines de mètres, probablement d’une maison avoisinante, alors que l’accès des journalistes et photographes à ce club était strictement réglementé (paragraphe 33 ci-dessus).

69.  Or la Cour rappelle l’importance fondamentale que revêt la protection de la vie privée pour l’épanouissement de la personnalité de chacun, protection qui – comme elle l’a dit plus haut – va au-delà du cercle familial intime et comporte également une dimension sociale. Elle estime que toute personne, même connue du grand public, doit pouvoir bénéficier d’une « espérance légitime » de protection et de respect de sa vie privée (paragraphe 51 ci-dessus, et, mutatis mutandis, Halford précité, p. 1016, § 45).

70.  De plus, une vigilance accrue quant à la protection de la vie privée s’impose face aux progrès techniques d’enregistrement et de reproduction de données personnelles d’un individu (voir le point 5 de la Résolution de l’Assemblée parlementaire sur le droit au respect de la vie privée – paragraphe 42 ci-dessus – et, mutatis mutandis, Amann c. Suisse [GC], no 27798/95, §§ 65-67, CEDH 2000-II, Rotaru c. Roumanie [GC], no 28341/95, §§ 43-44, CEDH 2000-V, P.G. et J.H. c. Royaume-Uni précité, §§ 57-60, et Peck précité, §§ 59-63, et § 78). Cela vaut également pour la réalisation systématique de photos déterminées et leur diffusion auprès d’un large public.

71.  Enfin, la Cour rappelle que le but de la Convention consiste à protéger des droits non pas théoriques ou illusoires, mais concrets et effectifs (voir, mutatis mutandis, Artico c. Italie, arrêt du 13 mai 1980, série A no 37, pp. 15-16, § 33).

72.  Or la Cour éprouve des difficultés à suivre l’interprétation par les juridictions internes de l’article 23 § 1 de la loi sur les droits d’auteur dans le domaine artistique, qui consiste à qualifier une personne en tant que telle de personnalité « absolue » de l’histoire contemporaine. Impliquant une protection très limitée de la vie privée et du droit à l’image, une telle qualification peut se comprendre pour des personnalités de la vie politique occupant des fonctions officielles. Cependant, elle ne saurait se justifier pour une personne « privée » comme la requérante, pour qui l’intérêt du grand public et de la presse est fondé uniquement sur son appartenance à une famille régnante, alors qu’elle-même ne remplit pas de fonctions officielles.

De toute façon, dans ces conditions, une interprétation restrictive de cette loi paraît s’imposer aux yeux de la Cour, afin que l’Etat remplisse son obligation positive de protection de la vie privée et du droit à l’image à l’égard de la Convention.

73.  Enfin, la distinction opérée entre personnalités « absolues » et personnalités « relatives » de l’histoire contemporaine doit être claire et évidente, afin que, dans un Etat de droit, l’individu dispose d’indications précises quant au comportement à adopter ; surtout, il faut qu’il sache exactement quand et où il se trouve dans une sphère protégée ou, au contraire, dans une sphère dans laquelle il doit s’attendre à une ingérence de la part d’autrui et surtout de la presse à sensation.

74.  La Cour estime dès lors que les critères retenus en l’espèce par les juridictions internes n’étaient pas suffisants pour assurer une protection effective de la vie privée de la requérante : en effet, en tant que personnalité « absolue » de l’histoire contemporaine, celle-ci ne peut – au nom de la liberté de la presse et de l’intérêt du public – se prévaloir d’une protection de sa vie privée que si elle se trouve dans un endroit isolé, à l’abri du public, et si, de surcroît, elle parvient à le prouver, ce qui peut s’avérer difficile. Si ces éléments font défaut, elle doit accepter d’être photographiée presque à tout moment, de manière systématique, et que ces photos soient ensuite très largement diffusées, même si, comme ce fut le cas en l’espèce, ces photos et les articles les accompagnant se rapportent exclusivement à des détails de sa vie privée.

75.  D’après la Cour, le critère de l’isolement spatial, s’il peut paraître clair en théorie, apparaît en pratique trop vague et difficile à déterminer à l’avance pour la personne concernée : en l’espèce, le seul fait de qualifier la requérante de personnalité « absolue » de l’histoire contemporaine ne suffit pas à justifier une telle intrusion dans la vie privée de celle-ci.

d)  Conclusion

76.  Comme elle l’a dit plus haut, la Cour considère que l’élément déterminant, lors de la mise en balance de la protection de la vie privée et de la liberté d’expression, doit résider dans la contribution que les photos et articles publiés apportent au débat d’intérêt général. Or force est de constater qu’en l’espèce cette contribution fait défaut, la requérante ne remplissant pas de fonctions officielles et les photos et articles litigieux se rapportant exclusivement à des détails de sa vie privée.

77.  De plus, la Cour estime que le public n’a pas un intérêt légitime de savoir où la requérante se trouve et comment elle se comporte d’une manière générale dans sa vie privée, même si elle apparaît dans des lieux qu’on ne saurait toujours qualifier d’isolés, et ce malgré sa notoriété.

Et même si cet intérêt du public existe, parallèlement d’ailleurs à un intérêt commercial des magazines publiant photos et articles, ces intérêts doivent, aux yeux de la Cour, l’un et l’autre s’effacer en l’espèce devant le droit de la requérante à la protection effective de sa vie privée.

78.  Enfin, d’après la Cour, les critères définis par les juridictions internes n’étaient pas suffisants pour assurer une protection effective de la vie privée de la requérante, et cette dernière aurait dû bénéficier dans les circonstances de la cause d’une « espérance légitime » de protection de sa vie privée.

79.  Eu égard à tous ces éléments, et malgré la marge d’appréciation dont l’Etat dispose en la matière, la Cour estime que les juridictions allemandes n’ont pas établi un juste équilibre entre les intérêts en présence.

80.  Il y a donc eu violation de l’article 8 de la Convention.

81.  Compte tenu de ce constat, la Cour n’estime pas nécessaire de se prononcer sur le grief de la requérante relatif à son droit au respect de la vie familiale.

TROISIÈME SECTION, AFFAIRE VON HANNOVER c. Allemagne, (Requête no 59320/00), ARRÊT, 24 juin 2004, DÉFINITIF, 24/09/2004, OPINION CONCORDANTE DE M. LE JUGE CABRAL BARRETO, OPINION CONCORDANTE DE M. LE JUGE ZUPANČIČ

DREPTUL LA RESPECTAREA VIEŢII PRIVATE, CONSTATAREA CARACTERULUI ILEGAL AL INTERCEPTĂRILOR, MONITORIZĂRII ŞI ÎNREGISTRĂRII CONVORBIRILOR PURTATE PE LINIILE TELEFONICE FĂRĂ CONSIMŢĂMÂNTUL PERSOANEI, NOŢIUNEA DE „INFRACŢIUNE GRAVĂ”

DREPTUL LA RESPECTAREA VIEŢII PRIVATE, CONSTATAREA CARACTERULUI ILEGAL AL INTERCEPTĂRILOR, MONITORIZĂRII ŞI ÎNREGISTRĂRII CONVORBIRILOR PURTATE PE LINIILE TELEFONICE FĂRĂ CONSIMŢĂMÂNTUL PERSOANEI,  NOŢIUNEA DE „INFRACŢIUNE GRAVĂ”
I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 8

62. Articolul 8 prevede :

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.

Obiectul plângerii nu este interceptarea comunicaţiilor în general. Decizia de admisibilitate   defineşte obiectul cauzei de faţă ca fiind „interceptarea realizată de sau în numele poliţiei în cadrul unei anchete penale” – şi nu de alte servicii guvernamentale cum ar fi Direcţia Vămilor sau Serviciul Secret – „şi normele şi procedurile administrative care reglementează acest tip de interceptări”.

Comisia a arătat (…) că, pe lângă măsurile luate împotriva reclamantului, simpla existenţă, în Marea Britanie, a unor legi şi practici care permit şi stabilesc un sistem de supraveghere secretă a comunicaţiilor este, în sine, „o interferenţă… cu exerciţiul drepturilor” garantate de articolul 8 (vezi cazul Klaas şi alţii…). în aceste condiţii, Curtea, ca şi Comisia (…) nu consideră necesară examinarea capătului de plângere referitor la interceptarea, timp de mai mulţi ani, a corespondenţei şi convorbirilor telefonice ale reclamantului.

[. . . ]

65. În principal, trebuie stabilit dacă interferenţa autorităţilor publice a fost justificată, adică dacă a fost „prevăzută de lege” şi „necesară într-o societate democratică” pentru unul din scopurile legitime enumerate în §  2 al articolului 8.

66. În hotărârea din cazul Silver şi alţii (25 martie 1983, §  85) Curtea a decis, cel puţin în privinţa amestecului în corespondenţa prizonierilor, că expresia „prevăzută de lege” din §  2 al articolului 8 trebuie interpretată pe baza principiilor stabilite în cazul Sunday Times (hotărârea din 26 aprilie 1979) .

Conform primului principiu, „lege” înseamnă atât normele legale, cât şi hotărârile judecătoreşti (…). Al doilea principiu – a cărui aplicabilitate în speţă nu a fost contestată – afirmă că „interferenţa trebuie să se bazeze pe legea naţională” (vezi cazul Silver şi alţii…). Cele două expresii includ însă şi anumite cerinţe, care depăşesc sfera legii naţionale. Două dintre aceste cerinţe au fost explicate după cum urmează:
„în primul rând, legea trebuie să fie accesibilă: cetăţeanul trebuie să aibă informaţii adecvate despre regulile aplicabile într-o situaţie dată. în al doilea rând, o normă nu poate fi considerată «lege» decât dacă este formulată suficient de precis ca să-i dea cetăţeanului posibilitatea de a-şi adapta comportamentul la cerinţele ei; el trebuie să poată prevedea – dacă este nevoie, cu ajutor adecvat – consecinţele posibile ale acţiunilor sale” (Sunday Times şi Silver şi alţii).

67. Guvernul a susţinut că cele două cerinţe nu sunt adecvate în contextul supravegherii secrete a comunicaţiilor, unde legea nu impune nici o restricţie asupra comportamentului individual la care cetăţenii ar trebui să se conformeze. în opinia guvernului, elementul cel mai important este legalitatea acţiunilor administrative în raport cu legea naţională.

Curtea reaminteşte că expresia „prevăzută de lege” nu se referă numai la prevederile legii naţionale, ci şi la calitatea acestora, care trebuie să fie compatibilă cu principiul supremaţiei dreptului, menţionat expres în preambulul Convenţiei (vezi, mutatis mutandis, cazul Silver şi alţii şi cazul Golder din 21 februarie 1975). Din obiectul şi scopul articolului 8 al Convenţiei reiese că cerinţa „prevăzută de lege” implică un anumit grad de protecţie pe care legea naţională trebuie să o ofere persoanelor împotriva amestecului arbitrar al autorităţilor publice în exerciţiul drepturilor garantate.
în special acolo unde puterea executivului se exercită în secret, riscul arbitrarului este evident (vezi cazul Klaas şi alţii…). Fără îndoială – după cum corect a sugerat guvernul -, cerinţa posibilităţii de a prevedea consecinţele unei legi în contextul interceptării comunicaţiilor în beneficiul unei anchete penale nu se poate aplica în acelaşi fel ca în situaţia altor legi care impun persoanelor restricţii de comportament. Cu toate acestea, legea t,rebuie să fie formulată cu suficientă claritate pentru a lămuri cetăţenii în ce împrejurări şi sub ce condiţii autorităţile publice sunt împuternicite să recurgă la interferenţe secrete şi potenţial periculoase cu exerciţiul drepturilor la viaţă privată şi corespondenţă.

68. Au existat dispute   şi în legătură cu cerinţa ca legea – şi nu practica administrativă – să definească situaţiile şi condiţiile în care autorităţile publice se pot amesteca în exerciţiul drepturilor protejate de Convenţie. în hotărârea în cazul Silver şi alţii (care a fost adoptată după raportul Comisiei în cazul de faţă), Curtea a stabilit că „legea care recunoaşte o putere discreţionară trebuie să-i şi stabilească limitele”, deşi condiţiile şi detaliile procedurale nu trebuie neapărat încorporate în textul ei (…).

Gradul necesar de precizie a „legii” depinde de obiectul ei (vezi cazul Sunday Times…). întrucât, în practică, supravegherea secretă a comunicaţiilor nu face obiectul controlului public, o putere discreţionară fără limite conferită executivului ar veni în contradicţie cu principiile statului de drept. Prin urmare, legea trebuie să indice cu suficientă claritate întinderea puterii discreţionare şi modul în care poate fi exercitată pentru urmărirea scopului legitim, dar şi pentru a asigura protecţia adecvată a drepturilor individuale faţă de amestecurile arbitrare.

[. . . ]

69.   Faptul că interceptarea convorbirii telefonice a reclamantului s-a efectuat pe baza dispoziţiilor legii britanice nu a fost contestat în cauză. Legalitatea dreptului de a intercepta comunicaţiile a fost stabilită în hotărârea vicecancelarului Robert Magarry (vezi §§  31-36) şi în raportul Birkett.

70. Urmează să stabilim dacă legea britanică prevede suficient de precis şi prin norme accesibile limitele acestei puteri şi modul ei de exercitare.

S-au ridicat două probleme: prima – dacă legea prevede că orice comunicare transmisă prin poştă sau telefon poate fi interceptată de poliţie numai pe baza unui mandat semnat de secretarul de stat; şi a doua – în ce măsură sunt prevăzute de lege situaţiile în care poate fi emis un mandat şi poate fi efectuată interceptarea.

71. Referitor la prima chestiune, reclamantul a afirmat în mod corect că există o practică generalizată, descrisă în termeni categorici în raportul Birkett şi în Cartea Albă (vezi §  42), dar legislaţia engleză nu prevede nicăieri că interceptarea comunicaţiilor se poate face pe baza unui mandat. Articolul 80 al Legii din 1969 prevede că poliţia poate „cere” unităţilor de poştă şi telecomunicaţii să furnizeze informaţii, dar nu prevede că interceptările realizate fără mandat sunt ilegale. Comisia a ajuns însă la concluzia că, prin interpretarea coroborată a articolului 80 cu alte prevederi legale, se poate deduce ilegalitatea interceptărilor fără mandat. Guvernul a împărtăşit această opinie.

Reclamantul a contestat concluzia Comisiei. El a invocat unele afirmaţii contrare din hotărârea vicecancelarului (vezi §§  33 şi 35) şi a arătat că circulara departamentului Afacerilor Interne din 1977 nu conţine (în secţiunea intitulată „Modul în care oficiile poştale furnizează informaţii poliţiei”) nici o referire la mandatul de interceptare (vezi §  50).

72. Cu privire la a doua chestiune, părţile au exprimat opinii fundamental diferite în privinţa modului în care Legea din 1969 impune – sau dacă impune – restricţii asupra situaţiilor şi condiţiilor în care secretarul de stat poate semna mandate de interceptare.

73. Guvernul a susţinut că, în comparaţie cu practica existentă înaintea adoptării ei, Legea din 1969   defineşte şi limitează puterea de a intercepta comunicaţiile, deoarece, din momentul intrării ei în vigoare, poliţia poate cere oficiilor de poştă şi telecomunicaţii să furnizeze informaţii doar pe baza unui mandat emis de secretarul de stat, în anumite condiţii şi numai în scopul descoperirii activităţilor infracţionale. De drept, mandatul trebuie să conţină perioada pentru care este emis, numele, adresa şi numărul de telefon al celui supravegheat şi nu se adresează poliţiei, ci oficiilor de poştă şi telecomunicaţii. în plus, poşta este împuternicită numai să furnizeze informaţii   „unor persoane anume desemnate”. Extinderea sau modificarea situaţiilor şi condiţiilor în care interceptările pot fi autorizate poate fi făcută doar pe cale legislativă, prin amendarea Legii din 1969.

74. Comisia nu a împărtăşit opinia guvernului în privinţa efectelor Legii din 1969, atrăgând atenţia asupra existenţei câtorva factori incerţi .

75. În primul rând, textul articolului relevant – în special prezenţa cuvântului „poate”- a determinat Comisia să afirme că [poliţia] „poate” cere oficiilor de poştă şi telecomunicaţii să furnizeze informaţii pentru orice scopuri şi în orice condiţii definite anterior ca legitime, respectiv legale şi nu neapărat respectând practica generalizată [a mandatului]. Nici în momentul publicării raportului Birkett şi nici pe vremea dezbaterilor parlamentare în legătură cu Legea din 1969 nu existau restricţii clare ale scopului şi condiţiilor [de emitere a mandatului]. Chiar în raportul Birkett, puterea secretarului de stat [de a autoriza interceptări] este descrisă ca „absolută” (vezi § 62), deşi se menţionează că, în practică, exercitarea ei este limitată.

76. Comisia a considerat că o a doua problemă constă în faptul că articolul 80 nu încorporează toate motivele pentru care pot fi emise mandatele de interceptare şi nici toate condiţiile procedurale de emitere a acestora, ci numai pe cele principale. Chiar dacă se admite că expresiile „anumite scopuri” şi „anumite condiţii” [vezi § 29] trebuie interpretate ca „scopurile şi condiţiile deja stabilite de practică” şi nu toate cele care ar fi, de drept, legale, nu este deloc evident   care „scopuri” şi „condiţii” anume au fost recunoscute de lege şi care nu. Comisia a mai notat şi că ulterior intrărif în vigoare a Legii din 1969 sfera noţiunii de „infracţiune gravă” (una din condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a autoriza interceptarea comunicaţiilor) a fost lărgită de două ori pe cale administrativă, fără a cere aprobarea Parlamentului (vezi §§  42-43).

77. Comisia a subliniat că modul în care guvernul analizează legea nu coincide cu analiza făcută de vicecancelar în hotărârea din februarie 1979 – unde se afirmă clar că articolul 80 al Legii din 1969 nu stabileşte condiţii legale [pentru interceptarea comunicaţiilor] (vezi §  34).

78.   În lus, chiar secretarul de stat a afirmat că măsurile existente aparţin domeniului practicii administrative şi nu sunt susceptibile de „legiferare”  .

79. Din cele de mai sus reiese că reglementările care guvernează interceptarea comunicaţiilor în contextul anchetelor penale sunt obscure şi pot fi interpretate în mai multe sensuri. Curtea nu-şi poate asuma funcţiile instanţelor naţionale (vezi, mutatis mutandis, hotărârile din cazurile Deweer, Van Droogenbroeck) dar trebuie să decidă dacă legile naţionale definesc suficient de clar puterile discreţionare ale autorităţilor publice astfel încât condiţiile prevăzute de articolul 8(2) al Convenţiei să fie respectate.
în Marea Britanie există proceduri de interceptare a comunicaţiilor în contextul anchetelor penale (vezi §§  42-49, 51-52 şi 54-55). Mai mult, statisticile publicate arată că numărul mandatelor de interceptare este relativ redus, în special dacă este comparat cu numărul de trimiteri în judecată şi cu numărul de posturi telefonice instalate (vezi §  53). Aplicarea măsurilor de interceptare a fost adusă la cunoştinţa publică prin intermediul raportului Birkett, al Cărţii Albe şi al declaraţiilor făcute în faţa Parlamentului de miniştrii cu responsabilităţi în acest domeniu (vezi §§  21, 37-38, 41, 43 şi 54).

Cu toate acestea, pe baza documentelor prezentate Curţii, nu se poate stabili cu certitudine care elemente ale atribuţiei de a intercepta comunicaţiile sunt stabilite prin lege şi care rămân la discreţia executivului. Date fiind obscuritatea şi lipsa de precizie a legii, Curtea a ajuns la aceeaşi concluzie cu Comisia. în opinia Curţii, legea britanică nu stabileşte cu claritate sfera de aplicare şi modul de exercitare a puterii discreţionare conferite autorităţilor publice. în aceste condiţii, cetăţenilor nu le este asigurată protecţia legală minimă la care au dreptul într-o societate democratică.
(iii) Concluzie

80. Pe scurt, interceptarea comunicaţiilor reclamantului – ca interferenţă a autorităţilor publice cu exerciţiul dreptului său la viaţă privată şi corespondenţă, garantat de articolul 8 – nu a fost „prevăzută de lege”.

(b) „Necesară într-o societate democratică” pentru urmărirea unui scop legitim
81. Fără îndoială, existenţa unei legi care conferă executivului puterea de a intercepta comunicaţiile pentru a ajuta poliţia în activitatea de cercetare a infracţiunilor poate fi „necesară într-o societate democratică… pentru apărarea ordinii publice şi a prevenirii faptelor penale” în sensul prevăzut de §  2 al articolului 8 (vezi, mutatis mutandis, hotărârea în cazul Klaas şi alţii…). Curtea acceptă, de exemplu, afirmaţia făcută de guvern în Cartea Albă, în sensul că în Regatul Unit „creşterea numărului de fapte penale, extinderea crimei organizate, gradul de sofisticare a infractorilor şi uşurinţa şi viteza cu care se pot deplasa fac din interceptarea comunicaţiilor un instrument indispensabil pentru investigarea şi prevenirea infracţiunilor grave”.

Cu toate acestea, din cauza caracterului ei secret, exercitarea puterii de interceptare poate da naştere cu uşurinţă, în cazuri individuale, la abuzuri cu consecinţe negative pentru întreaga societate democratică (…). în aceste condiţii, interceptarea comunicaţiilor poate fi privită ca „necesară într-o societate democratică” numai dacă sistemul de supraveghere secretă conţine garanţii adecvate împotriva abuzurilor.

82. Reclamantul a susţinut că sistemul britanic de reglementare a interceptărilor comunicaţiilor de către poliţie nu îndeplineşte condiţia de mai sus. Având în vedere concluzia Curţii – că interferenţa autorităţilor publice nu a fost „prevăzută de lege” nu mai este necesară examinarea celorlalte cerinţe ale articolului 8(2).

B. Înegistrarea numerelor de telefon formate

83. Guvernul a susţinut că, spre deosebire de interceptarea comunicaţiilor, înregistrarea numerelor de telefon formate de la un post telefonic dat nu constituie o interferenţă cu exerciţiul nici unuia din drepturile garantate de articolul 8.
84. Oficiile de poştă şi telecomunicaţii pot obţine în mod legal lista cu numerele formate de la un anumit post telefonic şi durata convorbirilor pentru a calcula corect sumele datorate de abonat. Guvernul a observat în mod corect că natura înregistrărilor numerelor de telefon diferă de cea a interceptărilor comunicaţiilor. Totuşi, Curtea nu este de acord cu afirmaţia potrivit căreia utilizarea datelor obţinute prin înregistrarea numerelor de telefon formate nu poate fi, în anumite condiţii, contrară prevederilor articolului 8. Numerele formate fac parte integrantă din convorbirile telefonice. Prin urmare, Curtea consideră că aducerea lor la cunoştinţa poliţiei fără consimţământul abonatului ar constitui un amestec în exerciţiul drepturilor garantate de articolul 8.

85.   Chestiunea în litigiu ridicată în faţa Curţii cu privire la înregistrarea numerelor de telefon formate se limitează la acţiunea poliţiei „în contextul general al anchetei penale şi în cadrul procedurilor administrative relevante” (vezi §  63).
86. în practică, oficiile poştale şi de telecomunicaţii din Regatul Unit furnizează poliţiei, în anumite situaţii, liste cu numere de telefon chiar dacă nu a fost emis un mandat în acest scop   (vezi §  56). Dl Malone, care era suspectat a fi săvârşit infracţiunea de tăinuire, făcea parte din categoria persoanelor împotriva cărora se puteau lua măsuri de supraveghere secretă. Prin urmare, pe lângă măsurile luate direct împotriva lui, simpla existenţă a practicii de mai sus îndreptăţeşte reclamantul să afirme că este „victima” unei încălcări a articolului 8. Concluzia rămâne aceeaşi chiar luând în considerare declaraţia guvernului în sensul că poliţia nu a cerut niciodată înregistrarea numerelor de telefon formate de reclamant şi nici nu a efectuat vreo percheziţie pe baza informaţiilor astfel obţinute (vezi §  17 şi, mutatis mutandis, cazul Klaas şi alţii…).

87.   Legislaţia naţională nu prevede că este ilegal ca oficiile poştale şi de telecomunicaţii să furnizeze voluntar poliţiei listele cu numerele de telefon formate de abonaţi (vezi §  56). Procedurile existente, inclusiv condiţiile restrictive, au fost descrise public în răspunsurile executivului la întrebările parlamentarilor. în plus, pe lângă absenţa oricărei interdicţii, legea nu prevede sfera de aplicare şi modul de exercitare a puterii discreţionare conferite autorităţilor publice. Prin urmare, chiar dacă din punctul de vedere al legii interne amestecul autorităţilor rezultat din existenţa practicilor descrise mai sus a fost legal, el nu a fost „prevăzut de lege” în sensul § ui 2 al articolului 8 (vezi §§ 66 şi 68).

C. Pe scurt

89. Atât interceptarea comunicaţiilor, cât şi divulgarea listei cu numerele de telefon formate de reclamant au încălcat articolul 8.

Pentru aceste motive, Curtea Europeană a Drepturilor Omului

  1. Decide, în unanimitate, că articolul 8 a fost încălcat.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului , Malone vs Regatul Unit Al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Hotărârea din 2 august 1984, cu Opinia parţial divergentă a judecătorilor Matscher şi Pinheiro Farinha și  Opinia convergentă a judecătorului Pettiti.

În fapt, la data de 22 martie 1977, dl Malone a fost învinuit de săvârşirea mai multor infracţiuni de tăinuire. în perioada iunie-august 1978, dl Malone a fost judecat, fiind achitat pentru o parte din infracţiuni. întrucât juraţii nu au ajuns la un consens în legătură cu restul acuzaţiilor, s-a procedat la o nouă trimitere în judecată. Al doilea proces a avut loc în perioada aprilie-mai 1979. Dl Malone a fost achitat, apreciindu-se că acuzarea nu a adus suficiente probe.

În timpul primului proces, s-a constatat că în agenda unuia dintre poliţiştii care efectuaseră cercetări erau notate amănuntele unei conversaţii telefonice avute de reclamant înainte de 22 martie 1977. Avocatul acuzării a recunoscut că acea convorbire fusese interceptată pe baza mandatului emis de secretarul de stat pentru Afacerile Interne.

În octombrie 1978, dl Malone a iniţiat o acţiune civilă împotriva comisarului poliţiei metropolitane, cerând, între altele, său, chiar dacă aceste operaţiuni au urmat un mandat emis de secretarul de stat.   La data de 28 februarie 1979, Sir Robert Magarry (vicecancelar) a respins cererea reclamantului  .

Reclamantul era convins că telefoanele şi corespondenţa i-au fost interceptate timp de mai mulţi ani. S-a bazat pe întârzierile cu care îşi primea corespondenţa şi pe existenţa unor semne de violare a acesteia. Ca probă, a prezentat instanţei un teanc de plicuri pe care le primise deschise ori lipite cu acelaşi tip de bandă adezivă. Despre convorbirile telefonice, a declarat că a auzit de multe ori zgomote neobişnuite şi că poliţia se află în posesia unor informaţii pe care le-ar fi putut obţine numai prin interceptarea convorbirilor. în opinia dlui Malone, aceste practici au continuat şi după ce a fost achitat.

Guvernul a susţinut că poliţia a interceptat doar acea singură convorbire telefonică cu privire la care au rezultat probe în acest sens în timpul procesului, iar această operaţiune s-a efectuat pe baza unui mandat emis de secretarul de stat pentru Afacerile Interne în scopul prevenirii şi descoperirii activităţilor infracţionale. în opinia guvernului, interceptarea s-a efectuat în conformitate cu legea şi cu normele procedurale. Nici în cursul procesului penal intentat reclamantului şi nici în cursul procedurilor civile declanşate de acesta împotriva comisarului poliţiei nu s-au oferit informaţii privind interceptarea postului telefonic al reclamantului ori al altor persoane şi, în caz afirmativ, nu s-a precizat ce alte convorbiri telefonice în care reclamantul era unul dintre interlocutori au mai fost interceptate. Motivele iniţiale pentru refuzarea acestor informaţii au fost următoarele : publicitatea ar putea aduce atingere scopului ascultărilor telefonice şi ar putea servi la identificarea altor surse de informaţie ale poliţiei, în special a informatorilor  . Pentru aceleaşi motive, guvernul a refuzat să informeze Comisia şi Curtea dacă şi în ce măsură poliţia a interceptat telefoanele şi corespondenţa reclamantului. Guvernul a negat că primirea unor scrisori deschise ori lipite cu bandă adezivă poate fi atribuită direct sau indirect interceptării corespondenţei. Guvernul a admis însă că reclamantul făcea parte din categoria persoanelor împotriva cărora se puteau lua măsuri de interceptare întrucât, în acel moment, poliţia îl suspecta că ar tăinui lucruri furate, îndeosebi antichităţi.

Dl Malone a pretins că postul telefonic i-a fost supravegheat de poliţie prin instalarea unui contor care înregistrează automat toate numerele formate. în sprijinul acestei afirmaţii, reclamantul a declarat că poliţia a efectuat percheziţii la domiciliile a aproximativ douăzeci de persoane cu care vorbise la telefon cu puţin timp înainte de a fi învinuit penal. Guvernul a răspuns că poliţia nu a instalat nici un contor şi nici nu a făcut percheziţii pe baza vreunei liste cu numere de telefon obţinute prin interceptarea convorbirilor reclamantului.

În septembrie 1978, reclamantul a cerut oficiului de poştă şi telecomunicaţii şi poliţiei să scoată din funcţiune echipamentul de ascultare a postului său telefonic. Ambele instituţii au răspuns că nu au competenţă în această chestiune.

În legea şi jurisprudenţa britanică, „interceptarea” este definită ca obţinerea unor informaţii despre conţinutul unei comunicări telefonice sau poştale, în lipsa consimţământului persoanelor implicate.

În practica îndelungată din Anglia şi Ţara Galilor a interceptării comunicărilor poştale şi telefonice, acestea se efectuează pe baza unui mandat semnat de un secretar de stat, care astăzi este cel al Afacerilor Interne… Nu există o lege specială pentru aceste proceduri, ci doar există diverse dispoziţii legale ale căror efecte au fost disputate în cazul de faţă. în consecinţă, prezentarea faptelor se limitează la aspectele necontestate.

Jurisprudenţa britanică (vezi cazul Procurorul General versus Compania Telefonică Edison din 1880) a stabilit că o convorbire telefonică este o comunicare telegrafică în sensul prevăzut de legile menţionate. Includerea convorbirilor telefonice în sfera de aplicare a infracţiunilor prevăzute de legislaţia referitoare la funcţionarea poştei şi telecomunicaţiilor nu a fost contestată în cauza de faţă.

În Regatul Unit, telefoanele au fost ascultate încă din momentul introducerii lor. Până în 1937, conducerea poştei   a acţionat pe baza principiului potrivit căruia puterea executivului de a intercepta convorbirile telefonice este legală şi, în acelaşi timp, ea poate fi exercitată de orice funcţionar al poştei. în consecinţă, nu era necesar ca secretarul de stat să dispună interceptarea convorbirilor telefonice, aranjamentele necesare fiind făcute direct între poliţie şi directorul general al departamentului de poştă şi telecomunicaţii. în 1937, procedura a fost modificată, deoarece s-a considerat că nu este adecvat ca funcţionarii poştei să poată înregistra şi divulga poliţiei conţinutul anumitor convorbiri fără permisiunea secretarului de stat. S-a stabilit că puterea pe care acesta o avea deja în domeniul interceptării corespondenţei era suficient de extinsă pentru a include şi ascultarea telefoanelor. Ca urmare, începând din 1937, activitatea de ascultare a telefoanelor a fost desfăşurată doar pe baza unor dispoziţii exprese ale secretarului de stat (raportul Birkett).

Prin legea din 1969, poşta a încetat să mai fie departament de stat, transformându-se în corporaţie cu puteri, funcţii şi obligaţii prevăzute de lege. Schimbările au făcut necesară adoptarea unor prevederi exprese în legătură cu interceptarea convorbirilor telefonice pe baza unui mandat emis de secretarul de stat. Articolul 80 al Legii din 1969 prevede următoarele:

„Oficiilor poştale şi de telecomunicaţii li se poate cere, în anumite scopuri şi în anumite condiţii, să furnizeze informaţii unor persoane anume desemnate   despre conţinutul comunicaţiilor transmise sau în curs de transmitere prin poştă  “.

30. Pentru prima dată s-a prevăzut prin lege posibilitatea funcţionarului oficiului poştal acuzat de săvârşirea unei infracţiuni de a se apăra demonstrând că a comis fapta pe baza unui ordin. Articolul 1(1) al regulamentului de aplicare al legii din 1969 prevede:

„Funcţionarul acuzat, pe baza articolului 45 al Legii din 1863, a articolului 11 al Legii din 1884 sau a articolului 20 al Legii din 1968, că ar fi divulgat conţinutul unor mesaje sau comunicaţii, se poate apăra demonstrând că fapta a fost săvârşită pentru îndeplinirea unei dispoziţii a secretarului de stat”.

Noţiunea de „infracţiune gravă” a cunoscut diverse interpretări. Infracţiuni considerate uşoare au început să fie privite ca „grave” în anumite circumstanţe; invers, infracţiuni care ar fi justificat, în perioada anterioară, emiterea unui mandat de interceptare nu mai satisfac această condiţie. De exemplu, interceptarea scrisorilor bănuite a conţine materiale obscene sau indecente a încetat în anii ’50 (raportul Birkett) .

„Infracţiunea gravă” este definită în Cartea Albă… ca „fapta pentru care o persoană aflată la prima infracţiune poate fi condamnată la trei ani închisoare sau o infracţiune mai uşoară, dar la care participă un număr mare de persoane sau există riscul utilizării violenţei” (Cartea Albă). în aprilie 1982, secretarul de stat cu Afacerile Interne a informat Parlamentul, pe baza recomandării lordului Diplock (vezi §  55), că interpretarea noţiunii de „infracţiune gravă” va fi extinsă şi la infracţiunile care pot duce la prejudicii importante  .

O circulară din 1977 a departamentului Afacerilor Interne adresată poliţiei conţine, în secţiunea intitulată „Modul în care oficiile poştale furnizează informaţii poliţiei”, următorul paragraf:

„1.67. Şefii oficiilor poştale şi directorii oficiilor telefonice pot asista poliţia… fără permisiunea organelor ierarhic superioare, dacă: (a) informaţia este cerută în interesul justiţiei pentru cercetarea judiciară a unei infracţiuni grave; (b) poliţia acţionează pe baza ordinelor directorului procuraturii publice; (c) împotriva făptuitorului a fost emis mandat de arestare sau natura infracţiunii permite arestarea fără mandat.

Şefii oficiilor poştale şi directorii oficiilor telefonice, la cererea unui ofiţer al poliţiei locale, pot acţiona după cum urmează:   (g) Telegrame. Telegramele pot fi arătate poliţiei cu consimţământul autorului sau destinatarului ori când trebuie aflat urgent conţinutul unei telegrame în scopul cercetării unei infracţiuni grave, cu condiţia ca şeful poliţiei locale să adreseze conducătorului unităţii o cerere telefonică expresă în acest sens.

1.70. Dacă pentru cercetarea unor infracţiuni grave este nevoie de alte informaţii aflate în posesia unităţii de poştă – care nu fac obiectul paragrafelor 1.67 şi 1.68 de mai sus -, ofiţerul de poliţie abilitat poate lua legătura cu departamentul de investigaţie al unităţilor de poştă şi telecomunicaţii care va lua măsurile necesare pentru a găsi şi furniza datele cerute”.

DETURNARE DE FONDURI, INFRACTIUNI DE CORUPȚIE, INFRACŢIUNEA ÎMPOTRIVA INTERESELOR FINANCIARE ALE COMUNITĂŢII EUROPENE, PUBLIC, PREPUŞENIE, RAPORT DE MUNCĂ

DETURNARE DE FONDURI, INFRACTIUNI DE CORUPȚIE, INFRACŢIUNEA ÎMPOTRIVA INTERESELOR FINANCIARE ALE COMUNITĂŢII EUROPENE, PUBLIC, PREPUŞENIE, RAPORT DE MUNCĂ

Constituie infracţiune folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor.

Prin sentinţa penală nr.1844/29.10.2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 B în dosarul nr(…), s-au hotărât următoarele:

În baza art.302/1 alin.1 din Codul penal, a fost condamnată inculpata T. N. la o pedeapsă de 2 ani închisoare.

În baza art.20 din Codul penal raportat la art.181 alin.1 din Legea nr.78/2000, privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, a fost condamnată aceeaşi inculpată la o pedeapsă de 3 ani închisoare.

În baza art.65 din Codul penal, i s-au interzis inculpatei drepturile prevăzute la art.64 al.1 lit. a teza a II-a şi lit. b din Codul penal, precum şi dreptul de a ocupa vreo funcţie în cadrul unei asociaţii, prevăzut la art.64 lit. c din Codul penal, pe o perioadă de 8 ani, pedeapsă complementară.

În baza art.33 lit. a din Codul penal, raportat la art.34 alin.1 lit. b şi art.35 alin.1 şi 3 din Codul penal, a aplicat inculpatei pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute la art.64 al.1 lit.a teza a II-a şi lit.b din Codul penal, precum şi a dreptului de a ocupa vreo funcţie în cadrul unei asociaţii, prevăzut la art.64 lit.c din Codul penal, pe o perioadă de 8 ani.

În baza art.71 din Codul penal, i s-au interzis inculpatei pe durata executării pedepsei, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art.64 lit. a teza a II-a, b şi c din Codul penal.

În baza art. 861 din Codul penal, s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supravegherea Serviciului de Probaţiune de pe lângă  T r i b u n a l u l   B u c u r e ş t i, pe un termen de încercare de 7 ani, stabilit în condiţiile art.862 din Codul penal.

În baza art. 863 alin.1 din Codul penal, pe durata termenului de încercare condamnata trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, o dată la trei luni, la  Serviciul de Probaţiune de pe lângă  T r i b u n a l u l   B u c u r e ş t i;

b)            să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c)            să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d)            să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.

În baza art. 359 C.p.p., s-au pus în vedere inculpatei dispoziţiile 864 şi art.83 din Codul penal.

În baza art.71 alin.5 din Codul penal, s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii.

S-a dispus anularea contractului nr. RO/2001/87059/Ex, încheiat între Centrul Naţional pentru Programul de G. Profesională „M. da E.” şi Asociaţia Naţională de Turism Rural, F. şi Cultural (A.N.T.R.E.C.).

În baza art.14 şi 346 din  C o d u l   d e procedură penală, a fost obligată inculpata, în solidar cu partea responsabilă civilmente Asociaţia Naţională de Turism Rural, F. şi Cultural, la plata echivalentului în lei al sumei de 2.280 Euro, la cursul B.N.R. de la data plăţii, cu titlu de despăgubiri civile, către partea civilă Agenţia Naţională pentru Programe Comunitare în Domeniul Educaţiei şi G. Profesionale, cu sediul în B, Calea ş. E., nr.133,  .3, sector 4.

În baza art.163 din  C o d u l   d e procedură penală, s-a instituit sechestrul asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatei, până la concurenţa sumei de 2.280 Euro, măsură care ce a fost aplicată potrivit prevederilor art.164 din  C o d u l   d e procedură penală.

În baza art.191 al.1 şi 3 din  C o d u l   d e procedură penală, a fost obligată inculpata, în solidar cu partea responsabilă civilmente Asociaţia Naţională de Turism Rural, F. şi Cultural la plata sumei de 1.500 lei RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 99/P/2006 din data de 16.04.2007, Parchetul de pe lângă  Î n a l t a   C u r t e de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul  T e r i t o r i a l   B u c u r e ş t i a trimisă în judecată inculpata T. N. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de deturnare de fonduri, prevăzută de art.302/1 alin.1 din Codul penal, şi de tentativă la infracţiunea împotriva intereselor financiare ale Comunităţii Europene, prevăzută de art.20 din Codul penal raportat la art.18/1 alin.1 din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, cu aplicarea art.33 lit.a din Codul penal.

În actul de sesizare s-a reţinut că inculpata, în calitate de preşedinte al Asociaţiei Naţionale de Turism Rural, F. şi Cultural (B.), în cursul lunii martie 2003, a deturnat suma de 9.640 Euro (pe care a folosit-o în interes personal, efectuând călătorii în mai multe oraşe europene – Madrid, Praga, N. etc), destinată realizării contractului – RO/2001/87059/EX – intitulat „G.a formatorilor în vederea organizării turismului rural românesc în spiritul standardelor europene”, finanţat de programul comunitar „M. da E.” II, iar la data de 31.05.2003, cu ocazia depunerii Raportului final pentru contractul RO/2001/87059/EX la Centrul Naţional „M. da E.”, în vederea plăţii finale în sumă de 3.139,36 Euro, ce a fost aprobată prin Nota de evaluare din 11.07.2003, inculpata a făcut declaraţii inexacte (referitor la datele financiare din raport, la numărul stagiarilor care au participat la proiect etc.) şi a folosit documente false, respectiv: factura fiscală nr.(…)-357/13.03.2003, pentru suma de 11.120 Euro, emisă de H. de G. E., 10 bilete de avion fictive pe ruta B – E. şi retur, emise de S.C. M. S.R.L. B şi un număr de 10 copii ale atestatelor eliberate de organizaţia gazdă, ce indicau nereal că persoanele în cauză ar fi efectuat un stagiu de formare profesională de 2 săptămâni, în perioada 01 – 14.03.2003, în cadrul Programului European „M. da E.”.

Prin acelaşi rechizitoriu, s-a dispus disjungerea cauzei şi declinarea competenţei în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 B, în vederea continuării cercetărilor pentru identificarea autorilor infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art.290 din Codul penal, care au întocmit în fals mai multe înscrisuri (factura nr.(…) – 357/13.03.2003, cu antetul „S. des H. de G.   du U. E. de E.”, cele 10 atestate de formare profesională fictive care ar fi fost emise de H. de G., precum şi menţiunile şi semnăturile fictive din cele 10 rapoarte individuale de stagiu) ce au fost depuse la raportul final.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut că situaţia de fapt reţinută în rechizitoriu este temeinic probată, inculpata făcându-se vinovată de săvârşirea infracţiunilor de deturnare de fonduri, prevăzută de art.302/1 alin.1 din Codul penal, şi de tentativă la infracţiunea împotriva intereselor financiare ale Comunităţii Europene, prevăzută de art.20 din Codul penal raportat la art.18/1 alin.1 din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, cu aplicarea art.33 lit.a din Codul penal.

E., instanţa de fond a reţinut că programul „M. da E.” a fost iniţiat şi lansat de către Uniunea Europeană în anul 1994 ca un program comunitar de cooperare transnaţională în domeniul formării profesionale a forţei de muncă.

Comisia Europeană coordonează şi cofinanţează acest program, care este operaţional începând cu anul 1995. Ca urmare a rezultatelor favorabile obţinute şi pentru a asigura continuitatea în articularea şi completarea iniţiativelor ţărilor europene în formarea profesională, Consiliul Uniunii Europene a hotărât, prin Decizia din 26 aprilie 1999, implementarea celei de a doua faze a Programului „M. da E.”, între 1 ianuarie 2000 şi 31 decembrie 2006.

România participă la Programul „M. da E.” ca partener cu drepturi depline începând cu 1 septembrie 1997. Ministerul Educaţiei şi Cercetării este responsabilul  naţional  al programului,  iar coordonarea derulării programului revine Agenţiei Naţionale pentru Programe Comunitare în Domeniul Educaţiei şi G. Profesionale (A.N.P.C.D.E.F.P.)

Programul „M. da E.” are două faze: Programul „M. da E.” I (1995 – 1999) şi Programul „M. da E.” II (2000 – 2006). Programul de acţiune comunitară în domeniul formării profesionale „M. da E.” II (2000 – 2006) are la bază Decizia nr. 82/1999 adoptată de Consiliul Uniunii Europene.

În ceea ce priveşte condiţiile de eligibilitate, instituţia/organismul care prezintă o propunere de proiect trebuie să aibă personalitate juridică şi să fie înregistrată oficial în România. E. (interni şi externi) instituţiilor promotor trebuie la rândul lor să aibă personalitate juridică; persoanele fizice (studenţi, elevi, tineri muncitori, formatori ş.a.) pot participa la un proiect de mobilităţi numai dacă au fost selecţionate de o instituţie cu personalitate juridică, promotorul unui astfel de proiect; persoanele fizice pot beneficia de mobilitate M. da E. o singură dată pe parcursul a 36 de luni calendaristice, indiferent de grupul Ť..

Relativ la procedurile de finanţare, programul „M. da E.” acoperă integral cheltuielile de transport, viză turistică, asigurare medicală, cazare şi masă ale beneficiarilor de mobilitate. Înaintea efectuării stagiului Agenţia virează 80% din valoarea proiectului, restul de 20% trebuind să fie asigurat de instituţia promotoare/contractoare a proiectului. După efectuarea stagiului se depune raportul final de stagiu care se evaluează şi se aprobă de către Autoritatea Naţională de Management a Programului (M.E.C.). În termen de 45 de zile după aprobarea raportului se rambursează promotorului suma care a reprezentat 20% din valoarea proiectului (co-finanţarea).

La data de 19.02.2003, s-a încheiat contractul de finanţare nr.RO/2001/87059/EX, denumit „G.a formatorilor în vederea organizării turismului rural românesc în spiritul standardelor europene”, între Centrul Naţional „M. da E.”, reprezentat prin directorul J. T., în calitate de finanţator, şi Asociaţia Naţională de Turism Rural, F. şi Cultural (B.) România, reprezentată prin inculpata T. N., în calitate de beneficiar, în temeiul căruia urma să se organizeze un stagiu de pregătire la o instituţie similară din Franţa, pentru un număr de 10 persoane.

Potrivit acestui contract subvenţia financiară definitivă pentru întregul proiect urma să fie de maximum 15.700 Euro.

Art.2 („Obligaţiile părţilor”) din contract prevedea că B., în calitate de contractant, reprezentată de inculpată:

– este unicul responsabil pentru realizarea integrală a obiectivelor proiectului, pentru gestiunea administrativă şi financiară a acestuia,  inclusiv pentru efectuarea plăţilor către stagiari (persoane fizice-beneficiari); (pct. 2.1.1.)

– desemnează, prin decizie scrisă, o echipă pentru gestiunea proiectului, alcătuită din responsabilul proiectului („persoana de contact”), un responsabil cu programul de formare profesională al stagiarilor şi diseminarea rezultatelor proiectului şi un expert contabil pentru gestiunea financiară a proiectului. După   caz, contractantul poate decide deplasarea alternativă la unitatea de stagiu a persoanelor care fac parte din echipa de gestiune, dar numai în condiţiile suportării cheltuielilor de transport şi sejur extern din suma prevăzută în bugetul proiectului la capitolul „Gestiune şi monitorizare” şi din fonduri provenite din alte surse decât bugetul proiectului; (pct.2.1.3.)

– organizează, efectuează şi răspunde de selecţionarea stagiarilor; (pct. 2.1.4.)

– respectă criteriile punctuale pentru selecţia stagiarilor stabilite de CN şi, după caz, adoptă criterii suplimentare în acest scop; (pct. 2.1.5.)

– organizează concursul pentru selecţia stagiarilor; (pct. 2.1.6.)

– organizează, în ţară, programul  modular pentru  pregătirea stagiarilor în vederea participării la activităţile de formare profesională stabilite prin proiect. Conţinutul şi structura programului modular vor fi concepute pe baza recomandărilor CN; (pct.2.1.7.)

– încheie un contract de stagiu cu fiecare stagiar considerând, modelul din Anexa 6; contractul de stagiu trebuie să prevadă întreg spectrul de activităţi specifice, conforme cu obiectivele proiectului precum şi cu contractul încheiat între instituţia promotoare şi instituţia gazdă. Contractele încheiate între contractant/instituţia trimiţătoare şi stagiar vor include angajamentul stagiarului conform căruia după stagiu va presta o activitate profesională de cel puţin un an la unitatea trimiţătoare; (pct. 2.1.8.)

– încheie acorduri cu parteneri (instituţia trimiţătoare şi instituţia gazdă), în vederea asigurării unei derulări normale a proiectului şi respectării termenelor, conform celor stabilite prin prezentul contract; contractele încheiate cu instituţiile gazdă trebuie să acopere cerinţele financiare prevăzute  la art.5 paragraful  5.1.5. al prezentului contract; (pct. 2.1.9.)

– efectuează plăţile către stagiari în conformitate cu prevederile articolelor 5 şi 6 şi următoarele din contract; (pct. 2.1.11.)

– acoperă din fonduri proprii cheltuielile prevăzute în bugetul aprobat al proiectului, care urmează să fie suportate din subvenţia „M. da E.” şi pe care le va recupera după primirea „soldului” (v. Articolul 6 paragraful 6.1.) la subvenţia financiară din programul „M. da E.”; (pct. 2.1.12.)

– recomandă stagiarilor şi îi sprijină să-şi depoziteze alocaţia financiară individuală în cont bancar personal; (pct. 2.1.13.)

– monitorizează permanent, prin mijloace specifice, realizarea obiectivelor programelor individuale de stagiu şi asigurarea unor condiţii rezonabile de cazare şi masă pentru stagiari; (pct. 2.1.14.)

– informează, fără întârziere şi în detaliu, atât CN cât şi partenerii de proiect despre orice acţiune, activitate sau incident care poate prejudicia derularea normală a prezentului contract; informarea trebuie să aibă un caracter oficial prin certificarea ei de către conducătorul instituţiei promotoare; (pct. 2.1.15.)

– prezintă rapoarte intermediare, rapoarte finale şi situaţii statistice în conformitate cu revederile articolului 7 din prezentul contract; (pct. 2.1.17.)

– cooperează cu CN şi facilitează toate activităţile de monitorizare şi audit ale proiectului iniţiate de către acesta; (pct. 2.1.18.)

– menţionează asistenţa financiară, acordată de Comisia Europeană prin Programul „M. da E.”, în toate documentele diseminate şi publicate de partenerii proiectului care face obiectul prezentului contract, (pct. 2.1.19.)

Articolul 3 din contract („Durata”) prevedea că perioada efectivă a stagiului de plasament/schimb în străinătate are o durată de două săptămâni, începe la data de 01.03.2003 şi se va încheia la data de 14.03.2003 (cel mai târziu la 18.04.2003). Durata astfel definită acoperă perioada de eligibilitate a cheltuielilor care se suportă din alocaţia financiară individuală.

În perioada de la încheierea stagiului şi până la data de 30.04.2003 promotorul va definitiva şi va centraliza toate documentele necesare pentru  raportul final al proiectului, pe care are obligaţia să-l depună la CN „M. da E.” până la data de 30.05.2003.

Potrivit articolului 4 din contract („Selecţia stagiarilor şi componenţa grupului de stagiari”), selecţia stagiarilor revine, în exclusivitate, contractantului (4.1.), în acest scop contractantul confirmând că stagiarii răspund următoarelor condiţii:

– probează competenţe profesionale foarte bune/excelente, calităţi morale, un nivel de cultură generală şi o conduită adecvată participării la un proiect european de formare profesională. D. selecţionaţi au o stare de sănătate foarte bună, care nu va afecta sub nici o formă participarea la proiect; (4.1.1.)

– sunt persoane angajate cu carte de muncă, elevi sau studenţi; (4.1.2.)

– acceptă, pe baza unui acord scris încheiat cu unitatea de unde provin să îşi desfăşoare activitatea profesională ori studiile la unitatea trimiţătoare, cel puţin un an după încheierea stagiului; (4.1.3.)

– au fost selecţionaţi prin concurs public, organizat de contractant, respectând recomandările CN în acest sens (publicarea concursului cu cel puţin 10 zile anterior datei de desfăşurare, cunoaşterea de către candidaţi a criteriilor de selecţie, numire a unei comisii de concurs constituită din cel puţin trei persoane). (4.1.4.).

Potrivit articolului 5 pct.5.2.1. din contract, numărul total de stagiari aprobaţi prin proiect este de 10 persoane, iar subvenţia alocată fiecăruia, pe durata stagiului, nu va depăşi suma de 1.470 Euro.

De asemenea contractul mai prevedea că CN „M. da E.” transferă în contul bancar al contractantului o sumă echivalentă a 80% din totalul subvenţiei financiare, cu titlu de avans, adică 12.560 Euro. T. (diferenţa dintre subvenţia totală şi avans) va fi plătit în termen de 60 de zile calendaristice de la confirmarea aprobării raportului final al contractantului, (articolul 6, punctul 6.1.)

La data de 25.02.2003, Centrul Naţional „M. da E.” a virat în contul B. deschis la N. – Sucursala B – H., suma de 12.560 Euro, reprezentând avans de 80% din valoarea contractului.

Din această sumă inculpata, în aceeaşi zi – 25.03.2003, a retras în numerar 7.980 Euro, justificând printr-o cerere că banii sunt necesari pentru deplasarea în Franţa a celor 10 stagiari pentru acoperirea cheltuielilor de cazare şi diurnă a acestor persoane.

La data de 03.03.2003, inculpata a plătit prin transfer bancar suma de 3.980 Euro, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr.(…) din 26.02.2003, emisă de S.C. M. S.R.L. B, pentru 10 bilete de avion, pe ruta B – E. – B.

De asemenea, din avansul de 12.560 Euro, la data de 27.02.2003, a fost schimbată interbancar, în lei, suma de 500 Euro, la cursul de 35.352 lei/Euro, rezultând 17.662.500 lei, care au fost înregistraţi în contul bancar în lei al B..

După efectuarea stagiului, la data de 31.05.2003, inculpata T. N. a depus la Centrul Naţional „M. da E.” Raportul final privind proiectul RO/2001/87059/EX, semnat de ea, în calitate de responsabil de proiect, raport ce conţinea descrierea activităţilor întreprinse pe perioada stagiului şi documentele justificative ale cheltuielilor efectuate (vol.II d.u.p., filele 72 – 86; 87 -125; 128-246).

În cuprinsul raportului, inculpata a făcut o declaraţie de conformitate în care precizează că informaţiile prezentate sunt exacte şi conforme realităţii, iar, în particular, datele financiare oferite în raport corespund cheltuielilor legate de derularea proiectului.

În vederea justificării cheltuielilor efectuate cu ocazia desfăşurării proiectului de stagiu, inculpata T. N. a anexat la Raportul final Factura nr.(…)-357 din data de 13.03.2003, pentru suma de 11.120 Euro, aparent emisă de partenerul extern S. des H. de G.   du Turism E. de E. (vol.1 d.u.p., fila 144). În realitate, în urma verificărilor efectuate de O.L.A.F. (materializate în Raportul provizoriu al O.L.A.F. privind anchetarea Proiectului „M. da E.”, RO-2001-PL 87059-EX – vol.I d.u.p., filele 146-169) şi, ulterior, a probelor administrate în cauză (Raport de constatare tehnico-ştiinţifică, Nota de Control a Departamentului de Inspecţie al Primului-Ministru şi Urmărire a V. U. a Fondurilor Comunitare, declaraţiile martorilor) s-a constatat că această factură nu a fost emisă de partenerul extern, în documentele contabile ale acestuia nefigurând vreo factură cu respectivele elemente de identificare (număr, format, data emiterii, sume, servicii).

De asemenea a mai fost anexată raportului final o factură, nr.(…) din 26.02.2003, în valoare de 3.980 Euro (vol.I, fila 192), reprezentând echivalentul a 10 bilete transport aerian U., cu destinaţia E., având data plecării 01.03.2003 şi data sosirii 14.03.2003.

Cercetările au relevat însă faptul că factura nu justifică în realitate cheltuielile efectuate cu transportul extern al celor 10 stagiari, întrucât din adresa nr.5961 din 01.06.2005 a Companiei Naţionale de Transporturi Aeriene – U., a rezultat că posesorii biletelor respective nu au călătorit pe cursele U. în luna martie 2003 (vol.I d.u.p., filele 288-289). De altfel în timpul verificărilor efectuate de către O.L.A.F., inculpata T. N. a prezentat biletele de avion folosite în realitate de cei 6 stagiari participanţi la proiect, cu data plecării 08.03.2003 şi sosirii în 14.03.2003, deplasarea efectuându-se cu compania franceză AIR G. (vol.II d.u.p., filele 126-127).

Potrivit raportului de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit de specialistul D.N.A., din totalul sumei de 3.980 Euro, achitaţi pentru biletele de transport aerian, doar 1.920 Euro au fost considerate cheltuieli eligibile, efectuate în scopul realizării proiectului, diferenţa de 2.060 Euro, nefiind cheltuială neeligibilă, deoarece nu a fost acoperită cu documente justificative. Declaraţia martorului E. E. – administrator a S.C. M. S.R.L. B (firma care a emis biletele) a confirmat faptul că pentru diferenţa de 2.060 Euro, s-au emis bilete pe numele inculpatei T. N., pentru alte destinaţii din Europa (Praga, Madrid, N., T).

Totodată în perioada 08.03. -14.03.2003 doar 6 din cei 10 stagiari care au încheiat contracte individuale de stagiu cu B. au călătorit efectiv în Franţa, respectiv: D. M., D. N. J., D. O. E., D. F. B., M. H. S. şi N. E. (după cum rezultă din Nota de Control a Departamentului de Inspecţie al Primului-Ministru şi Urmărire a V. U. a Fondurilor Comunitare – vol.l d.u.p., f.32, care se coroborează cu datele comunicate de către Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră prin adresa nr.32910 din 27.05.2005 -vol.I d.u.p., filele 284-287).

De asemenea, deşi nu încheiase contract individual de stagiu, inculpata T. N. a făcut deplasarea în Franţa, aflându-se pe lista de participanţi furnizată de partenerul extern, (potrivit Notei de Control a Departamentului de Inspecţie al Primului-Ministru şi Urmărire a utilizării U. a Fondurilor Comunitare – vol.l d.u.p., f.32)

La raportul final au fost depuse de către toţi cei 10 stagiari rapoarte individuale de stagiu, foarte asemănătoare din punct de vedere al conţinutului, prin care menţionau că stagiul de perfecţionare s-a derulat pe o perioadă de două săptămâni, criteriile care au stat la baza selecţiei participanţilor fiind cunoştinţele de limba franceză, iar partenerul francez a acordat fiecărui stagiar un atestat.

De asemenea, inculpata a depus la raportul final un număr de 10 atestate de formare continuă emisă de partenerul extern H. de G., pe numele celor 10 stagiari – D. M., E. S., D. F., N. E., E. D., E. N., D. E. O., D. N. J., S. H. M. şi S. N. (voi.II d.u.p., filele 229-238), ce cuprind menţiuni nereale cu privire la perioada de efectuare a stagiului şi persoanele care au participat la acesta.

În urma probelor administrate în cauză a rezultat însă că perioada de desfăşurare a stagiului a fost 10.03 – 14.03.2003, la care au participat doar şase persoane, o parte din ele neavând cunoştinţă de limba franceză (E. S., N. E. şi E. D.), care nu au fost selecţionate prin concurs, iar stagiarilor nu ie-au fost eliberate atestate de către promotor, (potrivit Notei de Control a Departamentului de Inspecţie al Primului-Ministru şi Urmărire a V. U. a Fondurilor Comunitare – vol.I d.u.p., f.33, care se coroborează cu raportul de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit în cauză, precum şi cu declaraţiile martorilor D. N. J., D. O. E., D. F. B., M. H. S. şi N. E. – participanţi la stagiu, şi E. E. N. şi E. D. N., care nu au participat în realitate la stagiu).

Ca urmare a analizării raportului final depus la data de 31.05.2003 de către B., Centrul Naţional „M. da E.” a întocmit nota de evaluare a raportului final din data de 11.07.2003, prin care s-a confirmat că promotorul urmează să primească suma de 3.139, 36 Euro, cu titlu de plată finală. Plata efectivă a soldului nu s-a mai realizat din cauza neregulilor sesizate de O.L.A.F. cu privire la derularea contractului de finanţare în cauză.

Declaraţiile inculpatei (din timpul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti) – prin care aceasta nu a recunoscut săvârşirea faptelor, nu s-au coroborat cu celelalte probe administrate, instanţa făcând aplicarea art. 69 din  C o d u l   d e procedură penală cu privire la valoarea probantă a acestora. În ceea ce priveşte caracterul de mijloc de probă al raportului de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit de specialistul din cadrul D.N.A., contestat de către apărătorul inculpatului, instanţa a reţinut că, potrivit art.11 alin.3 din O.U.G. nr.43/2002, privind Departamentul Naţional Anticorupţie, acesta constituie mijloc de probă. Ca atare, concluziile acestuia au fost avute în vedere la soluţionarea cauzei, în condiţiile art.63 din  C o d u l   d e procedură penală, în contextul tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

În ceea ce priveşte aplicarea în timp a legii penale incidente, instanţa a constatat că art.18/1 şi art.18/2 din Legea nr.78/2000 au fost introduse prin Cartea a II-a – Titlul I – art.I pct.18 din Legea nr.161 din (…) (Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.279 din (…)), intrând în vigoare la 24.04.2003, prin urmare în timpul derulării Contractului nr.RO/2001/87059/EX.

Astfel, în ceea ce priveşte atât falsificarea înscrisurilor menţionate, cât şi schimbarea destinaţiei fondurilor obţinute prin încheierea contractului în cauză, instanţa de fond a reţinut că faptele au fost săvârşite anterior intrării în vigoare a art.1 pct.18 din Legea nr.161/2003, încadrarea juridică fiind cea stabilită de legea generală, respectiv cea prevăzută la art.290 sau art.288 alin.1 şi, respectiv, art.302/1 alin.1 din Codul penal, iar nu cea prevăzută la art.18/1 alin.1 şi, respectiv, art.18/2 alin.1 din Legea nr.78/2000, modificată şi completată. Instanţa a constatat însă că pentru falsificarea înscrisurilor în vederea obţinerii de fonduri nerambursabile, prin încheierea contractului de finanţare menţionat, acţiuni comise înainte de momentul intrării în vigoare a art.I pct.18 din Legea nr.161/2003, infracţiuni pentru care inculpata se poate face vinovată de săvârşirea infracţiunilor prevăzute de Codul penal, art.290 sau art.288 al.1, s-a dispus disjungerea în cauză, astfel că nu pot face obiectul prezentei judecăţi.

S-a observat că potrivit art.18/1 alin.1 din Legea nr.78/2000 constituie infracţiune folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor.

Obţinerea de fonduri nu înseamnă numai semnarea contractului de finanţare, aceasta fiind doar o etapă a procedurii specifice, prin care se stabileşte cuantumul finanţării, modalitatea şi condiţiile în care sumele vor fi puse la dispoziţie şi utilizate. Urmează punerea efectivă la dispoziţie a fondurilor, în două sau mai multe tranşe, şi urmărirea utilizării lor, prin monitorizare şi întocmirea, eventual, a unor rapoarte de verificare de către autoritatea competentă, iar dacă raportul final este favorabil, aprobând cheltuielile ca eligibile, atunci se decontează tranşa finală/soldul şi se încheie procedura obţinerii fondurilor.

Astfel, în speţă, potrivit articolului 6 din contract, programarea plăţii soldului va fi condiţionată de aprobarea rapoartelor (intermediar şi final) pe care contractantul are obligaţia să le prezinte, (pct.6.1.2.).

Prin urmare, consumarea infracţiunii prevăzute de art.18/1 alin.1 din Legea nr.78/2000 (una de rezultat) are loc numai o dată cu obţinerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor (nu numai a avansului, dar şi a soldului), în cauză rămânând doar în faza de tentativă, având în vedere că la data obţinerii avansului lipsea incriminarea de la art.18/1 alin.1 din Legea nr.78/2000, soldul nu a mai fost plătit inculpatei din cauza descoperirii activităţii sale ilicite.

Potrivit art.302/1 alin.1 din Codul penal, infracţiunea de deturnare de fonduri constă în schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti sau a resurselor materiale, fără respectarea prevederilor legale, dacă fapta a cauzat o perturbare a activităţii economico-financiare sau a produs o pagubă unui organ ori unei instituţii de stat sau unei alte unităţi dintre cele la care se referă art.145.

Potrivit acestui din urmă text menţionat, prin termenul public se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public.

Or, prin prisma celor menţionate anterior, sub nici o formă nu pot fi considerate fonduri „private” cele avansate de Comunitatea Europeană, în realizarea diferitelor programe reglementate la nivelul Uniunii Europene, patrimoniul acesteia fiind format în urma contribuţiei statelor membre.

Un alt argument în reţinerea caracterului public al fondurilor publice a fost şi acela că potrivit dispoziţiilor O.G. nr.79/2003, privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente utilizate necorespunzător, sumele de recuperat la bugetul general al Comunităţilor Europene sau la bugetele administrate de acestea ori în numele lor, precum şi/sau la bugetele de cofinanţare aferente, ca urmare a utilizării necorespunzătoare a fondurilor comunitare şi a sumelor de cofinanţare aferente reprezintă creanţe bugetare rezultate din nereguli (art.2 lit.d), fiind asimilate, potrivit art.4 alin.2 din acelaşi act normativ, creanţelor fiscale, în sensul drepturilor şi obligaţiilor care revin creditorilor, autorităţilor cu competenţe în gestionarea asistenţei financiare comunitare nerambursabile şi debitorilor.

Instanţa a aplicat inculpatei pentru fiecare dintre infracţiunile reţinute în sarcina sa pedeapsa închisorii, care să corespundă scopului acesteia, definit prin art.52 din Codul penal, prin observarea criteriilor generale de individualizare prevăzute de art.72 din Codul penal.

G. care se comit în dauna bugetului Uniunii – expresia concretă a unui veritabil patrimoniu comun al cetăţenilor Uniunii, constituie una din problemele majore cu care se confruntă Uniunea Europeană. Faptele prin care se fraudează bugetul acesteia din urmă sunt deosebit de periculoase, nu atât prin valoarea pagubelor produse, dar mai ales prin impresionantul grad de organizare a activităţii infracţionale. O dovadă în acest sens este şi faptul că prevenirea şi sancţionarea faptelor care aduc atingere intereselor financiare ale organismelor europene constituie o preocupare constantă a acestora, materializată într-o serie de acte comunitare, precum Convenţia privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene din 26.07.1995 (publicată în K. Oficial nr.D. din 27.11.1995, p.49-57) şi Protocoalele sale adiţionale, elaborate în baza art.K.3 din Tratatul Uniunii Europene, şi, mai ales, Regulamentul (CE, F.) nr. 2988/95 al Consiliului, din 18 decembrie 1995, privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene (publicat în K. Oficial nr.L 312, din 23.12.1995, p. 0001 -0004).

S-a reţinut, de asemenea, atitudinea inculpatei care, deşi a avut constant o poziţie nesinceră şi nu a recunoscut săvârşirea faptelor, s-a prezentat în faţa instanţei la fiecare termen şi nu are antecedente penale.

A mai apreciat instanţa de fond că, aptitudinile intelectuale şi conduita în societate a inculpatei nu sunt de natură a determina orientarea spre minimul pedepsei prevăzute de lege, câtă vreme aceasta s-a folosit de ele pentru a beneficia de credibilitate şi a da o aparenţă de legalitate activităţii sale ilicite.

În baza art.71 din Codul penal, a interzis inculpatei pe durata executării pedepsei, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a, b şi c din Codul penal.

Astfel, în ceea ce priveşte pedeapsa accesorie şi complementară, instanţa a reţinut că natura faptelor săvârşite, ansamblul circumstanţelor personale ale inculpatei duc la concluzia existenţei unei nedemnităţi în exercitarea drepturilor de natură electorală prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a şi lit.b din Codul penal, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, precum şi a dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnata pentru săvârşirea infracţiunii, prevăzut de art.64 lit. c din Codul penal, motiv pentru care exerciţiul acestora a fost interzis pe perioada executării pedepsei şi ca pedeapsă complementară.

Nu s-a procedat la anularea înscrisurilor falsificate, în baza art.348 din  C o d u l   d e procedură penală, având în vedere că prin rechizitoriu s-a dispus disjungerea cauzei, în vederea continuării cercetărilor pentru identificarea autorilor infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art.290 din Codul penal, care au întocmit în fals mai multe înscrisuri (factura nr.(…) – 357/13.03.2003, cu antetul „S. des H. de G.   du U. E. de E.”, cele 10 atestate de formare profesională fictive care ar fi fost emise de S. des H. de G.   du U. E. de E., precum şi menţiunile şi semnăturile fictive din cele 10 rapoarte individuale de stagiu) ce au fost depuse la raportul final, acest lucru urmând a fi hotărât în dosarul astfel disjuns.

Sub aspectul laturii civile, instanţa a constatat că, potrivit adresei nr. 1058/29.03.2007 (vol.II d.u.p., fila 267), A.N.P.C.D.E.F.P. s-a constituit parte civilă cu suma 2280 Euro – prejudiciul rămas neacoperit, întrucât prin nota de reevaluare a raportului final aferent Contractului nr.RO/2001/87059/EX nu s-a aprobat raportul final şi pe cale de consecinţă, cheltuielile efectuate au fost declarate neeligibile, stabilindu-se ca inculpata să restituie integral avansul acordat pentru realizarea proiectului, în cuantum de 12.560 Euro.

De asemenea, în ceea ce priveşte calitatea de parte responsabilă civilmente a Asociaţiei Naţională de Turism Rural, F. şi Cultural, instanţa a reţinut că în cauză sunt întrunite şi condiţiile specifice ale răspunderii civile a comitentului pentru faptele prepusului, ca formă a răspunderii civile pentru fapta altei persoane, respectiv a părţii responsabile civilmente Asociaţia Naţională de Turism Rural, F. şi Cultural pentru fapta inculpatei T. N..

În Nota de control privind derularea proiectului RO/2001/87059/EX, finanţat din Programul comunitar „M. da E.” II, a Departamentului de Inspecţie al Primului-Ministru şi Urmărire a V. U. a Fondurilor Comunitare se constată, în privinţa rezilierii contractului (pct.2.1.), că la art.2 din contractul de finanţare încheiat se stipulează faptul că B. „este unicul responsabil pentru realizarea integrală a obiectivelor proiectului, pentru gestiunea financiară şi administrativă a acestuia”.

Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică a stabilit că cheltuielile eligibile aferente derulării proiectului „G.a formatorilor privind organizarea turismului rural românesc în spiritul standardelor europene” au însumat 2.920 Euro, diferenţa în valoare de 9.640 Euro până la suma totală de 12.560 Euro, virată de Centrul Naţional „M. da E.” în contul B. fiind cheltuieli neeligibile.

Prin Nota de debit nr.4/09.05.2005 partea vătămată A.N.P.C.D.E.F.P. a notificat partea responsabilă civilmente B. că din cauza nerespectării clauzelor contractuale din contractul de finanţare încheiat aceasta figurează ca debitor cu suma avansată pentru realizarea proiectului, partea civilă încasând la data de 6.06.2005 şi, respectiv, 16.06.2005, suma totală de 10.280 Euro (f.236 – dosar instanţă), rămânând de acoperit prin urmare suma solicitată în prezenta cauză, de 2280 Euro.

Instanţa a apreciat că opţiunea părţii civile, în sensul tragerii la răspundere civilă contractuală a inculpatei este îndreptăţită şi nu o poate cenzura, acordându-i suma solicitată, cererea sa fiind susţinută de concluziile Raportului de constatare întocmit în cauză.

De asemenea, în ceea ce priveşte Contractul nr.RO/2001/87059/Ex, încheiat între Centrul Naţional pentru Programul de G. Profesională „M. da E.” şi Asociaţia Naţională de Turism Rural, F. şi Cultural (A.N.T.R.E.C), reprezentată de inculpată, instanţa a apreciat că se impune anularea acestuia, pentru cauză ilicită, având în vedere că este consecinţa directă, dacă nu chiar una din modalităţile de realizare, a activităţii infracţionale a inculpatei.

Potrivit art.20 din Legea nr.78/2000, în cazul în care s-a săvârşit vreo infracţiune dintre cele prevăzute în prezentul capitol [inclusiv cele prevăzute de art.18/1 şi art.18/2 din lege], luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.

Ca atare, în baza art.163 din  C o d u l   d e procedură penală, a dispus instituirea sechestrul asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatei, până la concurenţa sumei de 2.280 Euro, aceasta fiind valoarea probabilă a debitului şi mai ales a dobânzilor, la care se vor adăuga şi spezele de executare.

Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel inculpata T. N. şi partea responsabilă civilmente Asociaţia Naţională de Turism Rural F. şi Cultural.

Inculpata T. N. a criticat hotărârea  instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeincie, arătând în esenţă, atât în cuprinsul motivelor de apel depuse la dosarul cauzei (filele 37-42 dosar apel volumul I ) cât şi în concluziile scrise, următoarele:

1. instanţa de fond în mod greşit a reţinut în sarcina sa săvârşirea infracţiunii de deturnare de fonduri prevăzută de art.302/1 Cod penal. Astfel, B., potrivit sentinţei civile de constituire este o asociaţie neguvernamentală, o persoană juridică de drept privat care nu se încadrează în prevederile dispoziţiilor art.145 Cod penal, referitoare la „public“. Apoi, din dosarul cauzei a rezultat că în calitatea sa de preşedinte al B. nu avea contract de muncă la această asociaţie, neexistând nici un raport de prepuşenie, de subordonare, cu B., după cum greşit a reţinut instanţa de fond, funcţionând în calitate de cadru didactic la Universitatea de Studii B. şi Medicină Veterinară B şi la SC. E. SRL, ca director, astfel că nu are calitatea de subiect activ al infracţiunii de deturnare de fonduri şi anume, să fie funcţionar ori alt salariat într-o instituţie din cele prevăzute de art.145 Cod penal.

În consecinţă, a solicitat a se reţine de instanţa de control judiciar că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art.302/1 Cod penal, impunându-se pentru motivele arătate achitarea sa sub aspectul acestei infracţiuni, în temeiul dispoziţiilor art.11 pct.2 lit. a rap. la art.10 lit. d Cod procedură penală.

2. În ceea priveşte infracţiunea prev. de art.20 Cod penal rap. la art.18/1 din Legea nr.78/2000, reţinută în sarcina sa şi pentru care instanţa de fond a şi dispus condamnarea, se arată în susţinerea apelului, că această infracţiune a fost introdusă prin Legea nr.161/2003 publicată în Monitorul Oficial al României nr.279/21.04.2003, care a modificat Legea 78/2000. Momentul consumării acestei infracţiuni, inclusiv sub forma tentativei reţinută în sarcina sa, a fost cel în care s-a produs rezultatul, respectiv obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul Comunităţilor Europene.  Or, în cauză momentul în care s-a consumat fapta este 25.02.2003, care reprezintă data când s-a virat în contul B. suma de 12.560 Euro reprezentând avansul de 80% din contractul încheiat. Însă, la acea dată încă nu survenise incriminarea faptei ca infracţiune, motiv pentru care a solicitat achitarea sa şi sub aspectul acestei infracţiuni, în temeiul dispoziţiilor art.11 pct.2 lit.b rap. la art.10 lit. b Cod penal, fapta nefiind prevăzută de legea penală.

De menţionat că, inculpata prin apărător, în motivele de apel a criticat şi încheierea de şedinţă din 10.09.2007 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 B, pe motiv că în mod nelegal şi cu încălcarea dreptului la apărare instanţa nu a încuviinţat proba solicitată, de efectuare a unei expertize contabile.

Pe parcursul judecării apelului, instanţa de control judiciar a dispus efectuarea unei expertize contabile cu obiectivele formulate de inculpată, astfel că la soluţionarea în fond a apelului apărarea nu a mai adus critici cu privire la încheierea de şedinţă din 10.09.2007 a Judecătoriei sectorului 1 B.

Partea responsabilă civilmente Asociaţia Naţională de Turism Rural F. şi Cultural a susţinut în motivele de apel că în mod greşit instanţa de fond a dispus anularea contractului de finanţare pentru cauză ilicită, acesta fiind perfect valabil  încheiat, cu respectarea condiţiilor legale. Expertiza contabilă efectuată în cauză a concluzionat că partea civilă are de restituit inculpatei suma de 297 euro, însă instanţa de fond în mod nelegal a dispus obligarea inculpatei la plata sumei de 2.280 euro, deşi partea civilă nu solicitase plata acestei sume. În cauză, nu se poate reţine existenţa unui raport de prepuşenie, atâta vreme cât inculpata nu a fost încadrată în cadrul asociaţiei pe baza unui contract de muncă. Apoi, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că în cauză au fost încălcate prevederile art.51 alin.2 din Legea nr.500/2002, argumentând că în art.1 din actul normativ se arată că legea nr.500/2002 stabileşte principiile, cadrul general şi procedurile privind formarea…utilizarea fondurilor publice, precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar. B. nu putea încălca o lege care nu îi este aplicabilă, asociaţiile nefiind instituţii publice, ci persoane juridice de drept privat. De asemenea, solicitarea privind restituirea sumei de bani de către B. nu are temei legal, în cauză fiind vorba despre executarea unui contract, răspunderea civilă delictuală nefiind aplicabilă.

Sub aspectul laturii penale, partea responsabilă civilmente a susţinut că nu s-a dovedit existenţa infracţiunii prev. de art.302/1 alin.1 Cod penal, în sensul că nu a existat o schimbare a destinaţiei unor fonduri băneşti, întrucât fondurile au fost utilizate în conformitate cu scopul contractului, nu s-a precizat care anume prevederi legale au fost încălcate, urmarea faptei, perturbarea activităţii nu s-a produs, lipsind şi latura subiectivă a acestei infracţiuni, intenţia. Referitor la infracţiunea prev. de art.20 rap. la art.18/1 alin.1 din Legea nr.78/2000, s-a motivat că la data de 25.02.2003 s-a consumat fapta, când B. a primit suma de 12.560 euro, însă la acea dată infracţiunea nu era incriminată. A mai susţinut că pedepsele aplicate sunt mult prea mari în raport cu circumstanţele favorabile inculpatei, iar aplicarea pedepselor complimentare sunt considerate ingerinţe în domeniul vieţii private şi de familie, potrivit Convenţiei Europene.

Prin decizia penală nr. 428/13.07.2009 pronunţată de  T r i b u n a l u l   B u c u r e ş t i – Secţia I-a Penală au fost admise apelurile declarate de inculpata T. N. şi partea responsabilă civilmente Asociaţia Naţională de Turism Rural, F. şi Cultural.

A desfiinţat în parte sentinţa penală atacată şi în fond, rejudecând:

A redus pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor prev. de art.64 alin.1 lit. a teza a II a, b şi c Cod penal aplicată inculpatei T. N., de la 8 ani la 3 ani.

S-a înlăturat dispoziţia privind anularea contractului nr. RO/2001/87059/EX încheiat între Centrul Naţional pentru Programul de G. Profesională M. da E. şi Asociaţia Naţională de Turism Rural, F. şi Cultural (A.N.T.R.E.C ).

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a decide astfel, Tribunalul a constată următoarele:

În urma analizării materialului probator administrat în cauză, atât în faza de urmărire penală cât şi în cea de judecată, prima instanţă a reţinut o corectă situaţie de fapt şi a dat o justă încadrare faptelor reţinute în sarcina inculpatei T. N., constatând că vinovăţia acesteia este pe deplin dovedită, fiind întrunite condiţiile tragerii la răspundere penală a inculpatei pentru comiterea infracţiunilor de deturnare de fonduri prev. de art.302/1 alin.1 Cod penal şi tentativă la infracţiunea prev. de art. 18/1 alin.1 din Legea nr.78/2000.

Ï. ca instanţa de fond, Tribunalul constată că activitatea infracţională a inculpatei a fost dovedită cu probe certe de vinovăţie, în acest sens fiind avute în vedere, Nota de control privind derularea proiectului RO/2001/87059/EX, finanţat din Programul comunitar „M. da E.” II, a Departamentului de Inspecţie al Primului-Ministru şi Urmărire a V. U. a Fondurilor Comunitare, care se coroborează cu Raportul provizoriu al O.L.A.F. privind anchetarea Proiectului „M. da E.”, RO-2001-PL 87059-EX , Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, Contractul nr. RO/2001/87059/EX din 19.02.2003, Nota internă privind reevaluarea raportului final aferent Contractului nr. RO/2001/87059/EX a Agenţiei Naţionale pentru Programe Comunitare în Domeniul Educaţiei şi G. Profesionale, Nota de debit nr.4 din 09.05.2005, Contracte individuale de stagiu; factura nr. (…) – 357/13.03.2003, purtând antetul S. des H. de G.   du Turism E. de E., factura nr.51/23.09.2003, în valoare de 1.000 Euro, emisă de H. de G. E., atestate de formare profesională, rapoarte individuale de stagiu, adresa nr.7/329/02.06.2005 a Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, Raportul final al B. cu privire la derularea contactului de finanţare menţionat; Nota de evaluare a raportului final din 11.07.2003, factură fiscală nr.(…) din 26.02.2003 emisă de către S.C. M. S.R.L. B, fotocopii de pe biletele de avion AIR G., fotocopii de pe biletele de avion U., Adresa din 19.03.2007, emisă de S.C. M. S.R.L. B, însoţită de fotocopii ale biletelor de avion emise pe numele inculpatei T. N., precum şi cu declaraţiile martorilor E. O. E., E. D. N., E. E. N., T. B. , D. O., E. E., M. H. S., D. N. J., D. F. B. şi N. E. – audiaţi atât în timpul urmăririi penale, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti (cu excepţia martorului M. H. S., cu privire la declaraţiile căruia s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art.327 alin.3 din  C o d u l   d e procedură penală), cât cu celelalte înscrisuri depuse la dosarul cauzei.

Sub aspectul infracţiunii de deturnare de fonduri prevăzută de art.302/1 alin.1 Cod penal, Tribunalul a reţinut următoarele:

Astfel, din probele administrate în cauză a rezultat că la data de 19.02.2003, s-a încheiat contractul de finanţare nr. RO/2001/87059/EX, denumit „G.a formatorilor în vederea organizării turismului rural românesc în spiritul standardelor europene”, între Centrul Naţional „M. da E.”, reprezentat prin directorul J. T., în calitate de finanţator, şi Asociaţia Naţională de Turism Rural, F. şi Cultural (B.) România, reprezentată prin inculpata T. N., în calitate de beneficiar, în temeiul căruia urma să se organizeze un stagiu de pregătire la o instituţie similară din Franţa, pentru un număr de 10 persoane.

Subvenţia financiară acordată din fondurile Comunităţii Europene pentru acest proiect a fost stabilită la suma de 15.700 Euro, stabilindu-se a fi utilizată doar pentru acoperirea integrală a alocaţiilor financiare individuale ale stagiarilor care participau la proiect şi, în limita disponibilului, pentru acoperirea totală sau parţială a costurilor de pregătire, administrare şi gestionare financiară a proiectului. S-a mai prevăzut în contract ca sub nici un motiv, stagiarul sau contractantul, în speţă B. reprezentată de inculpata T. N. să folosească sume provenite din subvenţia financiară alocată proiectului în alte scopuri decât cele prevăzute în contract.

Întrucât banii ce urmau a fi atribuiţi B. reprezentat de inculpată, pentru derularea acestui contract, proveneau din fondurile Comunităţii Europene, prin contractul menţionat s-au stabilit obligaţii stricte în sarcina beneficiarului cu privire la utilizarea acestor fonduri băneşti, apoi cu privire la selecţia persoanelor ce urmau să participe la stagiul de pregătire, la durata stagiului de pregătire în străinătate, la numărul de persoane ce urmau să participe, ş.a.

Astfel, potrivit contractului, s-a stabilit că persoanele care vor participa la activităţile de formare profesională vor fi selectaţi prin concurs, că perioada efectivă a stagiului are o durată de două săptămâni, respectiv între 01.03.2003 şi 14.03.2003, iar numărul total de stagiari aprobaţi prin proiect a fost de 10 persoane, subvenţia alocată fiecăruia pe durata stagiului fiind de 1.470 Euro.

Pentru realizarea acestui contract, la data de 25.02.2003, Centrul Naţional „M. da E.” a virat în contul B. deschis la N. – Sucursala B – H., suma de 12.560 Euro, reprezentând avans de 80% din valoarea contractului.

Din această sumă inculpata, în aceeaşi zi – 25.03.2003, a retras în numerar 7.980 Euro, justificând printr-o cerere că banii sunt necesari pentru deplasarea în Franţa a celor 10 stagiari pentru acoperirea cheltuielilor de cazare şi diurnă a acestor persoane.

De asemenea, în perioada 27.02.2003 – 5.03.2003 inculpata a retras din cont, astfel cum rezultă din fişa contului curent nr.(…), sumele de 500 euro (la 27.02.2003), 3.980 euro (la 03.03.2003), 119,70 euro (la 05.03.2003) , 23,18 euro (la 05.03.2003) şi 23,18 euro (la 05.03.2003) adică întregul avans de 12.560 euro, reprezentând 80% din valoarea contractului.

După efectuarea stagiului în Franţa, la data de 31.05.2003, inculpata T. N. a depus la Centrul Naţional „M. da E.” Raportul final privind proiectul RO/2001/87059/EX, semnat de inculpată, în calitate de responsabil de proiect, raport ce conţinea descrierea activităţilor întreprinse pe perioada stagiului şi documentele justificative ale cheltuielilor efectuate (vol.II d.u.p., filele 72 – 86; 87 -125; 128-246). În cuprinsul raportului, inculpata a făcut şi o declaraţie de conformitate în care a precizat că informaţiile prezentate sunt exacte şi conforme realităţii şi că datele financiare oferite în raport corespund cheltuielilor legate de derularea proiectului.

Totodată, inculpata T. N. a menţionat în raport  ( filele 76 – 86 dosar urmărire penală vol. II) că la acest stagiu de pregătire în Franţa au participat 10 persoane, că cei 10 beneficiari au fost au selectaţi pe baza unor criterii bine stabilite de B. şi  s-a avut în vedere în acest sens competenţele profesionale ale persoanelor respective, abilitatea de a comunica în limba franceză. A precizat totodată că concursul organizat pentru selecţia participanţilor a fost public şi a constat în susţinerea a 3 probe, respectiv testarea competenţelor profesionale, limbă străină şi susţinerea unui interviu.

La raportul final, inculpata T. N. a ataşat şi 10 rapoarte individuale de stagiu întocmite şi semnate de fiecare beneficiar, respectiv de numiţii E. S., D. F., D. N., D. M., D. O. E., E. N., E. D., S. M., N. E. şi S. N.. În cuprinsul acestor rapoarte, depuse de inculpata T. N. odată cu raportul final, fiecare participant a menţionat că durata stagiului a fost de 2 săptămâni, de la 01.03.2003 la 14.03.2003, că a beneficiat de o subvenţie totală de 1.470 euro, iar timp de 2 săptămâni s-au perfecţionat în cadrul unei asociaţii care desfăşoară activităţi la nivel european.

În realitate, potrivit declaraţiilor date de martorii M. H. S., D. F., D. N., N. E., E. D. N., E. O. E., atât în cursul urmăririi penale cât şi al cercetării judecătoreşti menţiunile din cuprinsul acestor rapoarte nu sunt reale întrucât perioada de stagiu nu a fost de 2 săptămâni, nu au beneficiat de nicio subvenţie în cuantum de 1.470 euro, iar semnăturile executate pe aceste înscrisuri nu le aparţin. Mai mult, deşi numiţii E. S., E. N., E. D. şi S. N. nici nu au participat la nici un stagiu de pregătire în Franţa, inculpata a depus şi pentru aceştia rapoarte individuale de stagiu prin care se atesta nereal că au participat de la 01.03.2003 la 14.03.2003 la stagiul de pregătire în Franţa, că au beneficiat de o subvenţie totală de 1.470 euro, iar timp de 2 săptămâni    s-au perfecţionat în cadrul unei asociaţii care desfăşoară activităţi la nivel european.

Totodată, inculpata a depus la raportul final şi un număr de 10 atestate de formare continuă emisă de partenerul extern H. de G., pe numele celor 10 stagiari – D. M., E. S., D. F., N. E., E. D., E. N., D. E. O., D. N. J., S. H. M. şi S. N. (voi.II d.u.p., filele 229-238), ce cuprind menţiuni nereale cu privire la perioada de efectuare a stagiului şi persoanele care au participat la acesta.

La data de 25.09.2003 inculpata T. N., în calitate de preşedinte al B. a dat o declaraţie pe propria răspundere că stagiul de formare profesională s-a efectuat în perioada 1.03. – 14.03.2003.

Însă, aşa cum a rezultat din probele administrate în cauză, contrar celor menţionate de inculpată în raportul final, la stagiul de pregătire din Franţa au participat în loc de 10 persoane, doar 6 persoane, respectiv martorii D. F. B., D. N. J., D. M., D. O. E., S. M. şi N. E., precum şi inculpata T. N., iar cu privire la selecţia acestor persoane nu a fost organizat nici un concurs, nu au susţinut nicio probă, iar o parte dintre aceştia nici nu cunoşteau limba franceză. De asemenea, deşi nu încheiase contract individual de stagiu, inculpata T. N. a făcut deplasarea în Franţa, aflându-se pe lista de participanţi furnizată de partenerul extern, (potrivit Notei de Control a Departamentului de Inspecţie al Primului-Ministru şi Urmărire a utilizării U. a Fondurilor Comunitare – vol.l d.u.p., f.32), deşi, potrivit art.2 din Anexa 2 la contract („Conflict de interese”), contractantul se angaja să ia toate măsurile de precauţie necesare pentru a preveni orice conflict de interese în acest scop urmând să aducă la cunoştinţa Centrului Naţional, fără întârziere, orice situaţie generatoare de conflict de interese sau susceptibilă să conducă la un conflict de interese, ceea ce nu s-a întâmplat.

Apoi, perioada de stagiu nu s-a desfăşurat pe parcursul a două săptămâni respectiv 1.03.2003 – 14.03.2003 astfel cum s-a stabilit în contract şi cum a menţionat în mod nereal inculpata, ci a durat doar o săptămână pe perioada 08.03.2003 – 14.03.2003, cu doar 4 zile de activităţi ( 11 -14 martie 2003). Trebuie amintită în acest sens declaraţia martorului N. E., care a precizat că a fost invitat de inculpata T. N. la stagiul de pregătire în Franţa, fără a participa la vreun concurs organizat de B., că stagiul s-a desfăşurat pe perioada 8.03. 2003 – 14.03.2003, fiind cazat iniţial la E. împreună cu numiţii D. F., D. M., D. O. E. într-un apartament ce aparţinea surorii numitului D. F., pentru care nu s-a plătit cazarea, cheltuielile cu masa fiind suportate de participanţi. A mai declarat că pe perioada 08.03.2003 – 10.03.2003 toată echipa s-a aflat la E. desfăşurând „doar activităţi personale, iar nu de pregătire”, iar din 10.03.2003 s-au deplasat la o pensiune în localitatea U., aparţinând asociaţiei H. de G., fiind primiţi de D. E., director al asociaţiei H. de G.. Pe perioada 11.03.2003 – 13.03.2003 s-a desfăşurat programul de pregătire al stagiarilor români constând în vizite la diferite obiective turistice, pensiuni, muzee, pe toată această perioadă fiindu-le asigurată cazarea, masa, transportul. A mai precizat că nu cunoaşte limba franceză, iar pentru a fi recrutat, inculpata l-a înregistrat în cadrul B. în funcţia de coordonator al Departamentului Marketing, deşi niciodată nu a desfăşurat vreo activitate în cadrul acestei asociaţii. În acelaşi sens au declarat şi martorii D. N. J., D. F. B., M. H. S., E. O. E., precizând că nu au susţinut nici un concurs pentru a participa la stagiul de pregătire în Franţa, fiind invitaţi de inculpată. Martora E. E. N. a declarat că în perioada 2002 – 2003 a fost angajată la B. în funcţia de secretară, iar inculpata T. N. care îi era şi profesoară la disciplina turism rural din cadrul Facultăţii de Management a Universităţii de Ştiinţe B. şi Medicină Veterinară B, a desemnat-o să participe la stagiul de pregătire în Franţa. În final, nu a mai participat la acel stagiu şi a precizat că nu a semnat sau completat nici un raport individual de stagiu, iar semnătura executată pe acel document nu îi aparţine.

În vederea justificării sumei de 12.560 Euro reprezentând avansul din 80% din valoarea contractului, inculpata T. N. a anexat la Raportul final factura nr.(…)-357 din data de 13.03.2003, pentru suma de 11.120 Euro, aparent emisă de partenerului extern S. des H. de G.   du Turism E. de E. (vol.1 d.u.p., fila 144) şi care era compusă din următoarele categorii de cheltuieli: 1.000 euro cheltuieli transport intern, 9.620 de euro cheltuieli de cazare şi 500 euro taxe administrative.

În realitate, în urma verificărilor efectuate de O.L.A.F. (materializate în Raportul provizoriu al O.L.A.F. privind anchetarea Proiectului „M. da E.”, RO-2001-PL 87059-EX – vol.I d.u.p., filele 146-169) şi, ulterior, a probelor administrate în cauză (Raport de constatare tehnico-ştiinţifică, Nota de Control a Departamentului de Inspecţie al Primului – Ministru şi Urmărire a V. U. a Fondurilor Comunitare, declaraţiile martorilor) s-a constatat că această factură nu a fost emisă de partenerul extern S. des H. de G.   du Turism E. de E., în documentele contabile ale acestuia nefigurând vreo factură cu respectivele elemente de identificare (număr, format, data emiterii, sume, servicii).

Caracterul nereal al celor menţionate în cuprinsul acestei facturi a fost relevat de următoarele împrejurări:

– factura cuprindea cheltuieli privind transportul intern minibus şi transferuri aeroport, aferent perioadei 01 – 14.03.2003, deşi din declaraţiile martorilor participanţi la stagiu şi ale doamnei D. E. – reprezentant al partenerului extern, a rezultat că  transportul  intern,  în  vederea efectuării activităţilor s-a desfăşurat cu autoturismele proprietarilor de pensiuni;

– factura cuprindea cheltuieli privind cazarea pentru 10 persoane aferentă perioadei 01.03. – 14.03.2003, în valoare de 9.620 Euro (74 Euro x 13 zile x 10persoane), deşi în realitate partenerul extern, respectiv S. des H. de G.   du Turism E. de E., a emis doar factura nr.51 din 23.09.2003 (vol.I, fila 145), aferente perioadei 10.03 – 14.03.2003, cu valoarea totală de 1.000 Euro;

– factura făcea referire la cheltuieli privind taxe administrative pentru organizarea stagiului, deşi în realitate conform precizărilor doamnei D. E. nu au fost percepute taxe administrative pentru organizarea proiectului;

– factura indică cheltuieli pentru perioada 01 – 14.03.2003, deşi verificările efectuate au stabilit că stagiul s-a desfăşurat doar în perioada 10.03. – 14.03.2003.

Aşadar, în mod real, singura factură emisă de partenerul extern S. des H. de G.   du U. E. de E. cu privire la B. a fost factura nr.51/23.09.2003 în valoare de 1.000 euro reprezentând contravaloarea cazării pe perioada 10.03.2003 – 14.03.2003.

D. E., director al asociaţiei S.   H. de G.   du tourisme vert de E.  cu ocazia investigaţiei O.L.A.F cu privire la derularea contractului, a precizat că ( vol. I d.u.p fl.165 ) factura nr.(…)-357 din data de 13.03.2003, emisă pentru suma de 11.120 Euro ( prezentată de inculpată Centrului Naţional M. da E. pentru justificarea sumei de 12.560 euro şi plata soldului final de 3.139,36 euro), nu a fost emisă de asociaţia sa, nu se regăseşte în contabilitatea asociaţiei, formularul utilizat fiind total diferit de cel pe care îl foloseşte în realitate. A ataşat în acest sens factura nr.51/23.09.2003 emisă în mod real de asociaţie în valoare de 1000 euro şi care reprezenta cheltuielile făcute cu stagiarii români pentru cazare şi masă.

Inculpata T. N. a mai depus la raportul final şi  factura nr.(…) din 26.02.2003, în valoare de 3.980 Euro (vol. I, fila 192), reprezentând echivalentul a 10 bilete transport aerian U., cu destinaţia E., având data plecării 01.03.2003 şi data sosirii 14.03.2003.

Cercetările au relevat însă faptul că factura nu justifică în realitate cheltuielile efectuate cu transportul extern al celor 10 stagiari, întrucât din adresa nr.5961 din 01.06.2005 a Companiei Naţionale de Transporturi Aeriene – U., rezultă că posesorii biletelor respective nu au călătorit pe cursele U. în luna martie 2003 (vol. I d.u.p., filele 288-289). De altfel cu ocazia verificărilor efectuate de către O.L.A.F., inculpata T. N. a prezentat biletele de avion folosite în realitate de cei 6 stagiari participanţi la proiect, cu data plecării 08.03.2003 şi sosirii în 14.03.2003, deplasarea efectuându-se cu compania franceză AIR G. (vol. II d.u.p., filele 126-127).

Declaraţia martorului E. E. – administrator a S.C. M. S.R.L. B (firma care a emis biletele) a confirmat faptul că pentru suma de 2.060 Euro,  s-au emis bilete pe numele inculpatei T. N., pentru alte destinaţii din Europa (Praga, Madrid, N., T).

În cauza dedusă judecăţii, se constată că fapta inculpatei T. N. în împrejurările şi în modalitatea în care a fost comisă realizează întreg conţinutul constitutiv al acestei infracţiuni.

Inculpata a schimbat destinaţia fondurilor băneşti ce au fost avansate prin B. din bugetul Comunităţilor Europene, cu nerespectarea dispoziţiilor art.51 alin.2 din Legea nr.500/2002 privind finanţele publice, (care prevăd că fondurile externe nerambursabile…vor fi cheltuite numai în limita disponibilităţilor existente şi în scopul în care au fost acordate) şi a pricinuit o pagubă în cuantum de 9.640 euro.

Mai precis, fondurile externe nerambursabile în sumă de 12.560 euro provenite din bugetul Comunităţilor Europene, au fost primite de inculpată prin intermediul B. în scopul de a realiza întocmai clauzele  contractului de finanţare nr. RO/2001/87059/EX , care aşa cum s-a mai arătat prevedea obligaţii stricte pentru beneficiar referitoare la numărul participanţilor la stagiul de pregătire, perioada de stagiu, modalitatea de selecţie a stagiarilor, plata fiecărui stagiar cu suma de 1.470 euro, cazarea, masa, transportul, ş.a.

Or, inculpata T. N. a folosit aceste fonduri băneşti în alt scop decât cel stabilit, din suma de 12.560 euro avansată din bugetul Comunităţilor europene în mod real a fost cheltuită doar suma de 2.920 euro pentru cazarea, masa şi transportul a doar sase stagiari, diferenţa de 9.640 euro neavând nicio justificare şi pentru care a folosit acte false.

S-a dovedit că inculpata a depus la raportul final (pentru justificarea sumei primite de 12.560 euro ) o factură în valoare de 11.120 euro aparent emisă de partenerul extern, dar care cuprindea date false şi anume cheltuieli pentru 10 persoane pe perioada 1.03.2003-14.03.2003, când în realitate au fost doar 6 persoane şi pe perioada 10.03.-14.03.2003. În fapt, această factură în valoare de 11.120 euro nici nu a fost emisă de partenerul extern S. des H. de G.   du Turism E. de E., singura factură emisă de acesta fiind în valoare de 1000 euro pentru perioada 10.03 – 14.03.2003 (nr.51/23.09.2003 ). Tot pentru justificarea sumei de 12.560 euro inculpata a mai depus la raportul final şi factura nr.(…) din 26.02.2003 în valoare de 3.980 euro ce reprezenta echivalentul a 10 bilete de transport aerian U. cu destinaţia E., având data plecării 1.03.2003 şi data sosirii 14.03.2003.

S-a dovedit că şi această factură cuprindea date false (U. a comunicat că posesorii acelor bilete nici nu au călătorit pe curse U. în luna martie 2003). De altfel, chiar inculpata a prezentat cu ocazia verificărilor de către P. biletele de avion folosite în realitate de cei 6 stagiari participanţi la stagiu, dar care aveau data plecării 08.03.2003 şi sosirii 14.03.2003, deplasarea realizându-se cu compania AIR G.. În acelaşi sens au declarat şi martorii care au participat la stagiul de pregătire în Franţa. E., valoarea acestor bilete a fost de doar 1.920 euro.

Aşadar din suma de 12.560 euro, doar 2.920 euro constituie cheltuieli eligibile, restul sumei de 9.640 euro fiind o cheltuială neeligibilă (prin cheltuială neeligibilă, în sensul Ordonanţei Guvernului nr.73/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, se înţelege orice sumă plătită din bugetul general al Comunităţilor F. a fost obţinută sau utilizată cu nerespectarea prevederilor legale ori contractuale, indiferent de natura sau destinaţia acesteia ).

În acest caz, fondurile aparţineau bugetului general al Comunităţilor europene, iar nu B.  (care într-adevăr, nu este o instituţie de stat sau vreo altă unitate dintre cele la care se referă art.145 Cod penal  ), iar inculpata a avut posibilitatea să dispună şi chiar a dispus de aceste fonduri, urmare încheierii contractului de finanţare.

Important de reţinut este faptul că paguba nu s-a produs B. – ului ( banii nu aparţineau acestei asociaţii, inculpata obţinând aceşti bani prin intermediul B.), ci bugetului Comunităţilor Europene, iar în acord cu instanţa de fond şi Tribunalul apreciază că sub niciun motiv nu pot fi considerate fonduri „private” cele avansate de Comunitatea Europeană, în realizarea diferitelor programe reglementate la nivelul Uniunii Europene, patrimoniul acesteia fiind format în urma contribuţiei statelor membre. Astfel se explică şi reglementarea riguroasă a controlului tehnic şi financiar ce poate fi efectuat, după caz, de către Centrul Naţional, Comisia Europeană şi Curtea de Conturi a Comunităţilor Europene (art.10 din contractul de finanţare).

De asemenea, inculpata a acţionat cu intenţie directă, atâta vreme cât a prezentat facturi cu date nereale, false, pentru a justifica cheltuieli pe care în fapt nu le efectuase. Legiuitorul nu prevede ca acţiunea de schimbare a destinaţiei fondurilor băneşti să fie realizată în scop personal, astfel cum susţine apărarea, fiind necesar doar ca folosirea acestor fonduri să se facă în alt scop decât cel stabilit.

Or, inculpata a folosit fondurile comunităţilor europene în alt scop decât cel stabilit prin contractul de finanţare. Nu are relevanţă dacă banii respectivi i-a folosit în interes personal. Susţinerea apărării în sensul că urmarea faptei şi anume perturbarea activităţii nu s-a produs, este nefondată, întrucât potrivit dispoziţiilor art.302/1 alin.1 Cod penal urmarea imediată are un conţinut alternativ, constând într-o perturbare a activităţii economico – financiare ori într-o pagubă, or în acest caz, astfel cum s-a arătat s-a produs o pagubă bugetului Comunităţilor europene în cuantum de 9.640 euro, deci urmarea imediată a faptei s-a realizat.

Cât priveşte apărarea potrivit căreia prevederile Legii nr.500/2002, nu sunt aplicabile B. întrucât asociaţiile sunt persoane juridice de drept privat, nu a foat reţinută întrucât prevederile Legii nr.500/11.07.2002 privind finanţele publice, publicată în Monitorul Oficial nr.597/13.08.2002 (în vigoare la data faptelor ), potrivit dispoziţiilor art.1 alin.2 dispoziţiile legii se aplică în domeniul elaborării, aprobării, executării şi raportării bugetului fondurilor externe nerambursabile. Or, în cauză, B., prin intermediul inculpatei a obţinut fonduri externe nerambursabile, care potrivit dispoziţiilor art.51 alin.2 din acelaşi act normativ trebuiau cheltuite numai în scopul în care au fost acordate (ceea ce nu s-a întâmplat în speţă), legea neprevăzând vreo dispoziţie legală în sensul celor menţionate de partea responsabilă civilmente.

Aşadar, în cauza dedusă judecăţii s-a constatat că inculpata T. N., în calitate de preşedinte al Asociaţiei Naţionale de Turism Rural, F. şi Cultural a schimbat destinaţia fondurilor băneşti în cuantum de 9.640 Euro ce au fost avansate din bugetul general al Comunităţilor Europene în cadrul Programului Comunitar M. da E. II prin intermediul părţii civile B., în scopul realizării contractului de finanţare nr. RO/2001/87059/EX, cu nerespectarea dispoziţiilor legale dar şi contractuale.

Sub aspectul infracţiunii prev. de art. 20 rap. la art.18/1 alin.1 din Legea nr.78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, apărarea a susţinut că se impune achitarea inculpatei în temeiul dispoziţiilor art.11 pct.2 lit. a rap. la art.10 lit. b Cod penal. Se motivează în esenţă că momentul consumării acestei infracţiuni inclusiv sub forma tentativei s-a realizat la data de 21.02.2003, când inculpata a obţinut din fondurile Comunităţilor Europene suma de 12.560 euro, or la acea dată infracţiunea prev. de art.18/1 alin.1 din Legea nr.78/2000 nu era incriminată întrucât a fost introdusă prin Legea nr.161/2003 publicată în Monitorul Oficial al României partea I nr. 279/21.04.2003, care a modificat Legea nr.78/2000, intrând astfel în vigoare la 24.04.2003.

Conform art.18/1 alin.1 din Legea nr.78/2000 constituie infracţiune folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor. Potrivit dispoziţiilor art.18/4, tentativa infracţiunii prevăzută la art.18/1 alin.1 din Legea nr.78/2000 se pedepseşte.

In ceea ce priveşte aplicarea legii penale în timp, se constată că art.18/1 şi art.18/2 din Legea nr.78/2000 au fost introduse prin Legea nr.161/19.04.2003 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.279/21.04.2003 ) intrată în vigoare la data de 24.04.2003. În acord cu apărarea şi Tribunalul consideră că la data de 21.02.2003 când inculpata a obţinut suma de 12.560 euro reprezentând avansul de 80% din valoarea contractului de finanţare nr. RO/2001/87059/EX, infracţiunea prev. de art.18/1 alin.1 din Legea nr.78/2000 nu era incriminată.

Însă, inculpata a fost trimisă în judecată şi condamnată de instanţa de fond pentru săvârşirea tentativei la această infracţiune întrucât la data de 31.05.2003 cu ocazia depunerii Raportului final  pentru Contractul de finanţare nr.RO/2001/87059EX la Centrul Naţional „M. da E.”, a făcut declaraţii inexacte (referitor la datele financiare din raport, la numărul stagiarilor care au participat la proiect şi perioada stagiului) şi a folosit documente justificative false, inexacte sau incomplete (respectiv: factura fiscală nr.(…)-357/13.03.2003, aparent emisă de S. des H. de G.   du Turism E. de E., 10 bilete de avion pe ruta B – E. şi retur, emise de S.C. M. S.R.L. B, şi 10 fotocopii ale atestatelor eliberate de organizaţia gazdă) în vederea obţinerii plăţii finale în sumă de 3.139,36 Euro, sold pe care nu l-a mai obţinut însă ca urmare a neregulilor sesizate în derularea contractului de finanţare.

Aşadar, la data de 31.05.2003 (data consumării infracţiunii sub forma tentativei) infracţiunea prev. de art.18/1 alin.1 din Legea nr.78/2000 era incriminată, iar inculpata T. N. pentru a obţine plata sumei de 3.139,36 Euro, ce urma a fi avansată din bugetul general al Comunităţilor Europene (în cadrul Programului Comunitar M. da E. II prin intermediul părţii civile B., în scopul realizării contractului de finanţare nr. RO/2001/87059/EX), a prezentat documente şi declaraţii false şi inexacte, după cum s-a arătat mai sus, ceea ce realizează elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea prev. de art. prev. de art.18/1 alin.1 din Legea nr.78/2000.

Sub aspectul laturii civile, instanţa de fond a dispus anularea contractului nr. RO/2001/87059/Ex, încheiat între Centrul Naţional pentru Programul de G. Profesională „M. da E.” şi Asociaţia Naţională de Turism Rural, F. şi Cultural (A.N.T.R.E.C.) pentru cauză ilicită.

Tribunalul a înlăturat dispoziţia privind anularea contractului nr.RO/2001/87059/Ex, încheiat între Centrul Naţional pentru Programul de G. Profesională „M. da E.” şi Asociaţia Naţională de Turism Rural, F. şi Cultural (A.N.T.R.E.C.), urmare a admiterii apelurilor declarate de inculpata T. N. şi partea responsabilă civilmente, care a criticat hotărârea instanţei de fond şi sub acest aspect, pentru următoarele motive:

Cauza ilicită sau imorală este redată de dispoziţiile art. 968 Cod civil, potrivit căruia „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice.”

În speţă, contractul de finanţare nr. RO/2001/87059/EX, denumit „G.a formatorilor în vederea organizării turismului rural românesc în spiritul standardelor europene”, încheiat la data de 19.02.2003 între Centrul Naţional „M. da E.”, reprezentat prin directorul J. T., în calitate de finanţator, şi Asociaţia Naţională de Turism Rural, F. şi Cultural (B.) România, reprezentată prin inculpata T. N., în calitate de beneficiar, în temeiul căruia urma să se organizeze un stagiu de pregătire la o instituţie similară din Franţa, pentru un număr de 10 persoane nu a avut o cauză ilicită întrucât nu a contravenit ordinii publice şi nici bunelor moravuri. De asemenea, la momentul încheierii contractului între părţi nu a existat o fraudă la lege, acesta fiind încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale.

De altfel, partea civilă nici nu a solicitat anularea contractului de finanţare, acesta fiind reziliat de drept ca urmare a neândeplinirii obligaţiilor de către beneficiar.

Instanţa de fond în mod corect a dispus obligarea inculpatei în solidar cu partea responsabilă civilmente Asociaţia Naţională de Turism Rural, F. şi Cultural la plata echivalentului în lei a sumei de 2.280 euro, la cursul BNR de la data plăţii, cu titlu de despăgubiri civile către Agenţia Naţională pentru Programe Comunitare în Domeniul Educaţiei şi G. Profesionale, fiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale prev. de art.998 şi urm. din Codul civil.

Prin nota de reevaluare a raportului final aferent contractului de finanţare, nu s-a aprobat raportul final depus de inculpata T. N. şi în consecinţă, cheltuielile efectuate (avansul acordat pentru realizarea proiectului în sumă de 12.560 euro) în vederea implementării proiectului au fost declarate ineligibile. Pe parcursul urmăririi penale, inculpata a restituit suma de 10.280 euro din avansul de 12.560 euro avansaţi din fondurile Comunităţilor europene.

Din analiza art.1000 alin.3 Cod civil, rezultă că pentru antrenarea răspunderii comitentului trebuie să fie întrunite două condiţii speciale şi anume, existenţa raportului de prepuşenie şi săvârşirea faptei ilicite şi prejudiciabile de către prepus, în cadrul funcţiilor încredinţate de către comitent, condiţii care sunt îndeplinite în speţă.

Potrivit actului constitutiv şi statutului asociaţiei, inculpata T. N. era membră şi preşedintă a acestei asociaţii, care reprezenta asociaţia(art.16 din statut ) în relaţiile cu terţii în ţară şi străinătate.

Prin urmare, la momentul săvârşirii faptelor ilicite între inculpată şi partea responsabilă civilmente exista un raport de prepuşenie, izvorât din raportul juridic dintre preşedintele unei asociaţii şi aceasta din urmă (în condiţiile art.6 din Actul constitutiv şi art.16 din Statutul B. – f.231-235 vol.l d.u.p.), faptele fiind săvârşite în exercitarea funcţiilor încredinţate, în cadrul normal al acestora, respectiv cu ocazia derulării contractului nr.RO/2001/87059/Ex, dintre Centrul Naţional pentru Programul de G. Profesională „M. da E.” şi Asociaţia Naţională de Turism Rural, F. şi Cultural (A.N.T.R.E.C.).

Stabilind două pedepse într-un cuantum orientat spre minimul special prevăzut de lege, prima instanţă a avut în vedere într-o măsură suficientă atât datele care circumstanţiază persoana inculpatei (necunoscută cu antecedentele penale, cu studii superioare, conferenţiar doctor la Universitatea de Ştiinţe B. şi Medicină Veterinară B, promotor al turismului rural românesc şi preşedinte al B. din anul 1994 şi până în luna septembrie 2006 ) cât şi pericolul social concret al faptelor, pus în evidenţă de împrejurările şi modalitatea în care a acţionat.

Însă, natura, modalitatea săvârşirii faptelor, ansamblul circumstanţelor personale ale inculpatei conduc la concluzia existenţei unei nedemnităţi în exercitarea drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a II a şi lit.b şi c (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat ) şi dreptul  de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit inculpata pentru săvârşirea infracţiunii, pe considerentul existenţei unei conexiuni  între activităţile infracţionale ale inculpatei şi o anumită funcţie din cadrul unei asociaţii care i-a facilitat acesteia săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost condamnată. În consecinţă, în mod corect prima instanţă a interzis inculpatei pe durata executării pedepsei, ca pedeapsă accesorie, drepturile prev. de art.64 lit. a teza a II a, b şi c Cod penal şi pedeapsa  complementară a interzicerii drepturilor prev. de art.64 alin.1 lit. a teza a II a şi lit. b Cod penal precum şi a dreptului de a ocupa vreo funcţie în cadrul unei asociaţii, prev. de art.64 lit. c Cod penal.

Însă, cuantumul pedepsei complimentare de 8 ani aplicată de instanţa de fond, este mult prea mare în raport cu criteriile generale de individualizare a pedepselor prev. de art.72 Cod penal, motiv pentru care se impune reducerea acesteia la 3 ani.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 379 pct.2 lit. a Cod procedură penală, Tribunalul a admis apelurile declarate de inculpata T. N. şi partea responsabilă civilmente Asociaţia Naţională de Turism Rural, F. şi Cultural împotriva sentinţei penale nr.1844 din 29.10.2007 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 B, a desfiinţat în parte sentinţa penală atacată şi în fond, rejudecând, a redus pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor prev. de art.64 alin.1 lit. a teza a II a, b şi c Cod penal aplicată inculpatei T. N., de la 8 ani la 3 ani.

Împotriva acestei decizii penale au declarat recurs inculpata T. N. şi partea responsabilă civilmente Agenţia Naţională de Turism Rural, F. şi Cultural (A.N.T.R.E.C.).

1.Inculpata T. N. a formulat trei motive de recurs şi anume: greşita condamnare a sa pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 3021 alin. 1 Cod penal şi respectiv art. 20 Cod penal rap. la art. 181 din Legea nr. 78/2000, urmare unei erori grave de fapt (art. 3859 alin. 1, pct. 18 Cod procedură penală); greşita soluţionare a laturii civile cu încălcarea legii, prin obligarea inculpatei la plata sumei de 2280 Euro către partea civilă Agenţia Naţională pentru Programe Comunitare în Domeniul Educaţiei şi G. Profesionale  (A.N.P.C.D.E.F.P.), caz de casare prev. de art. 3859 alin. 1 pct. 171 Cod procedură penală; în timpul judecării apelului au fost încălcate prevederile art. 292 alin. 2 Cod procedură penală, deoarece completul nu ar fi rămas acelaşi în tot cursul acestei căi ordinare de atac, caz de casare prev. de art. 3859 pct. 3 Cod procedură penală.

În dezvoltarea motivelor de recurs, inculpata T. N. a învederat  că B., prin statutul său este o persoană juridică de drept privat (înfiinţată prin sentinţa civilă nr. 157/17.10.1994 a Judecătoriei Sectorului 1) şi nu a devenit niciodată de „utilitate publică” în sensul art. 145 Cod penal şi în consecinţă nu funcţionează prin administrarea unor fonduri de la bugetul de stat, astfel încât nu-i sunt aplicabile prevederile Legii nr. 500/2002. În cadrul acestei asociaţii inculpata susţine că deţinând doar calitatea de preşedinte; nefiind angajată sau remunerată, în acelaşi timp funcţionând ca angajată cu contract de muncă la Universitatea de Ştiinţe B. şi Medicină Veterinară B în calitate de conferenţiar şi respectiv direct economic la SC „E.”. Recurenta – inculpată a subliniat că în calitate de preşedinte a B. nu au existat, între inculpată şi această asociaţie, persoană juridică de drept privat, raporturi de prepuşenie sau de subordonare, ca într-un raport de dreptul muncii.

În raport de împrejurarea că B. este persoană juridică de drept privat, neavând caracter de „utilitate publică”, iar inculpata nu a fost angajată şi nici remunerată, recurenta a concluzionat că nu ar fi îndeplinit condiţiile constitutive ale infracţiunii prev. de art. 3001 Cod penal („deturnare de fonduri”).

Cea de-a doua faptă pentru care a fost condamnată, prev. de art. 20 Cod penal rap. la art. 181 alin. 1 din Legea nr. 78/2000, nu era incriminată ca infracţiune de legea penală, la data de 21.02.2003, dată la care se virase în contul B., suma de 12.560 Euro de către B., această faptă fiind calificată ca infracţiune prin Legea nr. 161/21.04.2003, lege care a modificat Legea nr. 78/2000.

Recurenta – inculpată critică decizia penală şi cu privire la soluţionarea laturii civile a cauzei, menţionând că în cursul urmăririi penale, B. a restituit părţii civile întreaga sumă de 12.560 Euro, ţinând seama şi de cheltuielile efective suportate cu ocazia deplasării în Franţa, în cadrul vizitei organizate, cu caracter general de documentare, astfel încât nu mai are de restituit nicio sumă.

2.Recurenta – parte responsabilă civilmente B. critică decizia penală pentru mai multe motive, fără a indica vreunul din cazurile de casare, expres şi limitativ enumerate de art. 3859 alin. 1 Cod procedură penală.

Cu privire la latura civilă a solicitat respingerea acţiunii civile, învederând că s-au aplicat greşit instituţiile de drept civil.

În consecinţă, în cauză ar fi vorba despre executarea unui contract şi deci răspunderea civilă delictuală nu este aplicabilă.

Recurenta arată că există în dosarul de urmărire penală (fila 238) o adresă nr. 2906/24.06.2005, emisă de partea civilă, prin care arată că B. a încasat 10.280 Euro, considerându-se astfel că prevederile contractului au fost respectate, fără a se mai solicita suma de 2.280 Euro. În acelaşi sens, recurenta subliniază că şi expertiza efectuată a concluzionat că nu ar mai fi nicio sumă de recuperat, însă instanţa de apel a înlăturat inexplicabil concluziile expertizei efectuate.

Recurenta susţine că în cauză nu există un raport de prepuşenie între partea responsabilă civilmente B. şi inculpată, prespuşenia fiind caracteristică răspunderii civile delictuale.

Mai arată că Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice este aplicabilă numai părţii civile, în calitate de instituţie publică şi în consecinţă B. nu putea încălca o lege care nu îi este aplicabilă, asociaţiile nefiind instituţii publice, ci persoane juridice de drept privat.

Restituirea sumelor de bani nu s-ar face prin acţiune civilă în procesul penal, deoarece OG nr. 79/2003, HG nr. 1510/2003 şi HG nr. 2396/2004 reglementează modalităţile de control şi de recuperare a sumelor provenite din asistenţă financiară nerambursabilă acordată României, stabilind o procedură specială.

Cu privire la latura penală, recurenta B. învederează că nu s-a dovedit existenţa  infracţiunii de deturnare de fonduri, prev. de art. 3021 alin. 1 Cod penal, având în vedere că nu sunt probe care să demonstreze că a existat o schimbare a destinaţiei unor fonduri băneşti, contribuţia acordată fiind folosită în conformitate cu scopul contractului, respectiv realizarea unor activităţi de turism. De asemenea  nu s-a constatat o perturbare a activităţii şi deci nu s-a produs urmare faptei ca element al laturii obiective a infracţiunii, consecinţa fiind aceea a inexistenţei faptei.

Referitor la cea de-a doua faptă, pentru care inculpata a fost condamnată, recurenta B. învederează că art. 181 din Legea nr. 78/2000 a fost introdusă prin modificarea adusă de Legea nr. 161/21.04.2003, iar faptele descrise în Rechizitoriu aru în vedere perioada februarie – martie 2003, adică perioada anterioară intrării în vigoare a art.181 din Legea nr. 78/2000.

Condamnarea inculpatei T. N. este nejustificată şi sub un alt aspect, respectiv inculpata nu a solicitat niciodată restul sumei de 20%, neexistând nicio dovadă în acest sens, iar depunerea raportului final nu a însemnat automat solicitarea restului sumei, în condiţiile în care depunerea raportului final era obligatoriu.

Printr-un alt motiv  recurenta B. invocă greşita individualizare a pedepsei aplicate inculpatei T. N., care ar fi mult prea mare  în raport cu faptele săvârşite, cu materialul probator administrat în cauză şi cu existenţa circumstanţelor atenuante.

Recurenta B. susţine că este prea mare şi termenul de 3 ani, pentru aplicarea pedepselor complementare.

În acest sens, arată că nu i-au fost evaluate judicios circumstanţele  existente în cauză, privitoare la conduita bună a inculpatei înainte de săvârşirea infracţiunilor şi atitudinea pozitivă a acesteia, exprimată în prezentarea de bună voie în faţa  organelor judiciare şi comportarea sinceră în cursul procesului penal.

Recurenta B. învederează că i s-a încălcat inculpatei dreptul la un proces echitabil şi a fost violat principiul prezumţiei de nevinovăţie, prin declaraţiile făcute de DNA în timpul anchetei, în mijloacele de comunicare în masă.

În concluzie, s-a solicitat achitarea  inculpatei T. N., în baza art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală (fără să indice vreunul din cazurile prevăzute  în art. 10 lit. a-e Cod procedură penală).

Curtea examinează cauza pentru temeiurile invocate în recursurile declarate de inculpata T. N. (art. 3859 alin. 1 pct. 18, pct. 171 şi respectiv pct. 3 Cod procedură penală) şi de partea responsabilă B., precum şi din oficiu în limitele celorlalte motive de casare prev. de art. 3859 alin. 3 Cod procedură penală.

Ambele recursuri sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Curtea observă că în cauză au fost administrate toate probele necesare aflării adevărului în raport de care s-au reţinut în mod corect starea de fapt şi vinovăţia inculpatei T. N..

A rezultat din probe că, în aul 1994, Uniunea Europeană a iniţiat programul „M. da E.”, program comunitar de cooperare transnaţională în domeniul formării profesionale a forţei de muncă. Programul „M. da E. II” urma să fie implementat în perioada ianuarie 2000 – decembrie 2006, iar coordonatorul derulării programului în România era Agenţia Naţională pentru Programe Comunitare în Domeniul Educaţiei şi G. Profesionale (A.N.P.C.D.E.F.P.), responsabilul naţional fiind Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Programul contribuie la promovarea unei „Europe a cunoaşterii”, prin realizarea unui spaţiu european de cooperare în domeniul educaţiei şi formării profesionale.

Programul „M. da E.” acoperea integral cheltuielile de transport, viză turistică, asigurare medicală, cazare şi masă ale beneficiarilor de mobilitate. Anterior efectuării stagiului Agenţia virează 80% din valoarea proiectului, restul de 20% trebuind să fie asigurat  de instituţia contractoare a proiectului. După efectuarea stagiului se depune raportul final de stagiu care se evaluează şi se aprobă de către Autoritatea Naţională de Management  a Programului (M.E.C.). După aprobarea raportului, în termen de 45 zile, se rambursează promotorului suma care a reprezentat 20% din valoarea proiectului (co-finanţarea).

La data de 19.02.2003, s-a încheiat contractul de finanţare nr. RO/2001/87059/EX, denumit „G.a formatorilor în vederea organizării turismului rural românesc în sprijinul standardelor europene”, între Centrul Naţional „M. da E.”, reprezentat prin director J. T., în calitate de finanţator şi Asociaţia Naţională de Turism Rural, F. şi Cultural (B.) România, reprezentată prin inculpata T. N., în calitate de beneficiar, potrivit căruia urma să se organizeze un stagiu de pregătire la o instituţie similară din Franţa, pentru un număr de 10 persoane.

La data de 25.02.2003, Centrul Naţional „M. da E.” a virat în contul B., deschis la N. – Sucursala B – H., suma de 12.560 Euro, adică 80% din valoarea contractului. În aceeaşi zi (25.02.2003) inculpata a retras, în numerar 7.980 Euro, justificând printr-o cerere că banii sunt necesari pentru deplasarea în Franţa a celor 10 stagiari, pentru plata cheltuielilor de cazare şi diurnă.

La data de 30.03.2003, inculpata a plătit, prin transfer bancar, suma de 3980 Euro, reprezentând c/val, facturii fiscale nr. (…)/26.02.2003, emisă de SC M. SRL, pentru 10 bilete de avion, pe ruta B – E. – B.

Din acelaşi avans de 12.560 Euro, la 27.02.2003, a fost schimbată interbancar, în lei, suma de 500 Euro, la cursul de 35,352 lei/Euro, rezultând 17.662.500 lei, care au fost înregistraţi în contul bancar  în lei al B..

La data de 31.05.2003, inculpata T. N. a depus la Centrul Naţional „M. da E.”, Raportul final privind proiectul RO/2001/87059/EX, semnat de ea, în calitate de responsabil de proiect, în raport fiind descrise activităţile întreprinse în perioada stagiului şi documentele justificative ale sumelor plătite.

În cuprinsul raportului, inculpata a făcut o declaraţie de conformitate în care precizează că informaţiile prezentate sunt exacte şi corespund realităţii, iar datele înscrise în raport, corespund cheltuielilor efectuate pentru  derularea proiectului.

Pentru justificarea cheltuielilor, inculpata T. N. a anexat la Raportul final factura  nr. (…)-357 din 13.03.2003, pentru  suma de 11.120 Euro, care ar fi fost emisă de partenerul extern S. des H. de G.   du Turism E. de E..

Cu privire la realizarea acestui proiect, s-au făcut verificări de O.L.A.F. şi s-au administrat probe (Raport de constatare tehnico – ştiinţifică, Notă de control a Departamentului de Inspecţie al Primului – Ministru  şi Urmărire a V. U. a Fondurilor Comunitare, precum şi declaraţiile martorilor) şi s-a constatat că această factură nu a fost emisă de partenerul extern, în documentele contabile ale acestuia nefigurând vreo factură cu elementele de identificare(număr, format, data emiterii, sume, servicii).

Inculpata T. N. a mai anexat la Raportul final şi o factură nr. (…)/26.02.2003, în valoare de 398 Euro, c/val. a 10 bilete de transport aerian U., cu destinaţia E., având data plecării 01.03.2003 şi data sosirii 14.03.2003.

Această factură este falsă, deoarece Compania Naţională de Transporturi Aeriene – U. a comunicat prin adresa nr. 5961/01.06.2005 că posesorii biletelor respective nu au călătorit pe cursele U. în luna martie. S-a constatat de O.L.A.F., că inculpata T. N. a prezentat biletele de avion folosite în realitate de cei 6 stagiari participanţi la proiect, cu data plecării 08.03.2003 şi a sosirii 14.03.2003, deplasarea efectuându-se însă cu compania franceză AIR G..

Prin raportul de constatare tehnico – ştiinţifică întocmit de specialistul D.N.A. şi potrivit declaraţiei martorului E. E. (administrator la S.C. M.  SRL B), s-a reţinut că din totalul de 3.980 Euro, plătiţi pentru biletele de avion, doar 1920 Euro sunt în realitate cheltuieli eligibile, efectuate în scopul realizării proiectului, diferenţa de 2060 Euro nu reprezintă o cheltuială eligibilă, nu este acoperită cu documente justificative, cu această sumă s-au procurat bilete de avion numai pentru inculpată, pentru alte destinaţii: Praga, Madrid, N., T.

S-a mai constatat, pe baza actelor şi a declaraţiilor că numai în perioada 08.03. – 14.03.2002 (deşi trebuia 01.03-14.03.2003) au fost numai 6 din cei 10 stagiari care au încheiat contracte individuale de stagiu cu B., au călătorit efectiv în Franţa.

Curtea observă că inculpata T. N., deşi nu încheiase contracte individuale de stagiu, a făcut deplasarea în Franţa în calitate de stagiar.

Curtea reţine că inculpata a mai anexat la raportul final şi 10 atestate de formare continuă emise de partenerul extern, ce cuprind menţiuni nereale privind perioada de efectuare a stagiului şi  numărul persoanele participante.

Din probe a rezultat că stagiul de pregătire s-a desfăşurat în perioada 10.03.-14.03.2003 şi au participat doar 6 persoane.

Aşadar, întrucât raportul final depus de inculpată la 31.05.2003, conţine neregulile descrise mai sus, nu i s-a mai plătit promotorului diferenţa de 3.139,36 Euro.

Starea de fapt descrisă mai sus, are la bază acte contabile, înscrisuri şi rapoarte de evaluare, precum şi declaraţii ale martorilor, astfel încât Curtea constată că nu poate fi vorba de o eroare gravă de fapt. În concluzie hotărârea de condamnare a inculpatei are la bază materialul probator administrat în cauză, care demonstrează, dincolo de orice îndoială că inculpata a primit fonduri comunitare, cu un anume scop, în cadrul unui program U.E. şi a folosit sumele pe care le-a avut la dispoziţie în alte scopuri.

În consecinţă primul motiv din recursul inculpatei T. N. (art. 3859 pct. 18 Cod procedură penală) este nefondat, hotărârea de condamnare pentru cele două infracţiuni fiind întemeiată pe probele din dosar şi în special pe înscrisuri, care nu pot fi puse sub semnul îndoielii, pe baza declaraţiilor de nerecunoaştere ale inculpatei.

Curtea consideră ca fiind legală şi temeinică condamnarea inculpatei pentru infracţiunea de deturnare de fonduri, prev. de art. 3021 Cod penal, având în vedere că din situaţia de fapt expusă mai sus, şi probată în condiţiile legii, inculpata a schimbat destinaţia fondurilor băneşti comunitare, fără respectarea prevederilor legale, fapte prin care a produs o pagubă părţii civile Agenţia Naţională pentru Programe de Comunitare în Domeniul Educaţiei şi G. Profesionale B, instituţie publică, la care se referă art. 145 Cod penal.

Cu privire la existenţa acestei infracţiuni ambii recurenţi (inculpata şi partea responsabilă civilmente) se află în eroare atunci când afirmă că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 3021 Cod penal, deoarece B. este persoană juridică de drept privat. Curtea observă că pentru existenţa infracţiunii prev. de art. 3021 Cod penal, partea civilă A.N.P.C.D.E.F.P. trebuie să facă parte din categoria persoanelor juridice la care se referă art. 145 Cod penal, condiţie îndeplinită, deoarece paguba s-a produs în patrimoniul acesteia iar nu asupra patrimoniului  B. – care este parte responsabilă civilmente, şi trebuie să răspundă civil, în solidar cu inculpata.

Curtea consideră că prin termenul „public”, în sensul art. 145 Cod penal se înţelege ….” Administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor…. de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public”. Este demonstrat în cauză că inculpata a primit, prin intermediul B., bani publici (comunitari) pentru a-i folosi în domeniul privat, dar pentru realizarea unui scop anume precis delimitat. Punerea  la dispoziţia unei persoane juridice de drept privat a unor sume publice pentru realizarea unui scop, nu însemnează că banii publici au trecut automat în domeniul privat, au fost daţi pentru a fi administraţi şi folosiţi pentru un scop delimitat, iar folosirea lor în alte scopuri „fără respectarea prevederilor legale” întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de deturnare de fonduri prev. de art. 3021 Cod penal.

Curtea observă că art. 181 şi art. 182 din Legea nr. 78/2000 au fost introduse prin Legea nr.161/19.04.2003, care a intrat în vigoare la 24.04.2003, prin urmare în timpul derulării contractului nr. RO/2001/87059/EX.

Inculpata a depus Raportul final la 31.05.2003.

În consecinţă, infracţiunea prev. de art. 181 din Legea nr. 78/2000 nu s-a consumat, rămânând în faza de tentativă, având în vedere că la data obţinerii avansului lipsea această incriminare, însă soldul nu a mai fost plătit  inculpatei din cauza descoperirii activităţii sale ilicite.

În concluzie, Curtea reţine că actele comise de inculpată au fost corect încadrate juridic în infracţiunile prev. de art. 3021 alin. 1 Cod penal şi respectiv art. 20 Cod penal rap. la art. 181 alin. 1 din Legea nr. 78/2000.

Individualizarea pedepselor aplicate inculpatei pentru fiecare infracţiune, precum şi a pedepsei rezultante de 3 ani închisoare s-a făcut cu respectarea criteriilor generale prev. de art. 72 Cod penal ţinându-se seama de gradul de pericol social al infracţiunilor săvârşite şi de împrejurările reale în care faptele au fost comise, respectiv deturnarea de fonduri comunitare, folosirea unor înscrisuri falsificate. În acelaşi sens s-au luat în consideraţie valoarea relativ mică a pagubei provocate (2280 Euro) şi circumstanţele personale ale inculpatei şi nivelul studiilor pe care le are inculpata.

Instanţele au apreciat judicios că reeducarea inculpatei se poate realiza  şi fără privarea de libertate a acesteia, făcându-se aplicarea art. 861 Cod penal.

Cu privire la soluţionarea laturii civile, Curtea observă ca fiind nefondate criticile din cele două recursuri.

Astfel, suma de 2280 Euro a fost corect stabilită pe bază de înscrisuri, astfel încât susţinerile celor doi recurenţi sunt neîntemeiate.

Curtea apreciază că în mod corect a fost obligată B.  – în calitate de persoană responsabilă civilmente, în solidar cu inculpata, deoarece prin actul constitutiv şi statutul asociaţiei,  inculpata T. N. era membră şi preşedintele acestei asociaţii şi reprezenta asociaţia în relaţiile cu terţii în ţară şi străinătate. Deci raportul de prepuşenie există, în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Decretul nr. 31/1954, chiar dacă nu exista un raport de muncă.

Curtea constată că s-au respectat dispoziţiile art. 292 Cod procedură penală, deoarece completul s-a schimbat înainte de începerea dezbaterilor, din motive obiective, prin pensionarea magistraţilor.

Pentru considerentele de mai sus, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b Cod procedură penală cu referire la art. 3859 alin. 1 pct. 18, pct. 171 şi pct. 3 Cod procedură penală, Curtea va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpata T. N. şi partea responsabilă civilmente B. .

Curtea de  Apel   B u c u r e ş t i , Secţia I Penală, Decizia Penală nr.243 din 9 februarie 2010, Dosar nr.  2247/2009

INFRACȚIUNILE ELECTORALE

INFRACȚIUNILE  ELECTORALE

Drepturile electorale formează o categorie distinctă între drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Deşi drepturile electorale sunt cuprinse în sfera drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Constituţie, legiuitorul constituant a inserat distinct, alături de acestea, în cuprinsul alin. (6) al art. 115 din Legea fundamentală, categoria drepturilor electorale, pentru a sublinia că acestea se referă şi la drepturile electorale menţionate de legislaţia infraconstituţională. […] Alături de drepturile electorale fundamentale consacrate de Constituţie se regăsesc şi alte drepturi electorale reglementate prin lege (dreptul alegătorilor de a face întâmpinări împotriva omisiunilor, a înscrierilor greşite sau a oricăror erori din Registrul electoral; dreptul alegătorilor de a verifica înscrierea în listele electorale, de a face întâmpinări împotriva omisiunilor, a înscrierilor greşite şi a oricăror erori; dreptul alegătorilor de a face contestaţie cu privire la listele electorale; dreptul alegătorilor de a obţine cartea de alegător; dreptul de contestare a candidaturilor; dreptul candidaţilor de a contesta operaţiunile electorale; dreptul candidaţilor de a avea acces la mijloacele de informare în masă). Aceste drepturi sunt drepturi electorale procedurale ce ţin de exercitarea drepturilor electorale fundamentale ale cetăţenilor (dreptul de vot, dreptul de a fi ales, dreptul de a alege)   (Curtea Constituţională, Decizia nr.319 din 3 martie 2011, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 11 mai 2011).

CONSTITUŢIA ROMÂNIEI, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991. Ea a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156). Continue reading INFRACȚIUNILE ELECTORALE

DAUNE MORALE, REPARAŢIE SUFICIENTĂ

DAUNE  MORALE,   REPARAŢIE SUFICIENTĂ

Curtea Europeană a Drepturilor Omului  a considerat că nu este cazul să acorde o reparaţie pentru prejudiciul material, deşi cel de-al doilea reclamant a plătit daune-interese doamnei R.M.: or, Curtea ia în considerare sumele plătite de un reclamant părţii adverse în temeiul hotărârilor judecătoreşti şi în mod normal condamnă statul pârât să le ramburseze atunci când legătura de cauzalitate este stabilită (a se vedea, de exemplu, Nikula împotriva Finlandei, Cererea nr. 31.611/96, paragraful 63, CEDO 2002-II).

Curtea a apreciat, de asemenea, în ceea ce priveşte daunele morale, că faptul că a constatat o încălcare a Convenţiei constituie o reparaţie suficientă. Este adevărat că ea a ajuns frecvent, deşi nu întotdeauna, la această concluzie (a se vedea, de exemplu, Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei [GC], Cererea nr. 23.118/96, paragraful 56, CEDO 1999-VIII – dar în sens invers Hotărârea Nikula împotriva Finlandei citată mai sus, paragraful 65), în vreme ce în cauzele privind durata procedurii ea acordă în mod sistematic reclamanţilor sume cu titlu de daune morale, datorită “anxietăţii” sau “angoasei” cauzate de o durată nerezonabilă a procedurii. Se ridică semne de întrebare cu privire la această severitate în cazul încălcării unui drept material şi cu privire la această generozitate în caz de încălcare procedurală (a se vedea în acest sens, de exemplu, opiniile separate în cauza Di Mauro împotriva Italiei [GC], Cererea nr. 34.256/96, CEDO 1999-V). Se poate observa, de asemenea, că, în prezenta cauză, reclamanţii, condamnaţi la pedeapsa închisorii, au încercat cu certitudine sentimente de anxietate sau chiar angoasă, cel puţin până la graţiere, care, în plus, nu a înlăturat pedepsele accesorii.

Pe scurt, reclamanţii n-au obţinut decât o satisfacţie platonică sau o victorie ŕ la Pyrrhus (după cum preferăm o imagine desprinsă din filosofia ateniană sau din regatul lui Epir). Aceasta mi se pare, indiferent de comportamentul lor, oarecum excesiv: încă o dată, un reclamant care pierde toate procesele în faţa instanţelor interne obţine, practic în toate cazurile, sume deloc neglijabile în temeiul art. 41, chiar dacă a avut o atitudine dilatorie sau a acţionat cu rea-credinţă. Consider că aceasta reprezintă, în sine, o justificare (chiar dacă izolată!) a dezacordului cu pct. 2 şi 3 din dispozitiv ( Curtea Europeană a Drepturilor Omului, HOTĂRÂREA din 17 decembrie 2004, în cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 din 14 iunie, opinia parţial dizidentă a domnului Costa, (Cererea nr. 33.348/96)

Pagina 29 din 68« Prima...10202728293031405060...Ultima »